Să amânăm o vreme arderea pe rug a Angelei Gheorghiu!

Am cumpărat cartea O viață pentru artă în care marea soprană Angela Gheorghiu își spune povestea, fiind stimulată de întrebările bine țintite ale lui Jon Tolansky, în ultima decadă a lunii septembrie a anului 2021. Așadar, la foarte puține zile după o lansare riguros pregătită, săvârșită în seara de 17 septembrie, sub cupola elegantă a Teatrului Odeon, clădire care anul acesta împlinește centenarul. 

Firește, nu mi-a scăpat detaliul că lansarea se consuma în plin Festival Enescu, însă nu sub egida acestuia. Oricât de naiv să fii și tot nu se putea să nu te duci cu gândul la celebra replică din Cântăreața cheală  a lui Ionesco “Ce bizar, ce ciudat și ce coincidență!”. Mai pe șleau spus, era vizibil de la o poștă că marea cântăreață a plănuit un fel de contramanifestație la adresa celui mai important eveniment cultural românesc din anul de grație 2021. Eveniment cu a cărui evoluție post-decembristă Angela Gheorghiu are de reglat socoteli proprii. O bună parte dintre motivele acestor socoteli sunt, de altminteri, dezvăluite chiar în cartea cu pricina. Apărută în traducerea românească a  Ancăi Maria Pănoiu la editura bucureșteană Curtea veche. Util de menționat că atât pentru ediția în limba engleză apărută în anul 2018 cât și pentru cea recent editată în românește copyrightul îl deține în exclusivitate Angela Gheorghiu.

Cartea își aștepta frumușel rândul la citit, rând peste care am sărit stimulat fiind de „scandalul” prilejuit de apariția interviului acordat tot de Angela Gheorghiu site-ului contributors.ro.  Un scandal care m-a dus cu gândul la o celebră replică din D’ale carnavalului. Aici e vorba despre un scandal strict legat de ceea ce se cheamă strategii de marketing. Cu care se pare că nu ne-am obișnuit pe deplin nici după 30 de ani de așa-zisă piață liberă. Și uite așa s-a făcut că au apărut îndată tot felul de apărători mai mult sau mai puțin calificați ai memoriei lui Enescu, un compozitor despre care- s-o recunoaștem!- marea soprană produce cam multe afirmații și nedrepte, și neinformate. Ș-au manifestat public și apărătorii Mariei Tănase și –culmea!- chiar și cei ai Artei Florescu, fosta profesoară din Conservatorul bucureștean a protagonistei. Dinspre apărătorii calificați era firesc să avem parte de punerile la punct altminteri mai mult decât necesare, în special în ceea ce privește valoarea internațională a compozitorului,ca și a violonistului Enescu. Cu atât mai mult cu cât nu era tocmai greu de demonstrat că acesta nici vorbă să fi cântat în America doar prin muzee, iar valoarea de necontestat a operei sale Oedipe a fost probată nu mai departe decât săptămânile acestea pe meleaguri pariziene. Mi se pare exemplară Scrisoarea deschisă adresată marii artiste de muzicologul Cătălin Sava, scrisoare publicată acum vreo zece zile în Suplimentul de cultură. O scrisoare care spune lucrurilor pe nume, dar o face elegant, cu ironie, cu inteligență. Domnește.

Cred că este obligatoriu de observat că unii dintre acei apărători cam din oficiu ai lui Enescu s-au înfierbântat mult peste marginile iertate, chiar peste limitele pe care le admite o controversă referitoare la unul dintre vârfurile componisticii secolului al XX lea. S-a ajuns până acolo încât s-a cerut – zor, nevoie mare! – retragerea titlului de Doctor Honoris Causa acordat artistei de Universitatea de Muzică bucureșteană. Pe când și propunerea de ardere pe rug a doamnei Gheorghiu? Nu pot să nu observ că lumea mai mult sau mai puțin artistică românească a devenit în anii din urmă hiper-calificată în formularea cererilor de retragere. Se solicită de tot felul de persoane, personaje, băgători de seamă și ajutoarele lor, unii dintre ei cu condicuță, o condicuță dobândită pe vremea în care slujeau conștiincios și, chiar ca urmare a dorințelor proprii la construirea cultului personalității lui Ceaușescu, a recunoașterilor mai mult sau mai puțin simbolice primite de unii artiști sau critici, la un moment dat, din partea breslei. Adică tot felul de Saint-Just și de Danton își exersează condeiul bont fără a fi atenți la petele din biografia proprie. La micimea carierei și a caracterului. Pesemne, respectivii artiști și critici vor pe nepusă masă în cea mai consistentă parte dintre ei astăzi la pensie, asta după ce au evoluat Pe marea scenă a țării sau la Cenaclul Flacăra ori au adus elogii respectivelor manifestări de îndobitocire colectivă a populației, să evolueze în ediții prescurtate și prost regizate ale unor spectacole cu Vrăjitoarele din Salem.

 În ceea ce privește cuvintele mai mult decât contondente rostite în prima parte a cărții, cea dedicată copilăriei, adolescenței și anilor de studenție ai artistei, de fosta ei studentă la adresa Artei Florescu se cuvine reamintit că acestea nu sunt nicidecum noi. Încă înainte de 2018, anul apariției princeps a cărții, Angela Gheorghiu nu a făcut defel economie la vorbe grele atunci când s-a ivit ocazia să o picteze în negru pe cea ce i-a fost profesoară  la Conservatorul din București. Căreia nu doar că nu îi recunoaște nici cel mai mic merit pedagogic și îi relativizează drastic talentul solistic ( acum, fie vorba între noi, și marele Sergiu Celibidache nu a fost niciodată blând la adresa dirijorului George Georgescu și nimeni nu i-a cerut decapitarea pentru asta, chiar dacă unii nutresc opinii contrare), ci îi pune în cârcă și calificativele de mare comunistă și chiar de securistă. Desigur, există martori care confirmă atașamentul Artei Florescu față de ideologia comunistă, e mai mult ca sigur că în calitate de profesoară aceasta și-a obligat studenții să ia parte la tot felul de concerte omagiale (și oricât ar părea de curios aceștia, spre deosebire de soliștii deja cu diplomă, nu prea aveau nici un mijloc de scăpare așa că au cam băut cam fără voie agheasmă), însă  relația dintre cea care i-a împrumutat vocea ei în film Haricleei Darclée și Securitate mai rămâne să fie dovedită. Cu acte de la CNSAS și nu cu vorbe.  Și pe urmă nu aceste afirmații contează în chip esențial în economia cărții la fel cum nu contează nici ocările mai mult sau mai puțin voalate de care are parte Roberto Alagna.

Primele 3- 4 capitole ale volumului, cele în care sunt evocate copilăria fericită la Adjud, anii și de bucurii, dar și de privațiuni din vremea studiilor liceale, ani vegheați de profesori de excepție, așa cum au fost Mia Barbu și, mai apoi, Ion Fălculete, studenția consumată în cea mai sinistră parte a ultimului deceniu comunist, dar și momentul de grație al apariției în Seratele muzicale ale lui Iosif Sava (cel care i-a prezis viitoarei vedete împlinirea artistică pe marile scene ale Lumii) ori în emisiunile Vă place Opera? pe care numai bunul Dumnezeu știe cum regretata Luminița Constantinescu mai izbutea să le insereze pe ecranul tot mai cenușiu al TVR nu cred că mai interesează chiar foarte tare cititorul român. Însă, cred, că ele au avut un mai mare impact asupra lectorilor din străinătate. Care au/ au avut astfel ocazia de a intra în posesia unei mărturii în linii mari corecte despre ceea ce a însemnat cu adevărat România comunistă. Cititorul român va fi, desigur, mult mai interesat de cea de-a doua parte a volumului. Parte în care Angela Gheorghiu și Jon Tolansky refac parcursul unei cariere internaționale puțin spus de excepție. Miraculoase de-a dreptul. Dacă treci peste inerentele exagerări ori peste pasajele în care ni se spune, poate cu mult prea multă insistență, că ascultând-o pe Angela Gheorghiu toată lumea, de la coriști la mari dirijori și mari actori de film sau de teatru dramatic de pe întreg Mapamondul izbucneau imediat în lacrimi fie după o evoluție, fie numai dacă dădeau cu ochii de Angela Gheorghiu  (aceasta dacă nu cădeau de-a dreptul în genunchi în fața Divei, așa cum a făcut-o Meryl Streep) dobândești o recapitulare a marilor succese ale artistei. La Opera din Basel, la Covent Garden, la Opera de Stat din Viena (aici se cuvine iar făcut un salto ignorându-se atacurile la adresa la Ioan Holender), la Opera Bastille din Paris, la Metropolitan, la Opera Balșoi și în multe alte locuri. Cartea rememorează și marile victorii discografice ale artistei, și înregistrările video. Subliniind ideea că  „Viața trebuie să meargă mai departe, la fel și spectacolul”.

Așa că, tocmai în numele dreptului la viață și convins fiind că ceea ce a făcut bine Angela Gheorghiu este infinit mai important decât înșiruirea unor vorbe al căror rost este tocmai acela de a provoca reacții, v-aș propune să amânăm o vreme , totuși,  arderea pe rug a marii cântărețe.

Îl iau în sprijinul cererii mele pe Emil Hurezeanu care semnează o emoționantă prefață a cărții. O veritabilă bijuterie a genului.

Angela Gheorghiu- O VIAȚĂ PENTRU ARTĂ;  Angela Gheorghiu în dialog cu Jon Tolansky; Traducerea din engleză : Anca-Maria Pănoiu; Editura Curtea Veche, București, 2021