joi, martie 28, 2024

Ruleta turcească

Încă de pe la începutul anilor 2000, de când se zvonea că Turcia ar putea intra în Uniunea Europeană (oficial, discuțiile au început în 1999) mă întrebam ce caută o țară ca Turcia în acest ansamblu de state europene. Eram licean, dar aveam totuși o clară impresie despre Turcia. Era, bineînțeles, și perioada când mulți români făceau Istanbulul pentru un loc de muncă sau pentru importul de produse. Erau contacte cu Turcia care ne permiteau să ne facem o idee despre această țară. Mai erau apoi lecturile (în special istorice) care îmi spuneau că Turcia, în ciuda istoriei sale milenare, este o țară de „frontieră” continentală. Oricât am vrea să o credem europeană, ea face legătura între Orient (Iran, Irak, Siria) și Bătrânul Continent. Este clar că de-a lungul timpului, noțiunea de Orient și-a tot schimbat granițele. S-a crezut, o vreme, că Orientul începe din Veneția. Apoi, de la Budapesta. Nu în ultimul rând, în dreptul localității Orșova, în mijlocul Dunării, insula Ada Kaleh a fost considerată cea mai vestică insulă orientală din Europa. Însă accentul cel mai important când vorbim despre dualismul Occident – Orient îl reprezintă raportul la valorile democratice. Într-un articol publicat tot pe această platformă am prezentat câteva dintre ele. Era clar, mai mult intuitiv decât didactic, și pentru un licean că Turcia nu se integrează în peisajul valorilor europene.

Întrebarea care legitimează acest text este: are Turcia ce căuta în Uniunea Europeană? Pentru a ne clarifica, să prezentăm câteva fapte și cifre.

În recentul Dictionnaire de l’Empire Ottoman (Fayard, 2016), Nicolas Vatin face următoarea afirmație: „Si l’Empire turc ne fais pas partie de l’Europe chrétienne, il possède cependant une histoire européenne”. Peninsula anatoliană a fost acolo, la limita celor două culturi, europeană și orientală. Izvoare istorice menționează că în secolul XVIII î.e.n. în peninsulă se vorbea hitita, adică cea mai veche limbă de structură indo-europeană. Ea este mai veche decât limba vedică cu cel puțin patru secole. De altfel, dacă privim în ansamblu Anatolia antică, observăm că ea a fost mai degrabă legată de Europa decât de Asia. Exemplele sunt numeroase: de la instalarea prosperelor colonii grecești pe coastele egeene, trecând prin așezarea în Anatolia centrală a Civilizației Frigiene cu al său rege semilegendar Midas, până la cuceririle romane de mai târziu. Urmează apoi perioada Evului Mediu care înregistrează numeroase schimburi interculturale între anatolienii musulmani și creștini. „Nous trouvons ainsi des Grecs au service des sultans – entre les XIe et XIIIe siècle – des Turcs employés dans les armées byzantines, d’anciens chrétiens imparfaitement islamisés, des Turcs adoptant les usages chrétiens, des nomades aux réflexes chamanique et peu dogmatique, des derviches anticonformistes, des intermariages entre élites” spune M. Balivet, interogat de Le Point.

Iată deci premise ale unei integrări europene a Turciei. Dar Uniunea Europeană nu a existat în Evul Mediu, iar de atunci până acum multe lucruri s-au schimbat. Traiectoria europeană a Turciei și-a schimbat direcția, virând spre islamism și izolare. La o privire de ansamblu a societății turcești se observă că toate legăturile menționate mai sus între spațiul turc și cel european sunt ignorate. Discursul ideologic a determinat punerea în umbră a tuturor aspectelor europene în câștigul celor islamice. Sentimentul general în Turcia este că istoria a început doar odată cu sosirea turcilor. Tot ce a reprezentat alte epoci, de exemplu cea bizantină, este ignorat.

Turcia este și moștenitoarea Imperiul Otoman. Fondat în 1299 de către Osman Victoriosul, el va atinge apogeul începând din 1520, odată cu domnia lui Soliman Magnificul, deci după căderea Constantinopolului din 1453. În urma înfrângerii din preajma Vienei, din 1683, începe declinul imperiului. Secolul XX marchează accentuarea xenofobiei, culminând cu genocidul armenian din 1915 care a produs 1,5 milioane de victime. De asemenea, procesul de islamizare se intensifică – merită să amintim deschiderea, în 1908, a liniei feroviare Hedjaz ce cobora până la Medina pentru a favoriza pelerinajul. Nu după mult timp, prin tratatul de la Lausanne, se formează statul modern turc cu frontierele sale actuale (1923). Capitala se mută la Ankara. Omul cheie al acestor schimbări este Mustafa Kemal Ataturk, fondatorul kemalismului – laicizarea statului și aducerea lui pe linia europeană. Faptul că astăzi Kemal „s-ar întoarce în mormânt” [1] dacă ar vedea în ce hal se află Turcia nu este numai acțiunea lui Erdogan. De fapt, kemalismul a început să dispară, treptat, imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. În anii 1970, Turcia era deja deschisă islamismului, iar de aici la a utiliza forțele armate în scopuri religioase, nu a fost decât un pas.

Căci este adevărat, și poate ar trebui să insistăm mai mult, că anii ’20 și ’30 au schimbat profund fața Turciei. Revoluția produsă de Ataturk a fost mult timp un reper pentru toate țările musulmane în ceea ce privește procesul de occidentalizare și de laicizare. Originile sale grecești, educația laică și militară i-au permis lui Ataturk, poate, să construiască o societate visată de multe țări musulmane. În primul rând, el suprimă tribunalele religioase iar alfabetul latin ia locul celui arab, relicvă a dominației otomane. Comandă o nouă traducere în turcă a Coranului și formula – azi în actualitate – „Allahu akbar” este înlocuită de versiunea sa turcă „Tann uludur”. Apoi se permite consumul alcolului, ceea ce declanșează o adevărată nebunie pe străzile marilor orașe: se deschid baruri și restaurante, se importă muzică occidentală. De o minirevoluție au parte și femeile: portul vălului este interzis în instituții publice și în școli. Ele primesc dreptul de a divorța și – nota bene! – de a vota, cu 15 ani înaintea franțuzoicelor. Ferestrele întunecate care protejau femeile de privirile trecătorilor, dar care obturau și lumina zilei, sunt înlăturate, contribuind astfel la o mai bună igienă, dar și la augmentarea demnității feminine. Frumusețea feminină este recunoscută, tinerele participă la concursuri de frumusețe, iar în 1932 Miss Universe merge în Turcia.

De cealaltă parte, occidentalii consideră Turcia o țară pur orientală. Căderea Constantinopolului sub Mehmet al II-lea pe 29 mai 1453 a reprezentat pentru Occident pierderea definitivă a acestui fost spațiu creștin. Se uită însă că aici, în peninsula anatoliană, au avut loc câteva episoade cheie în istoria creștinismului. Lăsând la o parte o serie de sanctuare ortodoxe, Sfânta Sofia sau Mănăstirea Stoudion, teritoriul a fost martorul unei părți din gândirea și dogmatismul creștin: în 325 are loc aici consiliul de la Nicea, în 431 acela din Efes (când Maria este canonizată, și recunoscută ca mama lui Isus), în centrul peninsului au trăit mai mulți sfinți creștini printre care Vasile cel Mare (cunoscut și sub numele de Vasile din Cezareea Cappadociei) sau Grigore cel Mare (ori Grigore Decalogul). Mihail Sadoveanu își trimite un erou (din Creanga de Aur) prin aceste părți pentru a dobândi înțelepciune creștină. Ideea că o parte a Turciei a aparținut lumii romane, apoi a celei creștine poate fi folosit ca mijloc de apropiere de Europa contemporană. Dar această apropiere chiar se dorește sau asistăm doar la un joc  a lui Erdogan?

Lui Erdogan îi place să joace la două capete. Vedem cum s-au desfășurat evenimentele interne în problema kurzilor și a membrilor Daesh. Pe la începului lui 2014, câțiva ziariști turci descoperă un convoi umanitar la granița turco-siriană. În  loc de medicamente, în camioane se aflau obuze și muniție. Imediat după publicarea documentelor, ziariștii sunt arestați. Din dorința de a-l da jos pe Assad, astfel rămânând cel mai puternic lider al lumii musulmane sunite, Erdogan susținea grupurile islamiste în Siria. Susținerea nu era oficială, însă toată lumea știa de ea. Se prezenta, în special, sub forma toleranței. Se zvonește chiar că ar fi existat magazine ale statului islamic în centrul Istanbulului și că luptătorii Daech răniți veneau în Turcia să se refacă.

Dintre puținele armate care luptă efectiv contra statului islamic pe teren, în Siria și în proximitatea ei, este cea a gherilelor kurde. Pe plan militar, armata kurda s-a dovedit – să o recunoaștem –extrem de eficientă împrotriva statului islamic. Ori, în anumite părți ale Siriei unde luptă gherila kurdă, Erdogan a intervenit oprind ofensivele kurde. Când, în august anul trecut, acestea din urmă au cucerit în detrimentul statului islamic orașul Kobane și se pregătea să cucerească și Jerablus, Ankara a intervenit și a amenințat că va acționa militar pentru ca acest lucru să nu se întâmple. Astăzi încă, Jerablus este sub control terorist și ne întrebăm cum a putut lua Erdogan această decizie. De asemenea, se spune că sub presiunea americană și occidentală Erdogan a deschis avioanelor americane baza sa de la Incirlik, în sudul țării, pentru a bombarda pozițiile islamice, decizie luată de șeful statului turc à contrecoeur. Situația a fost pierdută de sub control și, odată cu multiplicarea atentatelor teroriste din ultimul an, guvernul de la Ankara va trebui să ia măsuri dure împotriva teroriștilor, mai deunăzi tolerați.

Se pare că bivalența Turciei se răspândește și în politicile europene. „Publié le 28 juillet à 16 heures, le communiqué annonce le déblocage de 1,4 milliard d’euros supplémentaires pour aider les réfugiés syriens installés en Turquie. Que dit Recep Tayyip Erdogan en recevant ce chèque ? Rien. Le même jour, 17 journalistes, un ancien député et le patron d’une grande entreprise turque ont été arrêtés à Ankara. Que dit la Commission européenne ? Rien.” Această frază apărută în Le Point este revelatoare pentru situația politică a Europei. Și nu numai a Europei, a Americii de asemenea. Pe de o parte teama de refugiați, de cealaltă parte ruinarea strategiilor militare contra Daech, Occidentul nu vrea să supere Turcia. O politică, după părerea mea, falimentară și la propriu, și la figurat. În primul rând, de când au început negocierile, Turcia primește de la Uniunea Europeană în fiecare an aproximativ un miliard de euro pentru a-și duce la capăt reformele. În al doilea rând, a susține un stat care nu respectă drepturile omului și este aproape în totalitate islamizat nu-mi pare o decizie înțeleaptă a Europei.

În mai puțin de trei săptămâni Erdogan a concediat 60 000 de funcționari dintre care 15 000 de profesori, 1 500 de profesori universitari, 2 700 de judecători, o treime din generalii de armată. Curățare se anunță și în celelalte domenii ale vieții sociale: 50 000 de turci au fost privați de pașaport, 1 200 de ONG-uri desființate. Presa, un adevărat inamic: 45 de ziare și 15 televiziuni au fost suprimate.

Polul de stabilitate din regiune, ceea ce reprezenta Turcia acum zece ani, nu mai există. Turcia a fost prima țară musulmană vizitată de Obama care dorea un parteneriat – l-a și reușit într-o oarecare măsură. Intențiile lui Erdogan sunt clare, vrea să transforme țara în sultanat. Este suficient să ne amintim de câteva declarații ale lui, de-a lungul timpului: este împrotriva tuturor egalităților între oameni – „Nu putem pune femeile și bărbații pe picior de egalitate, este contra naturii” (2012), susține un sistem tradiționalist – „Dacă parlamentul decide de a instaura pedeapsa capitală, nu ne va păsa de ce cred alții și o vom aplica” (2016), și nu are nici cea mai mică dorință de a instaura democrația – „Democrația este un mijloc și nu o finalitate, este ca un tramvai, coborâm din el atunci când ajungem la destinație” (1996).

Din 2009, când partidul lui Erdogan a preluat puterea, statul turc se exprimă din ce în ce mai autoritar și mai antilaic. Trebuie menționat că laicitatea este un drept fundamental și în constituția Turciei. De altfel, laicitatea este, cred, cea mai importantă moștenire lăsată de Ataturk. Asistăm astăzi la un discurs islamist-naționalist, pe alocuri chiar grotesc. În viziunea lui Erdogan, Statul trebuie să dicteze cetățeanului cum să se îmbrace, câți copii să facă ori ceea ce trebuie sau nu să mănânce.

Acțiunile politice ale Turciei sunt extrem de contradictorii. Pe de o parte se suprimă pedeapsa cu moarte, iar de cealaltă se arestează ziariștii si opozanții. Li se promite kurzilor să-și construiască școli unde copiii să învețe în kurdă, dar se uită cele 40 000 de victime ale conflictului tuco-kurd (conflict care există și astăzi).

Cât de stabilă poate fi o țară care de trei decenii este în război cu un grup minoritar (susținut, e adevărat, prin terorism). În Turcia trăiesc aproximativ 13 milioane de kurzi – 20% din populația totală -, în principal în sud-estul țării, dar îi găsim și în Istanbul (circa 4 milioane). În 1978 a luat ființă partidul muncitorilor din Kurdistan (!), iar din 1984 au au loc conflicte armate între Ankara și militarii partidului. Cu toate că în 1999 șeful mișcărilor kurde, Ocalan, a fost condamnat la închisoare pe viață, el continuă să dirijeze acțiunilor combatanților. Din iulie anul trecut, conflictele armate s-au intensificat ingrijorător, cu pierderi de peste 6 000 de vieți.

Impresia pe care mi-o lasă Turcia este una de identitate și de mândrie. Turcii vor să se considere urmașii lui Mehmet al II-lea, dar să facă parte și din Uniunea Europeană. Aceasta poate fi considerată o afirmație subiectivă, dar când Turcia sărbătorește cu pompă cucerirea Constantinopolului de către musulmani, aflându-se în același timp cu dosarele de integrare pe masa Uniunii Europene, este de-a dreptul burlesc.

Cuvântul Anatolia provine din greaca veche, unde anatole înseamnă locul de unde răsare soarele. Nu ar fi mai bine să lăsăm granițele Europei așa cum s-au creionat ele de-a lungul timpului? Mai mare nu înseamnă mai bun, și nici mai bine. Soarele nu a răsărit niciodată din Europa.

Note:

[1] „Mustapha Kemal doit s’en retourner dans son mausolée. Le Pacha qui, quinze ans durant, dans l’entre-deux-guerres, s’efforça d’occidentaliser la Turquie […] ne reconnaîtrait pas son pays. Premier ministre puis président, Recep Tayyip Erdogan a, en l’espace d’une décennie, replacé l’islam au centre de la vie politique et de la société, au point d’être aujourd’hui surnommé le Sultan”. Yves Cornu, Le Point

Distribuie acest articol

11 COMENTARII

  1. Turcia mai are nevoie de două generații până să poată face parte din Uniunea Europeană, iar România nu se califică nici ea, deși face parte. Însă articolul nu prea reușește să găsească argumentele corecte. Din multe puncte de vedere, România este de fapt mai înapoiată ca Turcia, la fel ca de atâtea alte ori în istoria ei. Un singur exemplu: până și Uzbekistanul are azi sute de kilometri de cale ferată de mare viteză, nu doar Turcia. În România, va mai dura zeci de ani până să vedem așa ceva.

    Separat de asta, Uniunea Europeană are o mică problemă la momentul de față, a devenit doar o super-Germanie. Unde Merkel dictează și impune tot ce crede ea că folosește Germaniei, inclusiv prezența lui Juncker în fruntea Comisiei Europene. Există perioade când politicienii pierd contactul cu realitatea și încep să dea ordine ca în armată, agasați de ”mofturile” popoarelor care nu vor să înțeleagă câtă recunoștință le datorează acestor politicieni, pentru simplul fapt de a fi contemporane cu ei :P

    Până una-alta, există destule țări care ar vota împotriva admiterii Turciei, deci Uniunea Europeană nu rsică nimic la capitolul ăsta. Eliminarea vizeor pentru cetățenii turci este însă o problemă mult mai concretă, iar asta reprezintă un risc real la momentul de față.

  2. Am un singur comentariu la articolul dvs.: daca Turcia are o lege despre divulgarea de informatii ce afecteaza siguranta nationala, cu acest articol aveti toate sansele sa faceti puscarie acolo. Puteti urmari modelul din presa romaneasca: un procuror turc deschide un dosar, cere comisie rogatorie, urmariti modelul Sky News si veti vedea mentalitatea.
    Si sigur Turcia are o lege privind jijnirea lui Erdogan, pe-aia ati incalcat-o clar, asteptati cererea de extradare :)

  3. ///

    Turcia poate juca astfel (descris în articol) tocmai pentru că nu este sub Tratat. Cel al UE. În plus ,,greii” UE joacă (de mai mult de 10 ani!!!) în procesul de aderare al Turciei ca şi în cel de aderare al RO şi BG.Să pună mîna pe cît mai mult. Poate că norocul nostru a fost chiar Bulgaria (1998-Consiliul monetar controlat de Germania). Pînă azi nu s-a rezolvat nici măcar problema vizelor UE-Turcia. Poate că UE şi nu Turcia e factorul-frînă…Vezi Canada/SUA – Ro.

    Cunoaştem lipsa de fermitate din 2013 a UE/CE privind Ucraina. De a o ajuta, de a o atrage către Occident. Putin: Lasă că vă dau eu! Şi totul s-a dus naibii!

    Erdogan? În cel mult cinci ani va fi istorie.Turcia intrată în UE (n-are cum în 4-5 ani de-acum încolo), chiar dacă cu unele zguduieli, se va supune regulilor. I-a fost cumva Poloniei ,,ruşine” în urmă cu cîteva luni?

    Cum ne e nouă mai bine: aliaţi cu Turcia? o Turcie integrată? care să-şi asume, prin Tratat, valori europene? sau ,,de capul ei”?

  4. Cateva observatii:
    1. De ce considerati ca Ataturk avea origini grecesti? Doar pentru ca Salonic este acum in Grecia?
    2. Chemarea la rugaciune incepe cu „Tanrî”, nu „Tann”
    3. Sunt mai mult de 80000 functionari suspendati / arestati
    4. „Dacă poporul decide de a instaura pedeapsa capitală etc”
    5. AKP a preluat puterea in 2002
    6. Populatia Turciei este de aproape 80 de milioane, 20% inseamna cam 16 milioane.
    7. Exista posturi de radio si TV in limba kurda, specializari in universitati pentru a se pregati cadrele didactica care sa predea in preuniversitar, dar se pare ca nu prea doresc acest lucru. Nici acolo nu se inghesuie multi sa lucreze in invatamant.

  5. Nu trebuie uitat ca Turcia a fost vreme indelungata liderul Islamului, incercand sa cucereasca Europa si sa o islamizeze prin sabie si sange. Tarile Romane au fost sub imperiul Otoman pana in urma cu 150 de ani vreme de secole si au platit tribut Imperiului Otoman. Hoardele tatare din Crimeea au atacat si insangerat Moldova timp de sute de ani din ordinul Imperiului Otoman.
    Atacul asupra Vienei petrecut in urma cu vreo 300 de ani ar fi putut insemna sfarsitul Europei crestine daca ar fi reusit.

    Este imposibil de insistat pe neutralitatea religioasa a Europei atunci cand ideile crestine au creat civilizatia europeana de astazi. Iar daca Europa ar incerca sa renunte la identitatea sa crestina, nu cred ca Turcia musulmana ar face un lucru asemanator. Suntem martorii unor conflicte intre cele mai puternice religii din momentul de fata, cu Islamul beneficiind de un plus de vigoare si ferventa. Crestinismul si Islamul sunt totusi incompatibile, iar contactul fortat intre cei ce le urmeaza a dus si va duce la conflicte sangeroase. Ne convine sau nu, experimentul multiculturalismului este o falsa problema creata artificial de niste fanatici anticrestini. Musulmanii insisi inteleg acest fapt si profita de el atata timp cat le este convenabil.

  6. Am scris pe un fir anterior ca situatia actuala ne trimite la a lua in considerare ceea ce am numit „fortareata Europa” si nu cred ca Turcia islamizata se califica.

  7. Repet si in acest comentariu ceea ce am scris de cateva ori referitor la perceptia gresita pe care europenii o au despre lovitura de stat din august. Americanii stiu foarte bine despre ce este vorba dar ei isi urmaresc interesele fara sa explice. Putina istorie: modul brutal in care Mustafa Kemal a creat statul secular turc a avut inca din anii 1920 a avut o reactie foarte puternica prin organizarea unor secte „cemaat”, la inceput sub influenta unui lider religios Said Nursi iar apoi prin diversificare. Fethullah Gulen este doar unul dintre discipolii lui Said Nursi si poate cel mai priceput. In cateva zeci de ani a creat o secta extraordinar de puternica, cu uriase resurse financiare si raspandire in foarte multe tari prin crearea unei retele de scoli la toate nivelele secondat de firme si institutii financiare. Baza acestei secte este selectarea fidelilor dintre copii saraci dar inteligenti, educarea si fidelizarea printr-un islamism duplicitar (mesaje foarte diferite catre interior si exterior, un sistem piramidal foarte atoritar, etc.) In ultimii douazeci de ani, secta lui Gulen a conlucrat excelent cu Erdogan reusind in ultimii zece ani sa infiltreze armata, politia, sistemul juridic, sistemul educational, de sanatate si altele. Cearta dintre Erdogan si Fethullah are originea in impartirea banilor: predicatorul Gulen vrea bani pentru secta lui iar Erdogan pentru el si prietenii politici. De aici incolo, lucrurile se cunosc. Ceea nu se cunoaste este ca Fethullah Gulen nu este deloc batranul cumsecade in care pozeaza. Scopul principal este acelasi si pentru Gulen si pentru Erdogan: transformarea Turciei intr-un stat isamic iar diferenta o face doar calea si metodele.

  8. Articolul contine o argumentare echilibrata atat in favoarea, cat si impotriva aderarii Turciei la Uniunea Europeana. Nu am indoieli legate de rolul Turciei in istoria europeana, nici in privinta intereselor geopolitice actuale ale acestui stat asupra spatiului Occidental. Dar, apartenenta Turciei la UE admite mai multe planuri de dezbatere.

    Daca UE evolueaza catre o forma de organizare statala, precum SUA, Turcia ar putea foarte bine solicita direct aderarea la SUA. Un argument in favoarea acestui demers este ca SUA sunt deja un stat bine consolidat politic si economic si ar putea accepta Turcia in uniune. Pe de alta parte, nu exista argumente geografice care sa indice o preferinta a Turciei pentru UE, atat timp cat 97% din suprafata ei se afla pe un alt continent, in Asia. Asta ar recomanda mai degraba alcatuirea unei Uniuni a Statelor Asiatice, in care Turcia ar putea avea un rol important.

    Nu exista nici argumente culturale suficient de puternice pentru integrarea Turciei in UE. Daca am lua in considerare acest aspect, cu mult mai justificata ar aparea optiunea statelor europene pentru integrarea in UE a Marocului, Algeriei si Tunisiei, cu care Europa are si a avut de-a lungul vremii legaturi extrem de apropiate, in spatiul mediteranean. Daca Marea Britanie, spre exemplu, a militat pentru aderarea Turciei la UE, de ce Franta si Spania nu ar fi la fel de indreptatite sa ceara acelasi lucru pentru Algeria, ori pentru Maroc? De fapt, insistenta cu care unele state promoveaza aderarea Turciei la UE se explica prin aceea ca ele nu au dorit ca UE sa devina vreodata mai mult decat o organizatie cultural-economica. Cu Turcia membru, UE nu poate deveni SUE.

  9. La un moment dat, este posibil ca o parte a Turciei sa adere la UE, dar nu cred ca Turcia, asa cum este ea azi, are prea multe in comun cu Europa.
    Un cunoscut de-al meu a fost la Istanbul, la un targ de tehnica medicala si a vorbit cu mai multi producatori turci. Din ce am inteles de la el, producatorii sunt sprijiniti de statul turc si se pune accent pe sprijinirea inovatiei si a tehnologiilor noi. O problema majora este ca ceea ce se produce in Turcia sufera de lipsa marcajului „CE” si, implicit, de accesul facil pe piata europeana.
    Poate ca doar dimensiunea economica a UE este cea de care este interesata Turcia si poate ca Europa stie acest lucru si nu e dispusa sa primeasca Turcia decat daca aceasta din urma isi asuma tot „pachetul” unui stat membru UE. Si poate ca Turcia stie ca Europa stie, dar incearca diverse trucuri, ca sa intre in UE fara sa adere la toate valorile UE sau macar ca sa mai obtina oarece fonduri de la UE.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Daniel Iosif
Daniel Iosif
Iosif Daniel este geograf, Doctor al Universității Paris 10 și Editor al revistei științifice de geografie Cinq Continents. A efectuat studii și stagii de pregătire la universități din europa ca Université de Sorbonne, Université de Bourgogne, Université de Lausanne si a publicat până în prezent peste 30 de articole științifice si de popularizare în reviste de pe patru continente. Absolvent, de asemenea, al Collège de France (Paris) și al Facultății de Litere, Universitate București. Volume publicate: Trecutul în Prezent. Eseuri pariziene (2014), Studii și Cercetări de Geografie Interdisciplinară (editor, 2012).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro