vineri, martie 29, 2024

Să mai existe oare vreo șansă de salvare pentru teatru?

Nu am mai scris de câteva luni bune o cronică de teatru. Și asta nu pentru a face pe plac nu știu cărui regizor Sucă de la Jiu sau vreunui fost profesor de la Cluj, odinioară stimabil, ce seamănă astăzi tot mai mult și mai urât cu Serebreakov și care își pregătește cu sârg ieșirea lamentabilă din scenă. Ci fiindcă am fost invadat de sentimentul inutilității respectivului gen publicistic. Asaltat în vremea din urmă de tot felul de bloggeri, dacă nu cumva chiar și de pretinși jurnaliști, fie la liber, fie la dubă, ce scriu la publicații mai mult sau mai puțin culturale. O fac fără a ști despre ce vorbesc, elogiind necondiționat și în cel mai pur limbaj de lemn, convocând o adjectivită colosală, epitete pretins ornante ce nu sună nici măcar din coadă,  producții mai mult sau mai puțin teatrale, neștiind să opereze diferența teatrologic minimală între piesă și spectacol. E vorba despre falși cronicari acceptați, hélas!, de breaslă doar fiindcă laudă și în modul acesta, vezi Doamne!, ar stimula publicul să revină la teatru.

Nu am scris nici despre nominalizările, nici despre Gala Uniter, ajunsă la cea de-a XXIX a ediție, așa cum nu au prea scris nici alți confrați cu niscaiva experiență în domeniu. Comițând astfel cu toții o imensă greșeală. Lăsând impresia, prin tăcerea noastră, că totul ar fi fost perfect. Ireproșabil. Mai ales în privința nominalizărilor. De altminteri, unul dintre nominalizatori asurzit tocmai de tăcerea neobișnuită chiar și-a  exprimat pe contul său de pe o rețea socială satisfacția că bre, nimeni nu are nimic de spus! Un bre care, în seara Galei, s-a metamorfozat în exclamația penibilă, specifică unui limbaj de cartier, a unuia dintre laureați, exclamație ce a lăsat bouche bée pe toată lumea. Mai ales pe acei mari oameni de teatru prezenți în sală (foarte puțini la număr) ca și pe aceia ce au preferat de data aceasta să stea acasă, presimțind că au fost invitați la o pretinsă sărbătoare la care li s-a rezervat eminamente rolul de figuranți. De aplaudaci. Fiindcă doar atâta ar mai merita conform opiniei nominalizatorilor. Care i-au ignorat la propriu. Le-au ignorat creația, munca.

Scriu de abia acum despre toate acestea stimulat de articolul intitulat Între lumi, articol scris de Marina Constantinescu și publicat în nr. 32/2021 al României literare. Cu mici, insignifiante excepții, subscriu la aproape toate observațiile amare ale fostei directoare a Festivalului Național de Teatru.  La sfârșitul Galei, atunci când pe ecranele televizoarelor curgeau genericele de final, am fost la rândul meu încercat de același sentiment că preț de vreo 3 ore am asistat la o sărbătoare a ceva sau a cuiva cu care mai am foarte puține lucruri în comun. Dacă nu cumva chiar nimic.

Nu. De vină pentru toate aceste fapte nu este conducerea UNITER care a ținut ca Gala să aibă loc cu orice preț și anul acesta. Și nu doar de dragul continuității. Nu numai spre a se pune la adăpost de primejdia tipic românească în conformitate cu care o întrerupere are drept efect aproape sigur înmormântarea unui proiect. În toată această perioadă de pandemie s-au produs surprinzător de multe spectacole, unele chiar bune. Spectacole destinate atât difuzării online cât și reprezentării tradiționale. Au lucrat la ele artiști din toate generațiile. Mari regizori precum Silviu Purcărete, Tompa Gábor, Radu Afrim, Alexandu Dabija precum și tineri așa cum mai sunt încă Carmen Lidia Vidu, Bobi Pricop, Botond Nagy, Cristian Ban sau Radu Alexandru Nica. S-au produs surprinzător de multe debuturi, poate chiar mai multe decât s-a întâmplat în circumstanțe obișnuite, unele dintre ele absolut excepționale. Era păcat ca aceste performanțe să nu fi fost evidențiate. Recompensate. Teatrele au făcut mari eforturi financiare, au achiziționat aparatură performantă, și-au asociat profesioniști din domeniul media. Așa au stat lucrurile, de pildă, la Naționalele din Timișoara (unde Cristian Ilea a făcut adevărate minuni în cazul transmisiilor live), din Iași, din București sau Târgu Mureș.  În fond, Gala Uniter are , printre altele, misiunea și de a da seama despre felul în care a fost cu adevărat un an teatral. Chiar și unul cu probleme. Celebrând astfel valorile. Făcând-o pe criteriul strict estetic și nu pe cele ce țin de vârsta creatorilor, de statutul juridic al instituției producătoare,  de sexul sau genul regizorilor, de apartenența lor la nu știu ce minoritate. Ori de faptul că nu știu cine a avut ghinionul să fie dat afară, pe drept sau pe nedrept, dintr-o funcție de conducere, că lucrează într-o instituție de spectacole căreia un  satrap local megaloman . îmbătat de putere și de omagiile ce au făcut din el un mic Ceaușescu, i-a pus gând rău. Repet. Nominalizările se cuvine să fie făcute pe criteriul strict valoric și nu pe acela care, în spatele ambiției de a crea un așa-zis statement, ascund ravagiile gândirii politic corecte. Nominalizările nu sunt prime de încurajare. Nici de consolare. Și nici pansamente pentru răni reale sau doar închipuite..

Or, anul acesta triumfătoare a fost o astfel de gândire. Ceea ce a făcut-o pe o doamnă critic, cunoscută drept mare promotoare a gândirii în chestiune, dar care ignoră scrierea corectă a infinitivului verbului a ști, fapt ce nu a împiedicat-o să ia cu calificative maxime un concurs de cercetător științific la o facultate de teatru cu mari ifose și pretenții, să edicteze, probabil ca urmare a unei purgații teatrale, că anul acesta am avut parte, în sfârșit, de un juriu deștept.

Părerea mea e că nominalizatorii desemnați pentru cea de-a XXIX a ediție a Galei au cam pus între parenteze criteriul strict valoric. L-au înlocuit nu doar cu tot felul de calcule (câte femei și câți bărbați nominalizăm la categoria regie, să sprijinim teatrul independent și să îi dăm nițeluș în cap teatrului subvnenționat și teatrului de artă fiindcă așa ne învață și așa a edictat în urmă cu ani o Maică Stareță a Teatrologiei de la Cluj, etc), dar și cu o crasă necunoaștere. A trecutului teatrului românesc. Și așa s-a ajuns, de pildă, să fie nominalizată o scenografie care a mai putut fi văzută și acum vreo 15 ani la un spectacol cu aceeași piesă sau o alta care amintea teribil de aceea a unui spectacol montat în urmă cu niscaiva ani în urmă la TNB de Alexandru Dabija. Greșeala a provenit din faptul că toți cei trei jurați au fost cam de aceeași vârstă. Ceea ce înseamnă că aveau o experiență de spectatori profesioniști de teatru comparabilă. Or, așa după cum bine spunea pe vremuri regretata Magdalena Boiangiu, teatrul seamănă cu un tren pe care dacă l-ai pierdut, pierdut rămâne.

Până mai deunăzi, juriile de nominalizări erau formate din critici de vârste diferite.  Țin minte ce școală a însemnat pentru mine faptul că prima mea participare într-un  un astfel de juriu a coincis cu colaborarea cu Magdalena Boiangiu și Alice Georgescu. Lecția învățată atunci am aplicat-o în momentul în care am dobândit o experiență de jurat mai consistentă.

De o vreme, în unele jurii de nominalizări a prins un fel de idee pe care aș califica-o drept sindicalistă. Chipurile, nominalizările ar trebui făcute prin rotație. Să apară și alte nume, nu tot aceleași. Adică nu tot Mariana Mihuț sau Victor Rebengiuc, nu tot același și adorat, și incomod Marius Manole, nu tot rebelul Victor Ioan Frunză. Înnoirile au început să semene mai curând cu niște excluderi. Observ chiar că în teatrul românesc de azi a apărut tendința excluderii, marele apostol al ideii fiind același mic, insignifiant McCarthy de la Jiu. De ce să îl nominalizăm tot pe obsedantul Purcărete, care a făcut în 2020 Tragedia omului? Sau pe multipremiatul Bogdán Zsólt care a creat un rol  de excepție în Scripcarul pe acoperiș?  De ce să o mai băgăm în seamă pe Andreea Bibiri? Lasă, ajunge că a fost premiată acum mai bine de 10 ani. Dacă a fost. Gata, sunt expirați, a venit vremea altei generații. Și doar a ei în exciusivitate, încălcându-se astfel una dintre regulile esențiale ce spune că teatrul este una dintre cele mai democratice și tolerante arte. Fie și numai pentru faptul că se fundamentează pe dialog. Nu se mai ține seama de realitatea că uneori aceste noi nume sunt, profesional, în etapa în care de abia se inițiază în tainele meseriei. Masa trebuie să arate, din păcate, doar fals tot mai bogată. Așa încât să fie cât mai multă lume mulțumită. Prin toată lumea înțelegându-se agresivii de profesie. Iar gureșii din teatrul românesc să tacă fericiți că le-au ieșit toate jocurile și toate aranjamentele în vreme ce adevărații profesioniști nu se mai bagă în gura lupului ca să nu mai fie terfeliți în toate chipurile.

 Lucrurile au ajuns să stea cam tot la fel cum stăteau pe vremuri la Festivalul Național Cântarea României. Și uite așa se face că nu sunt nominalizați la premiile de regie semnatarii regiilor montărilor nominalizate la categoria Cel mai bun spectacol. Că montarea X este considerată a avea o scenografie exemplară, iar rolurile principale sunt catalogate drept creații de excepție, însă în nici un caz ele nu apar și la categoria Cel mai bun spectacol. Criticul cutare, nominalizat la ediția anterioară, nu mai apare în nici un caz și anul acesta, indiferent dacă a luat sau nu premiu. Indiferent dacă și-a făcut cu brio meseria și nu a scris o cronică din an în paște. Să se fi lăsat el pe tânjală? Sau trebuie să stea frumușel la coadă, să i se treacă numele pe nu știu ce listă de așteptare? Până i-ar veni iarăși rândul. Așa cum se întâmpla pe vremea când, dacă anul trecut ai primit prin sindicat un bilet de odihnă la Mamaia, anul acesta nu mai poți spera nici măcar la unul la Amara. Fie chiar și în extrasezon.

Să sperăm că anul viitor lucrurile vor sta totuși măcar puțin altfel. Până atunci, să reflectăm așa cum ne îndeamnă Marina Constantinescu. Poate că mai  există, totuși, o șansă de salvare. Și un actor precum Marcel Iureș sau unul de talia lui Emil Coșeru să nu mai ajungă să spere decât la un premiu pentru întreaga activitate. Indiferent de ce creație au realizat ei sau alți maeștri în  anul ale cărui creații ar trebui să le evidențieze Gala. 

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Pe cap de locuitor, Capitala nu prea are teatre, ca orice târg. Judeţele fără, ar trebui comasate. Clasa politică se teme mai mult de cultură decât de justiţie. După 1989, politica Moarte Intelectualilor e un invariant transpartinic, deloc inocent. Jocul bugetar poate fi mai ucigător decât o Mineriadă. Rezultatul e însă izolarea diplomatică a României: ce conversaţie poţi purta cu un doctorat fals?

  2. Articol fabulos, excepțional. Tot adevărul despre teatru, spectacole, gale, oameni, mai mult sau mai puțin oameni, de teatru.
    Vă mulțumesc domnule Morariu!
    Cu cele mai respectoase gânduri,
    L. Nicolescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro