vineri, martie 29, 2024

România repetentă. O problemă

Silviu e în clasa a V-a. Repetă a doua oară clasa a V-a. Este cu trei ani mai mare decât colegii lui și îi stăpânește ca un dictator absolut. Clasa este extrem de zbuciumată pentru că Silviu creează tabere: cine nu e cu el e împotriva lui. Într-o clasă cu 13 băieți și 6 fete sunt bătăi de două ori pe săptămână. Direct sau indirect, Silviu este implicat în acestea. Uneori îi ațâță pe băieți și apoi se amuză de pe margine. În seara în care Andreea m-a chemat de la cancelarie, Sorin era în baie, cu buza sângerând. Îl lovise George cu genunchiul în gură. Copilul tremura, amândoi plângeau de furie, de durere. Le-am vorbit separat, i-am îngrijit, am cercetat, am vorbit cu toată clasa deschis, i-am tratat egal, nediferențiat, i-am unit. Cu toate acestea, toți băieții sunt atrași de zâmbetul lui Silviu care demonstrează tuturor că nimic nu e mai presus de Silviu, el poate face orice, oricând are chef. În clasa al cărei diriginte sunt, Silviu le fură copiilor mâncarea și banii și scoate tot ce e mai rău din ei, le potențează agresivitatea, răutatea, le dă un exemplu de indisciplină feroce pe care ei trebuie să îl urmeze. Copiii sunt atât de fragili acum, încât Silviu este un real pericol.

În fiecare zi, profesorii se plâng de întreaga clasă, nu-și mai poț ține orele. Uneori, la ora de engleză, sunt nevoită să particip și să-mi supraveghez copiii, ca un polițist. Ei ridică mâna sus și nu vorbesc neîntrebați, în clasă e liniște și înțelegere. Silviu lipsește.

Fetele sunt atât de reținute și tăcute, încât par că nici nu sunt acolo, ci ascunse sub bănci. Chiar și așa devin ținta atacurilor, căci li se pune vopsea în păr, le sunt furate lucrurile.

Nimeni nu i-a mai văzut pe părinții lui Silviu de când băiatul a fost transferat la această școală. Atenționările recomandate trimise de mine la adresa de domiciliu au fost returnate. Dacă ceri numărul de telefon al mamei, Silviu îți dă un număr fictiv, te privește cu seriozitate, direct în ochi afirmând că acela este numărul și o găsiți seara pe mama. Toți ceilalți părinți sunt alarmați, unii își apără copiii singuri – acolo unde școala nu are mijloace – amenințându-l pe Silviu.

Pentru că am vrut să-mi apăr clasa și pentru că a avut rezultate foarte proaste la câteva discipline, Silviu a rămas repetent a treia oară și a fost exclus din învățământul de masă. Din toată această aventură, Silviu n-a înțeles nimic. Nicio repetenție nu a corectat nimic din comportamentul lui, dimpotrivă. Ultima oară când l-am văzut mi-a adresat cuvinte grele. În fiecare an, repetenția l-a făcut mai violent.

Spirache e în clasa a VIII-a. Are aproape 18 ani și a rămas repetent de două ori. Cu toate că e pentru prima dată în clasa a VIII-a, nu-l prea interesează materia școlară. Petrece orele de la școală cu capul pe bancă și fumând la toaletă. Dimineața nu ajunge la școală la prima oră. Într-o miercuri, Spirache vine la școală împreună cu un prieten din clasa a VII-a. Amândoi sunt amețiți. Spirache se așază în bancă, e o nouă zi de școală. În acest timp, în clasa vecină, prietenul lui, Marius, leșină. Este anunțată salvarea, pentru că băiatul de 13 ani își revine cu greu. După câteva minute, aflăm că Spirache și Marius s-au delectat înainte de ore cu etnobotanice interzise. Deși testele lui Spirache conțineau numai numele, Spirache a promovat clasa a VIII-a, a susținut chiar și Evaluarea națională și a intrat la liceu. Un veritabil succes al repetenției!

În ambele situații ilustrate, acești copii repeteți sunt victime ale unui sistem care își propune să disciplineze prin exemple de rele-practici ale unor elevi. Școala le transmite copiilor frica de a rămâne repetenți, de a primi acest stigmat și de a ieși din grațiile sistemului de învățământ. Făcând aceasta, uităm că toți copiii sunt importanți în egală măsură și distrugem vieți. Cum va fi Silviu, cel care n-a reușit să termine clasa a V-a, peste cinci ani? Cine îl va angaja cu 4 clase, cum se va descurca, din ce va trăi?

Alteori, pentru a nu distruge viețile copiilor, în ultimele ore ale semestrului, profesorii trag de copii, pentru a le încheia media 5. Se fac concesii peste concesii, se uită că unii copii abia știu să scrie, că au preluat temele, că nu înțeleg nimic din ceea ce citesc. Și în felul acesta, întâlnim copii în ultimele clase de gimnaziu care nu știu să scrie și să citească, absolvenți de gimnaziu analfabeți care iau puțin peste punctul din oficiu la Evaluarea națională. Ei intră la un liceu teoretic și vor absolvi și cele patru clase ale liceului tot prin bunăvoința unor profesori. Și pot ajunge chiar și până la Bacalaureat, profesorii știind că repetenția nu este o soluție, ci un eșec.

Soluție posibilă

Consider că este necesară implicarea părinților pentru a construi un sistem funcțional în care să prevaleze interesele copiilor. Este absolut necesară renunțarea la această practică distructivă a repetenției care nu distruge numai elevii repetenți, ci și pe aceia care au ghinionul de a se afla într-o clasă cu astfel de adolescenți. Nu voi încerca să explic psihologia copilului repetent, dar am observat că există o furie incredibilă, o dorință de a ieși în evidență prin indisciplină, de a se revolta împotriva școlii și a profesorilor.

Cum să se realizeze această implicare a părinților? Copilul corigent devine copilul care are o restanță. Din experiența mea de profesor, repetenția nu numai că nu ajută cu nimic copiii, dar îi distruge. Însă cu o restanță sau mai multe, elevul poate trece în clasa următoare și rămâne alături de colegii lui. El participă la ore suplimentare, peste program, ținute de profesori special plătiți pentru aceste ore. Părintele va primi o amendă, o sancțiune pentru restanța copilului. În cazul în care părintele refuză sau nu este capabil să plătească, restanța copilului va însemna sistarea pe o perioadă determinată a ajutorului social sau a altor ajutoare ale statului. La finalul studiului suplimentar, elevul cu o restanță dă un examen. Dacă nu promovează acest examen, copilul rămâne cu aceeași restanță, iar părintele trebuie să plătească încă o dată aceeași sumă. În acest fel, părintele va fi cointeresat de rezultatele școlare ale odraslei. Cu alte cuvinte, propun mutarea fricii din sânul copilului în cel al părintelui.

În cazul în care elevul ajunge în clasa a VIII-a și are câteva restanțe, acesta nu poate participa la Evaluarea națională, până nu promovează la disciplinele cu probleme.

De asemenea, pentru a preveni retragerea copiilor din învățământul obligatoriu, părintele trebuie forțat să-și dea copilul la școală. Părintele al cărui copil abandonează școala primește o amendă și i se sistează ajutorul social sau un alt beneficiu. Mesajul va fi acela că nu primești ajutor decât dacă îți educi copilul. Sunt foarte mulți părinți care se consideră achitați de orice obligație, trimițându-și copilul la școală și ignorând activitatea lui școlară. Este inacceptabil ca un părinte să nu se implice în educația copilului, pentru că școala nu se poate erija în părinte.

Această propunere nu este una inovatoare, exotică, repetenția fiind abolită în multe țări.

Distribuie acest articol

36 COMENTARII

    • Mă văd nevoită să fac câteva precizări.

      Copiii aceștia care au rămas repetenți nu sunt monștri, sunt oameni care reacționează la agresivitatea noastră. Când te porți frumos cu ei, se poartă frumos la rândul lor. Am subliniat în articol și spun încă o dată acum, este o greșeală să îi lăsăm repetenți pe acești copii cu probleme și să îi trimitem în altă clasă, să îi îndepărtăm de prietenii lor. Făcând acestea – lăsându-i repetenți, trimițându-i în altă clasă – le declarăm război și ei reacționează în consecință.

      Comentariile citite m-au îngrozit în mare măsură, pentru ceea ce se cere este izolarea acestor copii, cu alte cuvinte, să scăpăm de ei dacă ne fac probleme. Dar egalitatea de șanse pe care o dorim cu toții nu înseamnă oare că și acești copii trebuie să aibă șanse egale cu ceilalți. Sunt ei mai puțin importanți decât alti copii?

      Trimițându-i în clase speciale este o greșeală și mai mare. Trimițându-i în școli speciale ar fi de-a dreptul cumplit, am face școli speciale de delincvenți.

      Articolul meu are în vedere două aspecte:
      -protejarea claselor mici de copiii repetenți mai mari;
      -găsirea unei soluții pentru a se renunța la repetenție.
      Solutia oferită de mine nu este perfectă. Probabil că se pot oferi și alte soluții, e important să se admită că aceasta este o problemă și să se caute soluții. Din punctul meu de vedere, măsura pecuniară este de preferat.

      • Stimata doamna.
        Imi pare rau dar nu sunt de acord cu dvs. Sunt de acord cu egalitatea de sanse dar nu in aceasi clasa. Chiar daca ma repet va spun ca un copil cu probleme poate fi un calavar atat pentru clasa cat si penntru profesori.
        Stiti ce inseamna sa faci 1 ora de limba romana in care profesoara timp de 40 minute nu face altceva dacet sa incerce sa potoleasca acel copil? Ce poate sa predea in 10 minute ramase.
        Daca nu as fi avut exemplul as fi spus. Stit ce s-a intimpllat pentru ca nu au fost luate masuri.?Au plecat 12 copii din clasa la alte scoli.

        De dragul tolerantei si egalitatii de sanse nu trebuie sa-i chinuim pe ceilalti copii.cu ce sunt colegii ceilalti de vina.
        Cu cat va trece timpul cu atat acel copil indiscpilinat si care are probleme va pune si mai mare presiune pe colegi, va ajunge sa-i umileasca la nesfrsit, sa-i ameninte, etc.

        Raman la parerea ca astfel de copii, cu ” probleme” , trebuiesc tratati special si au nevoie de atentie speciala si de cadre didactice pregatite special.

        • Eu sunt de acord cu Cristina.
          Plecați de la supoziția ca un copil ( ” copil problema ” cum il numiți ) e in mod definitiv rau si obraznic. Credeți ca asa s-a născut si asa va trebui sa își trăiască toată viata, de aceea trebuie exclus.
          Se pare ca sunteți victima ( sper ca nu e prea mult sau prea dramatic termenul) mentalității noastre romanești fataliste si fixiste.
          Aici vorbim insa de copii, de oameni in formare, si tocmai pentru ca sunt in anii de formare, lucrurile nu au cum sa fie definitive pentru ei. Iar adultii care interacționează cu viețile lor ar trebui sa creada lucrul asta : ca nimic nu e inca definitiv, ca lucrurile se pot ( inca ) îndrepta.
          Poate ar trebui mai multă atenție inca din anii de grădinița, identificați copiii care prin comportamentul sau rezultatele lor lasă de înțeles ca mai tarziu nu vor face fata cerințelor școlii si ajutați progresiv, in sensul integrarii lor in clasa. Nu sunt de acord cu izolarea in clase speciale pentru ca asta ar însemna stigmatizare si se stie ca soluția asta nu a dat niciodată rezultate bune.
          O ultima observatie este aceea ca propuneți o soluție orientata nu spre acești copii ci spre colegii lor, care credeți ca trebuie protejați de ei. Aveti un fel de a vedea lucrurile greșit profund. Acești copii vor creste si vor deveni adulti in aceeași societate cu ceilalți. Nu ii vei putea ignora, deși vor fi cel mai probabil incapabili de a participa in vreun fel la lumea din care i-ai exclus. Vreau sa spun ca a-i ajuta si a-i forma de mici e un un bine indirect pe care ti-l faci tie, ca societate.

          • Eu nu spun ca acest copil trebuie izolat definitiv de ceilalti copii, ci doar sa faca parte dintr-o clasa speciala.
            Acesti copii au nevoie de asistenta speciala, asistenta ce nu poate fi pusa in practica de un cadru didactic de la o scoala normala.
            Pentru astfel de copii trebuiesc facute programe speciale de consilere, de sprijin si indrumare si inclusiv de sesiunii de discutii si cu parintii copilului pentru a determina cauzele si a gasiti solutii corecte si a incerca reintegrarea acestora intru cadru de normalitate.
            Credeti-ma ca tata a patru copii ma doare sa vad ca sunt copii care au astfel de probleme, probleme, cel putin in cazul fostului coleg de clasa al baietilor mei, ce vin din partea familiei.

            Si eu sunt parinte si stiu ce inseamna sa dai educatie unui copil in ziua de astazi, sa asiguri un cadru adecvat , un mediu cald si prietenos copiilor pentru a se dezvolta normal si echilibrat, dar nu pot fi de acord cu faptul ca un copil care are un astfel de comportament sa faca un calvar i fiecare zi de scoala atat pentru invatator/ profesor cat si pentru celialti colegi de clasa.

            Ca sa inchei, fara sa va supar , daca ati fi trait exemplul meu , cred ca in anumite cazuri puteati fi de acord cu mine.
            Pe scurt, elevul repectiv a venit in clasa a treia dintr-o alta scoala , ca sa nu ramana repetent si a fost preluat astfel de noua clasa. A facut un calvar de nedescris. A amenintat si batut copii din clasa , a injurat constant profesoara, pe un copil l-a amenintat ca ” baga cutitul in el dupa ore,etc.
            Dupa aceaste problema se duce parintele respectivului copil la Politei si declara ca, copilul a fost amenint de profesoara si astfel incep audierile. Profesoara este amenintata de tatal baiatului, vine , inclusiv la serbarea de sfarsit de an cu sotul, de frica , si de aici un intreg calvar.
            Nopti nedormite de profseoara care , de frica, spunea ca de atunci cand pleca de la scoala intoarcea o perioada privirea ca sa vada daca este urmarita de cineva.
            Ceilalti parinti din clasa au facut front comun si au vrut sa cheme televiziunea. Ca sa nu inceapa un circ de nedescris am mers pe calea mai scurta, directoare, inspectorat, etc. Concluzia: Profesoara este de vina ca nu stie cum sa stapaneasca elevul la clasa.

            Finalul, copilul mai repeta doi ani si apoi este mutat intr-o alta scoala mai speciala, pe vreamea mea.

            Este un caz care mie mi-a depasit imaginatia. Copilul meu nu a avut probleme cu el , dar ceilalti copii da.
            Daca dvs. gasiti o metoda prin care un astfel de copil sa poata fi integrat direct intr-o clasa normala , va rog sa spuneti.

            Lucrurile nu trebuiesc lasate la voia intamplarii si trebuiesc gasite solutii. O solutie foarte buna este redata si de soamna Anca.
            Merita incercat.

          • Nu, nu cred că vreunul dintre comentatori ar presupune că „silvii” sunt monştri înnăscuţi şi că s-au apucat încă de la maternitate să cotonogească alţi bebeluşi.

            Forte probabil în cvasi-totalitatea cazurilor de vină e familia, apoi anturajul.

            Dar am unele dubii că benefic în procesul de formare e să fie lăsaţi să-şi agreseze colegii nepedepsiţi.

            Şcoala nu prea are elemente de disciplinare. Şi – din păcate – indivizii „normali „pot să intervină în vidul de autoritate şi să se apuce să-şi facă dreptate cu mai mult sau mai puţin succes. La noi în clasă succesul a fost remarcabil – copilul-problemă a devenit foarte calm şi la locul lui după ce a fost bătut rău de fratele unei colege şi de gaşca lui. Dar toată povestea se putea termina prost – dacă în entuziasmul caftelii îl omorau sau îl lăsau cu leziuni grave?

            Bineînţeles că ar fi minunat să existe instituţii caritabile care să culeagă copiii dintr-un mediu familial nociv şi să încerce să-i plaseze pe drumul cel bun.
            Dar nu sunt. Am dubii şi în ce priveşte eficienţa unor şcoli disciplinare.

            Poate mai bine ar fi să fie eliminaţi pur şi simplu şi gata. Să se renunţe la obligativitatea învăţământului măcar după clasa a patra.

      • Agresivitate e să dai fiecăruia nota care o merită? Iar copilul e firesc să răspundă dacă nu-i convine?
        Păi atunci – în loc să fi învățat – nu mai bine azvârleam un manual în capul proafei ca să primesc nota care-mi trebuia? În fine, nu mie, pe mine nu mă interesau de loc, părinților le trebuia tot zece.

        Măsura pecuniară – cum au spus și alții înainte – are efect limitat. Cred că-i eficientă doar în cazul părinților de dobitoci siniștri, părinți probabil la fel de dobitoci, dar care își adoră odraslele și au venituri stabile pe care se poate face reținere la sursă.
        Ceva de genul Maricica își adoră odrasla, oricâte boacăne face și e convinsă că întotdeauna ceilalți sunt de vină, nu odorul. Dacă o lipsești de o treime din salariu s-ar putea să-l convingă să se poarte civilzat.
        Dar ce te faci cu părinții absenți / care lucrează la negru / care trăiesc din ajutoare sociale?

        Târârea cu chiu cu vai în anul următor – ca să iasă numărul de copii, ca să nu facă elevul urât – nu înseamnă decât admiterea tacită că școala-i doar o formalitate.

        Iar agresivitatea se explică foarte ușor dacă mulți ani din școală ai avut de-a face cu copii „cu probleme”. Ori din familii cu probleme, ori pur și simplu prost-crescuți și de care școala nu avea cum să se deabaraseze, cel puțin dacă nu comiteau ceva foarte nasol.
        Eu a trebuit să mă bat aproape săptămânal dintr-a patra până într-a șaptea doar ca să fiu lăsată în pace.

        Am avut și doi Silviu în gimnaziu – unul a bătut foarte rău alt copil și a trebuit mutat din școală, pe altul l-a bătut fratele unei fetițe de care se luase. În fine, fratele și gașca erau la liceu, au făcut o treabă bună, iar respectivul Silviu n-a mai deranjat pe nimeni ulterior …

      • Stimata doamna,

        Daca tot ati ajuns la precizari, as fi de parere sa faceti si o alta, in mod cat se poate de raspicat si lipsit de echivoc.
        Prezinta acest articol o situatie reala 100%? Sau una care, desi poate porneste de la oarece realitati, este substantial „imbunatatita” ca sa serveasca scopului didactic – ceva de genul unui studiu de caz, sa zicem? Sau este aproape in intregime fictiune?
        V-am citti doar doua articole aici, pe Contributors – cel de fata si cel despre Vaslui – si cred ca ambele (mai ales primul, epopeea vasluiana) sunt in mare parte fictiuni. Asa imi par, si oricum prefer sa cred asta, pentru ca alternativa v-ar pune intr-o postura extrem de nefavorabila din punct de vedere profesional si chiar legal.
        Sa ramanem asadar la ideea ca sunt fictiuni, ceva de genul celor care abunda pe Smartwoman, iar dvs. pur si simplu nu v-a trecut prin minte ca s-ar fi cuvenit sa mentionati acest fapt de la bun inceput.
        Astfel de lucruri, cu siguranta, chiar se intampla pe alocuri in scoli, dar dvs. le dramatizati (cu mult talent literar, fara doar si poate), intr-un mod cu totul exagerat, in opinia mea, nepermis chiar, doar pentru a ilustra mai bine problema.
        Rezulta articole incitante, provocatoare, manipulatoare chiar, care, in mod paradoxal, de fapt fac mai mult rau decat bine. In loc sa genereze discutii creative si schimburi civilizate de idei, ii determina pe unii comentatori sa-si exhibe propria agresivitate si sa emita opinii de-a dreptul stupefiante, demne de evul mediu, sau nici macar (din nou, ma refer cu precadere la articolul „vasluian”, dar nici acesta nu-i departe).
        Opinii de care vad ca va declarati chiar si dvs. ingrozita – nerealizand, presupun, ca ele sunt stimulate tocmai de literatura dvs. de fictiune. Vorbele nesocotite, stimata doamna, pot face foarte mult rau. S-ar fi cuvenit sa stiti si asta, chiar daca sunteti foarte tanara.
        Altfel, celor degraba amatori de duritate exemplara la adresa copiilor „obraznici”, as vrea sa le povestesc o mica intamplare – adevarata 100%, ca veni vorba.
        Fiul meu si cel mai bun prieten al sau – sa-i spunem Andrei – au fost colegi de clasa vreme de opt ani de zile, iar prietenia lor, iata, a ajuns la aproape 20 de ani si pare de nezdruncinat.
        Dar n-a fost asa dintotdeauna. De fapt, a inceput sub niste auspicii mai degraba nefaste atunci cand, inca din primul trimestru al clasei I, fiul meu s-a incaierat cu Andrei, l-a lovit cu un creion, iar lucrurile se puteau termina foarte urat. Asa, s-au terminat cu o mica cicatrice la coada ochiului lui Andrei, pe care o va purta tot restul vietii si care, de altfel, ii da un farmec nebun atunci cand zambeste.
        Presupun, stimata doamna, ca daca un astfel de incident se intampla in clasa dvs. ar fi rezultat de indata un articol profund, sfasietor, plin de grele dileme existentiale si educationale etc. Iar printre distinsii comentatori, fara doar si poate, s-ar fi gasit multi care sa conchida, fara putinta de tagada, ca fiul meu era inca de pe-atunci un psihopat in deevnire, care inevitabil avea sa ajunga un asasin si-un violator si care trebuia batut zdravan si tot timpul, preferabil in cap – ca Marinescu, nu? – luat de langa familie si trimis la o scoala de corectie, copil de trupa sau asa ceva, sau chiar – cum pe sleau scria cineva la articolul vasluian – impuscat in cap, ca sa eliminam orice potentiale viitoare probleme.
        Somnul ratiunii naste monstri, stimata doamna, chiar si pe Contributors.

        In rest, parerea mea despre problema imaginata de dvs. coincide cu cea exprimata de @Dan – pe care-l felicit, printre altele, pentru claritatea si concizia mesajului.

  1. foarte misto. deci parintele care alearga de colo colo, doar doar mai gaseste ceva de facut sa mai aiba niste bani, si munceste toata ziua ca sa puna ceva pe masa pentru copii (ca probabil nu e doar repetentul din poveste), va fi amendat, si i se va opri si ultimul venit stabil pe care il mai are (ajutorul social).
    bravo. eu sunt de parere ca daca nu poate sa plateasca amenda, sa i se confiste casa/apartamentul, sa se vanda ca sa se plateasca amenda.

  2. Sunt de acord cu dvs. cu mentiunea ca trebuiesc alcatuite clase speciale pentru acesti copii.
    Spre exepmlu, copilul de clasa a V-a , chiar daca nu va repeta anul, nu trebuie sa ramana in aceasi clasa cu copiii care au promovat, ci inscris intr-o clasa speciala in clasa a V-a.

    Daca nu se va intimpla acest lucru copiii ceilalti vor fi pierduti.
    Si baiatul meu cel mare avea un coleg , care era destul de inteligent, care a repetat clasa de mai multe ori si a treia oara era in clasa cu baiatul meu cel mic.
    Nu va spun ce calvar era in clasa. Imi spunea profesoara de engleza ca trebuia sa vina un reprezentant al celor care pazeau scoala sa poata tine ora, ori asa ceva este inadmisibil.
    Nici el nu invata nimic dar nici ceilalti nu pot invata nimic.

    Din pacate nici ministerul nu se implica cu nimic. In virtutea lor doar profesorii sunt de vina deoarece nu pot stapanii elevii la clasa. Daca ai vine si un parinte care depune o sesizare ca-i discriminezi copilul totul este pierdut.
    Asa cum ar trebui infiintate clase cu profile speciale, pentru elevii foarte buni, asa ar trebui infiintate clase pentru astfel de copiii.
    Din pacate in 90% din cazuri este vina familiei si 10% al anturajului. Scoala nu poate decat sa ofere un oarecare cadru, dar mai multe nu.

  3. As face o mentiune. Fiecare solutie cred ca e bine sa fie vazuta ca o solutie de tip „macro”. O varianta pentru massa nediferentiata de copii. Pentru cazurile particulare ale lui Silviu si Spirache, in masura se verifica a fi marginale, atunci cand solutia universala nu da roade, cred ca trebuie cautate solutii neinstitutionalizate.

    Ce vreau sa spun este ca nu imi dau seama din text daca Silviu si Spirache sunt vazuti drept exemple precise ale unei situatii universal valabile si pe baza carora se propune o solutie standard, sau sunt niste exemple oarecare, mai degraba izolate, pentru care se cauta integrarea intr-o solutie de tip „sa fie bine pentru toti”.

  4. m-a durut sufletul citind aceste randuri.

    eu am terminat liceul in 2004 dupa 8 ani in acelasi colegiu (V-XII) si am mai vazut cazuri problema, dar fiind un colegiu de top dintr-un judet de provincie sarac, situatia era mult mai buna fata de alte licee/scoli generale. totusi, situatia s-a inrautati continuu din aceea perioada ca pana acum.

    in cazul de fata as vrea sa vad ca astfel de cazuri sunt trimise la scoala militara sau ceva similar. daca nu se poate de buna voie, se poate si prin altfel de conditionare. riscul social pe care il prezinta astfel de indivizi nu se compara cu nimic ce li s-ar putea intampla daca ar fi educat intr-un regim disciplinar. mai mult, colegii lor care astazi sunt impiedicati in a-si exercita drepturile, ar avea o sansa in plus de a mai ramane cu un minim de cunostinte dupa terminarea a 12 ani lungi din viata.

    sa dam militaria jos din pod, era o vorba.

    PS: nu sunt de acord cu violenta, nici fizica nici psihologica. Insa consider ca in cazurile in care se ajunge in astfel de situatii grave, disciplinarea este singura oportunitate pe care i-o poti da un ui astfel de individ. sa fim seriosi, sistemul de educatie sau cel corectional nu vor reusi niciodata sa indrepte un astfel de comportament. nici o scoala de militar nu ar garanta succesul, dar daca ar reusi sa disciplineze doar o parte din acesti indivizi, riscul social ar fi mult mai mic decat situatia in care ne aflam acum.

  5. Felicitări pentru inițiativa de a scrie acest articol. Sper sa fie citit de cine poate lua o decizie concretă in sensul implementării soluției.
    Cred ca trebuie încurajate astfel de articole care dau in veleag realitati pe care ministerele ori nu le cunosc, ori nu le acorda importantă de prea multă vreme. Sper sa se poata face ceva pentru acești copii. Aveti dreptate, toți copiii contează.

  6. „Cu alte cuvinte, propun mutarea fricii din sânul copilului în cel al părintelui.”

    – adica o pasare a responsabilitatii esecului; nu o rezolvare in sine….:)

  7. excelenta propunere ! Intradevar o problema foarte serioasa, si ignorata in mare masura de societate. Apreciez ca nu numai a-ti adus in atentie problema dar solutia propusa este foarte pragmatica si realista.

  8. Exista parinti care nu se sinchisesc de soarta copilului lor. Aceasta e o realitate. Nici o amenda si nici o sanctiune nu-i va determina sa-si schimbe atitudinea fata de copil, eventual il vor bate pentru ca din cauza lui au pierdut ajutorul social. Da. este inacceptabil ca parintii sa nu se implice in educatia copiilor lor, dar e un fapt, la fel cum e un fapt ca exista violatori, criminali si hoti, desi e inacceptabil sa violezi, sa ucizi ori sa furi.

    Acesti copii nu pot fi ajutati decat de o legislatie care sa oblige anumite institutii sa preia rolul parintilor, si nu ma refer la scoala, ci la un sistem institutional care sa functioneze in paralel cu scoala si care sa preia acesti copii in grija, sa-i ajute cu psihologi si meditatori special pregatiti pentru a se ocupa de copii cu probleme. Am avut ocazia sa vad in Germania un asemenea centru patronat de biserica catolica intr-un parteneriat cu landul Bavaria; se ocupau de adolescenti din familii cu probleme grave de alcoolism, violenta si droguri si ii ajutau, cu psihologi si profesori pregatiti in mod special, sa termine scoala medie pentru a putea avea acces la scoli de meserii.

    Asa ar trebui procedat pentru a obtine ceva. Costa bani, dar ar fi bine investiti. A astepta sa se implice parintii echivaleaza cu a astepta sa curga Dunarea la deal.

  9. Sunt absolut de acord cu renuntarea repetentiei din sistemul de invatamant. Un copil a carui dezvoltare biologica/psihica nu mai e in sincronie cu cea a copiilor de varsta lui va acumula foarte multa frustrare launtrica.

    Repetentia e o forma de programare pentru esec pe termen lung. Efectele imediate nu sunt intotdeauna vizibile, un elev de 9 ani e foarte aproape in dezvoltarea psihica de un elev de 8 ani. Repetarea clasei a 3-a il poate „indrepta ” pe elev pe termen scurt. Insa pe termen lung gandul retarduluii de parcurs il va deprima. Efectele secundare sunt cele descrise in articol: un copil mai copt la minte biologic ii strica si pe ceilalti mai tineri, inca verzi si necopti. Limbajul copilului copt, care in continuare va socializa la bloc cu copii de varsta lui, va corupe limbajul celor mai tineri. S.a.m.d.

    Cauza unor astfel de probleme este subfinantarea sistemului de invatamant. Solutii ar fi, dar nu sunt bani. Nu sunt destui platitori de taxe (sunt vreo 5 milioane de romani in campul muncii, de fapt numarul ar trebui sa fie dublu raportat la populatie de 19 milioane), nu avem destule firme mici si mijlocii fiindca legislatia nu favorizeaza cresterea lor etc etc

  10. Greșiți profund. Școală cu forța nu există. Așa cum nu există sănătate cu forța sau dragoste cu forța.

    Problema vine de la sistemul de valori complet răsturnat al societății. Dacă oamenii cu performanțe școlare / intelectuale veritabile ar reprezenta modele de succes, copiii ar dori să aibă acest gen de performanțe și ar dori să vină la școală pentru a învăța și a avea succes la rândul lor.

    Pe de altă parte, școala ar trebui să se adapteze la copiii zilelor noastre, să devină mai interactivă, mai interesantă, mai vie. Majoritatea școlilor sunt azi niște temple cvasi-ruinate unde profesori plictisiți și stresați recită tărăgănat aceleași litanii plicticoase an după an. Dacă la școală ar fi mai interesant să înveți, să descoperi, decât să te bați, majoritatea copiilor ar învăța și l-ar exclude singuri din grup pe scandalagiul de Silviu (vorbim despre tipologii, da?).

    • Corect, copiii au nevoie de exemple de oameni care au reușit urmând valorile care li se recita in clasa.
      Daca ar fi sa abordam invers problema, pornind de la ceea ce considera societatea ( majoritatea ) valoare si soluție pentru succes si daca am fi sinceri, atunci ar trebui introduse in curriculum cursuri de corupție si de furt. Iar știm-noi-cine ar trebui sa țină cursuri magistrale de arta plagiatului.
      Poate ca inca nu s-a spus îndeajuns cat de mult rau poate aduce corupția si lipsa de onestitate. Poate mai trebuie scrise articole, argumentat, pana ajunge toată lumea sa se convingă ca nu e bine si ca binele comun e întotdeauna mai bun decat cel individual.

    • Asa e, o putem numi „societate bolnava”, insa recitind ceea ce scrieti o sa vedeti ca pana si dv.recunoasteti ca se POT gasi solutii. Greu, dar se pot gasi solutii. Prin greu intelegand anevoios, nu imposibil.

  11. o, daaa… cate s-ar putea trata daca s-ar atentiona putin parintii, apartinatorii/”bolnavii” cu „amendarea” ajutorului social.
    dar ce simplu e sa zici: am facut aia, am facut aia, tragem linie, masluim statistica, dam 3 kile de zahar si o galeata la 4-5 ani si gata! trageti perdelele, tovarasi, ne facem ca trenul merge!

  12. Erau, in vremi demult apuse, niste directive in invatamint:
    – sa lasi citi mai putini corigenti. Profesorul care lasa corigenti era foarte rau vazut si chiar considerat incompetent: ai corigenti pentru ca nu sti sa predai ;)
    – interzis a lasa repetenti. Doar in cazuri grave, cu dispensa medicala :P
    (La fel ca in cazul unor avorturi.)
    Precizez: am retineri cu ideia de a nu lasa repetenti. Dar nici solutie nu am :P
    NB,
    in trecerea mea meteorica prin invatamint, nu am avut probleme cu copiii, ci cu parintii care, muuulti, ar fi vrut ca loaza lor sa fie pe locul intii. Eventual doi-trei. Si pentru ca aveam mindria mea, mi-au scornit tot felul de vorbe :P
    Am plecat:socrul si sotia au rezistat eroic pina la pensie.

  13. prea multa chinuiala pentru trepadusi. Cum medicamentul distruge parazitul atacandu-l cu forta, asa si noi, ca societate, trebuie sa distrugem parazitii sociali prin orice mijloace! Silviu ar trebui luat cu forta si introdus intr-o scoala militara la 2 repetentii si astfel toti ceilalti si-ar putea vedea linistiti de invatamant iar Silviu de batai organizate in garnizoana!

  14. Interesanta chestiunea …o poti aborda in fel si chip, cautand un vinovat. Ba parintele, ba scoala, ba anturajul sau mai stiu eu ce. In aceasta logica dvs. ati ales parintele..am mari dubii ca acel parinte iresponsabil, sau poate cu probleme (sa presupunem ca este foarte sarac, sau needucat, sau dintr-un mediu unde scoala este ultimul lucru care „face bani”, e pentru fraieri) va plati vreun firfirel. ce facem? trimitem mascatii? Sa-i ia ce? Si daca -i iau si bruma de avut ce se rezolva? Sau e bogat si plateste fara sa-i pese, ba chiar e „de fala” cu amnzile cele mai mari…Ceva nu merge, in astfel de cazuri eu aplic o metoda care de regula da rezultate (pentru mine)
    Aplic la cazul cu pricina cateva principii liberale, dupa cum le inteleg eu, privind rolul statului si al individului. Fara sa dezvolt forate mult, simplificand poate prea mult (am cateva articole incepute pe aceasta tema extrem de interesanta, sper sa le termin candva) pot sa fac o mica sinteza
    -rolul sttului: arbitru, stabileste reguli, sustine piata libera, in conditii de competitie fair, ne fereste de monopol si de efectele de vecinatate care prooduc pagube(de tot felul), are un rol paternalist pentru cei care sunt in imposibilitatea (reala de suprviretui singuri- orfani, persoane cu handicap sever etc), ofera sevicii pe care piata nu le poate oferi, fiind nerentabile, dar necesare…in principiu gasim definit rolul staului destul de bine de M. Friedman, cu usoarea adaptari la vremuruile noastre.
    Putem merge si pe alta logica, in care statul are ca rol principal reducerea inegalitatii de sansa (sunt destule studii in domeniu, se poate cuantifica rezonabil pe cateva directii principale).
    -individul are posibilitatea de a alege, fiecare optiune a sa fiind articulata intr-un mediu „arbitrat” de stat dupa principiile din paragraful anterior. Daca statul isi face treaba restul(fie bun fie rau) apartine in exclusivitate individului. Pe barba lui.
    La concret, in cazul dvs, statul nu-si indeplineste cateva obligatii:
    -nu protejeaza colegii de clasa de „efectul de vecinatate (elevuli care-si terorizeaza colegii).
    -competitia nu este fair, elevii violenti, nepregatiti, intimideaza profii mai slabi de inger.
    – analizeaza cineva posibila inegalitate de sansa a lui Silviu? ( ce se intampla la el in familie? In ce mediu traieste?) In principiu, atunci cand analizam inegalitatea de sansa,vorbim de cateva variabile cum ar fi: educatia parintilor, ocupatia tatalui si a mamei, rasa, etnie, locul nasterii.
    Ce-ar trebui facut?
    In primul rand analiza posibilei inegalitati de sansa…din articol inteleg ca nimeni nu are habar de nimic in acest domeniu. In ce mediu traieste? cine sunt parintii lui? Ce educatie au? Daca are probleme acasa? Amendam o necunoscuta…simplu si aiurea.
    In al doilea rand elevii „normali” trebuie protejati de „vecinatatea” care le face rau. Cum? Silviu trebuie mutat intr-o clasa speciala, la o scoala speciala, functie de rezultatele analizei tuturor factorilor care concura la comportamentul lui agresiv. Sa stie ca suporta consecinte, ca nimeni nu e obligat sa-i suporte fitele. Discutai e lunga…ce e aia „scoala speciala?” Sa zicem una cu program mai strict, une profii si elevii nu sunt atat de usor de intimidat, sau una unde scoala poate suplini lipsa de educatie sau saracia din familie, sau una unde posibila fire violenta poate refula in sporturi de contact …ideea este ca statul trebuie sa fie ferm in a-si proteja copiii, si de o parte si de alta. In conditiile in care statul isi face treaba putem spune ca vina apartine, integral, copilului si familei sale. Asa au ales, suporta consecintele.
    Este insa mult mai simplu sa te lasi intimidat, sa te vaiti de elvii problema..si sa nu faci nimic. La nivel de institutie, de stat…sunt convins ca doar un prof timorat nu poate face nimic. Ba chiar si unul „curajos” are constrangerile lui. Nu asteptam minuni..dar solutia parca e alta.

  15. Si eu cred ca principala problema e in familie. Unor parinti pur si simplu nu le pasa. La nepasarea lor se mai adauga uneori lipsuri materiale, certuri in fata copiilor, alcoolism si asa mai departe. Impartasesc parerea ca societatea trebuie sa gaseasca mijloace de a-i constrange pe acesti parinti la o minima implicare in educatia copiilor lor.

  16. Ma intreb daca „abolirea repetentiei” nu este o eroare cu efecte si mai perverse…ceva de genul unei grenade care, de explodat tot explodeaza – pentru ca este o grenada (!) si nimeni nu se preocupa CUM sa o dezamorseze? -, doar ca o va face mai tarziu, cand nimeni nu se va mai astepta?
    Zilele trecute, in Franta a fost vandalizata o scoala dintr-un cartier defavorizat. S-a mai intamplat ca, in perioada vacantei de vara, tineri frustrati sa faca asa ceva, numai ca acum, delingventii aveau intre 5 (!!!) si 14 ani! Guvernarea socialista, auto-intitulata sociala si umanista, se pare ca-si culege roadele unei politici de suprafata.. :(
    Presedintele Hollande mai propunea, de altfel, sa elimine cuvantul „rasism” din dictionar, ca masura eficienta impotriva rasismului!??? De ce nu si „saracie” sau „boala”, nu?
    Chiar avem nevoie sa experimentam, si noi, tot ce ni se pare ca „suna” bine?

  17. Sunt situatii si …situatii. Copii si copii. Unii numesc asta inteligente multiple. Copiii sunt inteligenti si nu sunt identici. Unora li se poate intampla ca pana la sfarsitul anului scolar sa acumuleze „esecuri” care sa-i puna in stare de repetentie din cauza ca nu au metabolizat materia odata cu ceilalti. Solutii exista, mai ales acolo unde exista vointa si creativitate, acolo unde exista disponibilitate. Vorbind despre copiii care sunt adusi in situatia de repetentie, merita sa vorbim candva (sau din nou) si despre copiii care – mult mai multi – nu raman repetenti, dar se pierd. @ dan – si daca oamenii la care va referiti si-ar aminti mai des ca au fost copii…; sunt multe de spus si, cum se zice, vorba lunga – saracia omului.

  18. O solutie buna pe hartie. In practica? A fost aplicabila in cazul lui Silviu? Nici macar nu i-ati cunoscut parintii.. ce va face sa credeti ca daca s-ar impune ca „sistem”, sistemul ar functiona?

    Eu as propune o solutie diferita – sistemul de credite / eliminarea claselor. Copilul sa promoveze materia, nu clasa. Daca are o materie preferata, sa poata trece la nivelul urmator. Daca se chinuie la alta, sa lucreze cu acelasi profesor pana o stapaneste suficient incat sa treaca mai departe. Sau sa fie indrumat catre materii care i se potrivesc. Sistemul actual are o hiba imensa – atunci cand treci clasa cu nota 5 la o matere (matematica, de exemplu), este imposibil anul urmator sa mai intelegi ce ti se preda la clasa.

  19. Sunt convinge ca aceste cazuri nu sunt singulare. Adultii trebuie sa inteleaga ca fara a investi in copii nu vor avea o viata usoara la batraneti. Multe dintre parerile si solutiile propuse par a fi viabile. In scolile private exista o activitate sociala elaborata si eficienta. Cei care dau bani se implica sa se asigure ca sumele sunt investite cu folos. Un sistem privat de invatamant mai puternic ar asigura cred o mai mare eficienta in educatia copiilor. Nu este neaparat necesar ca taxele sa fie platite in totalitate de parinti. Statul ar suporta costurile daca parintii s-ar implica in educatia copiilor si rezultatele ar fi peste un prag. Fara motivare si cointeresare (bat si morcov, cum zic englezii) pentru toti care participa la proces, rezultatele vor fi tot cam pe aici din pacate.

    • Sunt de acord cu ceea ce spuneti. Scolile private reprezinta o solutie viabila in ziua de astazi.
      Dupa parerea mea investitia in educatia copiilor este cea mai buna investitie. Ce ne facem cu cei care nu isi permit o scoala privata?
      Sunt multi parinti care traiesc dupa o zi pe alta. Aici trebuie sa intervina statul cu partea de finantare sau macar o parte consistenta din finantare.
      Dupa parerea mea trebuie schimbat din temelii intreg sistemul de invatamant incepand de la infrastructura si pana la programa scolara.
      Cu o dezbatere serioasa la care sa participe activ si societatea civila, coroborat cu cei implicati in sistem, sunt convins ca se vor gasi solutii ce pot fi propuse ca si proiecte de lege

  20. A fost odata un cantec: „Silent Lucidity”. Ei bine, la fel cum acesta a fost doar o urma in nisipul macinat de valuri, la fel suntem si noi, the „Silent Majority”, cei care finantam functionarea sistemului dar suntem obligati sa-l suportam pe Silviu (sau pe altii ca el) alaturi de copiii nostri… ei bine noi ce vina avem?

    Relax child, you were there
    But only didn’t realize and you were scared
    It’s a place where you will learn
    To face your fears, retrace the tears
    And ride the whims of your mind
    Commanding in another world
    Suddenly, you hear and see
    This magic new dimension

    I will be watching over you
    I am gonna help you see it through
    I will protect you in the night
    I am smiling next to you, in silent lucidity

  21. Apreciez articolul, insa rezolvarea propusa cred ca este deficitara. Intai, ar trebui diagnosticata problema corect, drept ceea ce este in fapt, si anume o forma de handicap emotional si/sau comportamental. Iar apoi, pus la punct un plan care sa fie adresat tuturor copiilor cu asemenea probleme, care sa fie implementat si urmarit indeaproape de catre specialisti. Ceva de felul programului individualizat de educatie speciala care exista pentru acesti copii in SUA, de exemplu:

    https://en.wikipedia.org/wiki/Emotional_and/or_behavioral_disability
    https://en.wikipedia.org/wiki/Special_education_in_the_United_States

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Cristina Tunegaru
Cristina Tunegaru
Licențiată în filologie, master în domeniul Literaturii, profesoara de limba română și limba engleză, cu o experiență de 5 ani la catedră, interesată de domeniul pedagogic și de realizarea unor softuri educaționale pentru disciplinele în care sunt specializată.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro