marți, martie 19, 2024

Sate gen cartier, case tip nimeni (1)

Cândva, multe dintre drumurile parcurse îmi treceau printre câmpuri, grâne, flori, culori și mirozne. Mereu variate, metamorfozate mereu, preschimbate/înnoite mereu. Drumuri de țară, poteci de pământ sau pietriș, șosele firave, de-asfalt cu crăpături, gropi, găuri, se târau nu demult printre înșiruiri de copaci. Unii imenși, vechi de tot, falnici. Toamna și iarna le vedeai miliardele de degețele-mprăștiindu-se către ceruri, pline de cuiburi și păsăret zgribulind. În 5-6 ani, chiar și în 2, ba chiar și-n doar câteva luni, drumurile intracomunale și intrajudețene, intersăteși și intercomunale, au devenit alei ca de parc infantil, pline de stații pentru autobuzele unor curse proiectate dar încă-n așteptare sau chiar inutile, încărcate de semne de circulație mai ceva ca-n metropole, de treceri pietonale în dreptul unor viitoare alei înspre rezidențe, reședințe și cartiere încă invizibile, pline de dâmburi cauciucate care anulează mult preafrecvent viteza mașinuțelor. Marii, falnicii copacii marginali au fost tăiați, scoși cu rădăcini, distruși, macerați drept furaj ori vânduți și puși pe focuri. Câmpiile cu grâne mereu schimbate, rotate sezonier și-anual, au ajuns aplatizări intravilane, pentru curândele viluțe îngrămădite până ce sufocă total foarte puținele case deja punctând stingher întreaga câmpie. Între orășelele, satele și comunele de jurâmprejurul capitalei nu mai există nici natură, pajiște sau pășune, nici teren agricol. Iar în cartiere fiecare căsuță veche a renunțat la propria livadă, grădină sau grădiniță, vânzând tot de la zid pân’ la garduri, astfel lăsând să se-nalțe îngrămădirea a 1-2-3 viloaie sau blocuri cu 2-3-4 etaje, mai supraviețuind încă 1-2 decenii în umbră și igrasie, până se va fi vândut și propria ruină, pentru altă viloacă sau bloc de etaje și multe apartamente erectate în pripă în locu-i. Demografia patriei scade, însă așezările, casele, vilele, blocurile și apartamentele se-nmulțesc exponențial. Imobiliarul se definește prin onomatopeea Boom! Cernoziomul țării e plin de negi locativi. După boom nu poate urma decât bang!

Fiece așezare comunitară se lipește de peste tot cu vecina, sătucele nu mai au nici granițe nici identitate, comunele se scurg urban înspre orice oraș, devenind ele însele orășele, devenind cartiere de târg tot mai expansiv, lacom, disperat. Verdele e tot mai rar, pe cale de dispariție, macii roșii deja de-un deceniu nu mai existau, betonul exterminând iarba, semănăturile, rapița, porumbul, buruienile. Construim, construim, construim…

Despre pădurile, păduricile, crângurile de la câmpie… nu mai zic nimic. Se știe, cele în care se-nfundau drumuri, poteci de sate sau de nimic s-au subțiat tot mai mult, posesorii lor împroprietăriți transformându-le în lemnuțe de foc, în teren inițial arabil, apoi imediat într-unul atotparcelabil și construibil. Pe foarte puținele ciute, pârși, jderi și vulpi le-au păpat câinii. Pe aceștia îi vor devora iute șacalii. Chiar și lăstărișul/desișul din luncile inundabile ale râurilor (spații oricum neagricole și neconstruibile) a fost ras și substituit de noroi bătucit, de ierburile și buruienile unor pășuni pentru oi și capre ce chiar că nu-s, de betoane.

„La început”, adică chiar din anul intrării Terrei în mileniul 3 e.n., câmpiile muntenești s-au pornit a fi pigmentate cu viluțe. Solitare. Familii care și-au recuperat pământuri după ani și ani de tergiversări, care și-au lăsat bunicilor casa natală sau copiilor apartamentul, intrând mai mult sau mai puțin legal în extravilanul fie lipsit de utilități, fie doar așteptându-le. Sau improvizându-le. Înțepând o conductă a canalelor centrăluțelor de filtrare a apei de râuri, trăgând un fir electric peste pari de fasole sau peste copaci. Unele au rămas și au prosperat, altele au fost abandonate forțat, obligate fie de faliment personal, fie de primării, de jandarmi, de lege. Există nu doar multe case neterminate, abandonate de șantieriști, ci și vile familiale lăsate-n păragină chiar de către cei care s-au chinuit să le facă rapid. Sunt șiruri imense de case nevândute/necumpărate, poate ridicate fără varii avize, precis fără canalizare, gaz și electricitate pe ulițele care nici ele nu-s. Și persistă schelete și ruine de vilișoare, parcă uitate de orișicine. După ani, alți dezvoltatori, contractori sau investitori preiau ce nu s-a dărâmat deja, fie demolând mai întâi, fie petecind peste ce s-a urnit prost ori s-a deteriorat deja.

Comunele și satele, toate, dar absolut toate, și-au făcut deja proiecte de urbanism și arhitectură ambițioase, futuristice, încercând să vândă cu anticipație ceea ce pe planșe color pare ultraurban, suburbie, rizort, occident, lux, de viitor pentru latifundiari, investitori, milionari. Până acum 10-15 ani primeam lunar oferta pentru micile și foarte micile loturi de teren construibil în care era împărțit aritmetic și topografic absolut tot terenul sălbatic dintre malul Mării Negre și localitățile Corbu și Vadu. Drept reclamă și asigurare vizuală trimițându-ți-se și harta unui PUZ care-ți arăta acolo o nemărginită stațiune occidentală tip Florida/California, în culori, cu explicații, utilități și figurații arhitecturale de vis. Vor fi cumpărat sau nu românii și străinii bucățele sau hălci din tarlalele acelea imense de sălbăticiune, habar n-am. Poate că proiectul color și comercializarea miriștilor de lut cu spini, păsări și țestoase erau doar o farsă. Ori mai degrabă o escrocherie. Nu prea contează, căci cam acesta pare a ne deveni viitorul. Și-oricum, pe de-altă parte, omul de azi și de mâine nu mai investește în pământ sau în bucolism și naturism, ci numai și numai în beton, rigips, gresii, termopane, tăblării, pavele.

Treceam aproape săptămânal pe lângă gardul de sârmă al unei curți destul de ample. În spațiul respectiv (iarbă verde și fină, câini mulți păzind), la câțiva metri buni față de drum (spre deosebire de toți ceilalți vecini, care beneficiind de loturi terestre mai modeste își ridicaseră casele chiar lângă trotuar) cineva a făcut o casă superbă. Edificiu de stil vechi, aducând a conac sau han boieresc, proiectat și construit de către un singur bărbat, cu mâinile lui, alături de soție și de fiul puber. Gândindu-mă că voia să deschidă chiar o pensiune sau vreun restaurant, odată m-am oprit și l-am întrebat pe om ce făcea acolo, atât de frumos, atipic, admirabil. Nu, nu urma să fie-o afacere, aceea era chiar casa ce va să le fie cămin familial. Numai că, iată, de peste 8 ani cei trei robotesc, completează și finisează, se chinuie osteniți și îndatorați, fără nicio odihnă, fără perspectivă. Pe fața bărbatului au apărut riduri, pe cap tot mai multe fire albe. Doamna lui a devenit tot mai emotivă, nemulțumită, nerăbdătoare, nervoasă. Băiatul se gândește deja… departe. Desigur, cândva își vor termina casa de vis. Doar că va fi una înconjurată tot de vile-coteț, îngrămădite, generând zgomot și fum, circulație auto, distrugerea petecului de pădure din preajmă – prin extinderi populaționale, demografice, locative, imobiliare – avansând galopant. Când totul va fi gata, când oamenii se vor așterne ca-ntr-un cuib estetic și liniștit, va fi prea târziu. Prea târziu pentru sufletul, mintea, liniștea, fericirea lor. Îmbătrâniți, cei doi părinți vor fi devenit definitiv bătrâni. Adolescentul, probabil, mari șanse să fi plecat deja din țară, să se fi plimbărit printre studii, să se fi-nsurat sau doar culcușit lângă propria-i iubire chiar și numai într-o garsonieră îngustă, pe altundeva, pe oriunde.

La fel ca foarte multă lume, dar parcă la fel ca aproape toți, oamenii se bucură de hărnicia lor un pic cam târziu, adesea prea târziu. De fapt nici nu se mai bucură (nemaiștiind ce-i aia). De-altminteri nu puțini n-au apucat să mai trăiască după ce și-au terminat noua casă, după strămutare. Casa cea nouă, pentru mulți bătrâni, e semnul curândei expieri, locul străin în care odată intrați își doresc cu ardoare plecarea.

Vizitați celebrul (deja de multă vreme celebrul) sat, parcă comună, oricum arătând a suburbie, Certeze. E-n așazisa/istorica „Țară a Oașului”. Exemplar (nu e singurul: vizitați Maramureșul și Oașul contemporan) pentru cea mai modernă ilustrare a nemuritoarei reflecții și icoane numite Vanitas Vanitatis. Știți care. Aia odinioară pictând bunătăți, deșteptăciuni, floricele, valori, un chip jun sau un nud impecabil, + obligatoriu un craniu sau schelet. Actualmente: satul, cartierul sau orășelul efectuând elogiul fatalității de a fi mare și tare, adică fudul, orgolios, mândru, de a munci/construi absolut degeaba, de a pune nimic, vax, van, gol, vid între pereți de fală/făloșenie, de trufie, de speranță totalmente tâmpă, absurdă. Localitatea Certeze e plină de vile și mai ales viloaie, căsoaie cu 2-3 niveluri și zeci și zeci de camere și de băi ultramoderne, toate nelocuite, neutilizate de nimeni. Ori doar vizitate din când în când, la vreo ocazie. Vorba fiind acolo despre părinții care, trudind ca animalele, fie (încă de cinci decenii) prin țară, fie (în ultimele trei) în străinătate, au adunat bănet peste bănet, au făcut foame, au acumulat ca avarii, sperând că își vor aduna tot familionul, toți copiii și nepoții, și, fericiți până la adânci bune bătrâneți, vor trăi (probabil și muri) cu toții în aceste moderne palate fantomă.

Tot pentru fudulie și părelnicie socială și-au ridicat și rromii înavuțiți palatele cu multe niveluri, încăperi, dar mai ales turnulețe și pagoduțe care folosesc drept decorații/ornamente volumetrice ca de castel infantil, parahindustan, de imitație chiciuristă. Și tot așa, în alt stil dar tot prin meandrele mlăștinoase ale inutilității, ale abandonului și ale împrăștierii prin lume, au sfârșit multe în abandon, mausoleu, igrasie, butaforie vană, dovadă de deșertăciune a deșertăciunilor.

Aceste două cazuri sunt poate cele mai izbitoare, știute, referențiale. Însă și românii majoritari, medii, ba chiar și cei mai puțin parveniți sau chivernisiți au construit și construiesc tot cu iluzia reținerii copiilor prin preajma lor protectivă, dar mai ales autoritară. Urmând să aibă parte, fie brusc, fie lent, dar tot mai adânc și-angoasant, de șocul și durerea de-a fi abandonați în căsoacele lor de către fiii și fiicele sărind ca artificiile cât mai departe de cuibul materno-paternal, în cât mai mare independență și autonomie, în tragică abandonare a genitorilor. Bătrâni care, prin vecini, parcuri, spitale, aziluri, vor urma să se tot laude (cu cât de mult au făcut/dres și muncit, strâns, construit), totodată să se și plângă de nerecunoscătorii fii, fiice, nepoți. Ori să mintă despre succesele, recunoștința și prea-ocuparea vitală a respectivilor, să-i bîrfească pe alții, ori să fabuleze pios despre vieți de apoi.

Iluzia românească de a fi, de-a deveni, de a rămâne pe cai cu pene și coarne bourești/tăurești până la adânci bătrâneți, de a epata prin muncă și case, prin mașini și firme, indică de fapt un caracter destul de tineresc. De adolescentin nevindecat, mai degrabă puber nematurizat, ba chiar infantilism stagnant. Desigur, pentru mulți a avea, a face, crește și căsători copii este inerție, datorie, mândrie și scuză, ba chiar unic sens al propriei existențe. Dar câți oare nu ne facem din progenitură o scuză pentru hămesire economică, pentru avariție și bulimie financiară, un pretext pentru a agonisi, parveni, strânge, multiplica, lăcomi – constant, cât mai fără măsură? Pentru a prelua, pune mâna, jăpcui, fura, frauda – cât mai la limita ajungeri-n pușcării?

Prolifici iepuri umani, ne înmulțim și ne divizăm și ne subdivizăm, populăm orice spații, defrișăm, construim nebunește. Cinică, româneasca expresie „în prostie” e  perfect adecvată aici, căci patima construirii personale sau de clan chiar ignoră mult din realul psihologic, familial și social, ratând (ceva de speriat!) viitorul. Verde spus, e investiție și investire-n prostie. Multe dintre blocurile de locuințe (altădată ale oricui/fitecui), dintre casele natale (ale fiecăruia dintre noi), ale noilor construcții – fie de apartament în conglomerat locativ, fie casă lângă casă, oricum multe imposibil de locuit (care neterminate și abandonate, care pierdute în baza îndatoririi falimentare, care purșisimplu refuzate de moștenitorii autonomi sau rebeli) – rămân goale, fantomatice, ca după blestem. Ruine încă neevidente, sunt casele nimănui. Ale uneia dintre cele mai triste entități: (așa)numita Nimeni.

Chiar și în aglomerare/supraaglomerație vom întâlni și conviețui tot mai frecvent cu acest nimeni, cu realul acestuia, cu această prezență. Ea inspiră frică, fiind oglinda în care ne vedem propria nimicnicie, ne vedem drept nimic.

În reședințele și ruinele lipsite de curent electric nu e întuneric opac, ci vaga străvezime a ceva pe care doar fiincă nu-l poți pricepe și defini îi zici prostește mister. „Fantomele” fiind tot formulări ale celor care nu știu că neființa există, însă fără de siluetă și glas, ea reprezentând chiar energia speranțelor și iluziilor nutrite și-ngropate acolo, de unde și teama cea mai pură, fără obiect-scuză, regretul suspendat, plânsul ori jalea fără de sunet și tremur, urletul fără gură.

Casele părăsite nu sunt goale. Nici cele goale nu-s părăsite. Sunt recipiente de pustietate sau vid sufletesc, fiind imposibil să nu te resimți, chiar și la cea mai scurtă vizitare, fie trist, fie anxiozat. De-acum va trebui să vorbim și să scriem sat doar între ghilimele. Și poate că din viitoarele sale versiuni/avataruri se va fugi înapoi, în criminalul oraș.

Distribuie acest articol

32 COMENTARII

  1. Trist, dar adevărat! Ne pierdem anii în a a gonisi, dar nu pentru suflet, nu pentru familie, ci pentru orgoliu și vanitate! Construim case, nu familii! Familia a rămas pe ultimul plan: importante sunt viloaiele, mașinile scumpe, muzica trimisă din boxele din mașină sau din curte spre buna știință a celorlalți: sunt boss, am bani, săracilor!

  2. Omul sfinteste locul sau cum delasarea ne aduce in situatia mai sus prezentata de autor . Peste tot , in jurul nostru , vedem urmele delasarii .Nimeni nu mai respecta pe nimeni si nimeni nu mai respecta locurile ce odinioara ne incintau diminetile .De curind , minat de imprejurari ,am fost timp de 10 zile in sudul Frantei .Oraselul era ceva de vis .Diminetile ne îmbiáu cu aerul atit de familiar noua cindva , cu multa vreme in urma , in Bucurestii de altadata .Pe unde mergeai , pe ca straduta o luai mirosul imi trezea amintiri din copilarie .Salcimii si tot ceea ce ne inconjura mirosea de vis .Totul era curat , totul era plin de scinteia mirosului de neuitat , totul inspira bunatate si respect pentru mediul inconjurator .Nici macar nasul nu imi mai curgea asa cum se intimpla in fiecare dimineata in aglomeratia imposibila a capitalei Romaniei .Am inteles , tirziu, cum „romanul” nu numai ca nu poate respecta regula dar am inteles cum fiecare dintre noi ,atunci cind dorim a arunca ceva , este imediat cuprins de uitare .Am aruncat si pentru mine ce am aruncat nu mai exista neintelegind ca ceea ce arunc nu dispare si ca multi alti concitadini vor suferi din cauza deciziilor mele atit de ancorate in negura vremurilor .O vorba ce ne spunea cindva :pamintul inghite tot (in satele romanesti este valabila si acum )nu mai are nici o proiectie in realitate .Satele dispar si ele , natura inconjuratoare nu mai este respectata , gropile de gunoi si gunoiul ne inconjoara .„ A pune mina pe matura” a devenit o injosire , a atentiona pe cineva atunci cind arunca orisiunde mucul de tigara a devenit un risc , a sorta gunoiul si al arunca in spatiile special amenajate este o prostie . Scuipam pe unde apucam si aruncam totul tocmai acolo unde nimic nu trebuie aruncat .Educatia nu mai cuprinde si respectul , nu mai are in componenta dorinta de civilizatie si de modernizare . Totul a devenit parte a obtinerii profitului .„Banii nu aduc fericirea ”a devenit si ea o vorba in vint .O intimplare inca imi framinta intelegerea si ea face parte din insasi fiinta romaneasca .Am cumparat , cindva , un aragaz nou iar persoana ce a venit cu el urcind la etajul sase , acolo unde locuiam, ce credeti ca face atunci cind il rog sa preia ambalajul si sa lase aragazul in bucatarie ? Ca de niciunde arunca ambalajul pe geam si zice cu vadita satisfactie : vedeti ce usor s- a rezolvat.Inca o data am priceput cum functioneza mintea unor concetateni .Pamintul se pare ca le inghite pe toate in mintea multora dintre noi .Am aruncat ceva si acel ceva nu mai exista in mintea noastra . Trist dar atit de adevarat .

    • O firmă românească de succes, cea mai mare de pe piata de electrocasnice și computere, iti lasa ambalajul pe holul de la etajul la care au făcut livrarea. La o reclamație făcută in scris la sediul din Buc, sefa de la Client Satisfaction sau alt compartiment de aruncat cu praf im ochi, raspunde impertinent ca asa scrie cu litere mici in contractul de vânzare cumpărate. Si nimeni de la protecția consumatorului sau de la mediu nu sesizează cs este un abuz.

  3. Haosul in urbanism este expresia coruptiei si alegaturilor mafiote dintre primari si firme de imobiliari. Din pacate, merge in continuare de peste 32 de ani, iar oprirea PUZ urilor nu a rezolvat mai nimic si nici nu s -a trecut la demolari curajoase a constructiilor ilegale si fara reguli.

  4. Este scump, incomod si chiar riscant sa intretii o casa la tara. In toata lumea oamenii care au locuit, au muncit sau au invatat la oras nu se mai intorc la tara. Se observase si la noi ca se depopuleaza satele (inca de acum o jumatate de secol) si se interzisese construirea pe teren agricol, in zone inundabile, cu alunecari de teren si se propusese desfiintarea satelor cu mai putin de 10 locuitori. Dar oamenii au facut ce le-a placut si acum avem consecintele, ruine locative alaturi de ruine industriale. Poate va amintiti de bancul cu Natasa si striptisul…

  5. ia vedeti drumurile romane (nu romine) sint perfect circulabile si dupa doua mii de ani. ia vedeti drumurile din bucale si imprejurimi (ca tot vorbeati de ele) construite de regii asfaltului, aveti grija sa nu va ramina masina intepenita in vreo groapa. ia mergeti in orice catun din tari civilizate (in europa sau peste ocean), o casa nu poate fi ridicata fara sa i fie asigurate conditiile elementare de trai modern, drum, apa, lumina, canalizare. de ce se bucurau taranii cind erau stramutati de vizionarii societatii multilateral dezvoltate din casele lor in cutiile betonate ingramadite pe zeci de etaje? aveau o cada de baie, sigur apa calda putea curge sporadic, dar cel mai important isi puteau face nevoile la inaltime, in interior, privind pe geamlic, fara sa le mai inghete fundul p afara in toiul noptii. unde erau arhitectii si inginerii de atunci? dar cei de azi ce permit monstruozitati (cu cit mai multe camere si turnulete cu atit mai hidoase) neintegrate intr un plan arhitectural armonios si mai ales incompatibile cu civilizatia mileniului trei?

  6. Două observații. Prima: comuniștii nu au construit case. Chiar și acum, după 30 de ani, comuniștii stau în casele altora. Le-au luat cu japca și nu le-au mai dat înapoi. ( pentru mine e chiar un criteriu, așa îmi dau seama din ce „pătură” provine un individ, pentru că între timp au mai apărut și alte categorii de oameni cu ceva bani, unii i-au făcut cinstit, alții nu, dar nu fac parte din „aparat”, iar ei construiesc case. Cei din „aparat” nu) . A doua: oamenii din clasele medii sau mai sărace nu prea pot să apeleze la arhitecți renumiți și nici la finisaje deosebite, ei de obicei făceau case decente prin imitație: vedeau un model și îl copiau/adaptau. Dar aici intervine punctul unu, din moment ce „aparatul” nu a construit case, fac și ei ce pot, nu au modele de urmat. A se vedea celebrul exemplu al lui Dan Finuțu’ ( cine nu a trecut prin Buzescu trebuie să facă măcar o dată excursia asta) despre care eu credeam că a imitat Parthenonul, dar am aflat ulterior că modelul lui a fost Judecătoria din Caracal, unde probabil că a trăit momente cruciale din viața lui … din păcate probabil că Atena nu a fost pe lista lui de călătorii, la Caracal probabil a fost gratis cu mașina statului, cea albastră…

  7. Cunosc personal făcători de căsoaie. Unii zic că-s credincioși, dar nici aceia nu au conștientizat textul care zice că „omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa”, pornind în viață pe o cale independentă sau măcar autonomă.
    Probabil și asta contribuie la un fenomen paradoxal: populațiua e în scădere, s-a construit imens, dar e criză de locuințe (sau așa ni se spune).

  8. „Infantilism stagnant”!? Elegant spus! Mai degraba retard intelectual, deficit educational major, tembelism nevindecabil…cumulate!

    Pacat ca tratamentul cu bici si gloante nu poate fi aplicat! Ar da rezultate rapide si vindecarea ar putea apare in timp scurt!

    E greu sa admitem ca „cineva” avea mare dreptate cand afirma ca rusii si comunistii trebuie exterminati sau tinuti cu bocancul peste grumaz in permanenta! Situatia curenta dovedeste cat de multa dreptate avea!

    Asa cum punerea la punct prin forta a criminalilor, hotilor si prostilor agresivi e totalmente conform principiilor democratice, pentru ca nepedepsirea pe masura a acestora incalca dreptul la viata civilizata al celorlalti!

  9. Deja sunt destule semne ca cei care si-au construit case ” de neam prost” stim noi care sunt si cum arata nu le mai pot intretine datorita marimii excesive, costurile cu energia si intretinirea devenind foarte mari.
    Legile economice ale pietii isi vor spune cuvantul si vom vedea cum aceste imobile vor fo vandute la preturi de nimic, se vor deteriora pana in cazul cel mia dastric vor dispare.
    Demografia in Romania nu justifica sub nici o forma asemnea imobile, cei care le-au construit vor dispare iar urmasii au alte planuri incepand de la parasirea tarii pana la renuntarea la ele.
    A fost si este inca un fenomen intr-un fel justificabil fata de trecutul comunist al tarii in care proprietatea privata a fost apropae inexistenta, acum multi dorind sa devina proprietari de imobile, terenuri etc.
    Nimic rau insa statul a ratat ocazia ca acesta dezvoltare imobiliara sa fie facuta sistematizata si cu cap, nu haotic cum s-a intamplat si se intampla in continuare.
    Casa este expresia sufleteasca, a caracterului celui care construieste, rezultatul demostrand foarte clar cu cine avem de a face.
    Cei care se lasa impresonati de aceste constructii nu sunt departe de cei care le-au construit, pana mentalitatile nu se vor schimba aspectul satelor, oraselor va fi influentat puternic.

  10. case prea mari si inghesuite pe stradute prea inguste
    d-ale romilor nu comentez, ca nu ma priveste comunitatea si cultura lor

  11. La noi este aproape imposibil să construieşti ceva mic, gen tiny house. În ciuda faptului că la recensământ se considera cameră ceva ce avea 4mp, norma pt un dormitor este de minimum 12mp.

    Plus citez din memorie discuţie cu un inspector venit la biroul de urbanism al comunei: În curtea dvs aveti voie doar să măturaţi frunzele, pentru orice altceva vă trebuie aprobare!

    Plus cretinelile oricărui funcţionar care e plătit din banii noştri şi se crede Dumnezeu.

  12. 90% din populatie nu constientizeaza dezastrul din urbanism, peisagistica si pastrarea ,,monumentelor” (ansambluri, cladiri, parcuri si elemente urbanistice). Aceasta noua stare nefericita a fost initiata si exersata inca din 1980. Arhitectul e atunci era un taran cu gusturi rurale ajuns puternic la oras. Oamenii au invatat ca se poate trai mai bine in acest haos al uriteniei. Dupa 90 s-a dat liber la asta, plus bani si materiale ieftine. Situatia s-a metastazat iar ,,acea parte a populatiei” care o practica a devenit un mutant social, niste ,,maimute inteligente” majoritare si agresive. Ceausescu si ai lui sunt razbunati.

  13. Excelent articol! (am fwd link-ul cunoscuților) Foarte puțină lume vorbește de bazarizarea arhitectonică. Se construiește de parcă niște refugiați ar fi câștigat la loto și s-ar fi descoperit și betonul care face fotosinteză! Aproape că nu mai găsesc spații virane să-mi plimb cățelul. Ne-mpuținăm, dar nu mai avem loc. De fapt, loc ar fi, dar dacă ținem cont de preț, …

    • Mersi fain (dvs. și tuturor empaticilor de mai sus), dar totodată felicitări pentru „bazarizarea arhitectonică” și „betonul (ne)fotosintezic”. După ce (de-i cazul să) vă mai faceți mâna printre comentatori, poate intrați și ca autor (textier, cum îmi zicea unul) pe-aici. Cât despre cățeii proprii… mai aveți puțintică răbdare. Cum fac ăștia azi și mai ales mâine proteze/prosteze pentru orice, vor face și aripi. Și-i vom putea trimite să meargă și singuri, sus pe terasa de bloc.

    • Mersi fain (dvs. și tuturor empaticilor de mai sus), dar totodată felicitări pentru „bazarizarea arhitectonică” și „betonul (ne)fotosintezic”. După ce (de-i cazul să) vă mai faceți mâna printre comentatori, poate intrați și ca autor (textier, cum îmi zicea unul) pe-aici. Cât despre cățeii proprii… mai aveți puțintică răbdare. Cum fac ăștia azi și mai ales mâine proteze/prosteze pentru orice, vor face și aripi. Și-i vom putea trimite să meargă singuri, sus pe terasa de bloc.

  14. România are printre cele mai mici suprafețe locative per capita din UE. Mulți dintre oamenii ăștia care transformă în beton tot ce ating au fost schilodiți emoțional de traiul într-o cocioabă de paiantă, claie peste grămada cu încă 7 frați și cu sunetele ce se auzeau din cealaltă odaie după ce adulții își consumau cina lichidă. Viața i-a trimis apoi într-o cămăruță la periferia Parisului sau Londrei, pe care o împărțeau ilegal cu alți câțiva imigranți în faza de acumulare disperată, muncitori pe șantiere, îngrijitori și cărăuși, morlocii nevăzuți ai opulenței occidentale.

    Fără îndoială că se construiește prost și haotic și că mania imobiliară a împins pe mulți în ruină financiară sau umană. Dar n-aș minimaliza așa ușor fericirea foarte tangibilă pe care multe din aceste mormane de materiale de construcții au adus-o proprietarilor lor: sunt întruparea libertății și prosperității, dovada imposibil de tăgăduit că acum merită respectul comunității. A deține o casă mare și confortabilă, a avea unde „pune capul liniștit” e esența visului românesc care emulează, atât cât se pricepe și cu accente de cargo-cult, visul occidental.

    • Eu ii inteleg pe oamenii aceia, dar…Am amenajat o locuinta unica in Bucuresti pe Dacia intr-un apartament compct de 38m2 cu camere de forme atipice, bloc modernist 1940. Am pastrat patina, am readus atmosfera, am impins la maxim functionalitatea fara sa agresez stilul. E un loc in care cind revin am asigurata fericirea la densitate maxima /38m2! Dar in afara peretilor incepe iadul mutantilor degenerati. Fiecare m2 sau m3 exterior agreseaza, incurca, deranjeaza. Traiesti in univers MadMax Ruina 2022 mark I.

  15. Pe undeva mi-ati citit gandurile: ma numar printre cei care si-au construit o casa pe pamant, in ideea enuntata de dvs: in viata trebuie sa faci un copil, sa sadesti un copac si sa ridici o casa (la propriu).
    Experienta mea e destul de amara cu aceasta constructie, intrucat a fost necesar sa parlamentez cu arhitectul (unul cunoscut si scump) vreo 6 luni, pana am reusit sa obtin mult-visata documentatie pentru autorizare. (Dansul se gandea la un living de 50 mp, fantana arteziana pe casa scarii si camere de 15+ mp. pe un teren foarte mic, unde voiam o casa nici mica nici mare, nici inghesuita, nici ostentativa/supradimensionata, conceputa sa fie un camin pe de o parte si o investitie la pensie pe de alta.
    Am plecat de la bloc, dintr-un apartament ceausist din cauza vecinilor in principal, in ideea ca e liniste la casa si am dat peste niste vecini de o marlanie, grosolanie greu de descris (manele si galagie cat cuprinde + caini care latra 24/7. Apoi am inceput un adevarat razboi cu cei care imi blocheaza acesul in curte cand vreau sa ies cu masina, pe care o tin acolo sa nu ocup singurul loc de parcare din fata casei pentru altii care au nevoie temporar de el. Strada mea e plina de arbori frumosi, in special castani maturi, dar ciuntiti de firmele aciuite pe la „primarie”.
    M-am ragasit 100% in articolul dvs. Motivul acestei situatii, fara iesire dupa mine, este distrugerea elitelor de catre comunisti si constructia asa-zelor cartiere-dormitor, menite sa uniformizeze pe toata lumea dupa acelasi tipar. Astazi nu mai are cine sa-ti ofere un sfat de bun-simt, sa-ti faca un proiect corect, sau sa-ti protejeze dreptul de proprietate („un moft” cum zice iliescu-ion)

    • Mare adevar ati spus. Un loc de trai poate mai linistit nu la periferia oraselor, pline de mafioti, cocalari, clanuri dubioase ci in comune mai dezvoltate cum este Ciugud. Mafia imobilarelor proaste este mai puternica decat orice primarie si guvernele trecute si actuale.

    • De zic că vă compătimesc… nu vă e de niciun ajutor, ba e și prea târziu. Oricum – deși nici asta nu vă alină –, fiți sigur că nu sunteți un caz izolat, ci unul mult mai frecvent decât ne-ar plăcea a spera sau crede. Totuși-totuși, fruntea sus! Se poate și mai rău. Poate vă veți regăsi și-n episodul următor (deși nu vă doresc).

  16. Știți de ce sunt așa multe conace și mini palate în paragină in București ?
    Pentru că nu mai sunt oameni demni și nobili că să le locuiască.
    Asta spune totul despre ceea ce înseamnă ‘mai sus’ în gândirea din RO.

    • @Alin, asa! ,,Nobletea”, indiferent de nivelul social, e o stare culturala acumulata in timp si care depinde de un ecosistem cultural propice. Cind Ceausescu ne-a invatat in anii 80 ca se poate trai bine in nesimtire urbanistica, el si-a pus sarutul mortii pe cultura noastra urbanistica. Aceasta mostenire a proliferat agresiv in mediul capitalismului salbatic, coruptiei, lipsei de friuri si al prostiei din toata perioada post 90. Noi ne procuram ruinele fara razboi.

  17. Multumesc, sper sa intelega cit mai mutli textul – atita doar ca nu vor avea nicio putere asupra votantilor populisti.
    Romania ca ruina ar fi putut fi un titlu alternativ.
    Ceea ce vedem in jur este zbaterea celor fara nici un fel de educatie pt a demonstra ca „si ei conteaza” ca doar repetam asta obsesiv din motive corecte politic.
    Orasele de azi sint accidente demografice si arhitectonice; in loc sa fie centre de diseminare a culturii si civilizatie au devenit un fel de gramada formata pe groapa de gunoi ca sigur mai gasim ceva de ciugulit.
    Cum se poate iesi din asta? Imposibil. Votul universal duce treptat la formarea unei societati asa cum e descrisa in Idiocracy – film pe care il consider cenzurat atita timp cit nu poate fi gasit nicaieri.
    https://www.youtube.com/watch?v=sP2tUW0HDHA

  18. Mă bucură sa vad ca dupa penultimul articol al autorului (cel despre ciori si porumbei) urmează si unul mai bun. Se pare că dl. Bălașa a luat aminte la sfaturile cititorilor si incepe sa vada mai realist lucrurile si sa scrie despre subiecte mai interesante.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro