Decizia Curţii Constituţionale de a declara neconstituţional aliniatul 3 al articolului 19 din legea partidelor politice (nr.14/2003) ar putea fi imboldul pe care societatea românească îl aşteaptă pentru a reveni din vacanţa tranziţiei. Dacă în Parlament s-ar demara un proces de revizuire al respectivului aliniat pentru a transforma legea în una mai permisivă, atunci scena politică ar putea să se îmbogăţească de multe idei care până acum nu au fost reprezentate politic nici măcar la nivel extra-parlamentar. Legea concurenţei afirmă că atunci când oferta este mai proaspătă şi mai diversificată, calitatea are şanse mai mari să fie „degustată”. O asemenea supoziţie se aplică pentru orice activitate umană, inclusiv pentru cea politică.
Pentru ca teoria să devină practică este nevoie de idei politice care să se transforme în acţiune, să se concretizeze material spre folosul cetăţii. Elaborarea ideilor necesită însă dialog permanent între cetăţeni şi diferitele sfere publice, pentru a se discuta asupra metodelor şi a logisticii disponibile. Din păcate, autoritatea politică nu se bucură de încrederea de care are nevoie pentru a încuraja cetăţeanul să nu se mai simtă abandonat, să nu mai perceapă puterea în termeni de „dominium” ci în termeni de „gubernatio”, şi pentru a renunţa la „spendida izolare” îngândurată în detrimentul participării dialogate.
Sunt de părere că pentru a stimula o comunicare sinceră şi prolifică între cetăţean şi politician, dezvoltarea unei culturi politice articulate ar fi un pas înainte, şi, tocmai de aceea, o prevedere mai puţin restrictivă a legii partidelor ar trebui adoptată; nu doar pentru a îmbogăţi ideatic dialogul dintre guvernat şi guvernant, ci şi pentru a reda încrederea cetăţenească în transparenţa şi onestitatea sferei politice.
De asemenea, instinctul de autonomie al cetăţeanului şi imperativele vieţii comunitare necesită să fie armonizate, iar cultura politică are şi o asemenea menire deoarece sugerează nişte orientări de conduită publică, care ajustate în funcţie de celelalte tipologii de comporament politic existente în sânul cetăţii, alcătuiesc un cadru de norme pentru „res publica”.
Cultura politică reprezintă acele idealuri, aspiraţii sau nevoi care reuşesc să fie imaginate conceptual prin intermediul unor principii şi exprimate prin intermediul unor corpusuri doctrinare. Din păcate, cultură politică autohtonă a fost o victimă a dictaturii comuniste, astfel că societatea românească post-decembristă a îmbrăţişat tranziţia cu un braţ legat la spate. Democraţia post-decembristă a fost privată încă de la început de acele repere ideatice necesare funcţionării unui sistem politic nuanţat de binomul stânga-dreapta, axa politică modernă rămânând o necunoscută pentru cei mai mulţi dintre cetăţenii români. Carenţa doctrinară a partidelor a îngreunat şi mai mult nebuloasa, deoarece acestea au acţionat precum nişte hominizi sau precum nişte mutanţi doctrinari. Mai mult, dialogul public a fost mai mereu inconsistent/inexistent, mass-media fiind animată de persoane puţin pregătite să modereze emisiuni de analiză sau de dezbatere politică, fie din prea mult zel partizan, fie din lipsa noţiunilor şi a limbajului de specialitate.
Asemenea neajunsuri şi puţin articulata piaţă a ideilor au contribuit la formarea unei societăţi lipsite de imaginaţie politică, alcătuită din cetăţeni necopţi, apatici şi, în consecinţă, obsecvioşi sau timoraţi.
În acest context, de vreo douăzeci şi cinci de ani, diferite personaje, mai mult sau mai puţin competente, mai mult sau mai puţin sincere, de-a valma sau de-a curmezişul, au anunţat că reformează/inovează politica românească. Totul bine şi frumos până aici dacă orice astfel de demers nu ar fi eşuat lamentabil din cauza unei slabe încrederi într-un plan de societate bazat pe principii şi valori solide. Nici nu s-ar fi putut altfel deoarece ideea de cultură politică nuanţată doctrinar (încă) nu „se vinde” la noi; nici măcar aşa-zisă stânga românească (PSD) nu a acordat atenţie articulării doctrinare, dovadă stând declaraţiile lui Ion Iliescu, preşedinte onorific PSD, lansate după înfrângerea candidatului propriului partid la alegerile prezidenţiale din 2014. De partea cealaltă a baricadei, dreapta s-a izbit aproape mereu de zidul inconsistenţei sau de cel al incoerenţei principial-doctrinare. Nu trebuie decât să ne amintim că orice proiect sau partid de dreapta a fost, mai devreme sau mai târziu, direct sau indirect, încorporat de PNL, iar acesta din urmă pare că încă nu are o imagine de sine bine conturată, oscilând doctrinar şi făcând parte din „tovărăşii” politice inimaginabile, precum alianţa USL.
Relativismul doctrinar, traseismul şi mai ales cazurile de corupţie au contribuit la deformarea ideii de „res publica”, curiozitatea necesară aprofundării culturii politice fiind oarecum trunchiată încă din start de o scenă politică deloc adaptată rigorilor unei societăţi suficient aerisită instituţional.
Cetăţeanul de rând şi-a pierdut încrederea în politicieni şi în buna credinţă a activităţii politice, astfel că prezenţa la urne se datorează necesităţii de a alege „răul cel mai mic”. Aceast scenariu este posibil atunci când imaginea partidelor este una care se confundă cu inechitatea socio-economică, atunci când se crede că activitatea politică modernă se desfăşoară spre bunăstarea oligarhilor şi este direcţionată împotriva omului de rând şi a mobilităţii sociale. Şarja critică devine şi mai sofisticată atunci când vine vorba de preferinţa unor politicieni pentru deciziile luate de către entităţi şi persoane apolitice precum banca centrală sau comisiile de experţi. O asemenea poziţie ar denota o stereotipie atavică conform căruia un parlament format şi din oameni de rând ar fi pe alocuri viciat de incompetenţă. Scenarii asemănătoare au fost şi sunt folosite de curentele revoluţionare sau de organizaţiile cu mesaj populist.
O cultură politică nuanţată şi serioasă ar trebui să stimuleze partidele asupra unei reflecţii adaptate momentului istoric, să stimuleze articularea unei viziuni plecând de la individ şi de la a sa natură umană, ingineriile sau utopiile de tot felul trebuind a fi abandonate în detrimentul unei responsabilităţi de proximitate. Dacă vrem să vorbim de o politică responsabilă atunci trebuie să vorbim despre o cultură politică care să susţină autonomia individului în faţa oricărei inginerii a colectivităţii, precum şi în faţa oricărui fel de alienare, spirituală sau materială.
Eşicherul politic românesc emană unde ideatice distorsionate, amalgamate şi perimate. Societatea contemporană este una a spectacolului şi a marasmului filistin. Piaţa ideilor din România, repet, slab dezvoltată, caricaturizează ideea de „bine comun” sau pe cea de „destin comunitar”, observaţia poetului roman Decimus Iunius Iuvenalis, cronicizându-se istoric sub forma unui cerc vicios: „[populus] duas tantum res anxius optat panem et circenses”, sau, mai pe scurt, nefastul „pâine şi circ”. Piaţa doctrinară a ideilor trebuie dezvoltată şi încurajată pentru a-şi însuşi o cultură politică capabilă să transforme „panem et circenses” în „panem et salis”.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
” Dacă în Parlament s-ar demara un proces de …”
Doar in Parlament? hotariri ale CCR sint tratate cam dupa plac.
Un exemplu.
– „Curtea Constitutionala a decis, în 16 decembrie 2014, ca articolul în baza caruia Klaus Iohannis
si alti alesi locali au fost declarati incompatibili este constitutional.
„Functia de primar si viceprimar, primar general si viceprimar al municipiului Bucuresti, presedinte
si vicepresedinte al consiliului judetean este incompatibila cu (…) functia de reprezentant al unitatii
administrativ-teritoriale în adunarile generale ale societatilor comerciale de interes local sau de reprezentant al statului
în adunarea generala a unei societati comerciale de interes national”, prevede articolul 87 alineatul 1, litera f) din Legea 161/2003
în baza caruia inspectorii de integritate au constatat ca actualul presedinte este în stare de incompatibilitate.”
[Sursa citate: Mediafax]
– „Prin motivatia (tardiva) in cazul de incompatibilitate a lui Johhanis, ICCJ desfiinteaza legea ANI,
lege declarata constitutionala de CCR??? Daca da, e…legal?
@ Mih, Copacul din Padure.)
” (…) magistratii subliniaza ca, dincolo de particularitatile oricarei situatii de fapt
„nu se poate afirma de plano” ca functia de primar este incompatibila cu functia de reprezentant legal
al unitatii administrativ teritoriale în adunarile generale ale societatilor comerciale de interes local sau de reprezentant al statului
în adunarea generala a unei societati comerciale de interes national.”
Dece ar tine cont Parlamentul de o decizie CCR si ICCJ nu?
victor L, dupa parerea mea, explicatia ICCJ este destul de clara :
„nu se poate afirma DE PLANO ca functia de primar este incompatibila cu functia de reprezentant legal”.
Exista legi care, desi considerate constitutionale, nu sunt complet rigide, ele pot evolua, prin jurisprudenta, fara ca sa valabilitatea lor sa fie compromisa.
@ Ela,
stiu, am mai auzit: legile sint pentru căţei nu pentru dulăi.
De plano.
off-topic: de ce nu si o idee despre cultura juridica: tot CC a declarat neconstiutionale foarte multe articole din noile coduri, scrise, nu-i asa, de specialisti(i lu’ peste). Cel mai recent, cele cu porcaria cu obligativitatea sa ai avocat la recurs (fie ca-l declari, fie ca-l sustii).
Felicitari, domnule Tanasa, pentru ascutitul simt de patrundere si analiza.
„Pentru ca teoria să devină practică este nevoie de idei politice care să se transforme în acţiune, să se concretizeze material spre folosul cetăţii.”
Trecerea de la teorie la practica este anevoioasa pentru ca necesita abilitati si apucaturi diferite. Diferite – mai ales apucaturile – nu intre ideologii, ci doar intr teorie si practica. Spre exemplu, ideologii se gasesc si se aduna in mod spontan, minati de idealuri si CONSTIINTA MORALA. Alimentati cu rafturi de biblioteca si recurs la istorie, acestia descopera cotidian noi idei politice, neprafuite, proaspete, revigorante.
Cine sa le puna in slujba cetatii? Cine sa renunte la caldura scriptoriumului pentru a cobori in raceala de otel suedez a agorei? E nevoie de o categorie speciala de intelectuali dedicati slujirii aproapelui. Un Liviu Dragnea, o Elena Udrea, ca sa-i numim doar pe cei mai (deocamdata) proeminenti luptatori cu incultura politica a institutiilor de forta ale statului secular.
Ideologii se trag din illo tempore. Politicienii erau deja acolo.
Corect.
„…but theory also becomes a material force as soon as it has gripped the masses. Theory is capable of gripping the masses as soon as it demonstrates ad hominem, and it demonstrates ad hominem as soon as it becomes radical.” [Karl Marx – The Introduction to
Contribution To The Critique Of Hegel’s Philosophy Of Right}
„…autoritatea politică nu se bucură de încrederea de care are nevoie pentru a încuraja cetăţeanul să nu se mai simtă abandonat” : suntem de acord!
Mie insa, aceasta situatie mi se pare ideala pentru amorsarea unui veritabil brain-storming, in scopul initierii cat mai multor oameni, la o cultura politica DECOMPLEXATA, constructiva, adecvata societatii romanesti, asa cum este ea(!), si nu in ultimul rand, pentru evolutia mentalitatilor!
In ciuda aparentelor, consider ca oamenii detesta, in fond, paternalismul, si ar prefera sa fie tratati „normal”, sa li se vorbeasca simplu si corect (!), nu ca unor copii atardati carora li se promite orice, numai sa ramana cuminti, disciplinati si rabdatori!
Cat priveste „limitarea” ofertei politice la „paine si joc”, fie ea sustinuta de motive, evidente(!), de facilitare a manipularii oamenilor, nu as fi la fel de critica ca dvs!? Nefasta? N-as merge pana acolo…ce consecinte concrete a produs? Oamenii aveau ce manca, dispuneau de timp liber ca sa se amuze, si o faceau, se distrau la spectacole concepute exact pe gustul lor…Ce era atat de nefast in asta?
Nu cred ca pe multi dintre contemporanii nostri i-ar deranja prea tare sa fie tratati la fel, dar se pare ca statele civilizate contemporane nu mai sunt capabile sa confere oamenilor acest „detestabil si retrograd” (?) minimum vital…
Mai bine „paine si sare”…? Daca prin sare intelegem spiritualitate, sens, profunzime culturala, aspiratii inalte,etc., sunt sceptica in privinta impactului popular, altfel spus nu cred ca intereseaza pe multa lume, si ma indoiesc ca cei sensibili la acest argument, ar astepta incuviintarea sau indemnul politicienilor ca sa se ocupe „altfe” de viata lor…in 2015!
O parte din cetatenii ai acestei tari – profesori, judecatori, invatatori, preoti, functionari, cofetari, coafeze, fotbalisti, tenismeni etc. si cu atat mai mult politicienii, nu au inteles ca fiecare dintre ei reprezinta un reper in societate ( mai mare sau mai mic), la care ne raportam reciproc. Toate aceste repere reprezinta intregul fundament al societatii, peste care se dezvolta generatiile urmatoare. Astfel, pe langa pagubele propriuzise ( furt din avutul public, abuzuri in serviciu, simpla minciuna, incalcarea deontologiei profesionale, denigrarea tarii, s.a.m.d ,) acesti oameni, prin faptele lor, darama reperele pe care ei insisi le-au construit si implicit darama fundamentul societatii.
Din aceste considerente, cred ca un mesaj principal pe care trebuie sa-l primeasca societatea este acela ca fiecare trebuie sa constientizeze ca reprezinta un reper pentru ceilalti si inainte de a emite idei si de se apuca sa faca politica, sa aibe grija ca prin faptele si declaratiile sale sa nu se distruga pe el insusi, precum si alte repere prin prabusirea sa.
Apoi putem incepe sa facem cu adevarat politica si multe altele!
Hm, eu cred ca treaba cu aliniatul 3, articolul 19 etc – e frectie la picior de lemn. Uitati aici „cultura politica”:
„Potrivit unui sondaj IRES realizat în perioada 23-24 februarie, pe un eşantion de 1032 de persoane, 53% dintre respondenţi au arătat că Nicolae Ceauşescu a fost un lider bun, în timp ce un sfert dintre ei au răspuns că a fost un preşedinte “rău”, iar 12% au ales opţiunea “nici rău, nici bun”. De asemenea, 8% au răspuns că nu ştiu, iar 2% dintre aceştia au refuzat să răspundă.”
Deci marea masa a populatiei are o cultura politica nula.
Cultura politică de pe un anumit teritoriu poate trai, articulat, si in afara unui model cu o piata a ideilor bogata. Din acest motiv, nu inteleg de ce o cultura politica articulata inseamna o cultura bogata in idei politice.
Chiar si asa, mi se pare ca avem o superba cultura politica si nu as da vina doar pe cele doua generatii de comunism sau pe democratia de tranzitie. Astazi, in tramvai, un cantaret stradal canta Andri Popa. Cantecul spune destul de multe despre cultura noastra geniala si chiar super articulata.
Dupa zeci de ani de sclavie, indoctrinare romanul vlaguit si in esenta lipsit de orice spirit de initiativa civica va accepta probabil orice pe post de libertate. Dar sa fie si sa gandeasca LIBER mai poate ?
Nu dle, nu-i mai dati voie politicianului sa intre in Parlament prin „metoda nereprezentarii proportionale” si neaparat ridicati pragul electoral de participare la alegeri: nu- l realizezi, alegerile nu pot fi validate si le repeti; si nu prin obligarea cetateanului de a realiza pragul, atentie, am vazut ca dupa euro-alegeri unii au venit cu asemenea idei, ci prin obligarea politicianului, adica votul nu trebuie sa devina obligatoriu (s-ar putea ca si aspiratiile dvs de cultura politica sa devina reale atunci, in orice caz politicinii vor fi ceva mai ocupati cu cetatenii si mai putin cu propriile afaceri si coruptia; ideea de reducere a nr de parlamentari nu e deloc una buna, in aceste conditii).
Bun, sa incercam cu curaj. Pana si Chisinaul are asa ceva. Propun un prag de 50% ptr alegerile viitoare, iar ptr urmatoarele cu 60%. Ce spuneti?
Va las un link, ideea mea nu e originala http://www.europalibera.org/content/article/24395085.html
Cele bune