joi, iunie 20, 2024

Rupere fără vindecare

Cum nu se poate mai interesante etapele devenirii artistice din cariera de om de teatru a lui Toma Dănilă. În primii ani, în calitate de actor, a fost unul dintre principalii promotori ai teatrului independent. Era aproape nelipsit din producțiile Teatrului Luni de la Green Hours, a fost un apropiat al lui Voicu Rădescu.  S-a făcut remarcat drept  component de bază al distribuțiilor spectacolelor în care s-a afirmat atât ca regizor cât și ca dramaturg Gianina Cărbunariu. Părea definitiv câștigat de dramaturgia extrem-contemporană. Numele lui era irevocabil legat de teatrul social.

Și totuși. Cam în același timp Toma Dănilă și-a arătat o altă fațetă a remarcabilului său talent. A făcut-o în genul prea ușor desconsiderat al telenovelei. Care are și ea schepsisul ei actoricesc, Nimic frivol, nimic expediat la repezeală, nimic superficial, nimic de mântuială în evoluțiile actorului în Vocea inimii sau în Secretul Mariei.

Marea surpriză avea să vină însă atunci când, îndreptându-se spre regie, una dintre primele sale opțiuni în domeniu a fost piesa  Idolul și Ion Anapoda. Una dintre cele mai jucate scrieri ale lui G. M. Zamfirescu, una dintre scrierile de forță ale literaturii dramatice românești din interbelic. Care nu are nimic în comun cu, să zicem, X mm din Y km sau cu Tigrul sibian. Dar care a relevat grija acordată de proaspătul regizor lucrului cu actorul. Fapt pe care îl vor confirma spectacolele lui ulterioare. Vârstele lunii, Ultima bandă  sau Cenușă.  Care, cum-necum, au dovedit că ceea ce susținea Victor -Ion Popa într-un articol celebru – De ce nu poate fi actorul regizor?- poate uneori suferi amendamente. Toma Dănilă a izbutit să surmonteze principala primejdie din cariera actorului devenit regizor pe care o semnalează autorul sus-menționatului articol. Aceea de a le impune colegilor din distribuție propria lui viziune de rezolvare a rolului. A făcut-o inteligent, alegând piese care nu prea i s-ar potrivi actorului Toma Dănilă. Vârstele lunii, în care au jucat Constantin Cojocaru și Gelu Nițu, Ultima bandă care i-a prilejuit un rol de referință lui Constantin Cojocaru, Cenușă, în care am avut bucuria de a ne reîntâlni cu Gheorghe Visu sunt texte ale căror personaje sunt oameni ajunși la vârsta a treia. Care, într-un fel sau altul, simt apăsarea singurătății. Căreia încearcă să-I găsească o posibilă contrapondere recurgând la vorbe. Dialogând cu ei înșiși. Fiindcă până la urmă asta fac și Krapp, care se caută pe sine însuși în vechi benzi de magnetofon, și Henry din Cenușă care dialoghează eminamente cu alți doi bărbați în absența acestora, și Byron și Ames din piesa lui Sam Shepard care așteaptă vârstele lunii. Adică sfârșitul. Care își recapitulează propria alunecare.

Până la urmă tot despre alunecare este vorba și în Zorro. Cel mai recent spectacol regizat de Toma Dănilă, de data aceasta la Sala Pictură a Naționalului bucureștean. Ocazie pentru un one man show de excepție al actorului Ioan Andrei Ionescu. Un spectacol despre fragilitățile și vulnerabilitățile oamenilor aparent puternici. În a căror existență, până la un moment dat aparent ok sau comme il faut, cum spun francezii, ceva se întâmplă. Iar acel ceva le arată în primul rând cât sunt, cât au fost de singuri. Chiar dacă au avut familie. Soție. Socrii la care mergeau în fiecare duminică la prânz.

Zorro este o monodramă din 2004 a scriitoarei Margaret Mazzantini. Cunoscută  publicului român îndeosebi în calitate de romancieră (Nu te mișca!) și scenaristă. Romanul tocmai amintit a fost ecranizat în 2004 de regizorul  Sergio Castellito, având în rolurile principale pe Penélope Cruz, Claudia Gerini, Angela Finocchiaro și pe regizorul însuși. Care este soțul scenaristei. Și care a avut un rol important în decizia acesteia de a scrie piesa Zorro. Text în care se revelează pe deplin reminiscențele de fostă actriță ale lui Margaret Mazzantini. Piesa a fost tradusă de Toma Dănilă, tot el a adaptat-o, regizat-o și tot el i-a asigurat montării o relativ discretă ilustrație muzicală. A cărei pondere totuși se amplifică pe măsură ce aflăm mai multe despre suferințele celui ce ni se mărturisește. Despre care nu știm și nici nu vom afla cum se chema înainte de evenimentul care a schimbat totul. Care ajunge să se cheme acum Zorro, precum câinele tânărului Mario. Acel Mario care a murit după un accident de mașină. Mașină la volanul căruia se afla personajul care acum vorbește și cu noi, și cu sine cu voce tare. Care își recapitulează copilăria, căsnicia, infernul în care a trăit după accident și după ce celor din jur, inclusiv soției, le-au căzut măștile.

Cel ce acum se cheamă Zorro a hotărât să plece de acasă. A devenit un om al străzii. Un homless. Uneori doarme într-un azil de noapte, alteori pe băncile din stația de metrou. În subteran. A devenit un om al subteranei. Încă mai e totuși grijuliu. Încă mai păstrează aparențele. Încă nu s-a desprins definitiv de sine. Încă se mai spală. Încă mai vrea să placă unei femei. De la care încă mai speră la o sărutare. Se trezește în fiecare dimineață, însă pe măsură ce orele și confesiunea înaintează prăbușirea lui sufletească e tot mai evidentă.

Marea artă a lui Ioan-Andrei Ionescu este aceea că nu cade în melodramă. Vorbește despre frică, despre dragoste, despre credință, dialoghează și îi cere socoteală lui Dumnezeu cu un admirabil simț al măsurii. Nu țopăie, nu dă din mâini sau din picioare inutil, nu se chircește, nu strigă sau, chiar dacă strigă, o face în așa fel încât strigătul lui e mărturisire.

Monodramă fiind, Zorro  e un spectacol în care Ioan Andrei Ionescu vorbește. Dar parcă mai mult decât cuvintele contează ochii, mimica, lacrima. Zorro al său își spune povestea precum unele dintre personajele lui Cehov. Printre lacrimi. Ioan-Andrei Ionescu ne introduce în subteranele depresiei și ale singurățății absolute ale lui Zorro. Nu exagerează, nu dramatizează. E omul obișnuit. Încă. Omul oarecare. Fizic încă masiv. Încă puternic. Dar în care ceva s-a rupt. O rupere ce pare a fi fără vindecare.     

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti

ZORRO de Margaret Mazzantini

Traducerea și adaptarea: Toma Dănilă

Regia: Toma Dănilă

Scenografia: Maria Nicola

Ilustrația muzicală: Toma Dănilă

Cu: Ioan Andrei Ionescu

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro