duminică, noiembrie 27, 2022

Rosatellum. Cum votează italienii duminică?

            Dacă nu ar exista perspectiva venirii la putere a Giorgiei Meloni, românii nu ar vorbi deloc despre alegerile din Italia (25 septembrie 2022). La fel ar fi stat lucrurile și cu Franța, dacă nu ar fi fost în prim-plan personajele Le Pen și Mélenchon. Despre Germania, unde potențialul de show electoral a fost redus, s-a vorbit puțin și doar pentru că se încheia lunga guvernare a Angelei Merkel.

            Dincolo gossip-ul (pseudo)îngrijorat, cred că ar fi util să dăm mai multă atenție aspectelor „tehnice”ale alegerilor din alte țări, pentru a conștientiza problemele sistemului electoral din România. Să nu mai trăim cu impresia că toți sunt ca noi, în condițiile în care nici noi nu știm bine cum suntem! În lume, există o varietate de sisteme electorale, rezultate din idealurile, interesele, condițiile locale și care, odată aplicate, ajung să le influențeze, dacă nu să le determine.

            Italia are cea mai bogată istorie electorală din Europa. A cunoscut numeroase modificări de sistem electoral în ultimele trei decenii. Deși, formal, toate au fost revizuiri ale unei legi din 1957, schimbările au fost majore. După o lungă periodă de „proporționalism pur” (simplificând: câte procente de voturi, cam tot atâtea procente de mandate pentru fiecare partid), divizare parlamentară și instabilitate guvernamentală, în 1993, în căutarea stabilității, s-a trecut la un sistem preponderent majoritar: 75% dintre deputați și senatori erau aleși într-un singur tur, în colegii uninominale (englezește: primul ia mandatul), iar restul, proporțional. A fost Legge Mattarella sau Mattarellum (după numele deputatului inițiator de atunci, președintele de acum), care a funcționat până în 2005, când, dorindu-se mai multă proporționalitate, dar și formarea de majorități omogene, a fost înlocuită cu Legge Calderoli (zisă și Porcellum, pentru că însuși inițiatorul a ajuns să o considere „una porcata”). Se votau liste, se calculau procente, dar partidul/coaliția de pe primul loc primea automat majoritatea mandatelor. Asta până în 2014, când Curtea Constituțională a spus că această „primă majoritară” („premio di maggioranza”), acordată fără un prag minim de voturi, reprezenta o „alterare gravă a reprezentării democratice”1 și a anulat-o. Și a mai zis ceva: că listele electorale lungi și blocate (ca la noi în Iași, Cluj, Dolj etc.; să nu mai vorbim de București!) nu permit, de fapt, cetățenilor să își aleagă reprezentații. Noua lege din 2015 (Italicum) a păstrat „premio di maggioranza”, condiționând-o însă de atingerea pragului de 40% din voturi. Pare o ciudățenie – care, eventual, ne trimite cu gândul la România interbelică (inspirată tot din Italia) – dar a fost o practică frecventă în Italia și o găsim încă în Grecia (la parlamentare) și în Franța (la regionale și municipale). Numai că legiuitorul italian din 2015 a mai adăugat ceva: dacă niciun partid/nicio coaliție nu atingea pragul de 40%, se organiza un al doilea tur între primele două clasate („ballottaggio”). În 2017, „il ballottaggio” a fost și el declarat neconstituțional, pe motiv că denatura intențiile exprimate în primul tur. În același an, a fost adoptată cu largă majoritate (dar cu opoziția Movimento 5 Stelle) Lege Rosato sau Rosatellum2, aplicată în 2018 și în vigoare acum. A fost elaborată în viteză și sub semnul provizoratului, până la o preconizată reformă a Senatului. E criticată în multe privințe, sintetizabile astfel: denaturează voința electoratului și nici nu garantează majorități solide, deci guvernare stabilă3. E un sistem mixt, pornind de la modelul german (jumătate din deputați aleși majoritar, jumătate, proporțional, plus o compensare proporțională), dar cu modificări semnificative. Inițial a fost aplicat pentru 630 de deputați și 315 senatori, dar, în urma revizurii constituționale din 2020, acum vor fi 400, respectiv, 200 (la o populație de cca. 60 de milioane).

            Despre ce e vorba? Ceva mai mult de o treime din parlamentari sunt aleși prin scrutin majoritar, în colegii uninominale, iar restul, prin scrutin proporțional de listă, în colegii plurinominale.

            Țara e împărțită în 28 de circumscripții pentru Cameră și 20 (corespunzând regiunilor) pentru Senat (se adaugă circumscripția externă, care alege exclusiv proporțional). Fiecare cuprinde un număr mai mare sau mai mic de colegii uninominale (în total: 147 la Cameră și 74 la Senat), respectiv plurinominale (245 la Cameră și 122 la Senat). Cele din urmă variază ca magnitudine între 3 și 18 mandate, la Cameră, și între 1 și 20, la Senat4, fiind evident că fiecărui plurinominal îi corespund mai multe uninominale.

            Marea particularitate a sistemului electoral italian este modul de constituire și funcționare electorală a coalițiilor. Acestea nu presupun liste comune, ci „collegate”. Partidele care aleg să formeze coaliții își prezintă împreună listele individuale (cu câte 2-4 candidați), și susțin același candidat în fiecare colegiu uninominal. Principalii competitori din 2022 sunt două coaliții (di centro-destra și di centro-sinistra) și un partid individual (M5S). 

            Pe buletinele de vot apar chenare cuprinzând un nume de candidat pentru colegiul uninominal și, după caz, o listă de partid sau listele tuturor partidelor care au format o coaliție, cu simbolurile aferente.

Sursa: Il nuovo sistema elettorale. La “Legge Rosato”, https://www.deputatipd.it/files/documenti/230_LeggeElettoraleLeggeRosato_0.pdf

Spre deosebire de Germania, alegătorilor nu le e permis votul „disgiunto”, adică nu pot opta pentru un candidat individual și pentru altă listă partid decât cele „collegate” respectivului. Sunt constrânși la un singur chenar. În cazul coalițiilor, pot opta pentru candidatul individual unic și pentru o anumită listă dintre cele ale coaliției. Dacă nu o fac, votul lor va fi împărțit proporțional tuturor (de aceea, calculele se fac pe mai multe voturi decât votanți). Invers, voturile pentru oricare dintre listele unei coaliții se numără și pentru candidatul unic, chiar dacă nu e marcat explicit.

            Se fac, evident, două rânduri de numărători. Câte una în fiecare colegiu uninominal, unde candidații cu cele mai multe voturi, fără a avea nevoie de majoritate, obțin mandatele, și una pentru colegiile plurinominale, ale căror voturi se însumează la nivel național, pentru Cameră, sau regional, pentru Senat.

            La uninominal/majoritar, după cum știm din Marea Britanie, partidele/coalițiile mari sunt favorizate, iar cele mici, defavorizate. În 20185, de exemplu, Coalizione di centro-destra, cu 37% din voturi, a luat 111 din cele 231 de mandate de deputat (48%), M5S, cu 33%, a luat 92 (39,85), centro-sinistra, 22,86% și 28 (12,12%), iar Liberi e Uguali, 3,39% și 0.

La proporțional, pragul electoral e de 3% (pe țară) pentru partidele individuale și 10% pentru coaliții, cu condiția corelativă ca măcar unul dintre partidele componente să aibă peste 3%. În plus, pentru coaliții, se numără toate voturile listelor care au cel puțin 1%, dar la alocarea mandatelor sunt reținute doar cele cu peste 3% (plus listele minorităților care strâng 20% în regiunile lor). E unul dintre motivele pentru care partidele preferă să formeze coaliții. Cele mari se folosesc de voturile celor mici pentru a obține câteva mandate în plus. Cele mici, între 1 și 3%, își cedează voturile la proporțional (de care oricum nu ar fi profitat), primind în schimb sprijin în câteva colegii uninominale. Decât să nu câștige nimic, mai bine câștigă puțin!

            La nivelul întregii țări, pentru Cameră, și al fiecărei regiuni, pentru Senat, se calculează câte mandate trebuie să primească fiecare coaliție și fiecare partid, prin metoda câtului/coeficientului natural cu regula celui mai mare rest. Totalul voturilor valabil exprimate se împarte numărul mandatelor, obținându-se un coeficient electoral. Apoi, voturile fiecărui/fiecărei partid/coaliții se împart la coeficient, rezultând câte mandate primește fiecare. Cum rezultatul nu e niciodată exact, mandatele rămase se acordă în ordinea resturilor de voturi. În 2018, au fost luate în calcul 31.137.2225 voturi (ale partidelor independente cu peste 3% și ale celor coalizate cu peste 1%) pentru 386 de mandate de deputat care trebuiau alocate proporțional. Prin urmare, coeficientul a fost:

Q = 31.1337.225 / 386 = 80.666 (zecimale eliminate)

            Pragul electoral a fost trecut de două coaliții și de două partide individuale, ale căror voturi au fost împărțite la coeficientul de mai sus pentru a li se aloca mandate:

Coalizione di centro-destra: 12.152.345 / 80.666 = 150,65

M5S: 10.732.066 / 80.666 = 133,04

Coalizione di centro-sinistra: 7.138.015 / 80.666 = 88,48

Liberi e Uguali: 1.114.799 / 80.666 = 13,81

Deci: 150, 133, 88 și 13 mandate, în total 384 din 386 de alocat. Cele două rămase s-au alocat partidelor și coalițiilor cu cele mai mari resturi (vizibile din zecimalele rezultatelor de mai sus), adică 1 pentru Liberi și 1 pentru Centro-destra.

Evident, operațiunea trebuie repetată în interiorul coalițiilor pentru a stabili cât primește fiecare partid. În sfârșit, trebuie repetată la nivelul tuturor circumscripțiilor și al tuturor colegiilor plurinominale, pentru repartizarea teritorială a mandatelor. Aceasta din urmă e o operație destul de labilă aritmetic, un fel de mers al racului, presupunând alocarea, iar apoi retragerea și realocarea unor mandate, pentru a se putea asigura concordanța cu totalurile stabilite la nivelurile superioare. La fel ca în cazul românesc, se întâmplă ca în anumite zone, partide cu voturi mai puține să aibă mai multe mandate. Aceasta, împreună cu listele blocate și cu posibilitatea candidaturilor multiple („pluricandidature”, veche tradiție în Italia și aiurea, acum limitată la cinci colegii plurinominale) a dus la aprecierea că parlamentul italian e format „mai mult din desemnați decât din aleși”6.

            Sistemul italian a încercat să armonizeze trei deziderate: un vot personalizat (existența unei legături alegător-ales), o reprezentare cât mai fidelă a diversității opțiunilor (proporționalitate) și crearea de majorități solide pentru guvernări stabile. Personalizarea și proporționalitatea sunt afectate, pe lângă factorii de mai sus, de încurajarea „votului util” la scrutinurile majoritare: cetățenii tind să nu își irosească voturile pe candidații pe care îi preferă, dacă aceștia sunt creditați cu șanse mici, ci să aleagă ceea ce cred că e răul cel mai mic cu șansele cele mai mari.

            În ceea ce privește formarea unei majorități, ea nu e „automată”, ca în sistemele 100% majoritare, de tip britanic, sau ca în cele cu primă. Putem spune că e oarecum favorizată, dar în măsură mai mică decât s-a crezut inițial. Un efect majoritar există mereu (cum există, din alte cauze, și în România, unde se consideră că sistemul e „pur proporțional”), dată fiind componenta majoritară a sistemului, dar e variabil ca intensitate. În 2018, Centro-destra, cu 37% din voturi, a luat 42% din mandatele de deputat, iar Centro-sinistra, cu 23% din voturi, doar 18%. Majoritatea parlamentară era încă departe.

            Anul acesta, lucrurile par să stea altfel. În primul rând, prin reducerea totalului de parlamentari, majoritarismul a fost sporit: ponderea din total a aleșilor majoritari a rămas aceeași, dar, prin reducerea magnitudinii circumscripțiilor, și partea proporțională a devenit mai… majoritară. Oricum, e greu de crezut că doar asta ar putea facilita semnificativ crearea unei majorități parlamentare, în condițiile unor rezultate similare celor din 2018. Determinantă este schimbarea estimată în ceea ce privește intențiile de vot. Cum Centro-destra apare în sondaje cu 45-50% din voturi (din care cam jumătate de la Fratelli d’Italia, al Giorgiei Meloni), iar Centro-Sinistra cu25-30%, e de crezut că prima va obține în jur de 60% din mandate, iar cea de a doua va rămâne cu sub 25%. Ar părea o majoritate foarte solidă. Numai că nu avem nicio garanție asupra solidității coaliției. Din experiență, avem motive să fim sceptici cu privire la concordia dintre Fratelli, Lega și Forza Italia multă vreme după alegeri.

            Partea frumoasă e că în agitația politică din Italia, de aproape de opt decenii, a fost mereu loc pentru astfel de discuții tehnice. Cu siguranță, va fi și în anii următori.

Note:

[1] Roberto De Luca, Il “Rosatellum” alla prova. Un sistema elettorale inadeguato, https://scienzepolitiche.unical.it/bacheca/archivio/materiale/766/SISTEMI%20ELETTORALI%20a.a.%202018-19/Sistemi%20elettorali%20-%20dispensa%20rosatellum.pdf.

2 Legge 3 novermbre 2017, n. 165, https://www.gazzettaufficiale.it/eli/id/2017/11/11/17G00175/sg.

3 Giacomo Delledonne, A Parliament Shaped by the “Worst Election Law Ever”, https://verfassungsblog.de/a-parliament-shaped-by-the-worst-election-law-ever/.

4 Decreto legislativo 23 dicembre 2020, n. 177, https://www.gazzettaufficiale.it/eli/id/2020/12/29/20G00198/sg.

5 Rezultatele electorale: https://elezioni.repubblica.it/2018/cameradeideputati.

6 Roberto De Luca, op. cit.

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. De ani de zile in Italia , numărul celor care merg la vot e tot mai mic.
    Și la aceste alegeri se va confirma trendul.
    Absența se motivează prin lipsa oricărui program politic care sa ofere soluti împotriva:
    – dezindustrializarii
    națiunii ( fabrici închid de ani de zile fara pauza, se găsesc posturi part- time foarte slab plătite în comerț, servicii )
    – scumpiri generalizate care au lovit toate sectoarele inclus produsele alimentare. – Gazul și curentul au preturi nemaivăzute in toată istoria italiană post 1947 .(când a fost votată republica in locul monarhiei )

    Practic masa majoritară a italienilor are o scădere a nivelului de trai.

    In afara promisiunilor populiste, de umflare a cheltuielilor publice pe noua datorie ( fara sa se discute despre datoria publică enorma , peste 2.700 miliarde euro ) , lupta politică este pentru „ciolanul” gras retribuit. Senatori, parlamentari foarte bine plătiți, plini de privilegii dar total rupți de necesitățile maselor.

    Ca urmare puțini vor decide pentru multi.
    Iar pronosticatul succes zdrobitor al dreptei nu e așa sigur.

    Ce e absolut sigur, Silvio Berlusconi va devenii din nou senator. Nu degeaba a reușit să se pună cap de listă la senat. Postul e asigurat chiar daca partidul lui nu va obtine minimul constituțional pentru a avea mai mulți deputați și senatori.
    Ce va urma, vom vedea.

    • Ca si in România in Italia o slujba la stat este mana din cer. Cred ca ați văzut comedia Quo vado? in care un senator italian își consiliază nepotul sa nu renunțe in nici un caz la o slujba la stat, pe viata, in care nu face nimic.

  2. Ca părere, sistemul majoritar anglo-saxon este cel mai bun fiindcă dă majorități puternice și asigură guvernări stabile. În Italia, ca și în România, instabilitatea guvernamentală sau alianțele contra naturii produc o ineficientă a actului de guvernare. NB. Italia se îndreaptă spre extrema dreaptă, deci glisează spre Germania….ca pe timpul lui Hitler și Mussolini….

  3. Europa încă nu poate scăpa de moștenirea totalitară din perioada interbelică și insistă să acorde partidelor un rol conducător, deși ele nu au nicio reprezentativitate în fața societății în ansamblu.

    Partidele nu reprezintă în ansamblu cetățenii țării, partidele își reprezintă doar proprii membri. Este normală existența partidelor, însă asta doar în virtutea dreptului la liberă asociere. Orice fel de listă de partid este un mod de a deturna voința electoratului și un mod de a confisca democrația, transformând-o în partidocrație.

    Faimoasa ”proporționalitate” este o ficțiune, destinată să păcălească electoratul. Un eventual 25% în 4 circumscripții electorale diferite nu fac per total un loc eligibil, la fel cum 25 de grade Celsius în 4 încăperi diferite nu fac per total 100 de grade Celsius.

    Așa cum municipalitățile nu funcționează cu sferturi de primari și jumătăți de primari, în ciuda mult invocatei proporționalități, tot așa în Cameră sau în Senat nu au ce căuta proporționalitățile inventate arbitrar. Ele nu fac decât să acorde putere unor personaje care nu au fost investite la urne cu acea putere.

  4. E foarte complicat si stufos sistemul electoral italian.Prea multa proportionalitate strica dar nici prima electorala nu e o idee prea buna si nici macar corecta ( nu corecta politic).In viziunea mea cel mai bun si onest sistem electoral e cel uninominal cu doua tururi de scrutin.Prin acest distem o tara e cu adevarat guvernabila iar cetateanul care voteaza trebuie sa l cunoasca cat mai bine pe cel pe care l voteaza iar un astfel de sistem ii permite acest lucru. Șistemul electoral proportional camufleaza prea multi impostori și corupti in numele egalitatii si reprezentativitatii.Vedem omul ,il alegem sau nu iar in timpul mandatului ( care ar trebui sa fie de 5 ani nu de 4) il putem lua la rost fiindca stim cine este,cum il cheama si ce hram poarta.Ne reprezinta un om cu convingeri si nu un partid oarecare cu o doctrina neclara Ar trebui sa li se ceara prin lege candidatilor un atestat prin care sa dovedeasca cunoasterea unei limbi straine de mare circulatie ( o buna cunoastere),cunostinte solide de istorie si geografie nationala,de drept si economie dar si de limba romana ( ca sa nu o mai poceasca in fel si chip),cunostinte solide de logica ( ca sa nu mai adopte legi absurde),cunostinte politice si o buna cunoastere a drepturilor si indatoririlor cetatenilor.In orice domeniu lucrează cineva i se cer cunostinte de specialitate dovedite cu diplome numai politicienilor si parlamentarilor care i au decizii ce ne afecteaza pe toti nu li se cere nimic.

    • Ce propuneți dvs este o selecție valorica care nu se aplica nicăieri în lume. Acesta selecție ar descalifica o groaza de parlamentari din mai toate tarile.
      As adaugă că problema mare a sistemului electoral italian (ca și a celui din Germania, Israel, etc) este alegerea șefului statului prin votul Parlamentului. Asta este inca o cedare în a cetățeanului in favoarea „elitei” politice,
      practic a partidelor. Sistemul francez si cel britanic sunt mai eficiente, tutusi cel britanic da prea multă putere partidului câștigător care poate schimba prim ministrul între alegeri fără consultarea întregului electorat.

    • Trebuie făcută diferența între pozițiile executive (primari, președinte) și cele legislative (consilii, parlamente). În primul caz este, evident, votul uninominal în două tururi de scrutin singura soluție viabilă. Conducerea trebuie să fie unitară, rapidă și eficientă. Monocromatica asigură cel mai bine aceste însușiri.
      În ce privește pozițiile unde se stabilesc direcțiile de dezvoltare, lucrurile sunt mai complicate. Omenirea a depășit vechea înțelegere a doctrinelor politice împărțite la dreapta și stânga, adăugând nuanțe care descriu mai fin înclinația politică a fiecăruia. Ca urmare, o dihotomie de tipul stânga/ dreapta sau, mai extremist definit, neomarxism/fascism nu mai e de dorit. Ori circumscripțiile uninominale conduc spre acest rezultat: alegătorului i se oferă doar două extreme și soluții la pachet. Există chiar riscul ca cei ajunși în al doilea scrutin să nu fi obținut împreună 50% în primul. Cât de reprezentativ poate fi atunci câștigătorul, mai ales dacă obține jumătate dintre sufragii la o prezență sub 30%? În plus, uninominalul poate conduce, iar nu doar în mod excepțional, la paradoxuri prin care un partid obține majoritatea absolută în Parlament, deși nu adună decât 40% dintre voturi. Ce mai poate face atunci un ales al opoziției pentru alegătorii săi? Cum i se poate cuantifica activitatea parlamentară, dacă nicio lege pe care a propus-o prin programul său nu are șanse să fie adoptată?
      Există impresia că uninominalul apropie alesul de alegători. Unde se întâmplă asta? Indiferent de sistemul electoral, candidații de partid votează în plen după cum li se cere de la partid. Rarele rebeliuni sunt invariabil amendate.
      O altă situație paradoxală: câștigătorul într-o circumscripție câștigă cu 70% din voturi în primul tur, în vreme ce adversarii săi politici trimit în parlament doi câștigători ai scrutinului doi, dar care au avut câte 30% în primul. Sistemul proporțional ar împiedica un asemenea rezultat.
      Recunosc valabilitatea criteriilor ce susțin uninominalul, dar ele nu pot rămâne singurele luate în discuție.
      După părerea mea, sistemul mixt este cel mai bun. Prin proporționalității se obține, cât de cât, o corespondență corespondență între voturile date și configurația sfatului țării. Iar sistemul, independent de criteriile care au stat de-a lungul timpului la alegerea acestuia, este la fel de vechi cât omenirea. Cel mai bun, mai viteaz, mai deștept a fost liderul comunității, dar deciziile au fost întotdeauna luate de un sfat al bătrânilor, care reflectau cât mai exact toate opțiunile existente. Votul uninominal este doar o aproximare foarte grosiera a unei majorități imaginare.

      • ”adversarii săi politici trimit în parlament doi câștigători ai scrutinului doi, dar care au avut câte 30% în primul.”

        Nu contează cât a avut fiecare în primul tur, odată ce a existat un al doilea tur. Majoritatea obținută în al doilea tur este tot majoritate obținută în fața alegătorilor, în timp ce proporționalitatea pe liste de partid oferă putere nemăsurată șefului de partid.

        Așa a ajuns Traian Băsescu deputat de Vaslui, deși nu călcase în viața lui prin Vaslui. Dacă votul ar fi fost nominal, probabil nu ar fi obținut nici 10% din voturi. Aici apare adevărata diferență, între omul care obține voturi pe plan local, în sistemul nominal, fiindcă e cunoscut și apreciat de localnici, respectiv omul partidului, teleportat de nicăieri, pe care nu-l cunoaște nimeni, dar ajunge în parlament pe baza votului proporțional.

        După care se lamentează toată lumea pentru lipsa de calitate a clasei politice.

        • Ba contează! E o diferență între prima opțiune si compromisul din turul doi. În turul doi pot teoretic să vină doar trei alegători la vot. Alesul lor ii reprezintă pe toți alegătorii din circumscripție, iar votul său în Parlament va avea aceeași putere precum cel al celui votat de 70% dintre alegătorii săi. Nu poate fi corect.
          Însăși din exemplul tău rezultă că vasluienii au votat FSN. Asta era opțiunea lor. Nu contează cine ridică mâna în Parlament pentru nevoile lor, important e ca acele nevoi să fie reprezentate. Pentru dezbatere se votează în primul rând idei, abia apoi oameni care să le susțină.
          Crezi că un vasluian „cunoscut și apreciat de localnici” ar fi votat altfel decât cel parașutat? Uită-te la republicani și votul de la impeachment! Au votat cum a dorit Mitch McConnell, nu cum au dorit alegătorii, care l-au trimis acasă pe infatuat.

  5. Am impresia ca nu se intelege pe deplin fenomenul. Daca Italia alege partide „extremiste”, UE se va afla intr-un pericol major. Aud ca von der Layen ameninta Italia daca vor castiga aceste partide. Wrong! Nu este bine sa facem asa Madame, pentru ca Italia nu este Ungaria sau Polonia, ci a treia putere economica din UE. Eu as zice mai bine sa colaborati cu Madam Meloni si sa vedeti ce vrea si cum pune problema. Sa-i explicati eventual valorile UE si cam de ce nu e bine sa adopte ideologiile fasciste. Pentru ca cele marxiste sunt deja implementate in UE, deci nu mai vrem si politici fasciste.

    • Actuala echivalenta in discursul public „dreapta = fascism” este marota favorita a presei stingii. E comod si prinde perfect, facem apel la una dintre cele mai mari traume din istorie si gata, dreapta e rea. Foarte rea. Aha, NSDAP a fost de …? Ramine sa se spuna ca astia de dreapta incepem de miine sa marsaluim pe strazi in camasi brune. De aici basteptii si latraii lumii vor ajunge sa zbiere ca ne-apucam sa vopsim stele galbene pe usile evreilor!

      Ce este dreapta europeana? La Bruxelles, zic. Pina una alta ar trebui demonstrat ca exista o dreapta la Bruxelles. Unde-i, sa vad cine e, ce gindeste si ce propune pentru viitorul continentului astuia? Sau nu asa merge democratia…
      Prin capitalele europene sint oarece personaje care ar mima dreapta insa nu sint deloc convingatoare. DELOC! Unele personaje zise de dreapta prin Franta par a fi chiar suspecte. Ca despre politichia germana treaba-i oabla, e cu sfori de la muscali: poate-ar trebui sa stam de vorba cu Gefreiter Putin despre politica Europei! Se sparie gindul.
      La noi? Aleluia. Ferentarienii politicii europene, cersetori de idei bruxelleze. Pleava tarii. Doar cite unul mai spalatel asa. Cica m-ai reprezenta. Pai nu te-am votat, papusa, am votat o lista. Nu ma sterg la fund cu asa ceva, hirtia igienica e mai potrivita. Totusi, ce faci dumneata acolo, cocos, in afara de a-ti „sinecuriza” propriile interese?
      Uite ca la englezi Prim Ministreasa tocmai a luat o serie de masuri intr-adevar de dreapta. Sa vedem unde duc. Ah, uitasem, englezii au iesit din UE. Or fi ales raul cel mai mic.

      Si dupa aia o sa-mi sariti in cap ca sint anti-UE? Nu, dimpotriva, sint pro-UE, insa actuala organizare si politica UE pe mine, de dreapta, nu ma reprezinta.

      • Uite ca la englezi Prim Ministreasa tocmai a luat o serie de masuri intr-adevar de dreapta.

        Oare chiar de dreapta să fie măsurile alea?!
        Înainte de alegerea ei, noua prim-ministră britanică, Liz Truss, s-a prezentat ca o reformatoare liberală. Abia trei zile în funcție și ea anunță un pachet masiv de subvenții și datorii. Calculele politice pe termen scurt au, de asemenea, prioritate față de economia de piață.
        Așa pătrunde spiritul, iar Truss îl urmează la fel ca generosul ei predecesor Boris Johnson. Referințele la icoana Margaret Thatcher, care era destul de precaută la acea vreme în ceea ce privește politica fiscală, sunt doar o bucată de folclor abuzat. Reacțiile competiției politice arată că acest oportunism ar trebui să-i fie neapărat de folos lui Truss. Liberal-democrații se plâng că subvențiile nu sunt suficiente pentru a evita toate poverile asupra gospodăriilor private. Iar laburistii se plâng pur și simplu că finanțarea este realizată exclusiv din datoria guvernamentală și nu printr-un program de skimming pentru profituri „excesive” de la companiile energetice.

        Așa că Truss a prins în mare măsură vântul din pânzele partidelor de stânga. Chiar și în țara pionierilor liberali și a thatcherismului, aproape că nu există voci relevante care să solicite serios responsabilitatea de sine din partea cetățenilor și moderarea efectivă din partea statului.

    • Aud ca von der Layen ameninta Italia daca vor castiga aceste partide.
      Ați auzit greșit: nu a fost amenințată Italia dacă vor câștiga anumite partide, ci dacă cei ce vor câștiga nu vor respecta tratatul de aderare. Von der Leyen răspundea astfel la o întrebare pusă în cadrul unei reuniuni le Princeton University. A făcut-o prost, dar nu chiar așa de prost cum „ați auzit”.
      Madam Meloni nu vituperează împotriva uniunii, pozând în politician de centru dreapta pe un fundal democratic, dar totuși nu se dezice de cei care o înconjoară și îl elogiază încă pe Benito sau sunt negationisti. Nici consilierea lui Steve Bannon sau apropierea de Viktor Orban nu par să o deranjeze. Fostă activista în frontul tinerilor al MSI, partidul ce a continuat tradiția fascista după dispariția lui Mussolini, ministru al tineretului în cabinetul lui Berlusconi, Meloni are mai multe conexiuni spre extremă decât spre centru.

      • Tratatul de aderare nu specifica nimic deespre lgbt si sarcinile barbatilor, schimbarii de gen, despre sate de africani, despre valuri de „refugiati”, samd.
        Eu zic ca d-na/tov-sa Leyen sa-l citeasca pe cel vechi, facut dupa standarde normale, dupa care sa zboare din functie sau de la etaj.

        • Domnul Svejk, TUE face trimitere la Carta Drepturilor Fundamentale. Comisia Europeană este investită pentru a veghea la respectarea legilor in vigoare, adoptate în condiții absolut normale de către țările membre, inclusiv de Italia. Panimaieș?
          Am două întrebări:
          1. În SUA nu se tine cont de amendamentele constituționale?
          2. Credeți că discriminarea lgbt și interzicerea avorturilor ar ameliora situația economică a vreunui stat?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Ghițulescu
Mihai Ghițulescu, lect.univ.dr., Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al volumelor Domnie şi guvernare. Organizarea şi funcţionarea instituţiei guvernului în România (1866-1940) (Craiova, Editura Aius, 2015) și Organizarea administrativă a statului român modern 1859-1918 (Craiova, Editura Aius, 2011); coautor al volumului Evoluţia instituţiilor politice ale statului român din 1859 până astăzi (Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2014); autor al mai multor studii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.

Carti noi

 Colocviu la NEC:  Languages of Hospitality. The Legacy of André Scrima in Lebanon 24 noiembrie a.c. Se poate urmări prin intermediul aplicației Zoom.

André Scrima(1925-2000), monah ortodox de origine română, a viețuit pentru mai bine de trei decenii în Liban (1961 – 1991), între mănăstirea ortodoxă antiohiană Sfântul Gheorghe, din localitatea druză Deir-el Harf și Beirut, unde a predat la Universitatea Saint-Joseph și la Universitatea Saint Esprit, Kaslik.

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carte recomandată

 

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro