În ultimii ani, regizorul Hirokazu Kore-eda a pus în lumina reflectoarelor, prin filmele Nobody Knows (Dare mo Shiranai) și Shoplifters (Manbiki Kazoku), o problemă mai puțin cunoscută a Japoniei: sărăcia. A mai spus că, în trecut, Japonia a fost criticată pentru lipsa filmelor care să prezinte problemele sociale sau politice și asta a fost văzută ca o slăbiciune fundamentală în cinematografia națională.
Nobody Knows, inspirat dintr-o poveste reală de la sfârșitul anilor 1980 („Cazul copiilor abandonați Sugamo”) – incident ce a implicat o mamă care și-a lăsat cei cinci copii minori într-un apartament din Tokyo – a declanșat, poate, pasiunea lui Kore-eda pentru familiile cu venituri scăzute și asta se vede în cele mai recente filme ale sale.
Totuși, vorbim despre Japonia (a treia economie a lumii): cât de grav poate să fie?
Pentru prima oară, sărăcia în Japonia fost recunoscută ca problemă în 2008, după criza financiară globală. Pragul sărăciei din Tokyo este stabilit la jumătate din venitul mediu pe economie, ceea ce înseamnă sub 140.000 de yeni pe lună, aproximativ 1000 de euro. Peste 20% din copiii din Tokyo trăiesc în ceea ce guvernul a definit ca fiind o gospodărie săracă, 10% din familiile din Tokyo nu sunt capabile să se hrănească adecvat din cauza nivelului de sărăcie în care trăiesc, iar 15% dintre părinți au spus că nu își pot permite să cumpere haine copiilor.
În 2006, 8,2 % dintre angajați erau considerați cu un venit sub-mediu, în 2009 Ministerul Muncii din Japonia a publicat un raport în care se afirma că aproape unul din șase japonezi, adică 22 de milioane de oameni, trăia în sărăcie. În 2013 Guvernul Japonez a declarat o rată de 16% a sărăciei. Același lucru ne spune și Statistica Research, dar surse neoficiale și ONG-urile afirmă că cifrele sunt de două ori mai mari.
Burakumin, pe scurt Buraku – casta ascunsă a Japoniei
În Japonia feudală, membrii de elită ai societății aparțineau daimyo. În partea de jos a elitei sociale se aflau samuraii, apoi urmau nofu (fermierii), jukenaru (artizanii) și shonin (comercianții). Sub aceste patru caste erau hinin, kakibe și kujome, de obicei numiți în mod colectiv Buraku – cea mai joasă castă a societății japoneze. Membrii Buraku erau angajați ca măcelari, pielari, călăi și tăbăcari. Buraku, ca și daliții din India, erau considerați impuri și contagioși de către ceilalți oameni; drept urmare, această castă trăia izolată. Condiția unui Buraku era considerată ereditară; prin urmare, copilul unui cuplu Burakumin avea o viață predestinată ca un proscris.
Ce se întâmplă azi cu Buraku?
Conform unui sondaj guvernamental din 1993, existau aproximativ 1.2 milioane de oameni Buraku la nivel național. Astăzi sunt estimate 6000 de comunități cu peste 3 milioane de locuitori. Cele mai multe sunt în vestul Japoniei, în special în prefecturile Hyogo, Okayama, Hiroshima, Ehime și Fukuoka. Centrele urbane din vestul Japoniei, cum ar fi Kyoto și Osaka, au și ele un număr mare de Buraku. Pe de altă parte, metropola înregistrează o cifră surpinzător de mică.
Astăzi, unii Burakumin sunt încă implicați în meșteșugurile și meseriile tradiționale, dar mulți dintre ei lucrează în fabrici, sunt zilieri și fac, în general, tot felul de munci necalificate. Mulți Buraku lucrează pentru întreprinderi mici, câștigă salariul minim, cu foarte puține beneficii, trăind astfel în ceea ce statul numește sărăcie.
Cerșetorii și oamenii străzii
Potrivit celor mai recente statistici ale Ministerului Sănătății, cifra actuală a persoanelor fără adăpost din Japonia este sub 5000. Aceasta este o scădere constantă de la 26.000 de persoane fără locuințe în 2003. Deși pare a fi o faptă remarcabilă a reformei sociale, adevărul este că guvernul japonez implică milioane de dolari în fiecare an pentru a se asigura că numărul persoanelor fără adăpost rămâne scăzut. Pare astfel că economia japoneză rămâne puternică, însă realitatea e alta: sărăcia în Japonia este în creștere. Potrivit ARCH, sunt cu 2,7 mai mulți oameni fără adăpost decât cifrele date de guvern.
Acum când cunoaștem câți sunt, întrebarea următoare este: unde sunt, ce fac, cum supraviețuiesc? Cât de diferită este situația în Japonia față de cele din alte țări?
„Persoanele fără adăpost nu se droghează. Bineînțeles că există și excepții, dar este foarte greu să obții droguri în Japonia, asta dacă nu cunoști un yakuza. Pe de altă parte, există un număr substanțial de alcoolici în această populație. Mai sunt, de asemenea, un număr considerabil de oameni care își sparg banii pe jocurile de noroc și desigur, chiar dacă primesc ajutor social de la stat, dacă cheltuiesc totul în primele zile ale lunii, vor ajunge tot pe străzi”, spune Tom Gill (antropolog social din Japonia ale cărui cercetări s-au concentrat, în principal, pe grupurile marginale din societatea japoneză).
Foarte puțini cerșesc. Ca o modalitate de a face niște bani în plus, mulți vor recicla cutii și sticle, uneori chiar ziare și reviste. Dar de ce nu cerșesc? Motivele sunt simple: mândrie și rușine. Nu vor ca oamenii să știe că nu au o locuință, că nu pot avea grijă de ei. Japonezii nu sunt înclinați să cerșească, și de asemenea, nu sunt înclinați să dea bani cerșetorilor.
20-30% dintre persoanele fără adăpost au antecedente penale, iar dacă ai cazier, este foarte greu să obții un loc de muncă. O altă problemă majoră sunt împrumuturile ilegale. Sarakin (cuvânt de argou japonez care îi desemnează pe cămătari) percep dobânzi foarte mari pentru împrumuturile pe care le oferă. Acești sarakin pot face viața foarte neplăcută: îi vor trimite pe colectorii de datorii (tori tate), care vor face tot posibilul să îi umilească pe cei îndatorați, iar acesta este unul dintre motivele pentru care unii oameni ajung pe străzi – fug de cămătari. Și, ca să nu fie găsiți, ajung să nu ceară ajutorul social și nici să găsească un adăpost. Sistemul birocratic solicită înregistrarea (numele și locul de origine), ceea ce face mult mai ușor pentru colectorii de datorii să îi găsească. Majoritatea împrumuturilor au un soi de termen de expirare; dacă nu ești contactat în cinci ani, ești iertat! De aceea, foarte mulți vor încerca să se facă nevăzuți pe această perioadă de timp, refugiindu-se în parcuri, pe malul râurilor sau în gurile de metrou.
Printre lucrătorii publici sunt multe persoane de modă veche, care – să spunem – discriminează sexual, adică ideea că o femeie ar putea fi fără adăpost este șocantă. Pentru acești oameni, femeile nu trebuie să fie independente și nu ar trebui să aibă grijă de ele însele. După căsătorie, multe dintre femei vor fi întreținute de către soți, ele devenind astfel shufu (casnice) și ocupându-se de creșterea copiilor, neavând nicio altă sursă de venit în afară de cea provenind de la consort. „Bărbatul e cel care susține femeia și familia” – în acest context particular, această idee sexistă se întâmplă să fie în favoarea femeilor. Există sectoare ale asistenței sociale care se adresează în mod special femeilor, adăposturi speciale pentru victimele violenței domestice, iar în orașele din Japonia au fost construite locuințe publice pentru familiile monoparentale, dintre care aproximativ 90% sunt familii formate din mame și copii.
Ultima numărătoare la nivel național a MHLW, efectuată în timpul pandemiei, a declarat 3.824 de persoane fără adăpost în ianuarie 2021. Dintre acestea, 5.2% erau femei. Doar știm deja că adevăratul număr e aproape triplu.
Adăposturi de urgență și centrele de sprijin independente
Aceste adăposturi iau oamenii direct din stradă, mai mult îi conving să se lase ajutați, le oferă cazare, trei mese pe zi și control medical. Durata maximă de ședere aici este de două luni, după care sunt mutați în centrele de sprijin unde pot sta mai mult (patru luni în Tokyo și până la șase luni în Yokohama și Osaka). Aici se încearcă reabilitarea celor fără adăpost: li se oferă cursuri gratis în mai multe domenii, sunt ajutați să își scrie CV-urile, li se închiriază costume pentru a se prezenta la interviuri, sunt ajutați să-și găsească un loc de muncă. Există variații destul de mari între orașe, de exemplu: Tokyo oferă o sumă de bani pentru ca aceste persoane să își poată închiria un apartament. În Osaka și Yokohama acest lucru nu se întâmplă, nu se dau ajutoare materiale, pe de altă parte pot sta în adăpost șase luni, timp în care au cazare și mâncare gratis și sunt ghidați cum să economisească în așa fel încât să își poată închiria un apartament.
Închirierea unui apartament în Japonia
Treaba asta se dovedește a fi foarte costisitoare și nu chiar la îndemâna tuturor – cu siguranță, nu a celor de pe stradă. Costul ridicat al închirierii unui apartament este considerat una din marile problemele instituționale legate de numărul celor fără adăpost. O garsonieră în Tokyo (30 de metri pătrați) este în jur de 50.000 de yeni. Prețul unei camere similare în centrul orașului va porni de la 100.000 de yeni. Dar înainte de a te muta, la asta se mai adaugă: o lună de chirie ca depozit, plus reikin (tradus mot-à-mot – „bani cheie” – înseamnă chiria pe 2-3 luni, bani care sunt considerați un cadou pentru proprietar și nu vor fi returnați), plus încă o lună de chirie ca taxă imobiliară. Pe lângă suma asta care ajunge să fie gigantică, se mai cere un girant, un loc de muncă stabil și un act de identitate.
De partea cealaltă a baricadei sunt doya-gai (flophouse town), de obicei situate în cartierele mărginașe, considerate mahalale. În trecut, aceste doya erau închiriate numai de bărbați, muncitori cu ziua. În afara faptului că sunt foarte ieftine (în jur de 1500 – 2000 de yeni pe noapte), ele „cad” în afara birocrației și tevaturii închirierii unui apartament: aici nu te întreabă nimeni nimic, nici al cui ești, nici cum te cheamă.
Cele trei mari doya-gai sunt în Tokyo – Sanya, în Yokohama – Kotobukicho, iar cea mai mare din Japonia este în Osaka – Kamagasaki.
Mai există locuințele publice care sunt construite de către autoritățile guvernamentale: mult mai ieftin de închiriat, nu necesită depozite și nici cadouri reikin pentru proprietari. Doar că, pentru a reuși să obții un apartament într-un astfel de condominiu, e necesar să te înscrii la primărie, să participi la loterie, iar lista e lungă și poate dura chiar ani de zile.
Poverty Business
Un alt jucător important în problemele sărăciei din Japonia sunt grupurile de organizații non-profit care sunt adesea denumite „afaceri de sărăcie”. Acestea funcționează similar ca ajutorul guvernului și adăpostul pe care îl oferă este pe perioade scurte. Aceste ONG-uri vor caza oamenii străzii în locuri private și le vor pune la dispoziție avocați pentru a-i ajuta să obțină ajutorul social. Odată ce cererea este aprobată și banii sunt primiți, ONG-urile vor prelua 80-90% din venituri sub formă de chirie și pentru plata meselor pe care le oferă. Este adevărat că exploatează oamenii și nu pare tocmai legal ce fac, dar sunt responsabili de scoaterea din stradă a mii de persoane fără adăpost.
Vârstnicii care aleg să meargă după gratii
Un alt fenomen care a luat amploare și a ieșit la iveală în ultimii ani este creșterea prizonierilor trecuți de 65 de ani. Explicația e simplă: primesc un loc unde să doarmă, au mese asigurate și nu plătesc chirie. Hoții de magazine se lasă prinși pentru a ajunge în închisoare – un paradis în comparație cu ce au ei acasă.
Mamele singure
În timp ce numărul persoanelor fără adăpost a scăzut în Japonia, sărăcia este o problemă mai presantă ca niciodată, în special în rândul femeilor.
„Una din cele mai mari schimbări pe care le-am văzut în cei zece ani de când am început sondajul meu este că sărăcia în rândul femeilor a apărut ca o problemă publică majoră, cu accent pe mamele singure, femeile în vârstă care trăiesc singure și femeile tinere care sunt nevoite să lucreze în industria sexului”, ne spune Maruyama (sociolog la universitatea din Kyoto).
Cauza sărăciei în rândul mamelor singure își are rădăcinile în așteptările legate de mediul familial. Structura socială e foarte bine stabilită, și în plus, este de așteptat ca femeile să renunțe la carieră și să rămână acasă după nașterea copiilor. Aproximativ 70% dintre japoneze fac întocmai. Sistemul economic din Tokyo pune mamele singure într-un dezavantaj deosebit de mare, deoarece multe companii japoneze angajează doar proaspăt absolvenți de facultate. Acest lucru plasează femeile într-o zonă gri: dacă au părăsit forța de muncă pentru a-și crește copiii, nu vor mai fi angajate când vor încerca să se reîntoarcă.
Studiile arată că mamele singure vor avea dificultăți în a-și găsi posturi permanente. Consecințele constrângerilor impuse de nevoile copiilor, în special la vârsta preșcolară, se reflectă în joburile acestora. Doar 15% dintre mamele cu copii sub șase ani au joburi cu normă întreagă, 35,4% dintre cele cu copii în clasele primare și respectiv 38,8% cu copii în gimnaziu. Dificultatea de a obține o funcție permanentă atunci când copiii nu au vârsta de școlarizare are, de asemenea, consecințe pe termen lung asupra veniturilor.
Mai mult de 50% dintre aceste familii trăiesc sub pragul sărăciei. Răspunsul guvernului la această problemă nu este unul favorabil. Pe măsură ce ratele divorțului sunt în creștere și tot mai multe femei solicită beneficiile publice, guvernul a implementat reforme pentru a reduce aceste ajutoare. În 2003, alocațiile au fost reduse și au fost fixate limite de venit. Eu, de exemplu, ca mamă singură, nu mă calific pentru a primi niciun fel de ajutor, pentru că venitul meu anual depășește ceea ce guvernul consideră un venit mic.
Chiar și atunci când beneficiile materiale sunt disponibile, aceste două stigmate – a nu avea bani suficienți și a fi divorțate – descurajează mamele singure să aplice pentru veniturile suplimentare oferite de către guvern.
Rata sărăciei copiilor din Japonia este ridicată în comparație cu cea din alte țări dezvoltate, 14% dintre copiii de 17 ani și mai tineri trăiesc în gospodării cu mai puțin de jumătate din venitul mediu pe economie, iar aproximativ 55% dintre acești copii provin din familii monoparentale, potrivit OECD.
Dacă Hirokazu Kore-eda a reușit să vorbească despre sărăcia în Japonia prin filmele sale, nu se întâmplă același lucru cu societatea japoneză în ansamblu, care nu doar consideră că sărăcia este un subiect tabu, de băgat frumușel sub preș; dar mai și mușamalizează totul, ca pe o rușine națională. Sărăcia e stigmatizată alături de divorț, de oamenii fără locuințe, de bătrânii care fură din magazine și de mamele singure.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
F interesant si bine prezentat!
Cand am vizitat Japonia prin anii 90 am foat atat de impresionata incat mi-am spus ca daca este un loc unde sa emigrez, acesta este Japonia. Stiam Japonia din ce ma documentasem. Stiam multe, si totusi am fost surprinsa de cea ce nu se spune: curatenia, ordine, disciplina. Politetea japoneza, ierarhia si straturile sociale sunt lucruri greu de acceptat. Din aceasta cauza japonezii din zonele defavorizate ale societatii emigreaza. Citindu-va articolele mi-am pus intrebarea: unde va situati in erarhizarea sociala japoneza? Cum sunt priviti copii dumneavoastra? Aveti o experienta pe care putin europeni o incearca. Felicitari pentru echilibul sufletesc care se rasfrange din articolele dumneavoastra.
Copilele mele sunt văzute ca fiind hāfu (cuvânt împrumutat din engleză: half, termen folosit pentru a se referi la o persoană care din punct de vedere etnic este jumătate japoneză și jumătate non-japoneză.
Oamenii folosesc ‘daburu’ mai nou pt. a inlocui ‘hāfu’. Pentru a pastra analogia dvs, in loc de half (hāfu) se foloseste double (daburu), ca sa se arate ca cei din relatii mixte au caracteristicile a doua culturi in loc de una singura.
Ar fi zis ei japonezii si de nepotii mei ca sunt hafu, dar ei fiind cetateni americani au un fel de ascendent nerostit asupra japonezilor. Ca fapt divers, traind in Hirosima, nepotii mei au avut la scoala ore speciale despre A-bomb, mai mult legate de aspectele tehnice (cum functioneaza, efectele radiatiei, etc.), fara a intra in detalii politice de genul a scurtat razboiul, a fost necesara etc. asa cum suntem invatati in US…
Am înțeles că mulți coreeni, foști prizonieri de război și urmașii lor, nu au primit nici acum cetățenie japoneză . Ei sunt obligați să facă muncile de jos ca măcelari sau măturători. Pot ei fi denumiți BURAKUMIN?
Foarte interesant si bine documentat articolul. Nu stiam de problemele la care sunt dispusii parintii singuri. Si nici de Sanya
Iar mi-a plăcut (vorba vine) ce ați scris! Este instructiv să întrevezi o altă cultură și să empatizezi cu oameni de acolo.
În cazul persoanelor defavorizate care ajung de bună voie la închisoare, deţinuţii, nu prizonierii (prizonier este de obicei un membru al forţelor armate sau de securitate capturat în urma unor acţiuni militare) au totuşi o viaţă foarte redusă datorită detenţiei şi a felului cum trebuie să se comporte în închisoare. Ar fi interesant dacă aţi investiga şi acest gen de opresiune sau cel puţin acest aspect particular al închisorilor şi dinamica deţinut-gardian-sistem.
Da, o idee excelentă. Mulțumesc.
M-am imprietenit cu un om al strazii la un moment dat. Mai stateam de vorba din cand in cand. Dupa un timp, eu a trebuit sa ma mut intr-o alta tara. Cum urma sa nu mai am nevoie de haine de iarna pentru cativa ani, m-am gandit sa fac o fapta buna si sa-i las lui o parte. El dormea iarna in parc si sigur i-ar fi prins bine. Problema era cum sa-i explic eu lui chestiunea in asa fel incat el sa poata accepta. Banuiam eu ca daca va simti ca primeste ceva din mila va refuza ajutorul. Asa ca am calculat si eu inainte si mi-am pregatit mutarile. M-am dus la el sa stam de vorba. I-am explicat ca urmeaza sa plec. Aveam lucruri care urma sa nu imi mai trebuiasca, pe care era pacat sa le arunc, si ca m-as fi bucurat daca i-ar fi fost lui de folos, mai ales ca si el m-ar fi ajutat pe mine cu asta si ar fi oricum mult mai bine la modul general sa le foloseasca cineva decat sa le arunc la gunoi. Cum m-am priceput si eu mai bine.
Din pacate, n-a mers. Omul m-a ascultat cu atentie, dupa care a lasat putin privirea in jos, s-a gandit cateva secunde, si-a pregatit si el mutarile si mi-a dat raspunsul. Iar raspunsul lui mi-a ramas intiparit in minte si l-am tot analizat pe urma. Omul a zis asa. 1. In primul rand imi multumeste foarte mult ca m-am gandit la el. Inseamna mult pentru el faptul ca am avut intentia de a-l ajuta in situatia asta. Dar, 2. Din pacate viata lui este asta care este (evitand intentionat termenul de om al strazii, prea dur, si care ar fi sunat ca si cum isi plange singur de mila), traieste intr-un parc, iar administratia parcului nu ii priveste cu ochi buni pe cei care dorm pe acolo. In mod special, nu ii lasa sa aiba prea multe lucruri cu ei, pentru ca asta afeteaza aspectul parcului si creaza neplaceri. 3. Din pacate el cara déjà prea multe lucuri cu el, si i s-a pus in vedere sa nu mai aduca altele in plus. Asa ca 4. Inca o data imi multumeste foarte mult pentru intentie si pentru ca m-am gandit la el, dar nu poate accepta.
Si acum in reluare. El ar fi avut clar nevoie de hainele alea. Stia lucrul asta. Stia ca putea sa arunce hainele alea vechi pe care le purta atunci pe el si sa le primeasca pe cele de la mine. I-ar fi prins bine. Stia si ca eu incerc sa pun problema cat mai politicos, in asa fel incat el sa nu se simta el prost, si ii ofer o sansa to „save face”, daca ar fi vrut, dar tot nu putea sa accepte pentru ca nu era demn sa accepte asemenea ajutor.
Decizia odata luata, ii mai trebuia un singur lucru. O formula de refuz prin care sa nu-l faca pe cel care i-a oferit ajutorul sa se simta prost. Si mi-a dat raspunsul de mai sus, structurat ca la carte, cu administratia parcului. Mutare cu care a si inchis mica noastra partida, pentru ca ar fi fost foarte nepoliticos din partea mea sa mai insist dupa un astfel de raspuns.
Aveam o haina de iarna buna, de motociclist, pe care voiam sa i-o dau lui. O mai am si acum. Aia a fost. Si asta a fost raspunsul unui om sarac, murdar, cu dinti lipsa, de care societatea japoneza nu mai avea nevoie.
De undeva dinafara situatiei, zic si eu: daca ati fi prezentat situatia ca un TROC (hainele lui vechi contra celor ale Dvs. de care nu mai aveati nevoie), altul ar fi fost raspunsul.
… nu cred ca mergea , nu cred ca il putea convinge pe acel om sarman … pt ca se vede ca inca gandea si avea discernamant !
In mintea lui chiar de om sarman … ce valoare aveau niste haine jerpelite contra unora bune si chiar valoroase !
Asta inseamna o cultura ( cultura lor ) in care nu esti invatat de mic si anume ca sa daruiesti , iar in situatii delicate chiar sa ceri , sa ceri ajutorul celorlalti ! :(
In Sfanta Scriptura scrie ” cere si ti se va da , intreaba si ti se va raspunde , ciocane si ti se va deschide ” !
Domnul Iisus nu a zis ” nu cere pentru ca te injosesti , pentru ca e sub demnitatea ta ” !
Doar animalele salbatice nu cer , ele cauta sa aiba totul pentru ele ( atat ca si ele isi stiu ocroti proprii pui , dar nu puii altora ) !
Omul este indumnezeit si stie sa ceara dar si sa ofere cand are ce oferi !
Si cainele lui si pisica lui si toate animalele din ograda lui stiu sa ceara cand le este foame sau le doare ceva ! Asta inseamna inobilarea omului de catre Dumnezeu ( desprinderea lui din randul animalelor ), care si el la randul lui prin ascultarea Cuvantului Sfant poate indumnezeii tot ce este primprejurul lui si pe oriunde merge ! :)
Asta inseamna Crestinismul !
Bine ca noi romanii suntem asa cum suntem noi , cu bunele si cu relele noastre … tot avem un suflet si o traire proprie pe care altii nu o au !
Doamne ajuta !
Cred că e și chestie de design: cu o haină bună de motociclist nu prea mai arați a om al străzii.
nu apucase sa o vada. eu cred ca mergea la fix si de om al strazii. o mai folosesc din cand in cand doar in „situatii grele”. nevasta-mea nu o suporta tocmai din cauza aspectului… :D
Pai atunci tocmai ca nu a văzut-o poate a fost greșeala. Nici eu nu am văzut-o doar …
Credeti ca mai conteaza designul hainei , cand omul acela doarme pe banca in parc … ?!
Apropo stil, exemplul din pagina de mai jos nu e din Japonia, ci China, dar „saving face” si oamenii fara adopst sunt prezente in ambele si altele din zona Asia.
https://www.weirdasianews.com/2010/03/13/hunky-homeless-man-wins-hearts-high-fashion/
„Admirers say he has the nose and mouth of Hong Kong pop singer and film star Andy Lau, the eyes and face shape of Japanese model/actor Mizushima Hiro and the moody temperament of Chinese film star Tony Leung,(…)
The clothes Xilige wears, which are all apparently obtained for free, have also come in for high praise from onlookers, who say they bear a striking resemblance to the work of Dolce & Gabbana.
The world famous designers’ Autumn/Winter 2010 collection, featuring a range of luxury ski fashion wear, looks as if it could have been modeled on Xilige.”
Trocul ar fi fost o varianta realista de a bifa „saving face”.
Foarte bine scris, jos palaria domnule!
multumesc. va spun eu doua vorbe si despre creditul ipotecar, daca doriti. chestia cu din generatie in generatie e ceva obisnuit peste tot. cand mori, nu scapi de datorii, cum s-ar spune. le raman parte din „estate”, cum zicem in engleza, mostenitorilor. alt lucru mi s-a parut interesant legat de creditul ipotecar in jp. banca trebuie sa traduca toate clauzele din japoneza legala, foarte greu de inteles pentru cine nu are studii juridice, in japoneza obisnuita. in plus, un angajat al bancii trebuie sa iti citeasca fiecare clauza si sa ti-o explice in termeni cat mai simpli, iar clientul trebuie sa semneze (de fapt la ei semnatura e o stampila personala mica) la fiecare clauza cum ca i-a fost explicat totul si a inteles. cateva zeci de semnaturi din astea pe contract, la fiecare claua in parte. in general sunt foarte atenti cand e vorba de plasamente financiare sa explice riscurile cat mai pe intelesul omului obisnuit.
Foarte rau daca societatea japoneza ii trateaza in asa fel pe cei fara adapost … la noi cel putin ii duce intr un asezamant social , o cladire de containere , daca vor sa mearga !
Laudabil gestul dumneavoastra , i ar fi fost de ajutor daca ar fi inteles … !
Puteati sa i spuneti ca in cultura noastra crestina , e bine sa ajuti , e aproape obligatoriu sa daruiesti si sa ajuti !
Domnul Iisus a spus ” ajutati i pe cei saraci , pentru ca daca le dati lor atunci Mie imi dati ” ! :)
Domnul Iisus nu a zis … nu le dati saracilor ca sa nu le jigniti demnitatea !
Pacat …i ar fi fost de folos daca primea haina , mai ales ca era groasa de iarna ! :(
Le arunca pe cele vechi si se imbraca cu cele daruite de dvs ! Incercati cu altcineva , poate le primeste , si ii spuneti ca va face dvs un favor daca le primeste , si ca e un lucru bun pentru sufletul celui care daruieste atunci cand se va infatisa in fatza Tatalui Ceresc !
Acolo nu se pun langa tomberon ( asa cum a inceput sa se practice si la noi din fericire , si asa cum si eu obisnuiesc) lucrurile curate , spalate , legate frumos in pachet ca sa le ia cei nevoiasi ?! Asa de diferita este cultura lor ?!
Pacat de geaca , pt ca daca e din piele ( cred ca asa au motociclistii ) si nu e purtata cativa ani … se deterioreaza , se scorojeste , isi pierde vitaminele din tzaesutul ei natural si atunci nu mai e buna decat de aruncat ! :)
Mai incercati cu altcineva , alta persoana … !
Sau mai ar fi o alternativa … !
Ce nu va mai trebuie , le duceti la un second hand sa le vanda si banii obtinuti impartiti la saraci ( chiar daca nu vi i da dvs in mana , ii imparte vanzatorul pt ca eu cred ca s oameni de cuvant ) !
Domnul Iisus ne da , dar tot El ne invata sa nu irosim lucrurile aiurea ! Eu asa zic … cu mintea si credinta mea de crestin ortodox obisnuit ! :)
Va felicit pentru gest si sa aveti parte de multa , multa sanatate ! :)
Doamne ajuta !
Japonia a reusit sa-si creeze o imagine pozitiva, ascunzand multe din problemele pe care le are. Doar in ultimii 10-15 ani au inceput sa apara aspectele negative, pana atunci multa lume avand o gandire de genul: „Totuși, vorbim despre Japonia (a treia economie a lumii): cât de grav poate să fie?”.
In 1975 a aparut pe piata in Romania o carte scrisa de Florea Tuiu. Japonia Un Miracol.
Tin minte c-am citit-o pe nerasuflate. M-a fascinat.
Numai bine
Stimata Doamna, citisem mai demult ca imprumutul ipotecar in Japonia e trecut din generatie in generatie. E adevarat?
Nu, în prezent există asigurări care dacă proprietarul decedează, familia nu este obligată să plătească.
Omoshiroi desu ;) Arigato gozaimasu!
Socot că este grăitor faptul că, până în acest moment, din numărul deloc neglijabil al celor care vor fi parcurs textul de mai sus (1948 vizualizări, deocamdată) al Dnei Yamamoto, nu s-a învrednicit nimeni să-l comenteze, deși coerența/pertinența nu-l plasează sub producțiile anterioare ale aceluiași condei, care, în treacăt fie spus, chiar dacă nu dădeau apă la moară percepției romanțate asupra locului (creată nu atăt de contacte nemijlocite, ci mai degrabă de filme și cărți mișunând de șoguni, gheișe, samurai înecându-și în propriile măruntaie – date la iveală ca semn de suprem curaj/onoare – amarul gloriei pierdute, și câte și mai câte delicatese medievale), păstrau distanța față de zonele întunecate, aflate ”sub preș” (hăt departe de umbra admirabil glorificată de Junichiro Tanizaki în ”In’ei Raisan” /”Laudă umbrelor”/).
Off topic: Tocmai am aflat despre un japonez care a invatat limba românā singur si care a tradus in japonezā cārti romānesti. Saito il cheamā. Dupā standardele românesti tipul ar fi descris ca „dus cu pluta”. Mā intreb dacā l-ai întâlnit.
Probabil cā ar trebui decorat. E cu sigurantā singurul japonez care cunoaste in amānunt cinematografia româneascā. Mi se pare fascinant.
Te face sa crezi in reincarnare, altfel ce motiv ar avea un japonez sa invete singur o limba absolut inutila pentru el.
pentru cei curiosi, pot afla mai multe de aici. sigur „dus cu pluta” daca apreciaza filmele romanesti criticate ca se filmeaza prea mult actori care mananca ciorba :)
https://liternautica.com/interviu-cu-tettyo-saito-japonezul-care-isi-doreste-sa-fie-scriitor-in-romania/
plus https://humanitas.ro/autori/kosei-miya
poveste super interesanta cu el printr-o gara in maramures, de unul singur, prin anii 60 (?) si cu oameni prietenosi care l-au gazduit desi nu vorbeau nicio limba comuna. posibil sa fi uitat eu detaliile. ar fi interesanta povestea, daca e scrisa pe undeva. plus cartea unui alt japonez salvat in siberia de un prieten roman (anatolie arhip). s-a facut ceva film, dar merita si cartea. nu e vreo capodopera literara – a scris si japonezul cum a putut, fara professional help, si vorbeste mai mult despre el decat despre roman, dar tot ar merita tradusa. din pacate vad ca nu mai e in vanzare pe amazon.jp
:))))
Pentru ca pe acel japonez l au fascinat calitatea culturii si sufletului romanesc ( probabil ca este un om f sensibil ) si de aceea a tradus acele carti ale neamului nostru ! ‘)
Japonezul acela este un caz singular ( si fericit ) al tarii lui … dar sunt atatia straini in lumea larga … cat nu ne inchipuim noi , care cunosc si apreciaza limba si cultura romaneasca ( poate chiar mai mult decat unii de ai nostrii … ) !
” Mult e duce si frumoasa limba ce o vorbim,
Alta limba armonioasa- n lume nu gasim .” ! :)
Nu l-am întâlnit pe Saito, doar în spațiul virtual. Îi cunosc însă pasiunea pentru cărțile și filmele românești.
Un articol informativ.
O societate îmbătrânita cu obsesia purității rasiale si o economie stagnantă nu poate duce decât la tabloul descris de autoare. Ar fi interesant si un articol despre minoritățile etnice din Japonia, in special cea coreeana.
Ai vrea tu ca în loc de Rahova cea „înaintată” să trăiești în „stagnarea” lor. 😂
Cred ca atingeti o problema sensibila.
Populatia Japoniei e in cadere liber si mult imbatranita.
Din punctul asta de vedere Japonia e foarte similara cu Romania noastra.
Devreme ce Japonia nu are nici un interes sa dea drumul la imigratie, populatia lor o sa fie din ce in ce mai imbatrinita si mai putin. Cum or sa echilibreze economia in felul asta?
Una dintre solutii este folosirea din ce in ce mai mare a robotilor si AI. Deja Japonia e unul dintre leaderii mondiali in robotica. Chiar si acum sunt situatii de neimaginat pentru un european: hoteluri fara receptie si restaurante fara chelneri. Numai avand o industrie foarte puternica si bazata pe roboti si AI mai poate supravietui Japonia scaderii accentuate de populatie, generand taxe destul sa suporte o populatie din ce in ce mai imbatranita si mai putina.
Da, iată un alt subiect interesant de discutat. Mulțumesc.
o zicala japoneza mai veche s-ar tradue „atata lucru poate sa faca si un prost, si un corean” – cu un apelativ pt corean f nepoliticos.
Foarte interesant si bine scris articol, va multumesc doamna Sabina. Sper sa reveniti…
O contributie binevenita acest articol. In ultimii 20 de ani Japonia a stagnat economic si a involuat ca societate. Mergand prin cartier nu prea se simte, case noi, masini scumpe, strazi luminate si bine asfaltate, etc. Dar multe din lucrurile astea sunt de fatada. Casele noi arata OK pe afara insa sunt de plastic pe structura de lemn, o casa noua pute a chimicale de nu iti vine sa crezi, exista chiar expresia new house syndrome, unii oameni au ameteli si greturi dupa ce se muta in casa noua. Mergand la supermarket vezi multe mame care le cumpara copiilor instant noodles, practic otravuri care contin sare la greu, monosodium glutamat pentru aroma, si Euri cat cuprinde. Dar sunt ieftine si umfla burta copiilor. Interesant e ca parintii care cumpara asemenea otravuri copiilor in general vin la cumparaturi cu masini scumpe, suna cunoscut, nu? Sau vezi angajati care merg in pantofi cu talpile aproape lipsa, tocite complet, batrani care isi numara monezile la cumparaturi, etc. Da, exista saracie, dar oamenii incearca sa o ascunda cat pot mai bine, rusinea aici e o chestie luata prea in serios. Ar mai fi necesare niste articole despre imbecilizantele emisiuni TV, umorul grosier al unora dintre ele, gunoaiele aruncate prin padure (scutere, frigidere, etc.), obsesia puritatii etnice, discriminarea fatisa (in timpul pandemiei au inchis total granitele pentru straini, chiar daca aveau familie in Japonia sau rezidenta permanenta, nu am putut iesi din Japonia mai mult de 2 ani pentru ca nu ne-ar mai fi lasat sa ne intoarcem, practic am fost prizonieri), si multe altele. Un popor civilizat si muncitor, dar cam credul si spalat pe creier, mult prea nationalist, si un capitalism care lasa cam multe de dorit. Nu e totul negru dar sunt multe probleme in Japonia.
Vai, cum așa? Se aruncă gunoaie in pădure in Japonia? Pare un obicei atât de balcanic incât greu pot crede….Obsesia purității etnice e bine documentată. Din sute de mii de străini care depun cerere de azil obțin dreptul de a rămâne si cetățeni câteva zeci sau sute. Tragic. Au deportat inclusiv afgani, sirieni desi la ei în țară era război. Bine, nu i-au trimis acolo, în alte țări.
Este ipocrizia o trăsătură culturală în Japonia, mă întreb?
Și noi, acasă în România, băgăm multe sub preș și știm destul de multe despre ipocrizia care ne definește ca societate, dar sperăm mereu că totul se poate schimba dacă prosperăm economic etc.
Japonia este însă o țară prosperă de câteva decenii și totuși pare să prefere să ascundă unele probleme sociale (așa-zis stanjenitoare) sub preș, în loc să le adreseze (și odată atacate, să le rezolve cu bine cunoscuta lor eficiență).
Nu mă așteptam la așa ceva. De asta intreb: este ipocrizia japoneză o trăsătură definitorie? Sau o scăpare, pur și simplu.
Vedeți aici câteva observații despre ipocrizia japonezilor https://en.m.wikipedia.org/wiki/Honne_and_tatemae
Așa s-ar părea (postulată ca atare, cu altă titulatură, de Doi Takeo în「甘えの構造」/”Structura conceptului amae” / ”The Anatomy of Dependance”, Kobundo, Tokyo, 1971, pp.214 .
… ca idee … la renumele Japoniei de tara superdezvoltata , la nationalismul chiar si actual al japonezilor si la trecutul lor imperial … credeti ca ei ar dori ca sa se afle despre lacunele societatii lor ?! ;)
Cineva mi-a povestit că pe vremea lui ceașcă o trupă românească l-a jucat pe ILC în Japonia. Succesul a fost fulminant. Nu vă spune nimic asta?
P.S. Ipocrizia e o virtute îndrăgită prin toată Asia.
Foarte interesant si foarte bine documentat acest articol , felicitari doamna Sabrina !
Din ceea ce scrieti se pare ca Japonia are si o alta fatzeta … alta decat glamour-ul unei tari superdezvoltate , supertehnologizate , supereducate … ! :(
Deci si acolo s ar putea cita versul lui Adrian Paunescu ” avem si noroi , si stele ” !
Banuiesc si anume ca nu va este chiar usor ca mama singura , acolo , departe !
Daca vreodata va va fi greu acolo , si nu s o mai putea si nu s o mai putea … reintoarceti va in tara natala , pentru ca Patria Mama Romania niciodata nu si indeparteaza copii rataciti prin lume !
Numai bine ! Doamne ajuta !
Hirokazu Koreeda intr-adevar a dat lovitura cu Dare mo shiranai 2004 apoi n-a mai atins niciodata acel nivel; altfel, multumiri pt articol…そうじゃない… in tema putea fi invocat & Do des ka den al lui AK_ cam asa se vede tema din Giulesti
Sacrificiul face parte din cultura japoneza si s-a transmis pana astazi in mentalul colectiv, iar onoarea este cel mai de pret lucru pentru un japonez. Este greu pentru noi sa intelegem asa ceva. Integritatea morala, corectitudinea, cinstea si demnitatea sunt valorile principale in societatea japoneza. Un teritoriu aspru, ostil chiar, situat la jonctiunea dintre placi tectonice care provoaca seisme teribile, tsunami-uri si eruptii vulcanice care distrug totul in calea lor, un teritoriu fara resurse naturale prea multe, insa o tara care „exporta” in principal inteligenta si care reprezinta unul dintre motoarele lumii. Ar trebui protejati japonezii, la fel cum protejam niste nestemate rare si poate ar trebui sa invatam mai multe de la ei, mai ales in ce priveste onoarea.
Judecand dupa numarul de comentarii, starniti „valuri”. Aveti in mod sigur o nisa nu prea ocupata de multa lume. Exista un mare interes pentru cultura si societatea japoneza in vest.
Verisoara mea a studiat limba japoneza in Cluj; foarte interesant.
Numai de bine Doamna
Am citit articolul la fel CA si „Uimire SI Cutremur”…de Amelie Nothomb
I agree that Hirokazu Kore-eda has done an excellent job of shedding light on the issue of poverty in Japan through his films Nobody Knows and Shoplifters. These films showcase the struggles of marginalized individuals and families, which are often overlooked by mainstream media.
I also agree that Japan has been criticized for a lack of films that tackle social and political issues. This is not unique to Japan, as many film industries around the world tend to prioritize commercial success over social commentary. However, it is important for filmmakers to use their platform to address important societal issues and provoke thought and discussion.
Kore-eda’s films serve as a reminder of the power of cinema to inspire empathy and understanding. By shining a light on the struggles of those living in poverty, he has helped to bring attention to an issue that is often overlooked in Japan and around the world. I hope that his work will inspire other filmmakers to tackle important social and political issues in their films, and that we will continue to see more diverse and thought-provoking content in Japanese cinema.
Am fost de curand intr-o excursie in Japonia. Din pacate ghida japoneza nu ne-a oferit nicio informatie, poate este politica lor. Poate cineva sa ofere ceva detalii despre costurile cu chiriile, utilitatile si despre sistemul de asigurari sociale din Japonia?
Multumesc anticipat.