La un moment dat era cât pe ce să fac și eu ce face toată lumea. Nu din cauza principiului care sună exact cum am zis/scris, constând în faptul că nimeni nu pare-a se mai putea abține să nu-și imite vecinii, colegii, prietenii, rudele, și-anume trăgându-și absolutamente fieștecare câte-o căsuță/viluță/cabană undeva la țară. („La țară”, cică… sau și mai dubios ori măcar iluzoriu: „în natură”!) Deci nu fiindcă e la modă, fiindcă avem bani destui ori ne îndatorăm ca să părem avuți, nu fiindcă tre să intrăm toți în rândul modelelor economico-sociale a căror imagine ne urmărește peste tot, obsedant, așadar ne domină. Ci pur și simplu, în umilu-mi caz, fiindcă mor.
Mai exact: fiindcă mă otrăvesc. Și mai exact: fiindcă de 35 de ani locuiesc, muncesc și mă-nvârt zilnic doar prin buricul Bucureștiului, unde toxicitatea gazelor automobilistice și pudra prafului negru degajat de eșapamente este constant maximală, peste orice limită anormală, pe cale de consecință otrăvindu-mă consistent, nonstop. De-aici mi se va trage. Urmând să expiez sugușat, cu plămâni mai găuriți și-nfundați și fleșcăiți și sluțiți decât ai tabagiștilor supercanceroși. Probabil într-un infarct fie brusc, fie în plin somn profund, nestricat de banalul coșmar readucător la veghea numită viață. Și, oricum, precis (relativ) prematur.
Așadar și-n cazul personal o soluție ar fi (mai exact, ar părea să fie), așa cum cred toți: mutarea „la țară”. Concret, cumpărarea unei amărâte de căsuțe vechi, încă-n picioare ori în ruinare jenantă, fie recondiționând ceva-ceva, fie mai bine dărâmând și ridicând 4 (hai 6-8, 10-12) noi pereți, pod mansardat, acaret-magazii… Căci bine știți: inițial îți propui ceva „modest”, ajungi la ceva „complex”, multiplu, chiar trufaș; fudulie niciodată mărturisită, totuși/întotdeauna totem, zeu, icoană, eu propriuzis. Urmând strămutarea (entuziastă), implicând naveta (oțioasă).
Naveta sat–oraș, preț de 20-30 de kilometri, costând minimum 2 ore la dus în zori, 2 ore și-un pic la-ntors seara, deci pretinzând peste 4 ore petrecute zilnic în târșâirea de melc bleg, mai mult așteptând în dosul altor mașini (adică al gurilor lor de slobozit dioxizii și-acizii pucioaselor de omor) în lanț sudat/sugrumat. Deci tot cu câte-o dublă suspendare și expunere intensă în otrava gazelor de benzini, motorini, gepelei, uleiuri arse, cenuși păcuroase. Ulterior, în final pensionarea cât mai grabnică cu putință și… la pescuit alimentar sau sportiv cu tine, pe multpreamăruntul veci pe care poate că-l mai poți pupa. Negreșit într-o căsuță „la țară”.
„La țară” – ce vorbă fără sens. Azi. Căci astăzi „țara” nu mai e nicidecum „țară”; adică deloc semănând cu satul de odinioară, din amintirile din copilărie sau din imaginarul cărților de folclor sau de povești nemuritoare. Satul abordabil astăzi este (de nu e cu totul, devine curând) cartier, suburbie, rizort de blocotețe turnate ca pe bandă rulantă, identice sau doar aproape identice, neapărat îngrămădite, cu abia 2-3 metri până la zid și gard, până la viluța/vila/viloaia sau blocul vecin. Devălmășie modernă, dar tot indiscretă, indecentă, promiscuă, comunală, cu sentimente deloc comunitare și resentimente antisolidare. Și-n plus, nu cu fum alb ieșind poetic din hornuri, nu cu miros rarefiat și chiar dulceag de gătejoare și buștenași arzând în pale. Ci cu același damf și buh de motorină-benzină-gaz-uleiuri porcoase, casele, vilele și blocotețele actuale, ca și toate mărcile de autovehicole și autobuze/rate care zbârnâie pe toate drumurile, pe lângă și peste trotuarele și prin curțile omenești, folosind aceiași combustibili (numiți fosili, în realitate trotili focoși, fitili trinitrotoluenici) ca-n orice târg, orășel, oraș, municipiu, metropolă. Tot frigul domină, iar căldura domestică tot cu gaze, păcuri, brichete de cărbuni și scurtcircuit electric producându-se.
Cât despre gunoaie, resturi, reziduuri, ei bine, la „țară” ele se adună camion peste camion, basculă peste basculantă, microbuz peste portbagaj, ba chiar și pungi de plastic peste pungoaie și saci, pline toate de moloz de construcții, deșeuri menajere, mobilă distrusă, plastice și cauciucuri aruncate noaptea sau în zori de către parcă absolut toată lumea. Mormane de gunoaie nu rareori puse pe foc, arzând mocnit sau în vâlvâtaie, totdeauna fumegând negru, vârtos ori pirpiriu. Surse de noxe care fac nori statici sau călători, asfixiind nu doar topografia zonală, ci inclusiv orașul de la 10-30 de kilometri. Asediind oxigenul, ozonul, biosfera, atmosfera, stratosfera, spațiul interplanetar, galaxia. Exagerez. Gravitația reține tot ce emanăm mizerabil la nivelul antroposferei înălțimii de om.
Pute rău noaptea peste sate, pute-n zori, spre prânz, dupăamiază, la asfințit, seara, noaptea. Miros greu, toxic, exact ca-n București. Deși nu negreșit olfacția contează, nu disconfortul nării e marea problemă. Ci sursa jenei: vaporii, gazele, cenușile și funinginile care-ți cotropesc plămânii, mucoasele toate, așadar sângele, plasma, creierul, integralul organic. Căci se moare cenozat peste tot. Numai în inimă de pădure (de mai există pe la Câmpie așa ceva), numai departe detot, pe vârf de munte, pe platouri muntoase și pe delurimile nepopulate/subpopulate/depopulate mai există viață de om.
E drept, mai există (de cauți) căsuțe cu petecéle de grădinuță. Asta, de cauți repede, căci respectivele așezări și gospodării de-altădată dispar iute, chiar sub ochii tăi. La marginile Bucureștiului fenomenul panromânesc se vede cel mai bine. Bătrânele case, modeste, în ramolire deprimantă, și-au înstrăinat deja tot ce era livadă, grădină, grădiniță, strat de flori, pământ de săpăligă sau de scurmat de pisică. Au vândut totul în parceluțe. Pe care s-au ițit ditamai arătare de căsoi, vile sau viloaie cu mai multe etaje, blocuri de apartamentoaie, apartamente, apartamențele.
La un moment dat am vrut să cumpăr un teren. Deloc mare, doar cât să-mi ajungă pentru căbănuța unei refugieri ocazionale, unui somn printre adânciri și mai îndepărtate (păduratice) de orice dezlănțuire vizuală, sonică și olfactivă, proprie civilizației individualist private, tehnologice, demografice, triviale. Bucata respectivă avea o deschidere mică la stradă, cât de poartă, potecă sau drumeag, ducând spre-o grădină cotind și-ascunzându-se pe după două case, și terminându-se direct în câmp agrar. Proprietara, o bunică singură și de etate aproape incredibilă, cerând însă mult peste ce merita. Și nu ea însăși, biata femeie, cât fiicele ei, desigur trăitoare în orașe îndepărtate, însă care nu-i permiteau a scădea din preț. Au trecut anii (anii foarte mulți ai femeii s-au mai prelungit), anunțul ei cu „teren de vânzare” în gard rămânând valabil. În realitate, doamnele urbane care erau fetele sale nu voiau deloc să vândă grădina chiar baba, obligând-o astfel să le lase și să le cedeze lor totul, fără să se mai atingă chiar ea de vreun ban. Când va fi murit, precis se vor fi certat, împăcat, vânzând și împărțind între ele după independentul și autonomul lor plac.
Între timp citisem sau văzusem un alt mic teren. Situat chiar la răscrucea dintre șoseaua lăturalnică și un râu sau pârâu, chiar dincoace de cărăruia care despărțea colțul vandabil de mica albie. Albia sau vălișoara de râu momentan plin de buruieni și sălcii sălbatice (așadar de vegetații, de verde), apa respectivă când curgând mai lin, când mai înfoiată, deci lent, plus cu gunoaie băltind și olecuță putoare de hoit. Dar care s-ar fi putut drena și monitoriza igienic, cumva/cândva. Colțul era promițător, fără-ndoială romantic. Mai ales că dincolo de verdele albiei și de firul apei era terenul ierbos și un pic bătucit a unui târg săptămânal de cai, apoi câmpuri cât vedeai cu ochii, veritabil bărăgan agrar, culturi mănoase, orizont, cer infinit.
(Am mai prins târgul cabalin. Modest, putând vedea-n el până-n 20 de animale și 5-6 căruțe, despre iepele sau armăsarii atletici/frumoși și plini de șei țintate cu artă veche stăpânii și geambașii fălindu-se, despre cei subnutriți și plini de răni violente oamenii mințind cum că singuri se mușcă ori cad și se rănesc prostește.)
La telefon, proprietarea locului mă cheamă la casa sa, pe-altă stradă. Unde-mi și pune pe masă un teanc imens de acte, dovadă că absolut toată birocrația de rigoare era gata-făcută, totul fiind legitim, legal. Doar că discreția ar fi fost pentru moment binevenită, bătrâna mamă pe care încă o ținea-n grijă donându-i ei și nepoatei totul, lângă pământul de înstrăinat mai trăindu-i un frate sau soră sau invidia însăși. Cerea însă mult peste orice preț al piețelor zonale. (Deh, era stradă asfaltată pe lângă, marea „piață țărănească” foarte aproape, altcineva dorise să facă acolo parcare, deci afacere cu dever…) Dacă vreau mai ieftin… nicio problemă, sunt destule pământuri mai colo-șa, lângă cimitir. Așa mi-a zis femeia. Și erau, însă nu le-aș fi luat în considerare, trăgând prostește spre romantism, fantazând poetic/solipsist. Așadar, greșind.
(Mai bine luam chiar acolo. Peste morminte precis nimeni nu va construi curând blocuri mari și multe, hipermarketuri, moluri, cinematograf, antrepozite, fabrici, uzine, străzi suspendate, heliport.)
Ulterior, de primăvara până toamna am trecut destul de des (de nu la o săptămână, la cel mult două-trei) prin dreptul pământului ce era cât pe-aici să devină al meu. După 2 ani chiar lângă casa dublu-familială din perimetru s-a ridicat iute un cuboi cu 3 niveluri (poate și demisol). Aparent, vilă-bloc de măcar 3 apartamente. Iar la un metru de dânsa, un fel de depozit-magazin. De ce anume? Desigur (!) de materiale de construcții. Malul pârâului a rămas încă tot verde și umplut periodic de gunoaie flotante. Dar asta nu va dura foarte mult, precis urmând să ajungă, mai curând ca-n „de obiceiul” specific român, beton mat, adâncit și protejat cu trotuar cimentat. Precis, deoarece malul opus este deja, înafara șoselei, grămadă de case, vile, ateliere auto, firme. Iar peste vălișoara apei, exact pe locul de odinioară al rusticului târg cabalin, s-au semețit 3-4 garduri de curți (urmate de multe alte șantiere) pline de hale, mașini și aparate de efectuat construcții, stocând și manipulând materii prime și prefabricate, vehicule vechi și noi, clasice și inginerești, mărunte ca picamărul și babane cât macaraua, majoritatea stranii. Ce prost ar fi arătat investiția mea, căbănuța celor 4 pereți de lemn, un pic ridicată pe picioroange (de teama revărsării pârâului încă nestăpânit/neamenajat de sistematizările rețelelor managerial-publice). Un neguț rustic înconjurat de hardughii mari și arogante până la totala ocultare de soare, lumină naturală, ventilație, aer limpid, liniște.
Totul s-ar fi petrecut exact în acești 3-4 ani de când am cochetat cu ideea, așadar în perioada în care, de-aș fi făcut greșala achiziționării și purcederii la construcții, atât ar fi durat să fac actele și amenajările de cuviință, adică ridicarea sălașului și a facilităților necesare pentru dormit acolo cele 2-3 nopți de uichend. Ca să traduc: ani în care m-aș fi stresat cu toată afacerea efectuării actelor și a obținerii tuturor avizelor legale și inginerești, a amenajării spațiului, ridicării, dotării și efectuării micului edificiu și multelor instalații, ani în care aș fi suportat stresul proastei colaborări cu muncitorii, cei nu negreșit eficienți și demni de multă neîncredere, ani în care m-aș fi spetit în rând cu ei și asumându-mi expertizele lor cel puțin la nivelul care să-mi permită exemplificarea și verificarea tuturor detaliilor performanțelor specifice. Ani care s-ar fi scurs tot în aceste eforturi și umiliri (dac-aș fi fost și genul inșilor trăitori în speranțe, iluzii, utopii, idealism). Și care-ar fi trecut exact la momentul execuțiilor tuturor celorlalte construcții de jurîmprejur, al tuturor celorlalte firme, depozite, case, garaje și multe mașini și utilaje care cotropesc jurîmprejurul.
Poate că și râușorul, văzut cândva drept romantic, eco, verde și drenabil, va fi curând petrecut prin canal subteran, așadar mai oferind câțiva metri pătrați de utilizare publică sau exploatare concesionat-privată. Nopțile de weekend, deși petrecute de trupul meu doar în somn, ar fi avut loc în ironia acestui buric de măreț șantier, malaxor lent, bazin dizolvant, cimitir mecanic. Probabil aș fi supraviețuit.
Apoi, de-ar fi fost să fie a supraviețui până la sau ceva după pensionare, acolo ar fi trebuit (ar fi fost „natural”) să mă strămut de tot. Dar tot mai fugind pentru timpul zilei câțiva kilometri mai departe, în pădurea care, foarte multe șanse, să fi dispărut sau limitat la câțiva zeci de metri pătrați de luncă de râu inundabil. Adică la buruieni, mărăcini, sălcii, plopi sau arțari mărunți, crescuți rapid din excesul umid, iute rupți sau căzând singuri după putregăirile și palele țepenelor vânturi de câmpie munteană. Dar, totuși, cu aer de câțiva milibari de oxigen, ozon, aerosoli, germeni și biochimii ceva mai sanogeni, ecologici.
De maniera asta, ziua ar mai fi fost cum să fie. Însă ce te faci pe timpul serii și nopții, când în cartierul care ți-e satul refugiului, construindu-se de jurîmprejurul tău doar plutoane de căsoaie și viloaie pe mai multe niveluri, majoritatea noilor strămutați s-ar fi ținut constant de chefuri și asurzitoare manele, alternând cu certuri și urlete pornofile. Manieră eficace de-a se descotorosi de vecinii mimoze sau moșnegi, aceștia din urmă subînțelegând fie să-și ia tălpășita către vreo altă locație neriverană, fie băgându-se aparent involuntar și tiptil/evaziv în mormânt. Trebuia să știi dinainte: pe de o parte, pentru majoritatea covârșitoare a oricăror concetățeni zgomotul și urlatul dau gustul celebrării bucuriei de a trăi vesperal și nocturn. Pe de altă parte, meritând să știi și că motivațiile pe cât de profunde și nedeclarate public, pe-atât de mărturisibile în momente de rugă politicoasă sau ceartă corturărească între vecini, decretează că cine nu simte, gândește, acționează și petrece în acelaș fel merită să moară, el și toată familia lui, ba chiar și morții personali deja deținuți. De nu știai asta, nu-i bai; mai devreme sau mai târziu precis ți se va indica și ura din toată inima.
În ce mă privește, până la urmă, cu riscul nerisipirii câtorva ani de preparative, totodată evitând șocurile dezamăgirii și stresului care vor fi urmat după, am decis frecventarea doar estivală și ocazională a „naturii” și „satului” de „dincolo de civilizație”. Practic, am decis să mă sinucid. Și-anume continuând a supraviețui majoritarmente și preferențial în centrul drăcesc de toxic al Bucureștiului. Urbea spectaculoasă vederii, dar criminală-n inesteticul biologic, mi-e ca o concubină consoartă pe care-o ador, din pricina căreia și cu ea de gât urmând a sfârși.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Perfect adevarat cele povestite de dv.Din pacate legea urbanismului si amenajarii teritoriului nu a fost respectata deloc si a avut si parti care au lasat loc de coruptie si mafie imobiliara. In alte tari europene in o comuna chiar daca esti proprietar nu construiesti cum iti trazneste prin minte, in interior poti face modernizari, dar exteriorul este similar cu ceea ce exista deja. Este vorba de peisaje urbanistice si culturale care la noi sunt doar pe hartie. Se construieste modern dar in afara intravianului existent si case singulare, dara vecinatati. Mafia imobiliara si coruptia primarilor a permis orice. Iar demolari in forta pentru incalcarea legii nu exista. Iar primarul Capitalei care a oprit PUZ-urile abuzive are parte de procese.
Completare- fara vecinatati.
Domnule Bălașa, sunteti nehotărît. Dacă într-adevăr ati fi vrut sa scăpați de mediul toxic din București (din punctul meu de vedere orice capitala e toxică) ați fi facut-o deja. Dar probabil comoditatea e factorul care vă împiedică să vă luați inima in dinti si sa luati cativa metri de pământ unde sa va faceti o căsuță. Sunt destule terenuri de vanzare la preturi bune. Si sunt mii de zone in tara asta mai departe de Bucuresti si mai ieftine. Exceptând o anumita formă de conviețuire cu unii semeni, nu stiu cat o sa va lipsească Bucureștiul. Totul e doar sa puneti si in practica ceea ce va doriti. Va spun asta din experienta, fiind născut si crescut într-un oraș mare din țară și plecat într-o zonă mirifică din munții Apuseni.
Solutia e un loc salbatic amplasat ma la indemina dar inaccesibil, unde materialele de constructii si proviziile se aduc cu magarii. Acolo de bine de rau nu ajunge valul de-civilizarii avansate si durabile. Sau sa-ti plasezi visul in mijlocul unui gigant industrial in ruina, a la Mad Max – protectie asigurata pe doua decenii. (tri-deceniul e unitatea de masura standard româneasca a progresului; s-ar putea denumi stiintific tri-deceniu-stagnare-româneasca, TDSRo).
mirosul de mitocani, descris de Duiliu Zamfirescu în „Viața la țară”, a căpătat multiple valențe toxice
„Pe -un picior de plai pe o gura de rai” ne-am asezat si noi visarea alaturea cu drumul . Cum „ iarna pe ulita ”nu prea mai reprezinta solutia ideala de a avea o locuinta idilica la sate, ne rumegam disperarea si ne intoarcem ,de bunavoie , la oile nostre .Ce poate fi mai curtat decit sa bati„ pasul pe loc ” prin maruntaiele centrului bucurestean acolo unde inca mai gasesti vreo cafenea aidoma celor de odinioara sau vreo bere, nefiltrata , rece , stind calare pe terasa inimosului Car cu bere .Cum „viata la tara ”nu a fost pasiunea mea nedorind nicind (inca din frageda pruncie ) , a ma imbuiba cu mirosul cotelor de porcine sau de zgomotul filfiitului aripilor unor oratanii binecuvintate de maica natura , m-am rezumar doar la binecuvintarile Capitalei neamului romanesc implinit fiind doara in orele petrecute prin parcurile (uneori ale Trandafirului ) datatoare de speranta aerului atit de curat (unii ar zice atit de putin curat) ce imi curata plaminii .Ma gindesc ,cu groaza cum le-a fi , semenilor mei, cei ce locuiesc prin vreun catun de prin cimpiile Baraganului in vreo casuta , sugubeata, care nu a mai vazut varuiala de zeci de ani si care vrajiti de calitatea indoielnica a vinului rosu , scos recent din vreo groapa aflata linga unicul WC-eu din fundul curtii , stau rastigniti in vreun sezlong „rupt in fund ” asa cum ii sade bine „rominasului cel viteaz ” . Oare cum se vor fi simtit orasenii , cei dornici de linistea satului , cind minati de iluzia si idealul (pierdut in negura unei lumi ce nu exista ) vietii la sate, fac cunostiinta , la ceas de sera , cu soricimea cea dornica de confort satesc sau cu nenumaratele alte animalute si viermisori ce bintuie , fara rusine ,prin ograda neamului .Stiut fiind cum„ sapa ”este unealta biruitorului si stiuta fiind importanta ei in omorirea boierului, cel hapsin, ala de punea ,netam, nesam ,botnita (doar la culesul strugurilor ) vasnicului iobag romanesc si influentati fiind de Istoria aratata noua cindva nu putem a nu fi dornici de a rascumpara pacatele strabunilor si de ne intoarce , de bunavoie, la asurzitorul zgomot al clopotelor Bisericii Satului(ce ne dadeau cindva ora exacta ) si la cadelnita atit de plina de neasemuita tamie(cit de imbietor era mirosul ei ).Filele de poveste au si ele farmecul lor atita timp cit Pacala si Tindala inca mai mustruluiesc„ Prostia Omeneasca ” acolo unde , fie vorba intre noi , unii mai viseaza sa se intoarca .Eu „ raman la toate rece ”si ma intorc la „Carul plin cu Bere” acolo unde inca mai admir impetuoasa cladire si farmecul ei de mult apus , savurind in linistea diminetii (in rest este o aglomeratie de te doare capul ) o bere (evident la halba ) dumnezeiasca ajutata de gustul unui , neegalat , mic crud (reteta originala ) pus(intins ) pe o felioara de chifla rumenita si asta doara ca sa imi aduc aminte de momentele adolescentei mele si daca vreo cunostiinta , afumata de vremuri, imi iese in cale nu ma sfiesc a imi povesti amintirile sau , mai nou , a discuta, cu priceperea data de trecerea anilor, despre subiectele la zi .„ O lume nebuna ”, nebuna de legat , ne apare acum in fata si parca o luam cu totii razna inspre a distruge ultimii trei zeci de ani de intelepciune .Nemultumitului i se ia darul poate deveni , chiar acum , realitate .
Pentru informarea dumneavoastra (si a multor altora care trăiesc cu aceeași impresie gresita), durata vietii unui bucurestean e, in medie (ce ti-e si cu statistica asta), cu 2,4 ani mai mare decit a altor romani. Date din 2015, ca mai noi nu prea am gasit.
Plus faptul ca , guvernantii grijulii , au oferit reducerea virstei de pensionare pentru cei care au locuit o suma de ani in localitati poluate . Nu stiu daca e si Bucurestiul inclus .
Eu nu am mai calcat in Bucuresti din anul 2014 . Pentru mine este o cloaca .
Oricare aglomerare mai mare de 8000 de bipezi este o cloaca . Am observat asta din multele mele experiente . Cifra poate suporta corectii oricind .
Primul articol din această serie a fost mai bun.
În parte aveți și nu aveți dreptate. E adevărat sunt zone în jurul Bucureștiului în care se întâmplă exact ceea ce descrieți dvs. adică ‘dezvoltarea’ haotică, construcții fără origine, direcție și sens. Dar nu e peste tot așa, vă spun din experiență, încă se pot găsi locuri liniștite și aparte.
Dacă nu vreți să vă facă umbră vreun bloc sau depozit singura variantă e sa achiziționați un teren cu suprafață între 2500 și 3000 mp (se găsesc și la 8, 10 e/mp) deci nu e o sumă imposibilă. Pe care ulterior sa ridicați ceva cu suprafață de maxim 40 mp. Pe perimetru plantați copaci cu coroană mare tei, platani care în 10 ani ating 8-10 m înălțime și de la 50 la 70 ani puteți să stați la umbra lor!
La tehnologiile existente azi puteți aveți nevoie sa vă conectați la rețeaua de energie electrică și atât restul utilităților se poate rezolva pe teren și fără costuri mari.
Pentru construcție parter sau parter mansardat alegeți o variantă in care comandați ceva prefabricat pe internet. Vine cu tirul și in maxim 1 săptămâna o montează, iar pentru 3 prize, 1 lavoar, 1 spălător și 1 baie sunt sigur că găsiți pe cineva cu care sa vă înțelegeți. Apoi rămâneți cu ceva finisaje interioare și exterioare pe care dacă sunteți bine sfătuit le puteți face și dvs.
Așa e, e groaznic ce se întâmplă în construcții, șmecheri cu case goale, urâte și credite pe 40j de ani.
Însă cineva cu înțelegerea dvs. dacă vrea să întreprindă un demers descris mai sus poate să facă ceva chiar excepțional cu o sumă cât o garsonieră mai mare în ‘dezvoltările’ astea noi. Doar n-ați găsit pe cineva să vă îndrume.
Sunt curios unde gasiti teren la 8-10 euro per metru patrat, pentru ca vreau sa cumpar si eu. Nu glumesc.
Nu de indrumatori duce lipsa Romania ci de oameni intregi la cap .
In societatea umana fiecare imbecil isi gaseste locul . Multi dintre ei traiesc regeste pentru ca gasesc needucati care sa le inghita ( pe bani ) elucubratiile .
@Adrian Popescu, orice om intreg la cap isi cauta indrumatori. Doar prostii si salbaticii nu au nevoie. Combinind cu spusele dvoastra rezulta de ce tocmai Ro nu ar avea nevoie de indrumatori.
Pe dumneavoastra nu indraznesc sa va contrazic .
Dumneavoastră vreți și-n căruță și-n teleguță. Sunt suficiente sate în care puteți trăi așa cum vă doriți. Sunt departe de București, nu prea ai ce lucra. Vă recomand satul meu natal, undeva în Vâlcea; e minunat, liniște, oameni bătrâni care nu construiesc, nu fac gălăgie. Copiii lor au plecat, cum am făcut și eu, că nu poți trăi doar admirând peisajul, ai nevoie de bani. În marginea Bucureștiului vă așteptați să găsiți liniște?
Solutia este sa va duceti mai departe de Bucuresti, minim la 150 de km.
Dar nu inspre Valea Prahovei/Brasov.
Incercati spre Buzau in zona montana a judetului. Sa un Dambovita… Unde nu sunt statiuni turistice in principiu…
Gasiti terenuri la preturi foarte bune (puteti gasi si la 5-7 Eur/mp).
O casa pe structura de lemn cu pereti de OSB o sa va coste cam 750-800 euro/mp la gata (adica fara mobilier). (Pentru carcotasi, tineti cont ca s-au scumpit tare materialele.)
Merita sa faceti investitia asta daca va puteti muta cvasi-definitiv acolo, adica daca profesia va permite sa lucrati de acasa in majoritatea timpului.
Altfel, decat sa bagati 80.000 de euro acolo mai bine faceti 20-40 de vacante de lux.
Cat despre imprejurimile Bucurestilor… haos, aveti dreptate, dar nici n-avem ce face.
Pentru ca ne si place sa luam la 1000 de euro metrul patrat la gata. Daca ar exista reguli de uebanism si arhitectura pe bune, ca in occident, nu ai mai gasi nimic sub 3000 de euro per metru patrat.
prin urmare n-am mai fi 90% proprietari ci 30% ca in Germania.
cred ca merita mentionat si aspectul acesta.
Intodeauna mi-am dorit sa am o casa la tara, de vacanta. Ca urmare prima achizitiei dupa apartamentul in care stau in Bucuresti a fost aceasta casa, 1200 mp de teren, casa batraneasca pe care am renovat-o incet-incet.
Fac 50 min pana acolo din fata blocului, daca vreau sa fac naveta la munca si inapoi pierd aprope 4 ore pe zi asa ca prefer sa merg acolo doar in week-end.
Tot ce spuneti este corect, inclusiv faptul ca in satul in care am aceasta casa si-a facut unul un bloc P+2 care nu are nicio legatura cu nimic din ceea ce exista in acel sat sarac. In 20 de ani de cand am aceasta casa strada pe care stau s-a depopulat din 20 de case de pe strada sunt locuite permanent doar 3-4 restul devenind case de vacanta ale mostenitorilor marea lor majoritate bucuresteni care, ca si mine, astepta pensie pentru a se retrage la aer curat
Oare cate vacante iti poti face cu cat cheltuiesti sa ai a 2-a casa? Plus cheltuielie lunare si intretinerea de dupa? Vis frumos, dar foarte, foarte pagubos.
Multi dintre cei care fac asta sunt crescuti la apartament si inteleg printr-o casa de vacanta doar un loc cu gazon si gratar … ma bufneste rasul, dar majoritatea pe care-i chiar asa sunt.
Plus ca nu ajung saptamanal in casa respectiva.O casa nelocuita se degradeaza. Plus iarna trebuie mentinuta la o temperatura pozitiva (evitarea craparii instalatiilor, evitarea igrasiei, etc.). Sa mai punem periocolul de a fi sparta, distrusa, etc. … deci cate cheltuieli pentru 4-6 zile pe luna „in natura” ?
Daca vrei doar pentru pensie solutia e simpla – cand iesi la pensie vinde apartamentul si construieste sau cumpara o mica proprietate in zona cat de cat cu aer si imprejurimi curate. De ce sa te chinui ani de zile, ca poate o sa te bucuri candva.
Ironia sortii va face ca aerul din Bucuresti sa fie mult mai curat peste 20 de ani … si asta nu pentru ca vor reusi autoritatile sa faca ceva, ci doar pentru ca se va migra catre masini electrice.
„La tara” langa Bucuresti va fi in mare parte aceiasi mizerie si atunci, ca nu sunt multe semne de crestere a gradului de civilizatie prin partea asta e Europei… deci o casa la care sa te retragi ar trebui sa fie de la 50 km incolo de Bucuresti, ceva care nu se pupa cu naveta zilnica.
In concluzie, asa cum spune si autorul pe la inceput, nu va mai luati dupa prieteni, dupa trenduri, ganditi cu capul vostru ce aveti realmente nevoie, ce va permiteti si ce sunteti gata sa va asumati … plata o faceti voi, nu cei dupa care va luati … si banii inseamna munca … cat sunteti dispusi sa munciti in plus?