România oamenilor invizibili

(Rânduri pentru Iurie Darie si Anca Pandrea)

Când am văzut (fugitiv) o fotografie cu Iurie Darie si soția lui, Anca Pandrea, am simțit o jenă care m-a făcut să închid repede fereastra deschisă pe net. Câteva zile zile am fugit chiar și de știrile fără imagini de la controversatul pictorial. Era ca şi cum ar fi trebuit să suport vederea tatălui meu sau mamei mele în posturi indecente. Goliciunea bătrâneții este vecină hidoșeniei morții. Este spaima descompunerii care ne înfrigurează, ne aduce în față pustiul şi golul. Mi-am făcut câteva notiţe într-un carneţel, dar am plecat într-o călătorie, unde urma să mă decid dacă mai scriu sau nu. Dar, întors acasă, prima ştire pe care am descoperit-o când am deschis mac-ul a fost cea după care Iurie Darie şi soţia au pozat din nou pentru un salon de înfrumuseţare din Bucureşti.

Am văzut furtuna mediatică și fariseismul, ipocrizia, mârlănia multora dintre cei care și-au dat, docți sau îngrijorați, cu părerea, datul cu părerea fiind un sport național. Dacă înțeleg jena fiului, regizorul Ducu Darie, modul în care s-au năpustit ceilalți asupra bieților oameni mi-a adus aminte de scena în care Bubuliba lui Zorba moare şi camera este devastată de babe contorsionate şi cernite, adevărate metafore ale morți care sfârtecă totul. Au vorbit toți ca Iurie Darie are Alzheimer, că nu este în toate facultățile mintale, că este împins de femeie la rele, iar e femeia de vina, de la Ceaușescu sau mai dinainte, pentru tot ce nu ne place în țara asta. Fane Jeg, fotograful, este un tip onest și a explicat că el nu a avut nici o contribuție, ca nu i-a incitat în nici un fel pe bătrâni, că nu i-a manipulat în nici un fel. Pur și simplu, ei au condus ostilitățile în realizarea acestui pictorial.

Iurie Darie a jucat în peste 40 de filme, a făcut seriale de televiziune. A stat peste o jumătate de secol în fața oamenilor, pe scenă sau pe platourile de filmare. A dat viață personajelor, s-a simţit iubit, a fost confundat cu eroi din istorie sau literatură, a fost bunicul povestitor pentru generatii de copii, a cântat , a dansat, a desenat pentru copii. A fost bunicul din prima telenovela românească, a fost mereu vizibil. Dintr-o dată însă, a ajuns la 80 de ani şi a devenit invizibil. Nu a rezistat stării de aneantizare, excluderii, morții lente prin uitare.

In sociologia ultimilor ani apare tot mai des conceptul de invizibilitate socială (social invisibility). Definit puţin diferit în America sau Europa, conceptul desemnează fenomenul în care unii indivivizi din societate se află în situaţia de a nu fi recunoscuţi ca membri ai unui grup, ca elemente ale lumii sociale. Sociologii vorbesc de mai multe forme de invizibilitate, de la cei care sunt pierderile colaterale ale competiţiei economice, cei pauperizaţi, la cei care nu apar pe lista angajaţilor sau cei care nu au acte sau drepturi de şedere într-o societate. Sunt mulţimi despre care nu putem spune că sunt grupuri, sunt mai degrabă o sumă de indivizi. Drama invizibilităţii nu ţine de indivizi, este generată mai mult de regulile sociale. Este o formă de aneantizare a fiinţei unor oameni, căci a trăi în societate înseamnă a trăi împreună, într-un minim contact cu ceilalţi.

Invizibilitatea este o formă de dezumanizare, de alienare absolută. Individul este lăsat absolut singur, fără mijloace, în mijlocul unei concurenţe unde nu are nici o şansă, nici un mijloc pentru a se descurca. Logica invizilităţii înseamnă pierderea calităţii sociale. In păstrarea calităţii sociale, munca joacă un rol foarte important, chiar pensia înseamnând păstrarea individului într-un grup care are o legătură cu ceilalţi, până şi protestul sau lupta însemnând participare la viaţa altora, sau participare la viaţă alături de alţii.

Cei care sunt vizibili social înseamnă că au trecut proba socială a recunoaşterii. Dar vizibilitatea nu este o calitate naturală a vieţii sociale şi umane, ea se construieşte prin reguli şi mai ales prin experienţă. In fond, identitatea socială se naşte prin recunoaştere mutuală, cum spune Paul Ricoeur, în două faze: recunoastere ca identificare şi recunostere mutuală, ca acceptare. Un mare sociolog al granitei dintre secolul XIX lea și secolul XX, Georg Simmel, spunea în acest sens că ochiul este organul nostru sociologic prin excelenţă, deoarece caută mereu privirea celuilalt, provocând recunoaştere, chiar la reciprocitate. Recunoasterea reciprocă devine astefel recunoaşterea reciprocă a demnităţii, ne recunoaştem astfel demnitatea unul altuia.

Actorii români au fost nişte mari eroi ai singurătăţii noastre din epoca comunistă. Erau puţini şi indiferent ce jucau, pe scenă sau în filme, erau înconjuraţi de oameni mereu. Erau parcă nişte profesionişti ai simulării, noi doar amatori, dar îi iubeam cu toţii. Nu erau nişte simpli profeşionişti în regimul vechi, erau nişte semizei, ca şi la grecii antici, Olimpul lor fiind undeva între cer şi pământ. Acum ei trăiesc drama invizibilităţii sociale, nu datorită pensiilor mici, penibile, ci mai ales pentru că societatea se uită „prin “ ei, nu-i mai localizează, nu-i mai vede.
Intr-o societate a individualismului si egoismului, a unei viziuni radicale pe care guvernanţii o numesc a fi de dreapta, multe foste fiinţe sociale astăzi sunt pierderi colaterale pe care le abandonăm fără măcar o vorbă sau o justificare. Tot mai mulţi români sunt fiinţe fără identitate, fără voce, fără figură. Devin un număr de înmatriculare ca şi cod numeric personal, sau nici măcar atât, sunt nevăzuţi, sunt uitaţi la marginea societăţii. Ei devin atât de străini că nimeni nu-i mai observă, nimeni nu-i loveşte măcar cu piciorul în coaste, ca şi pe câinele bătrân care-ţi stă în cale pe trotuar. Sunt mulţi oameni care nu revendică pensii nesimţite, nici stipendii, vor doar recunoaştere, vor participare la viaţă alături de noi. Unii vor doar nişte mesaje, nişte semne că sunt şi ei parte a nefericirii generale, parte a tristeţii comune, a dramei colective

Sunt milioane de oameni uitaţi într-un estuar sau într-o margine de lume românească. Ei fac semne disperate, caută să dea “probe de viaţă”, cum se spune savant în cazurile de terorism, mediatizate tot mai mult în ultima vreme. Milioane de oameni şi-au pierdut şi speranţa că li se va răspunde la gestul de a mai face din mână, de a striga cu disperare, sau de a se lovi cu capul de pereţi singurătăţii de zi sau de noapte. Nu le răspunde nimeni, nimeni nu-i vede, nimeni nu-i aude. Ne-am obişnuit cu acest spectacol sau am fost convinşi că aşa este normal, aşa este în capitalism.
Iurie Darie şi soţia lui au gustat probabil din acest infern al uitării, al existenţei invizibile. Şi atunci femeia, mai curajosă, ca toate femeile, l-a luat de mână şi i-au propus să joace, să dea semne de viaţă, cu riscul de a şoca, cu riscul ruşinii de a fi puşi la zid. Ei parcă ne spun: Râdeţi, faceţi ce vreţi, dar lăsaţi-ne să trăim alături de voi! Prefaceti-vă măcar că ne vedeţi, daţi-ne un semn pe zi că nu suntem morţi, indiferent de ce natură este acel semn al vostru! Ca şi până acum, deşi poate acum nu ştiu, joacă un rol, joacă în locul unor milioane de oameni. Sunt personaje tipice, încarnează disperarea a milioane de invizibili, de toate vârstele, de la oraşe şi sate, cum se spunea înainte, când erau regi ai scenei.

PS. Draga Iura, draga Anca, deşi nu m-am uitat prea atent la fotografiile voastre, să ştiţi că v-am văzut. Am văzut că trăiţi, că ochii voştri nu au îmbătrânit deloc, chiar dacă sunt ascunşi din când în când după lupa unei lacrimi căzătoare. Stiu că nu aţi murit, ştiu că vă iubiţi, ştiu că acest lucru este cel mai important de pe pământ. Şi sunt sigur că nu aveţi nevoie de mai mult din partea noastră, o societatea bolnavă de Alzheimer social. Cu prietenie, Vasile Sebastian Dâncu.

Articol preluat de pe www.vasiledandcu.blogspot.com