joi, iulie 18, 2024

Şah persan: Întoarcerea Iranului în politica lumii?

  • Noul discurs al Teheranului
  • Interesul intern şi extern al revenirii Iranului pe scena diplomatică
  • Calculele şi evaluările strategice ale Statelor Unite în Orientul Mijlociu
  • Echilibrarea balanţei între şiiţi şi suniţi
  • Răspunsul firesc al Israelului
  • Incapacitatea Uniunii Europene de a conta ca actor major în regiune
  • Şi totuşi, o şansă pentru ideea defunctului Nabucco?

Categoric, noul preşedinte de la Teheran este profund interesat să readucă Iranul pe scena politică a lumii. Nu ştim astăzi cât de reale, de concrete şi de consistente sunt concesiile pe care este dispus să le facă Hassan Rouhani pentru a i se permite cel puţin revenirea în cercurile diplomaţiei internaţionale, dar dorinţa şi interesul său politic există.

Premisele schimbării jocului în regiune ar putea fi, deci, favorabile. Pe de altă parte, o anumită tradiţie persană a tacticii cuvintelor care nu se întâlnesc niciodată cu realităţile, o strategie înşelătoare a jocului, o diplomaţie fină a intenţiilor nemărturisite (vezi, de altfel, criticile lui Rouhani la adresa grobianismului atât de „neiranian” al lui Ahmadinejad), intenţii ascunse de regulă sub savoarea amabilităţii bine şlefuite şi a unei culturi milenare impresionante, fac din mutarea lui Rouhani o provocare pe cât de spectaculoasă, pe atât de serioasă pentru democraţiile liberale occidentale. Obişnuit (de un secol şi jumătate) cu formalismul politicii, cu normele şi principiile regimurilor clar reglementate, cu doctrina statului de drept, care pune în acord practica guvernării cu teoria şi legislaţia, spaţiul euro-atlantic gestionează astăzi cu destulă dificultate confuzia şi ambiguităţile Orientului, fiind de multe ori pus în faţa unor dileme insurmontabile (vezi, recent, lovitura de stat din Egipt sau războiul civil din Siria).

După izolarea internaţională cvasi-totală şi criza economică în care s-a prăbuşit Iranul, pe fondul sancţiunilor impuse în timpul celor două mandate dezastruoase ale lui Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013), Teheranul a transmis recent câteva semnale simbolice dar importante, printre care dorinţa de a negocia din nou cu puterile occidentale pe tema programului său nuclear, respectiv recunoaşterea şi condamnarea Holocaustului. Unii spun că e mult (pentru un stat aflat totuşi, din 1979, sub un regim islamist anti-occidental) alţii că e prea puţin, pentru cineva care se vede acum nevoit să-şi reconstruiască prestigiul internaţional şi să-şi câştige o minimă credibilitate. Cheia lecturii mesajelor iraniene este esenţialmente diferită la Washington şi la Ierusalim, la Bruxelles şi la Riad.

Există, de asemenea, un interes cert al Statelor Unite pentru stabilizarea pe cale diplomatică a regiunii, pentru atragerea, responsabilizarea, credibilizarea treptată şi (re)includerea Iranului în ecuaţia complicată a Orientului Mijlociu. Preşedintele Americii l-a sunat pe preşedintele Iranului la New York, pentru a-i solicita o scurtă întrevedere, şi nu invers, în condiţiile în care circulau zvonurile unor posibile contacte la nivel înalt şi cu Parisul, şi cu Washingtonul.

Întâlnirea celor doi preşedinţi a fost o premieră politico-diplomatică absolut notabilă, după Revoluţia Islamică din 1979 care a dus la debarcarea Şahului Reza Pahlavi (pro-occidental) şi încetarea relaţiilor diplomatice bilaterale. Administraţia Obama, aflată în plin proces de dezangajare strategică din conflictele vechi sau noi ale Orientului Mijlociu şi de retragere din Afganistan, doreşte să evite paradigma războinică a deceniului trecut, atât de costisitoare şi de îndoielnică sub raportul rezultatelor, fiind încă sub efectul negativ, demobilizator şi oarecum timorant al campaniilor militare semi-eşuate din Afganistan şi Irak. Pe de altă parte, chiar demolarea de către americani, în 2003, a regimului lui Saddam Hussein, marele duşman al Iranului (pe care l-a şi învins în teribilul război din 1980-1988) a ajutat indirect Iranul să-şi simplifice oarecum situaţia de securitate în zonă şi, prin instalarea guvernului şiit al premierului al-Maliki la Bagdad, să nu mai simtă deloc ameninţarea fostului mare rival de la Vest. Principala adversitate în cadrul lumii islamice a devenit cea dintre Iran şi Arabia Saudită, cele două mari state care îşi dispută influenţa asupra regiunii şi asupra strategiilor care vizează arealul Golfului Persic.

Din perspectiva raporturilor de forţă între şiiţi şi suniţi, Statele Unite par acum să dorească mai degrabă realizarea unei balanţe a puterii, ajungând la concluzia că nu pot să lupte simultan şi cu insurgenţa sunită din ţările cu populaţie majoritar musulmană şi cu miliţiile şiite finanţate de Iran (vezi efectele acţiunii Hezbollah în Liban sau Siria), iar apelul la vechiul, chiar dacă fragilul echilibru inter-confesional al Orientului Mijlociu este o soluţie mai bună şi mai ieftină decât războiul. Aşa cum remarcă recenta analiză Stratfor dedicată relaţiei americano-iraniene, „Statele Unite au interesul ca nici şiiţii, nici suniţii să nu învingă – cu alte cuvinte, doresc menţinerea status-quo-ului secular.(1) Aceeaşi analiză Stratfor apreciază că Iranul nu a fost şi nu este interesat neapărat să aibă bombe nucleare (care l-ar fi expus inutil riscului unui atac american sau israelian de proporţii), cât „să dezvolte un program nuclear propriu credibil, care să-i confere putere de negociere şi să deturneze atenţia de la adevărata miză a expansiunii sferei sale de influenţă”.

Israelul şi Arabia Saudită, aliaţi tradiţionali ai Statelor Unite, se vor opune energic reabilitării regimului de la Teheran, atât la nivel guvernamental cât şi prin lobby-ul puternic pe care îl au în America. Ierusalimul o va face în mod explicit, Riadul probabil tacit, pe canale discrete. La câteva zile după istorica întâlnire la vârf americano-iraniană din marja Adunării Generale a ONU, premierul Benjamin Netanyahu l-a vizitat pe preşedintele Obama, exprimându-şi ferm dezacordul faţă de orice credit politic acordat Teheranului şi, în absenţa abandonării programului nuclear iranian, cerând chiar înăsprirea sancţiunilor pentru „sfidarea Occidentului” (2). Din perspectiva de securitate a Israelului, nici nu poate fi concepută pe termen scurt o altă politică externă decât cea exprimată de premierul israelian, ameninţările asupra statului şi cetăţenilor israelieni fiind în continuare foarte mari. Dar modul în care administraţia americană arată receptivitate la sensibilităţile, iritarea şi nervozitatea în creştere a Israelului, deşi principial nemodificat, este tot mai stins şi mai dezangajat.

Rusia lui Putin ar fi dorit mai degrabă prelungirea impasului actual în dosarul nuclear iranian şi amânarea oricărei rezoluţii, tocmai pentru a fragiliza şi mai mult unitatea, forţa şi capacitatea Occidentului de a reglementa crize internaţionale. Pe de altă parte, o retragere negociată de americani a sprijinului Iranului pentru gruparea Hezbollah şi pentru regimul alawiţilor de la Damasc ar putea precipita căderea lui Bashar al-Assad (vechiul aliat al Moscovei), deci ar însemna rezolvarea aproape simultană a două crize grave care macină Orientul Mijlociu de câţiva ani buni.

În fine, Uniunea Europeană zice la rândul ei ceva dar nu prea contează ce zice. Faptul că nimeni nu ia în considerare la modul serios poziţia Bruxelles-ului, ci eventual (şi doar într-o oarecare măsură) pe cele ale Londrei, Parisului sau Berlinului privite distinct, reflectă în continuare sindromul cronic, structural şi definitoriu al lipsei de instrumente politico-militare tari ale Uniunii Europene în ansamblu.

Chiar şi după Tratatul de la Lisabona (2009) şi înfiinţarea Serviciului European de Acţiune Externă (diplomaţia comunitară), Uniunea tot nu are o voce puternică şi temută pe scena internaţională. S-a văzut în Libia, s-a văzut în Egipt, s-a văzut în Siria, se va vedea în raport cu Iranul. Desigur, trei state europene importante fac parte din grupul 5+1 (membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate plus Germania) care va gestiona dosarul nuclear iranian, dar este previzibil ca poziţia decisivă să vină din partea Statelor Unite. Asta chiar dacă o ipotetică revenire a Iranului la masa negocierilor şi o reducere a sancţiunilor internaţionale împotriva Iranului ar putea deschide oportunitatea reluării temei, sau mai bine zis a ideii fondatoare a proiectului Nabucco.

Iranul poate fi, teoretic, o soluţie (tehnic fezabilă, se pare) pentru asigurarea alternativei la gazele din Rusia destinate coridorului sudic şi pentru diversificarea resurselor energetice ale Europei, dacă ar avea un regim politic credibil. Iranul are tot interesul să vândă uriaşa şi preţioasa sa resursă de hidrocarburi pe piaţa europeană. Are nevoie de bani. Un motiv în plus pentru care Rusia nu priveşte cu ochi buni posibilitatea (re)apropierii Iranului de democraţiile occidentale, după 34 de ani.

_________________________

1 http://www.stratfor.com/weekly/us-and-iranian-realities

2 http://www.reuters.com/article/2013/09/30/us-usa-israel-iran-idUSBRE98T0J920130930

.

Distribuie acest articol

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro