luni, octombrie 25, 2021

Să mai existe oare vreo șansă de salvare pentru teatru?

Nu am mai scris de câteva luni bune o cronică de teatru. Și asta nu pentru a face pe plac nu știu cărui regizor Sucă de la Jiu sau vreunui fost profesor de la Cluj, odinioară stimabil, ce seamănă astăzi tot mai mult și mai urât cu Serebreakov și care își pregătește cu sârg ieșirea lamentabilă din scenă. Ci fiindcă am fost invadat de sentimentul inutilității respectivului gen publicistic. Asaltat în vremea din urmă de tot felul de bloggeri, dacă nu cumva chiar și de pretinși jurnaliști, fie la liber, fie la dubă, ce scriu la publicații mai mult sau mai puțin culturale. O fac fără a ști despre ce vorbesc, elogiind necondiționat și în cel mai pur limbaj de lemn, convocând o adjectivită colosală, epitete pretins ornante ce nu sună nici măcar din coadă,  producții mai mult sau mai puțin teatrale, neștiind să opereze diferența teatrologic minimală între piesă și spectacol. E vorba despre falși cronicari acceptați, hélas!, de breaslă doar fiindcă laudă și în modul acesta, vezi Doamne!, ar stimula publicul să revină la teatru.

Nu am scris nici despre nominalizările, nici despre Gala Uniter, ajunsă la cea de-a XXIX a ediție, așa cum nu au prea scris nici alți confrați cu niscaiva experiență în domeniu. Comițând astfel cu toții o imensă greșeală. Lăsând impresia, prin tăcerea noastră, că totul ar fi fost perfect. Ireproșabil. Mai ales în privința nominalizărilor. De altminteri, unul dintre nominalizatori asurzit tocmai de tăcerea neobișnuită chiar și-a  exprimat pe contul său de pe o rețea socială satisfacția că bre, nimeni nu are nimic de spus! Un bre care, în seara Galei, s-a metamorfozat în exclamația penibilă, specifică unui limbaj de cartier, a unuia dintre laureați, exclamație ce a lăsat bouche bée pe toată lumea. Mai ales pe acei mari oameni de teatru prezenți în sală (foarte puțini la număr) ca și pe aceia ce au preferat de data aceasta să stea acasă, presimțind că au fost invitați la o pretinsă sărbătoare la care li s-a rezervat eminamente rolul de figuranți. De aplaudaci. Fiindcă doar atâta ar mai merita conform opiniei nominalizatorilor. Care i-au ignorat la propriu. Le-au ignorat creația, munca.

Scriu de abia acum despre toate acestea stimulat de articolul intitulat Între lumi, articol scris de Marina Constantinescu și publicat în nr. 32/2021 al României literare. Cu mici, insignifiante excepții, subscriu la aproape toate observațiile amare ale fostei directoare a Festivalului Național de Teatru.  La sfârșitul Galei, atunci când pe ecranele televizoarelor curgeau genericele de final, am fost la rândul meu încercat de același sentiment că preț de vreo 3 ore am asistat la o sărbătoare a ceva sau a cuiva cu care mai am foarte puține lucruri în comun. Dacă nu cumva chiar nimic.

Nu. De vină pentru toate aceste fapte nu este conducerea UNITER care a ținut ca Gala să aibă loc cu orice preț și anul acesta. Și nu doar de dragul continuității. Nu numai spre a se pune la adăpost de primejdia tipic românească în conformitate cu care o întrerupere are drept efect aproape sigur înmormântarea unui proiect. În toată această perioadă de pandemie s-au produs surprinzător de multe spectacole, unele chiar bune. Spectacole destinate atât difuzării online cât și reprezentării tradiționale. Au lucrat la ele artiști din toate generațiile. Mari regizori precum Silviu Purcărete, Tompa Gábor, Radu Afrim, Alexandu Dabija precum și tineri așa cum mai sunt încă Carmen Lidia Vidu, Bobi Pricop, Botond Nagy, Cristian Ban sau Radu Alexandru Nica. S-au produs surprinzător de multe debuturi, poate chiar mai multe decât s-a întâmplat în circumstanțe obișnuite, unele dintre ele absolut excepționale. Era păcat ca aceste performanțe să nu fi fost evidențiate. Recompensate. Teatrele au făcut mari eforturi financiare, au achiziționat aparatură performantă, și-au asociat profesioniști din domeniul media. Așa au stat lucrurile, de pildă, la Naționalele din Timișoara (unde Cristian Ilea a făcut adevărate minuni în cazul transmisiilor live), din Iași, din București sau Târgu Mureș.  În fond, Gala Uniter are , printre altele, misiunea și de a da seama despre felul în care a fost cu adevărat un an teatral. Chiar și unul cu probleme. Celebrând astfel valorile. Făcând-o pe criteriul strict estetic și nu pe cele ce țin de vârsta creatorilor, de statutul juridic al instituției producătoare,  de sexul sau genul regizorilor, de apartenența lor la nu știu ce minoritate. Ori de faptul că nu știu cine a avut ghinionul să fie dat afară, pe drept sau pe nedrept, dintr-o funcție de conducere, că lucrează într-o instituție de spectacole căreia un  satrap local megaloman . îmbătat de putere și de omagiile ce au făcut din el un mic Ceaușescu, i-a pus gând rău. Repet. Nominalizările se cuvine să fie făcute pe criteriul strict valoric și nu pe acela care, în spatele ambiției de a crea un așa-zis statement, ascund ravagiile gândirii politic corecte. Nominalizările nu sunt prime de încurajare. Nici de consolare. Și nici pansamente pentru răni reale sau doar închipuite..

Or, anul acesta triumfătoare a fost o astfel de gândire. Ceea ce a făcut-o pe o doamnă critic, cunoscută drept mare promotoare a gândirii în chestiune, dar care ignoră scrierea corectă a infinitivului verbului a ști, fapt ce nu a împiedicat-o să ia cu calificative maxime un concurs de cercetător științific la o facultate de teatru cu mari ifose și pretenții, să edicteze, probabil ca urmare a unei purgații teatrale, că anul acesta am avut parte, în sfârșit, de un juriu deștept.

Părerea mea e că nominalizatorii desemnați pentru cea de-a XXIX a ediție a Galei au cam pus între parenteze criteriul strict valoric. L-au înlocuit nu doar cu tot felul de calcule (câte femei și câți bărbați nominalizăm la categoria regie, să sprijinim teatrul independent și să îi dăm nițeluș în cap teatrului subvnenționat și teatrului de artă fiindcă așa ne învață și așa a edictat în urmă cu ani o Maică Stareță a Teatrologiei de la Cluj, etc), dar și cu o crasă necunoaștere. A trecutului teatrului românesc. Și așa s-a ajuns, de pildă, să fie nominalizată o scenografie care a mai putut fi văzută și acum vreo 15 ani la un spectacol cu aceeași piesă sau o alta care amintea teribil de aceea a unui spectacol montat în urmă cu niscaiva ani în urmă la TNB de Alexandru Dabija. Greșeala a provenit din faptul că toți cei trei jurați au fost cam de aceeași vârstă. Ceea ce înseamnă că aveau o experiență de spectatori profesioniști de teatru comparabilă. Or, așa după cum bine spunea pe vremuri regretata Magdalena Boiangiu, teatrul seamănă cu un tren pe care dacă l-ai pierdut, pierdut rămâne.

Până mai deunăzi, juriile de nominalizări erau formate din critici de vârste diferite.  Țin minte ce școală a însemnat pentru mine faptul că prima mea participare într-un  un astfel de juriu a coincis cu colaborarea cu Magdalena Boiangiu și Alice Georgescu. Lecția învățată atunci am aplicat-o în momentul în care am dobândit o experiență de jurat mai consistentă.

De o vreme, în unele jurii de nominalizări a prins un fel de idee pe care aș califica-o drept sindicalistă. Chipurile, nominalizările ar trebui făcute prin rotație. Să apară și alte nume, nu tot aceleași. Adică nu tot Mariana Mihuț sau Victor Rebengiuc, nu tot același și adorat, și incomod Marius Manole, nu tot rebelul Victor Ioan Frunză. Înnoirile au început să semene mai curând cu niște excluderi. Observ chiar că în teatrul românesc de azi a apărut tendința excluderii, marele apostol al ideii fiind același mic, insignifiant McCarthy de la Jiu. De ce să îl nominalizăm tot pe obsedantul Purcărete, care a făcut în 2020 Tragedia omului? Sau pe multipremiatul Bogdán Zsólt care a creat un rol  de excepție în Scripcarul pe acoperiș?  De ce să o mai băgăm în seamă pe Andreea Bibiri? Lasă, ajunge că a fost premiată acum mai bine de 10 ani. Dacă a fost. Gata, sunt expirați, a venit vremea altei generații. Și doar a ei în exciusivitate, încălcându-se astfel una dintre regulile esențiale ce spune că teatrul este una dintre cele mai democratice și tolerante arte. Fie și numai pentru faptul că se fundamentează pe dialog. Nu se mai ține seama de realitatea că uneori aceste noi nume sunt, profesional, în etapa în care de abia se inițiază în tainele meseriei. Masa trebuie să arate, din păcate, doar fals tot mai bogată. Așa încât să fie cât mai multă lume mulțumită. Prin toată lumea înțelegându-se agresivii de profesie. Iar gureșii din teatrul românesc să tacă fericiți că le-au ieșit toate jocurile și toate aranjamentele în vreme ce adevărații profesioniști nu se mai bagă în gura lupului ca să nu mai fie terfeliți în toate chipurile.

 Lucrurile au ajuns să stea cam tot la fel cum stăteau pe vremuri la Festivalul Național Cântarea României. Și uite așa se face că nu sunt nominalizați la premiile de regie semnatarii regiilor montărilor nominalizate la categoria Cel mai bun spectacol. Că montarea X este considerată a avea o scenografie exemplară, iar rolurile principale sunt catalogate drept creații de excepție, însă în nici un caz ele nu apar și la categoria Cel mai bun spectacol. Criticul cutare, nominalizat la ediția anterioară, nu mai apare în nici un caz și anul acesta, indiferent dacă a luat sau nu premiu. Indiferent dacă și-a făcut cu brio meseria și nu a scris o cronică din an în paște. Să se fi lăsat el pe tânjală? Sau trebuie să stea frumușel la coadă, să i se treacă numele pe nu știu ce listă de așteptare? Până i-ar veni iarăși rândul. Așa cum se întâmpla pe vremea când, dacă anul trecut ai primit prin sindicat un bilet de odihnă la Mamaia, anul acesta nu mai poți spera nici măcar la unul la Amara. Fie chiar și în extrasezon.

Să sperăm că anul viitor lucrurile vor sta totuși măcar puțin altfel. Până atunci, să reflectăm așa cum ne îndeamnă Marina Constantinescu. Poate că mai  există, totuși, o șansă de salvare. Și un actor precum Marcel Iureș sau unul de talia lui Emil Coșeru să nu mai ajungă să spere decât la un premiu pentru întreaga activitate. Indiferent de ce creație au realizat ei sau alți maeștri în  anul ale cărui creații ar trebui să le evidențieze Gala. 

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Pe cap de locuitor, Capitala nu prea are teatre, ca orice târg. Judeţele fără, ar trebui comasate. Clasa politică se teme mai mult de cultură decât de justiţie. După 1989, politica Moarte Intelectualilor e un invariant transpartinic, deloc inocent. Jocul bugetar poate fi mai ucigător decât o Mineriadă. Rezultatul e însă izolarea diplomatică a României: ce conversaţie poţi purta cu un doctorat fals?

  2. Articol fabulos, excepțional. Tot adevărul despre teatru, spectacole, gale, oameni, mai mult sau mai puțin oameni, de teatru.
    Vă mulțumesc domnule Morariu!
    Cu cele mai respectoase gânduri,
    L. Nicolescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

Cine sunt adevaratii „crizatori”?

Din toata aceasta costisitoare, frustranta, murdara, dar, vai, pilduitoare tevatura, remarc cateva lucuri precise: 1. Criza a avut...

Democrație, decizie colectivă, raționalitate, știință, medicină

Mă tem că numele Nongqawuse nu e prea cunoscut. Era o fetiță din tribul Xhosa, din Africa de...

Interviu cu soprana Angela Gheorghiu. „În România am învățat o falsă istorie a muzicii, fabricată și comandată.”

Angela Gheorghiu este acum cel mai cunoscut artist român din lume. Notorietate cuantificabilă, clară, neîndoielnică. Prestigiul ei...

Criza de carburanţi din S.U.A. şi România din anul 1979 şi limuzinele utilizate de politicienii comunişti de la Bucureşti în perioada 1957-1979

În cursul şedinţei din 25 iulie 1979, Nicolae Ceauşescu a propus şi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat majorarea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.