luni, aprilie 22, 2024

România precară devine o Românie genocidară

Motto: „Bucureștiul e o cursă de șoarici. Vor fi zeci de mii de victime la următorul cutremur major. Măcar gândindu-ne la acești morți deja contabilizați undeva (adică la noi și la cei dragi nouă) ar trebui în următoarea perioadă să facem ceva împotriva nepăsării criminale a edililor noștri”

(Mircea Cărtărescu, 31 octombrie 2015)

Noi toți am învățat că balada Meșterului Manole arată importanța sacrificiului personal în crearea unei opere durabile. Desigur, această lecție frumoasă nu rezultă decât dintr-o interpretare metaforică a faptelor din conținutul baladei. Dar mai există o interpretare (literală, de data aceasta) care se aplică, din nefericire, la România: durabilitatea care se obține cu prețul sacrificiului fizic (vătămarea și, de cele mai multe ori, moartea) și nu al tău, ci al altuia.

O rememorare selectivă a faptelor ne va oferi, din păcate, confirmarea acestei aserțiuni. În 1930, în Vinerea Mare, la Costești, 116 copii împreună cu preotul au murit carbonizați într-o biserică de lemn, din secolul XVII, pe o suprafață de aproape 40 m2. Consecința acestei tragedii care a zguduit întreaga Europă a fost regula ca toate ușile să se deschidă în afară. În 2013, un copil de 4 ani a murit ca urmare a rănilor produse de mușcăturile câinilor fără stăpâni, în Parcul Tei din București. Consecința a fost dispariția celei mai mari părți din câinii vagabonzi, după ce aceștia deveniseră deja de mulți ani un pericol social. În octombrie 2015, alte două tragedii s-au petrecut în București: un polițist de 28 de ani care deschidea drumul unei coloane oficiale a murit într-un crater din mijlocul unei șosele intens circulate; 30 de morți și 156 de răniți (dintre care aproximativ 70 în stare critică și gravă) este rezultatul unui incendiu produs într-un club. Deocamdată, pentru aceste două ultime tragedii consecințele nu se întrevăd.

Ce poate rezulta din acest macabru inventar (care în mod voit ocolește alte tragedii precum cea de la Maternitatea din Giulești, în 2010, etc)? Nici mai mult nici mai puțin decât faptul că România este un stat care își devorează proprii cetățeni. Și nu orice fel de cetățeni, ci exact pe aceeia care îi asigură viitorul, oricum puternic pus la îndoială de exodul aproape ireversibil al materiei cenușii (cum să-ți propui să mai rămâi în România când plagiatorii dovediți dar neconfirmați umblă cu girofar sau parazitează instituțiile de învățământ superior?), instituțiile cangrenate de corupția funcționarilor care paralizează orice prevedere legală (degeaba ai legi și instituții care să le pună în aplicare dacă nu ai funcționari care să-și ia în serios atribuțiile), un stat care este incapabil să producă o lege pentru consilierea psihologică și duhovnicească a femeilor care intenționează să recurgă la întreruperi de sarcină, etc. Devorându-și tinerii, cetățeni ai săi, pe timp de pace, România aproape că devine un stat genocidar.

Dacă aceasta este concluzia la observarea generală a faptelor, mai este o concluzie care se impune în considerarea diferențelor istorice. Până când instituțiile democrației ajung să devină funcționale, la limită poate fi justificabil metafizic un accident care să dea naștere unei norme juridice și, subsecvent, a unei instituții/proceduri instituționale. Cum tragedia din România anului 1930 a schimbat regula deschiderii ușii, iar incidentul din Statele Unite ale Americii, petrecut în anul 1942, soldat cu 492 de morți, a introdus noi reguli de stingere a incendiilor (care, vai!, ar fi trebuit să fie valabile și pentru Clubul Colectiv, căci orice îndreptare a unui rău trebuie asumat direct și nemijlocit, ca o lecție universală), ulterior nu mai este acceptabilă nicio repetare; dacă totuși incidente similare continuă să se întâmple, indiferent de numărul victimelor, înseamnă că funcționarii instituțiilor de resort se fac direct vinovați.

Cuvintele scriitorului Mircea Cărtărescu se vor dovedi profetice (actuale sunt oricum) dacă aceste tragedii foarte recente nu vor avea drept consecință un proces judiciar care să nu se oprească la vinovații direcți, ci să se extindă la toate instituțiile care, într-un fel sau altul, s-au făcut părtașe la aceste fapte virtualmente genocidare. Un proces judiciar, dincolo de stabilirea și individualizare pedepselor, trebuie să însemne înainte de toate instrumentul cel mai solemn de aflare a adevărului. Așa cum, din fericire, noi știm ceea ce s-a întâmplat în Germania nazistă datorită Procesului de la Nürenberg, tot așa avem dreptul să aflăm ceea ce s-a întâmplat în octombrie 2015. Desigur, sunt și procese judiciare organizate pentru a ascunde adevărul, cel mai adesea prin găsirea unor țapi ispășitori pe care, ca în orice societate primitivă (adică pre- și ne-democratică), să se descarce întreaga mânie colectivă. În acest sens, inversul procesului de la Nürenberg este procesul cuplului dictatorial Ceaușescu, organizat în așa manieră încât să se evite judecarea pe fond a problemei. Dacă societatea românească va tolera acum un astfel de proces, atunci înseamnă că incidente nefericite precum cele care au implicat zecile de tineri vor mai avea loc.

Pe fondul problemei pe care anchetatorii trebuie să-l aibă în vedere, asemenea pieselor dintr-un mare puzzle, multe lucruri deja se cunosc: faptul că în multe instituții publice competența este, poate, ultimul criteriu de angajare; că sprijinul politic este cheia universală care face și desface orice (oferă doctorate, posturi academice, funcții administrative, etc), ș.a.m.d. Dar, deși știute, încă nu au o certificare judiciară. Fenomenul corupției pe care Direcția Națională Anticorupție îl înfruntă de 10 ani este doar o parte problema care face ca România, prin multe din instituțiile și funcționarii lor, să-și devoreze cetățenii. O serie întreagă de fapte sunt și de competența parchetelor de pe lângă instanțele de judecată care nu par să dovedească aceeași voință de a face binele aplicând legea, precum DNA. Biserica și toate cultele religioase, de asemenea, trebuie să înțeleagă că dacă la originea acestor tragedii se află corupția (ca sumă de infracțiuni, fapte prevăzute de legea penală), la rădăcina corupției se află lăcomia (pofta de bani mulți obținuți ușor atât în seama patronilor, cât și a funcționarilor pe principiul că „o mână o spală pe cealaltă”), parvenitismul (adică evitarea muncii și a răbdării în obținerea succesului), nedreptatea, compasiunea prost administrată care toate acestea sunt fapte imorale. Or, pentru un cleric, indiferent de cultul pe care îl slujește, nicio predicare mai eficientă a moralei religioase nu este mai eficientă decât cea susținută cu exemplul personal.

Având cauze a- și imorale, corupția (ca fenomen social aflat sub incidența Codului Penal) degenerează în nedreptate socială, adică în ceva mult mai grav în care doar o instituție nu este suficientă (în speță, DNA-ul). Este nevoie de concursul întregii societăți: instituții ale executivului (recuperează ANAF-ul prejudiciile rezultate din infracțiuni?), școala, Biserica, etc. Ceea ce s-a întâmplat în Clubul Colectiv și ceea ce i s-a întâmplat bietului ofițer de poliție aflat la datorie, în slujba unui politician ce s-a crezut mai presus de lege, reprezintă scadența dureroasă a nedreptății sociale. Mulți au încercat să o corecteze prin mișcări revoluționare și ideologice (socialismul de secol XIX reprezintă un bun exemplu). Astăzi nu (mai) este cazul de așa ceva pentru că există legi, există instituții, însă ceea ce lipsește multor funcționari, dincolo de competență, este bunul simț (bună-voință, bună-credință).

În fața acestui val de impostură, există marea speranță: oamenii care se mobilizează în număr (tot mai) mare pentru a arăta că respectul față de lege, în fața căreia toți trebuie să fie egali, este singurul leac care mai poate fi administrat României pentru ca aceasta să nu fie definitiv pierdută, căci există un rău mult mai mare care se poate întâmpla pe timp de pace, decât pe timp de război sau de aservire față de puterile străine (cele două condiții istorice ale României). Iar România, pe timp de pace, își permite, în mod genocidar, să piardă cetățeni mai ceva decât în război: mii de oameni care mor în fiecare an pentru că fenomenul corupției și nepăsarea funcționarilor statului împiedică construirea de autostrăzi; zeci de mii de oameni care riscă să moară în cazul unui cutremur de tipul celui din 1977; zeci de oameni care au murit pentru că câțiva privați și probabil o serie de funcționari și-au dat mâna, în lăcomie de bani și desconsiderare a aproapelui, pentru ocolirea regulilor de siguranță publică, chiar zilele trecute. În aceste situații trecute, ipotetice și prezente, România nu trebuie să-și mai permită luxul de a ocoli fondul problemei, de a evita arătarea răului și de a nu aplica sancțiunile care se impun.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. „Sacrificiu personal” ar fi fost daca Manole se aseza el pe zid pentru a fi zidit, nu Ana.
    „Personal” sau intimitatea apropiata?
    Titlul „România precară devine o Românie genocidară” mi se pare prapastios, in genul titlurilor din tabloide sau ziarele de sport, „inafara-i vopsit gardu` inauntru-i leopardu`!”
    Romania sintem noi si tagma jefuirorilor :P

  2. Legi sunt. In ele sanctiuni exista. Institutii de control (autoritati de control, reglementare, supervizare etc.) exista. Daaaa, cineva sa isi faca treaba mai lipseste. Mii de inalti functionari ce isi rezolva doar treburile de partid si fluxurile financiare proprii. Poate ca cineva se uita si spre ei in al ‘spelea ceas. Dar probabil si drama asta va genera actiune limitata, pt ca suntem ceea ce suntem (aruncati un ochi in jur sa vedem nivelul…)

  3. Ce e asta, nu va suparati, starea natiunii?
    Vedeti totusi ca Miorita se citeste in alt registru metafizic. Revedeti textele lui Eliade. E cam penibil sa veniti cu asa ceva, mai ales ca textele astea sunt de mici dimensiuni, le-a scris direct in romaneste, in plus sunt reeditate. Chiar, daca nu ma inseala memoria gasiti ceva in vol Impotriva deznadejdii, Humanitas 1992. Cred ca si Intinerariul spiritual are ceva.
    Enjoy

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Nicolae Drăguşin
Nicolae Drăguşin
Doctor în filozofie (2013). În prezent, cercetător științific.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro