vineri, martie 29, 2024

Scoala, pe calea regasirii

S-o spunem – cu bucurie – şi pe cea bună: cu puţin timp înainte de Crăciun d-l Ministru al Educaţiei a anunţat constituirea unui grup de reflecţie menit a gândi schimbarea programelor (curriculei) în învăţământul preuniversitar. Sunt pe lista ministrului 11 persoane – mai cunoscute sau mai puţin cunoscute opiniei publice – dar a căror probitate profesională şi profesorală e dincolo de orice dubiu (academicianul Solomon Marcus, d-nele Manuela Prajea, Oana Moraru şi Tincuţa Apăteanu şi d-nii Ştefan Vlaston, Alexandru Mironov, Florin Colceag, Radu Gologan, Radu Dop, Florin Munteanu şi Marian Staş). Oamenii aceştia au câteva calităţi pe care d-l Curaj se poate baza: mai înainte de toate au o experienţă concretă şi permanentă a şcolii, aşa cum e ea. Nu sunt funcţionari de meserie, ci profesori de vocaţie. Nu sunt persoane culese de pe culoarele inspectoratelor, cu “formularele” şi “raportările” lor, ci oameni care vin de la clasă (în care îşi fac bine treaba), unde au de-a face zilnic cu elevi şi părinţi. Altfel spus e vorba de oameni care cunosc problemele concrete ale învăţământului preuniversitar românesc. În al doilea rând, toţi cei menţionaţi ştiu să spună – clar, ferm, elegant şi politicos – ceea ce gândesc (şi gândesc cu adevărat – o arată toată prestaţia lor publică), fără a se pierde în divagaţiile procedurale ale limbajului aulic al “comisiilor” ministeriale. Cei 11 sfătuitori ai d-lui Ministru au marea calitate de a aduce o voce umană în mediul eterat al “înalţilor funcţionari” ai educaţiei (care, demult, nu mai vorbesc limbi pământene). Pe lângă toate acestea, cei nominalizaţi de d-l Curaj sunt suficient de mulţi pentru a avea o diversitate de perspective asupra problemelor actuale ale educaţiei şi suficient de puţini pentru a putea cădea de acord asupra unor principii de bază pe care se cuvine a fi aşezat învăţământul zilei de mâine. Să îi felicităm pe fiecare pentru tot ceea ce au făcut până acum! Şi pe d-l Curaj pentru această inspirată alegere! Şi să le dorim, tuturor, puterea de a face ceea ce nici un minister şi nici o comisie n-a făcut în ultimii 26 de ani în educaţie!

Mai de fiecare dată s-a căzut de acord că programele sunt fie greoaie, fie anapoda şi că trebuie schimbate, însă perspectiva regândirii lor i-a speriat pe toţi miniştrii (cei cu mandate lungi, căci cei cu adminsitraţii scurte nici măcar n-au putut lua în considerare o schimbare efectivă). Ca atare, cu toţii s-au mulţumit să cârpească o programă care – în mare – dăinuia cam de pe vremea d-lui Mircea Maliţa (undeva între Legile Educaţiei din 1968 şi 1978, dacă nu mă înşel). E limpede că învăţământul acela fusese croit pe cu totul alte criterii decât pe cele ale lumii de azi. Şi, în mod paradoxal, nu ideologia s-a dovedit piatra lui de încercare. Învăţământul ideologic (cine-şi mai aduce aminte de orele de “Cunoştinţe social-politice”, “Economie /socialistă/”, “Filosofie /materialist-dialectică/”, “Istorie contemporană” – română şi universală, ştie la ce mă refer) era destul de bine izolat de restul materiilor şi ajunsese atât de formal şi de caricatural, încât îndepărtarea lui – odată cu manualele respective – a venit firesc şi nu a creat nici un fel de discuţii. Problema adevărată era restul, adică ceea ce azi suntem dispuşi a considera partea bună (sau cel puţin “tare”) a şcolii comuniste. Mai înainte de toate scopul acestei şcoli nu era – în primul rând – educaţia, ci, în logica planificantă a acelui timp, pregătirea personalului necesar industriei (care era coloana vertebrală a economiei socialiste). Şcoala producea cadrele necesare industriei şi, ca atare, era reglată de dezvoltarea acesteia (pe care, la rândul ei, o organiza planificarea centralizată). Altfel spus, întregul învăţământ era aliniat felului în care era planificată evoluţia economică. Aceasta din urmă comanda şi numărul de studenţi (pe specializări), şi numărul de muncitori calificaţi şi tipul de pregătire pe care trebuiau să-l aibă şi unii, şi alţii la finele Liceului. Astăzi e încetăţenit obiceiul – atât printre studenţi, cât mai ales printre părinţii lor – de a deplânge inexistenţa locului de muncă garantat (a “repartiţiei”) pentru cei ce termină o şcoală (în general, acum, o universitate). Foarte puţini sunt cei care înţeleg că repartiţia era solidară cu planificarea locurilor de studiu (în licee şi facultăţi) şi, mai ales, cu organizarea centralizată a întregii economii. În momentul în care – de voie sau de nevoie – după ’90 s-a renunţat la economia planificată, şcoala a ajuns ea însăşi să aibă ca unic reglator piaţa (aşa imperfectă şi haotică cum e ea în România de azi). Iar cei care regretă azi inexistenţa locului de muncă garantat s-ar cuveni să-şi amintească mai în detaliu cum era şcoala “de pe vremea aceea”: cu licee bune puţine (unul, două în marile oraşe), la care se intra cumplit de greu, cu copii care trebuiau să-şi hotărască viaţa la 14 ani, cu meditaţii şi suprameditaţii, cu un procent infim de admişi la facultate, cu ratarea “în producţie”, ba şi cu repartiţia decisă pe baza principiului “omogenizării” la sacră naţională. Nu era o şcoală mai bună decât cea de azi, ci una mai strictă. Pe de o parte moştenise ceva din severitatea învăţământului interbelic, cu pedepsele lui corporale (pe vremea mea încă erau la modă), pe de alta presiunea obligativităţii reuşitei (sau conştiinţa eşecului) îi maturiza mult mai devreme pe copiii care, oricum, nu aveau nici a mia parte din “distracţiile” lumii de azi. Şcoala comunistă, pe care acum o idealizăm (amintindu-ne doar ceea ce era bun în ea: un profesor care ne-a acordat atenţie, o materie care ne-a plăcut, prietenii şi isprăvile acelor ani, prima iubire, primii blugi, primele filme “la video”, etc.) era departe de-a fi atât de idilică precum o prezintă părinţii de astăzi copiilor lor. Dacă elevii de acum se plâng de materiile lor dificile, se cuvine ca părinţii să le spună că acestea sunt moştenitoarele directe ale programei şi ale manualelor din anii comunismului. Dat fiind că atunci totul era orientat spre industrie şi deoarece pivoţii industriei erau pe de-o parte inginerii, pe de alta muncitorii calificaţi, scopul învăţământului – a cărui expresie erau faimoasele “Licee Industriale” – era producerea în serie a acestor tipuri profesionale ale “lumii noi”. Atât un inginer, cât şi un muncitor calificat e un om în contact permanent cu tehnica, iar aceasta – cum se ştie – are la bază ştiinţa; în speţă “ştiinţa tare”: fizica şi chimia şi, evident, fundamentul lor matematic. Asta se învăţa, cu asupra de măsură, în şcolile lui Ceuşescu: matematică, fizică şi chimie. Ideea era ca un absolvent de liceu care trece în fabrică să poată intra imediat în producţie, fără calificări suplimentare (ceea ce însemna că poate citi o schemă electronică, poate efectua – mental – operaţii legate de reglajul utilajelor, poate supraveghea trecerea de la planşetă la execuţia standardizată a unui produs, etc.), iar cel ajuns la faimoasa Politehnică intră direct în specializare, fără a mai pierde timpul cu cursuri introductive. Învăţământul preuniversitar era de aşa manieră conceput – să nu uităm, totul era planificat în acel timp – încât să scurteze maximal timpul de calificare al unui lucrător al industriei socialiste. Ca atare, elevul trebuia să aibă, la finele liceului, asimilate disciplinele teoretice pe care se articula tehnologia acelui timp (evident, mult mai puţin informatizată decât cea de astăzi). Elita liceelor din fiecare judeţ se rezuma la clasele de “Matematică – Fizică”, pepiniera viitorilor ingineri (şi, colateral – căci Fizica şi Chimia erau materii de examen – a viitorilor medici). Liceele care au avut asemenea clase sunt Colegiile Naţionale de azi. Iar profesorii acestor licee, dacă n-au trecut în universitar, sunt legendele – vii sau defuncte – ale învăţământului local. Deşi Politehnicile şi-au pierdut prestigiul sincron cu ruinarea idustriilor cărora le furnizau personalul, liceele acestea au continuat să prospere, dimpreună cu profesorii lor, cu clasicele culegeri (Gheba, Petrică, Olivotto, Năstăsescu, Hristev, etc.), cu manualele şi cu grosul programei din vremea “marelui salt înainte” de la sat la oraş. “Un liceu serios” însemna – şi după Revoluţie – “un liceu în care se face carte”, cu aceiaşi profesori şi după aceleaşi culegeri, deşi nu mai era clar cu ce scop, căci tinerii se orientau mai curând după Ştiinţe Economice (e drept, aici trebuie ceva matematică), Drept sau Relaţii Internaţionale. Această punere la lucru a adolescenţilor postdecembrişti reprezenta, în ochii părinţilor lor (crescuţi pe vremea “eticii şi echităţii socialiste”) o garanţie de maturizare a tânărului şi de seriozitate a şcolii. Profesorii aveau tot interesul să păstreze vechea structură a programei, mai întâi pentru că era cea pe care-o cunoşteau (unii pentru că o predaseră timp de decenii, alţii pentru că se formaseră în ea), apoi pentru că testarea mecanică, bazată pe rezolvarea (la fel de mecanică) de probleme le oferea cea mai simplă (şi mai “obiectivă”) modalitate de “evaluare” a elevilor. Dar e o diferenţă – pe care şcoala românească n-a prea făcut-o nicicând – între a înţelege ceva şi a găsi răspunsul corect al unui exerciţiu sau a unei probleme. Poţi să înţelegi ceva şi dacă nu ajungi la răspunsul corect; un om educat înţelege ce vrea fizica atomică, genetica sau “noul roman” (învechit cam demult) şi dacă nu le stăpâneşte în detaliu aparatul conceptual. Pentru că un om educat are – format în timp – mecanismul mental care-i permite să selecteze ceea ce e semnificativ în contextul de care se ocupă, e capabil să-şi folosească (fără a abuza de ea) imaginaţia şi poate să stabilească corelaţii pertinente (adică, măcar în parte, verificabile) între datele de care dispune. Şi tocmai de asta e un om educat. Când parcurge drumul până aici şi rezultatul efectiv al problemei nu ţine de domeniul lui de expertiză, nu e atât de important dacă ajunge sau nu la el. Dacă nu ajunge, va şti întotdeauna unde sau împreună cu cine să-l caute. Dar, în egală măsură, poţi să obţii rezultatul şi să nu înţelegi mai nimic (sau foarte puţin) din problema de care te ocupi. Trecem peste faptul – nu chiar atât de benign, nici pe vremea aceea – că poţi pur şi simplu să copiezi rezolvarea problemei şi “să ieşi bine” la verificarea caietelor. Mai bizar e faptul că ajungi să poţi rezolva tu însuţi problema fără ca, totuşi, să reuşeşti s-o pricepi. Despre ce e vorba? La şcoală faci o serie de exerciţii, acasă ai altele, ca temă (din manual), la meditator altele (din culegeri), toate de acelaşi tip (şi care, în general, presupun aplicarea unei/unor formule într-un set de operaţii). Făcând multe, până la urmă dobândeşti “deprinderea” de-a le rezolva, dar ea nu se bazează în mod necesar pe înţelegerea a ceea ce faci, ci pe un soi de reflex condiţionat în faţa unui tip de problemă. Omul care ajunge aici e capabil să reproducă – uneori remarcabil – algoritmi de calcul, dar poate să aibă o înţelegere cu totului superficială a ceea ce face. El e similar celui din domenii mai “lumeşti” (filosofie, sociologie, economie sau – vai! – politică) căruia i se pare că spune ceva atunci când practică, în virtutea obişnuinţei, un “joc de limbaj” în care reluarea stereotipă a aceloraşi termeni şi a aceloraşi sintagme ţine loc de explicaţie. Se poate ca acest din urmă personaj să nu fi gândit niciodată cuvintele pe care le debitează circumstanţial, dar asemeni rezolvitorului de probleme, a găsit algoritmul care le face “să prindă” “la public”, deşi nu(-i) spun nimic. Şi, la fel de bine, s-ar putea ca omul acesta să fie produsul direct al elevului care nu înţelege ce rezolvă. Nebeneficiind de înţelegere, rezolvarea e ea însăşi doar parţială şi incapabilă să genereze cunoaştere aprofundată. Astfel că, deşi plebiscitată de mulţi părinţi (ca disciplină la vârsta rebeliunii) şi de mulţi profesori (ca o cale simplă de a-şi păstra prestigiul local şi, pe cale de consecinţă, de-a mai face un ban din meditaţii) şi practic neschimbată (în structura ei) de Minister, această modalitate de-a învăţa duce – prea adesea – la o pseudocunoaştere. Şi cam acesta s-a dovedit a fi efectul şcolii nostre în ultimele decenii. În ultima vreme – cam de când ne plângem de starea tot mai jalnică a învăţământului – el a ajus vizibil în ochii tuturor, inclusiv ai copiilor. Generaţiile actuale, care trăiesc într-o lume cu mult mai multe opţiuni decât cea a părinţilor lor, au pierdut spaima de imperativul lui “trebuie”. Şi, odată cu asta, au realizat patenta inadecvare a acestei programe gândite într-un alt veac, pentru o altă lume şi a cărei singură finalitate mai e dată de nişte examene care, în fapt, nu testează nimic din ceea ce elevul a dobândit efectiv în şcoală. Acum programa aceasta informă şi diformă stă între elevi, profesori, părinţi şi Minister şi nimeni nu ştie ce să facă cu ea. E limpede că nu e bună, căci până şi logica internă (prea abstractă pentru un elev şi greu de urmat de un profesor ce predă într-un “mediu defavorizat”) pe care-o avea în alte vremuri i-a dispărut după atâtea “reforme” şi “restructurări”, scoateri şi introduceri de discipline şi de capitole, schimbări de termeni, de “obiective” şi de “metode”. Programa actuală, aşa cum arată ea, e ruina a trei decenii de “evoluţie” a învăţământului românesc. Problema e ce-i punem în loc. Şi pentru asta şi-a adunat d-l Curaj sfătuitorii. O spun încă odată: i-a ales pe cei mai buni. Dacă va şti să-i şi asculte, va avea de câştigat toată educaţia românească.

Fără a îndrăzni să mă compar cu aceşti cunoscători din interior ai învăţământului preuniversitar (pe care îl ghicesc doar, urmărind-o pe fiica mea, elevă în clasa a VIII-a şi vorbind cu studenţii primului an universitar), aş spune un cuvânt despre lucrurile pe care le pot înţelege eu cu privire la ceea ce poate fi făcut. Primul aspect asupra căruia m-aş opri este atenţia faţă de elev. Cred că de aici ar trebui să se pornească. Oricine intră într-o şcoală, ia un manual sau un caiet, se uită pe o culegere sau ascultă un profesor la-ntâmplare va rămâne cu impresia că, în şcoala românească de azi, elevul e un fel de “materie primă” pe care un sistem foarte complicat o “procesează” pentru a obţine “un produs de serie”. Aici accentul cade pe “mecanism”: e atât de mare, de sofisticat şi de impunător încât “materia primă” pare a avea doar funcţia de a-i justifica existenţa. Şcoala noastră nu e gândită (în ciuda tuturor discursurilor fals lăcrămoase) pentru elevi; ea e gândită pentru Minister, pentru Inspectorate, pentru “raportări”, pentru “Domn’ Director”, pentru “acoperirea orarului”, pentru “norme”, pentru “orele dechise”, pentru “inspecţii” şi câte şi mai câte. Elevii au aici rolul corului din teatrul antic: produc impresie doar aliniindu-se la unison, intervenind – într-un cadru perfect regizat – doar atunci când li se face semn, răspunzând precis (şi fără nimic în plus) şi cun patetism juvenil la ceea ce li se cere şi, eventual, împărţind cu profesori, directori şi inspectori premiul pe care l-au luat de unii singuri (şi stipendiaţi de părinţi). Elevul e o genericitate în şcoala românească; în schimb directorul şi inspectorul sunt nişte prezenţe masive şi inconturnabile. Cred că aici lucrurile trebuie schimbate şi schimbarea aceasta ar presupune, în ordinea instituţiilor educaţiei, vorba lui Nietzsche, “o răsturnare a tuturor valorilor”. Principiul ei de bază ar trebui să fie abolirea lui “trebuie”. Sigur că, în lumea noastră, o atare măsură ar avea un enorm potenţial anarhic şi toată această faună de birocraţi ai învăţământului îl va clama pătimaş ameninţând cu prăbuşirea completă a “ordinii”, “disciplinei” şi “respectului” în virtutea cărora astăzi pot reduce la tăcere pe oricine nu e de acord cu matrapazlâcurile lor. Abia atunci când autoritatea lor va fi nevoită să-şi găsească un alt reper decât fatalul “trebuie”, abia atunci va începe să se mişte ceva în educaţia românească.

Cum poate fi realizat acest lucru concret? Probabil prima cale e aceea de-a stabili un minimum necesar. Minimum nu înseamnă manuale, culegeri, “itemi de evaluare” şi alte asemenea, ci un lucru foarte simplu: ce şi cât din matematică (sau istorie, sau biologie, sau ce vreţi) merită să înveţe un elev care nu se va specializa în această disciplină? Pentru a răspunde acestei întrebări va trebui să scăpăm de meteahna naţională a pasiunii pentru extreme: totul sau nimic. Ori lucrăm după 20 de culegeri şi după tratate universitare, ori nu ne trebuie nimic altceva decât număratul pe degete (că de restul se ocupă funcţiile telefonului mobil). E manifest faptul că acestea sunt poziţii radicale care, în fapt, nu spun nimic despre ce s-ar cuveni să ştie un elev. Personal nu sunt adeptul scoaterii materiilor de bază din programă; în măsura în care lumea – şi particular Europa – modernă (cu şcoala ei cu tot) e produsul ultimelor trei veacuri de istorie şi acestea, la rândul lor, sunt opera “revoluţiei ştiinţifice” începută în secolele XVII – XVIII, a-l priva pe elev de fundamentele ştiinţei revine la a-l îndepărta de sursele identităţii lui. Şi, în egală măsură, la a-l face să-şi rateze contemporaneitatea cu lumea în care trăieşte, lume fasonată de derivatele tehnologice ale ştiinţei. Copilul acesta e în situaţia de a înţelege logica lumilor virtuale, felul în care funcţionează internetul sau comunicaţiile satelitare, ingineria genetică şi progresele imunologiei, neuropsihologia, ecologia poluării, riscurile unei lumi văzută la scară planetară, felul în care se întâlneşte istoria mare cu cea mică, a individului, farmecul (uneori desuet) al literaturii şi puterea muzicii, a filmului şi a mediei omniprezente. Într-un fel sau altul are de-a face cu toate acestea, se mişcă permanent între ele şi şcoala îl poate ajuta să le înţeleagă, să le ordoneze, să distingă importantul de nesemnificativ, plauzibilul de halucinant, să judece cu mintea lui şi să aleagă în cunoştinţă de cauză. Aceasta mi se pare miza reală a şcolii. Sigur că pentru a ajunge aici e nevoie de multe. D-l Curaj a spus, la un moment dat, că intenţionează să stabilească legături şi cu Academia Română. Şi acesta e un lucru bun, dat fiind că va fi nevoie de oameni din toate domeniile care să se pronunţe cu privire la ceea ce e semnificativ în ştiinţele pe care le practică. Şi dincolo de zidurile Academiei sunt mulţi specialişti de mare valoare care pot fi solicitaţi de d-l Ministru. Domnia sa poate începe – din grupul celor 11 – cu matematica: d-nii Solomon Marcus, Radu Gologan şi Florin Colceag (mai sunt, la Academie, d-l Gheorghe Păun, la Universitate, d-l Liviu Ornea, prin străinătăţuri d-nii Ciprian Foiaş şi Cristian Calude, şi vor mai fi şi alţii) sunt deopotrivă matematicieni şi profesori eminenţi şi ştiu perfect care e matematica de care nevoie un elev ce nu va urma o carieră matematică. Două lucruri mi se par utile în gândirea acestor conţinuturi: mai înainte de toate o spargere a unităţii disciplinei. Asta vrea să spună că da, matematica e necesară şi nu trebuie evacuată din nici o programă şcolară. Doar că nu e nevoie să se predea aceeaşi matematică (după aceeaşi programă şi aceleaşi manuale) în toate şcolile. La clasele obişnuite poate fi făcută o matematică simplă şi cât mai adaptată contextelor de viaţă, cei ce urmează filologia sau istoria pot face o istorie a matematicii, la clasele de Matematică (şi în mod particular cu loturile de olimpici) poate fi făcută o matematică mult mai complexă decât cea din manualele de acum. În fapt, nu de o programă de matematică e nevoie, ci de patru – cinci programe diferite. La fel şi la celelalte discipline, inclusiv la muzică – matematicienii o pot învăţa în conexiune cu specializarea lor de bază. Tot aşa şi istoria – pentru ei poate fi o istorie a ştiinţei. Şi orice altă disciplină. Această diversificare a disciplinelor ar corespunde deopotrivă diversităţii umane a elevilor şi diferenţelor de specializare a profesorilor şi a şcolilor. Excepţia ar constitui-o literatura. Aici cred că ar fi esenţial ca elevii să fie puşi în contact, de mici (şi proporţional cu înţelegerea lor), cu marile cărţi ale culturii clasice. Personal consider că ar fi de preferat să se renunţe la patetismul naţional, în favoarea deschiderii universale. Un elev căruia-i va place să citească de pe urma contactului cu marile cărţi, va avea toate şansele să întâlnească la un moment dat şi autorii români. Unul care va urî lectura, pentru că a fost obligat să buchisescă autori desueţi, nu va citi în veci vreo carte din cele ale clasicilor autohtoni. Ceea ce e de reţinut aici e faptul că disciplinele şcolare nu sunt nişte “produse” ale “metodelor şi tehnicilor pedagogice”, ci chintesenţa a secole de cultură. Conexiunea dintre şcoală şi cultură este, poate, cel mai stringent imperativ al noilor programe. În al doilea rând, atât programa cât şi manualele se cuvin a fi minimale, limpezi în intenţii şi scrise într-o limbă clară. Funcţia programei şi a manualului e aceea de a orienta, nu de-a da “absolut totul” (cum scrie pe unele culegeri de azi). Rolul acestor instrumente e acela de a oferi nişte repere temeinice – puţin înseamnă şi bine sedimentat – pentru cei care se mulţumesc cu atât şi a-i îndemna la mai mult pe cei care caută şi altceva. În egală măsură, o programă minimală înseamnă mai multă libertate pentru profesor, ceea ce se poate traduce în mai multă exigenţă faţă de sine şi de disciplina sa. Dacă mi-e îngăduit să-l folosesc o dată pe “trebuie”: trebuie abolit tot formalismul care sufocă educaţia zilei de azi, toate “fişele”, “dosarele” şi celelalte aberaţii “psihopedagogice” ale căror singură utilitate e aceea de a întreţine o castă de impostori şi profitori în inspectorate şi universităţi. Hârtiile acestea nu produc nimic util în relaţia dintre profesor şi elev. Ele nu fac decât să-l greveze pe profesor cu o “activitate suplimentară”, care-i mănâncă timpul şi bruma de dispoziţie şi care-i lasă gustul amar al neîndreptăţirii în reparatizarea “salariilor de merit”. În schimb îi îngraşă pe numărătorii de foi din inspectorate şi pe profesioniştii vorbelor fără conţinut din “Departamentele pentru perfecţionarea personalului didactic”. Indiferent ce se va face la bază – cu curricula şi cu profesorii – atâta timp cât nu va fi spart monopolul acestor caste parazitare, soarta şcolii româneşti nu se va schimba. Căci, menţinând aceste “instituţii” (şi aceleaşi personaje în fruntea lor) va fi greu să li se explice profesorilor că datoria şi atenţia lor trebuie să fie orientate spre elevi şi nu spre “Domnu’ Inspector” sau “Domnu’ Profesor” de care depinde calificativul lor. Tot ceea ce duce la slăbirea acestor focare ale imposturii este de bun augur pentru şcoală. Căci ele nu emană doar frică în corpul didactic, ci şi un limbaj pe cât de artificial, pe atât de nerod pe care ceilalţi profesori îl preiau din supuşenie şi îl reproduc fără a-l mai mesteca. Aşa s-au născut stupizeniile din manuale, din culgeri şi din formulările de pe la concursuri. Împotriva acestei exprimări ridicole şi gongorice nu e decât un leac: faptul de a vorbi puţin şi clar. Adică pe înţelesul elevilor, nu al “psihopedagogilor”.

Sigur, mi se va putea obiecta, lucrurile acestea sună drăguţ ca intenţii, însă un ministru are – spre deosebire de un articlier (care scrie ce-l taie capul) – nişte datorii destul de clare. El nu doar că nu poate pune în practică toate ideile, mai mult sau mai puţin trăznite, care i se oferă, dar – în majoritatea cazurilor – nu poate face nici măcar ceea ce ar dori să facă. Şi asta deoarece abia când, ajungând în vârful piramidei, înţelege complexitatea structurii pe care o reprezintă, realizează cât îi e de mică marja de mişcare. În primul rând el are în responsabilitatea sa nişte oameni şi, oricât ar vrea să-i schimbe (atât pe dinăuntru, cât şi cu alţii, din afară), îşi dă seamă că a atenta la “drepturile” lor revine la a încălca un tabu. În general, la noi, orice reformă s-a oprit la acest prag: la momentul în care urmau a fi daţi afară nişte oameni. Aici aproape toţi miniştrii s-au pierdut şi au ajuns la schimbarea à la roumaine: oamenii (care nu puteau fi nici “resetaţi” lăuntric – acesta fiind privilegiul divinităţii; nici daţi afară) au sfârşit prin a fi schimbaţi unii cu alţii, iar “reforma” a eşuat în permutare, păstrând intact “sistemul” pe care aceşti oameni îl întrupau. Spuneam mai sus că focalizarea pe elev înseamnă mai puţine discipline (cele esenţiale pentru formarea omului modern), mai puţină informaţie şi mai multă libertate pentru profesori (adică dispariţia “instituţiilor” supraordonate, dar fără un rost precis). Da, dar asta ar însemna, automat, mai puţini oameni – şi nu doar dintre cei de rând – în şcoli şi, mai ales, în inspectorate. Cu toate că ne plângem mereu de cât de mare e numărul de elevi în clase şi cât de încărcată e programa, în fapt, în toate şcolile – cel puţin în oraşe – personalul didactic e supranumerar (iar în inspectorate e excesiv). Sunt o mulţime de oameni care nu fac mai nimic şi somnolează citind din manuale şi punând elevii să rezolve probleme la tablă, aruncându-le o minge şi dispărând, sau pur şi simplu lăsându-i să facă ce vor, dar fără gălăgie. Oamenii aceştia aşteaptă după-amiaza ca să mai facă un ban din meditaţii şi, la modul general, îşi aşteaptă pensia. Din păcate, cu cei mai mulţi dintre ei nu mai e nimic de făcut. Bineînţeles că apostolii limbii de talaş ne vor explica cum îi vor recicla şi recondiţiona ei pe la cursuri de “pedagogii incluzive” şi de “folosirea noilor tehnologii în procesul didactic”, însă – o ştim şi noi, o ştiu şi cei interesaţi – toate acestea sunt pure baliverne. Pe noii pedagogi nu-i interesează decât banii ce vin din înscrierile la cursurile (sau “trainingurile”) lor, din “proiecte” şi din “atenţiile” de la inspecţii. Iar profesorii aceştia obosiţi nu se vor decât la pensie şi, pentru a ajunge acolo, sunt dispuşi să mai plătească bilet pentru încă o haltă. Dacă d-l Ministru vrea să facă cu adevărat o schimbare trebuie să găsească o cale de a se ocupa de oamenii aceştia (altfel decât dându-le o mână de ajutor pedagogilor). Mie unuia mi se pare că aceasta e cea mai mare problemă a învăţământului românesc de astăzi. Din exemplul d-nei Moraru, d-l Curaj poate vedea câte au putut (şi pot) face o mână de oameni motivaţi, cu o viziune asupra vocaţiei lor, puşi pe treabă şi nedispuşi să înghită orice. Aceasta s-ar cuveni să fie structura de bază a oricărei şcoli. Dacă acest ferment e înăbuşit cu oameni fără nici un alt orizont decât pensia şi cu comisii, Inspectorate şi inevitabilii DPPD-işti, tare mă tem că nu se poate obţine mai mult decât ceea ce avem şi acum. Aici, ca să fiu sincer, nu ştiu ce e de făcut. Poate o colaborare cu Ministerul Muncii i-ar fi de folos d-lui Curaj. Dânsul va trebui să găsească o soluţie pentru aceşti oameni care să fie, în esenţă, una solomonică: să-i îndepărteze de la clasă (pentru a-i lăsa pe ceilalţi să mişte lucrurile), dar să nu-i arunce pe drumuri (pentru a preîntâmpina revolte, procese şi voturi pierdute). Dacă ia în serios această provocare şi se ocupă temeinic de ea, s-ar putea ca aceasta să fie cea mai mare realizare a mandatului dânsului ca Ministru. Dacă o ignoră, reforma domniei sale riscă să cadă în gol, deoarece tot ceea ce pretinde că scoate pe uşă va trebui reintrodus pe fereastră. Dacă oamenii “sistemului” nu sunt puşi pe linie moartă, atunci va trebui să le dea ceva de lucru şi iarăşi programa va fi – şi încă în scurt timp – parazitată cu materii inutile şi cu binecunoscutul jargon patetico-lemnos.

Dar să ne întoarcem încă odată la elevi: mai e un lucru de care trebuie să ţină cont tentativa de regândire a programelor – accesul elevilor la noile tehnologii media. Aceasta e o realitate şi ea a depăşit cu mult tot ceea ce poate oferi, astăzi, şcoala (sau cel puţin toate şcolile dintr-un judeţ, cu excepţia celei mai bune, în care părinţii suplinesc ce nu poate direcţiunea). În general la noi se lucrează încă cu calculatoare din acelea mari cât lăzile şi, cu puţin noroc, cu câte un proiector (în general încuiat în birou la director). În rest, ce-a mai căzut din “proiecte” şi de la “partenerii externi”. Altfel spus, tehnologia de bază e tot tabla, planşele de pe vremea “Ministerului Învăţământului”, mulajele de ghips şi banda de magneziu. Lucrurile acestea – aflate toate “pe inventar” – sunte etalate ca nişte moaşte la care elevul se poate uita, dar (cu excepţia tablei) nu le poate atinge. Dar, să fim serioşi, noi vorbim de elevi care au acces la internet – şi se folosesc de el! – pe telefonul mobil. Reducerea costurilor abonamentelor şi telefoanele cvasi-gratuite au generalizat aproape pretutindeni acest lucru. Ceea ce înseamnă că profesorii sunt în situaţia de a compune cu elevii; căci aceştia din urmă au ce le arăta primilor de pe unde navighează, în vreme ce primii, cu excepţia stârvurilor de care am vorbit mai sus, nu prea pot pune altceva în joc. Or aceste jalnice resturi ale unei modernităţi de anii ’80 nu le mai spun nimic elevilor de astăzi. O oră de geografie poate să însemne altceva decât a arăta cu un indicator rupt ceva nedesluşit pe o hartă (cu URSS-ul!) ajunsă fâşii; profesorul – făcând el însuşi asta – îşi poate învăţa elevii să caute cu celularul date despre ce doreşte şi să călătorească pe hărţi virtuale. Un profesor de matematică, în loc să-i tot chinuie cu radicalul de ordinul trei, îi poate învăţa unde îl pot găsi pe mobil. Cel de muzică îi poate ajuta să-şi facă un playlist onorabil. Şi alte asemenea, mult mai utile decât “respectarea programei”, care e şi ea de pe vremea hărţii cu Republica Socialistă (ba uneori chiar Populară). E aici un mare – dar absolut real – paradox: atâta timp cât şcoala a fost trasmiţătoarea culturii clasice, ea (ca depozitară a acesteia) se situa mereu înaintea elevilor (chemaţi a se ridica la nivelul acestei moşteniri). Acum, când a renunţat la această pretenţie (ce altceva vrea să spună evacuarea completă a latinei din viitoarea programă?) şi a mutat accentul pe “abilităţi” şi “competenţe”, şcoală va fi în situaţia de a accepta că, în anumite (poate multe) contexte, elevii sunt cei care i-o pot lua în faţă. Un puşti semi-autist, coşuros şi având dificultăţi reale în a număra peste zece, se poate mişca pe aplicaţiile telefonului sau prin hăţişul net-ului mai bine decât un profesor cu trei “masterate psihopedagogice”. Asta e; acum cel din urmă are probleme de “comunicare”, “adaptare” şi “integrare” în lumea noilor tehnologii. Şi, în mod cert, nu-şi rezolvă problemele acestea etalând mulajele de ghips ale şcolii (în faţa unor elevi ce se amuză cu disecţii virtuale şi anatomie 3D). Cred că – deşi dificilă – această nouă situaţie a profesorului se cuvine înţeleasă şi asumată de logica noii programe. Morala ei ar fi aceea că, în viitor, profesorii nu vor mai fi chemaţi atât să le formeze elevilor “abilităţi” şi “competenţe”, ci – mai curând – le creeze disponibilităţi. Altfel spus, pornind de la lumea şi de la problemele elevilor să-i ajute pe aceştia să(-şi) depăşească blocajele, să-i orienteze spre posibile deschideri şi să-i îndemne mereu la mai mult. Şcoala va avea menirea de-a le spune elevilor că ceea ce-l defineşte pe om nu e ceea ce ia de-a gata din ceea ce i se oferă, ci ceea ce găseşte la capătul unui drum în care investeşte pasiune. Căci într-o asemenea căutare tânărul mai întâi se pierde pe sine, pentru ca, mai apoi, să se regăsească altfel. Şi, pe acest drum, undeva între pierdere şi rătăcire, e nevoie şi de cineva care să-l sprijine şi să-l însoţească. De cel al cărui destin e să se împlinească prin alţii – profesorul.

S-a întâmplat ca, fără să ştim prea bine cum, la un moment dat şcoala românească să alunece în rătăcire. Cei 11 profesori aleşi de d-l Curaj pentru a-l sfătui sunt dovada vie a faptului că e posibil ca, într-o zi, învăţământul nostru urgisit să-şi regăsească rosturile. Se cuvine ca, măcar de Sărbători, să sperăm cu toţii.

Distribuie acest articol

44 COMENTARII

  1. Bună ziua, domnule Maci! Vă urmăresc cu atenție și interes și am apreciat întotdeauna opiniile dumneavoastră, care sunt părți ale unei radiografii necruțătoare, dar corecte, ale învățământului românesc actual. Din păcate, cu regret, de această dată mă văd nevoit să nu fiu de acord, în totalitate, cu dumneavoastră! Nu știu care sunt competențele profesionale ale domnului Vlaston, dar din ceea ce a (mai) scris, odinioară (chiar aici, pe Contributors), am motive serioase să mă îndoiesc de aceste competențe (mai prezente, mai degrabă, în plan politic, prin partizanatul și înregimentarea în acel invizibil grupuscul politic botezat „noua republică!)…
    În al doilea rând, așa cum se va face această reformă a curriculei în preuniversitar, nu știu dacă ați observat, dar, dacă nu, vă aduc eu la cunoștință, urmează să dispară, cu desăvârșire, singura oră de limba latină (care, de ani buni, încă din anii lui Ceaușescu, se făcea/face la clasa a VIII-a). Asta, în paralel cu reducerea, cu o oră, a numărului de ore săptămânale de limba română. Trecând peste cohortele de analfabeți și agramați „produse” de școala preuniversitară românească (pe care suntem „obligați” să-i „alfabetizăm”/„culturalizăm” noi, la Universitate (când treaba noastră este cu totul alta!), dacă, să zicem, reducerea orelor de română poate n-ar fi chiar așa de tragică, cum să elimini, domnule, limba latină, pe care, „mândri că suntem români” (știu de ce am pus ghilimelele și nu mă număr, deloc, printre acești „mândri români”) noi o considerăm (fiindcă așa și este!) „mama limbii române”??? În plus, poate ne explică cineva din sus-pomenita comisie (în care sunt chiar doi matematicieni – domnul academician Solomon Marcus – tot respectul pentru Domnia Sa! – și sus-menționatul domn Vlaston, cum și de ce va dispărea și opționalul de TIC din aceeași curriculă? Asta, în condițiile în care, în această eră a super-, hiper- tehnologizării, a informatizării, presupune, dimpotrivă, păstrarea unor ore de informatică și chiar transformarea opționalului în disciplină obligatorie? Ori se va merge pe ideea că, oricum, de pe la 2-3 ani, părinții îi așează pe copii în fața calculatorului, tabletei, etc și învață prichindeii, singuri, să se „descurce” pe aceste dispozitive? Dacă este așa (sper să greșesc eu), fie și din cele enumerate mai înainte, cred că această „reformă a curriculei” seamănă cu vorbele lui Băsescu (citez din memorie): „ce-i mai trebuie, domnule, școală copilului, că găsește ce-i trebuie pe Google!”… Trist și dureros!
    Sărbători cu sănătate, pace și bucurie! Un An Nou cât mai bun, tuturor, iar dumneavoastră, domnule Maci, cel puțin la fel de multă incisivitate, pricepere și… inspirație în scris, cum ați dovedit până acum! :) LA MULȚI ANI!

    • Se pot face multe lucruri daca renunatam (macar partial) la idea unei materii anuale.

      Compromisul ar fi pastrarea disciplinei per an, dar separarea sa in doua sub-discipline (sa spunem), corespunzatoare unui semestru fiecare.

      Daca scoti 90% din ce preda acum din fiecare materie, nu e mare pierdere (dimpotriva) DACA inlcouiesti ce ai scos cu metode de investigare si cautare, cu studii de caz si alte asemenea, toate menite sa creasca pana la urma capacitatea elevului de a invata RAPID si pe cat posibil singur ceea ce are nevoie (sau ceea ce se cere).

      ===

      Altfel spus, reforma trebuie pornita de la conceptia asupra invatamantului, iar de la aceasta coceptie se pot define obiective pentru diverse grupuri cum ar fi cel pentru programe, cel pentru sanatate si sport samd.

      Nici eu nu cred ca merge invers, adica sa schimbi programele mai intai si apoi sistemul in intregimea sa. Mi se pare imposibil, pentru ca de fapt cei care reflecteaza asupra programelor nu au cum sa stie care este obiectivul concret al invatamantului. De fapt povestea aia cu invatamant de calitate este doar o mare frectie la un picior de lemn, o forma fara fond. Mi inseamna de fapt nimic pentru ca dupa ce ai spus asta nu stii ce sa faci mai departe.

    • Va multumesc pentru observatii. In ceea ce-l priveste pe d-l Vlaston, ceea ce-mi amintesc eu e faptul ca – acum 10 ani – a fost primul care inceput o campanie sustinuta de evidentiere a problemelor invatamantului. Intre cei 11 sunt oameni diferiti, cu optiuni politice diverse si, atat cat pot eu sa-mi dau seama, suficient de inteligenti pentru a nu amesteca aceste optiuni cu opiniile (de natura mai curand tehnica) ce li se vor cere.
      Da, e trista scoaterea latinei din scoala. Dar – daca trecem peste patriotismul primului moment – trebuie sa recunoastem ca ora aceea, facuta pe clasa a VIII-a, ajunsese ceva similar apendicelui in organism: marturia unui trecut la care nu mai face apel nimeni si a carui tilitate e tot mai putin inteleasa. A aratat-o d-l Agrigoroaei chiar pe aceasta platforma: rolul latinei ar fi fost acela de-a ne deschide spre cultura clasica. Din pacate aceasta e fost evacuta (si fara mari proteste), astfel ca latina a ramas ca un fel de a din a, o amintire ce poate fi mentionata la fel de bine si la orele de romana sau de istorie. Intelegeti-ma bine: si eu regret aceasta disparitie, dar mi se pare ca episodul recent e doar finele unui proces inceput cu mult timp in urma si pe care nu-l putem opri mentinand – in splendida ei izolare – aceasta unica ora. In plus, probabil stiti, in majoritatea scolilor e „un supliment de norma” a unor profesori care nu au calificarea de a o preda si – tocmai de aceea – nici nu o fac.

      Va multumesc inca odata si va doresc si eu, d-voastra si tuturor respondentilor:

      INTRU MULTI ANI FERICITI!

      Un gand bun,

      Mihai Maci

    • Am incredere in niste oameni a caror judecata asupra problemelor educatiei a fost – pana acum – clara si onesta. Daca vor fi cababili sa faca „exproprierea” cunostintelor tehnice de care am vorbit in text si sa sustina trecerea la un invatamant simplu si functional, ramane de vazut.

      Un gand bun,

      Mihai Maci

  2. „Disponibilitatile”, la care faceti referire dvs. erau foarte bine definite inainte de ’89 in cadrul „cercurilor scolare” sau la asa-zisa „casa pionierilor” unde se cautau „vocatiile”.
    Din nefericire, pe cat de bine definite erau, pe atat de prost aplicate si intelese erau.
    Oricum exista o bruma de simbioza intre „teoria” predata la scoala si „practica” exersata la orele de atelier/cercuri scolare etc.

    Astazi nu a mai ramas NIMIC. Nici teorie. Nici practica.
    Scoala e un fel de sereleu in care parintii se „aboneaza” la educatie pentru copii lor, la fel ca la distribuitorul de internet sau tv.
    Rezulta cohorte de analfabeti cu aifon si doctorat dar fara bacalaureat.

  3. Schimbarea programei e lucrul cel mai usor, cu sau fara grup de reflective.

    Problema majora este a viziunii asupra invatamantului, pe care din pacate nu o vad pe nicaieri.

    Programa de fapt este o mare tinta falsa. In primul rand pentru ca pana cand o termini (doi ani probabil) deja s-a schimbat sufficient totul in societate ca sa faca programa respective deja desueta. In al doilea rand pentru ca de fapt conceptual de programa contine in esenta sa un simbure rigid, ceea ce o face inadaptabila prin definitie.

    ====

    Tintele reala sunt dupa mine viteza de automodificare si dobandirea cunostintelor de operationalizare rapida.

    Propunerea mea concreta ar fi asa:

    a) Trecerea de la materii anuale la materii semestriale
    b) Fiecare materie ar trebui sa aiba un sambure de cunostinte (10%) si o multitudine de tehnici de investigare a materiei respective (90%)
    c) Numarul de disctipline la alegere si timpul alocat ar trebui dublat (4-8 ore/saptamana in gimnaziu si licei) in timp ce timpul total alocat disciplinelor ar trebui sa scada
    d) Introducerea cercurilor scolare in norma didactica si obligativitatea mentinerii a cel putin 4 ore de cerc pentru fiecare grupa de discipline
    e) Ora de atelier – obligatorie – ca modalitate de aplicare a celor invatate
    f) Trimiterea orei de religie in extracurricular (religia se face in biserica, nu in scoala, pastrnad totusi remunerearea de la stat a profesorilor respective)
    g) Inistierea si derularea unui progam national de reciclare profesoianal a tuturor profesorilor, ce ar include aducerea de lectori din strainatate, vizite de studio peste hotare, procurarea de metodica scolara straina, ore de engleza pentru profesori samd
    h) Introducerea obligatiei de informare complete si structurata a scolilor catre public, astfel incat sa fie disponibile informatiile esentiale si concrete, pentru ca parintii sa aleaga scoala sau liceul in adevarata cunostinta de cauza
    I) Lectoratul cu parintii (nu sedinta cu parintii!!!) – introdus in norma dirigintelui, tinut o data la doua saptamani

    Si ar mai fi….

    Observati insa ca nu ma intereseaza foarte tare programa in sensul classic, ci flexibilitatea si versatilitata invatamntului, capacitatea sa de a se mula pe cerere rapid iar pentru copiii – deobandirea obisnuintei de a invata foarte REPEDE orice si de a aplica din nou foarte repede orice.

    In conditiile formarii unor profesori cu cunostinte suficiente si a structurarii si intaririi relatiei dintre scoala si parinti.

    • Va multumesc pentru precizari. Ceea ce imi doresc eu e o scoala absolut minimala: maximum patru materii la ciclul primar, sase la gimnaziu si opt la liceu. Nu se poate face – nici macar onorabil – carte la 15 materii, cate are fiica mea pe a VIII-a. Nu cred ca e necesar ca acestor copii sa li se predea informatica (multi o stiu, deja, mai bine decat profesorii lor); ar fi bine ca lucruri care tin de folosirea tehnologiilor informatiei – am dat exemple in text – sa fie folosite la fiecare disciplina. Ideea e ca programa sa fie redusa la strictul necesar; sa nu fie nevoie sa se parcurga materii intregi, ci – eventual – un singur aspect, ori doar cateva, din cadrul lor, insa ceea ce e facut sa fie bine facut si sa lase o amprenta (deschiderea de care vorbeam) asupra elevului. Restul peste aceasta programa, sa-l hotarasca profesorul, parintii si elevii insisi. Poate ar fi bine si ca materii conexe – romana – istorie; fizica – chimie – sa fie predate de doi profesori, care sa se completeze reciproc si sa lucreze in tandem. Poate e prea mult, dar – acum, la inceput de an – toate visele sunt ingaduite!

      Un gand bun,

      Mihai Maci

      • In scoala nu se preda in nic un caz inforamtica in acest moment, ci o amestecatura bizara de utilizare, cod, grafica, programare si mai stiu eu ce.

        La utilizarea calculatoarelor se poate renunta, e supersimplu sa inveti singur, sub indrumarea profesorului de limba romana. La programarea sub forma de „codare” – iarasi se poate renunta pentru ca nimeni nu programeaza calculatoare daca nu e meseria sa, iar daca e meseria sa, clar nu a invatat-o in scoala

        Informatica isi are locul in 2 modalitat, ambele neintalnite in prezenti:
        a) imbinata cu limba romana si respective matematica (inclusa in aceste doua discipline)
        b) in cadrul unor ore de „atelier” (lucrari practice de tip robotica dar si altele) unde vine de la sine

        ====

        Din nefericire, toleranta noastra la schimbare este minora, minuscula as spune. Ne este ingrozitor de teama de orice schimbare serioasa.

        Reforma invatamantului are cred punctual zero in chiar gandirea celor care o initiaza. Daca ei vor ramane la aceasta tematoare atitudine, nu se va obtine nimic mai mult decat o superficiala pieptanare a programelor.

        Facem confuzia infioratoare intre necessitate si disciplina corespuzatoare. Adica, daca e nevoie de mai multe cunostinte de igiena- toata lumea striga ca e nevoie de ore de igiena, daca e nevoie de mai multa inforamtica, toata lumea striga ca e nevoie de mai multe ore de inforamtica.

        Aceasta confuzie de zdrobitoare, pentru ca ea conduce instantaneu la idea ca niciodata nu vei putea avea tataea materii cate necesitati sunt. Autmoat, este marit numarul de mate4rii si evident si nuamrul de ore. Acest lucru este eronat, pentru ca nu e nevoie de mai multe DISCIPLINE ci de mai multe CUNOSTINTE.

        Cunostintelor trebuie sa li se faca lor in diciplinele existente, dar nu static, ci dinamic. Asta pentru ca necesitatile se schimba mult mai repede decat putem noi alcatui programe pentru ele….

  4. Alexandru Mironov – ” experienţă concretă şi permanentă a şcolii”? Dumneavoastra stiti despre cine vorbiti, domnule Maci?

    • Multe se pot spune despre d-l Mironov, care a traversat multe epoci. Dar sa retinem ceea ce e bun: dansul a refacut „Stiinta si Tehnica”, a popularizat – nu doar revista, ci si stiinta si tehnica veacului – in scoli si a reusit sa mentina contactul adolescentilor cu cultura stiintifica intr-o vreme in care „institutiile” noastre nu prea aveau grija de asa ceva. I l-as adauga pe d-l Dodo Nita (cel cu benzile desenate), pe d-nii Lungu si Godoroja, pe d-l Radu F. Alexandru (cu filmele de calitate), pe d-ra aceea (am uitat cum o cheama, si-mi cer scuze) cu „Lumea dansului”, pe cei faceau emisiunile muzicale ale Fundatiei Brambach, pe toti cei care – intr-un fel sau altul – s-au incapatanat sa reziste tentatiei apatiei. Poate in primul rand pe d-l Dan C. Mihailescu – cu LAI-ul si emisiunea dansului. Daca vrem ca scoala sa fie legata de cultura, toti acestia (si inca altii) trebuie consultati. Poate ca d-l Mironov e prea putin, dar e bine ca e si dansul pe lista d-lui Ministru.

      Un gand bun,

      Mihai Maci

      • Regret, dar nu mi-ati raspuns la intrebare nici nu ati explicat cum il puteti considera pe Mironov om de scoala. Pe de alta parte, multi au avut un rol pozitiv inainte si au unul profund negativ acum – e si cazul lui Mironov. Una peste alta, echipa adunata de dl Curaj pare incropita de ochii lumii, cu cite ceva din toate, sa nu supere pe nimeni. Ma mir ca lipseste Dan Puric.

    • Domnul Mironov a avut o influenta mare in deschiderea fata de stiinta si tehnica moderna a societatii romanesti postdecembriste. Apetenta deosebita a generatiei de copii si adolescenti de la revolutie pentru tehnica si IT care s-a manifestat prin calitatea deosebita a IT-ului romanesc se datoreaza in mare masura emisiunilor Stiinta si Imaginatie de la TVR duminica dupa-amiaza, la gazduite de domnul Mironov. Pentru mine si multi din generatia mea (majoritatea angajati in IT pe diverse posturi) serialul Star Trek NGN difuzat pe TVR a insemnat deschiderea imaginatiei si dorinta de a face acea fictiune sa devina realitate. Tabletele si telefoanele mobile de astazi noi le vedeam acolo, iar unii dintre noi am contribuit la a le face sa devina realitate : dezvoltand aplicatii, construind retele de date, etc.
      Fara Stiinta si Imaginatie, fara Star Trek, fara sutele de carti SF citite, nu as fi ajuns la o cariera in IT.
      I-am zis si dumnealui personal cand ne-am intalnit in metrou : prin activitatea sa domnul Mironov a avut o contributie deosebita in cresterea catorva generatii in spiritul inovatiei si a tehnologiei de ultima generatie, fara de care IT-ul nu ar fi avut calitatea si amprenta asupra economiei romanesti de astazi.
      In concluzie, isi merita locul pe acea lista, prin viziunea despre viitor.

      • Mi-e teama ca nu astfel de merite si cunostinte sunt necesare acum.

        Problema nu se rezuma la a reface scoala de dinainte de 1989, caz in care astfel de personalitiati si-ar avea evident locul si rolul lor.

        O numim noi „reforma”, adica intelegem o schimbare a sistemului existent.

        Dar, in realitate , nu prea e reforma. E o INFIINTARE a unui nou sistem de invatamant.

        Trebuie sa plece de la o noua doctrina. Cam ceea ce a facut Dewey.

        • Cei care sunt in domeniul SF gandesc mult in fata celor care se gandesc la ziua de astazi. Pentru ca stiinta nu este indeajuns de dezvoltata (sau publicul indeajuns de instruit) pentru a sustine cu argumente tehnice nevoia de a face un lucru sau altul, se folosesc de imaginatie, fictiune, pentru a se face intelesi. SF este orientat catre viitor, iar trecutul este folosit doar (si rar) in sondarea dupa posibile lectii de invatat, sau greseli de evitat.
          Este o inregistrare, pe 30 Octombrie, anul acesta, domnul Mironov ii da o sugestie unei adolescente de 17 ani despre cum va arata cariera sa : vei iesi la pensie la 75 de ani, iti vei schimba meseria de cel putin 4 ori pe durata carierei; este completat apoi de o doamna care spune ca „se vor inventa meserii noi” discutand despre nevoia invatarii practice si spiritul antreprenorial de invatare din mers „fara a mai astepta un profesor sa le dea feliute mici”.
          Mie nu-mi suna deloc a sistemul de invatamant vechi de dinainte de 1989, sincer sa fiu !

          • @Corneliu Moisei (31/12/2015 la 10:17)

            “Este o inregistrare, pe 30 Octombrie, anul acesta, domnul Mironov ii da o sugestie unei adolescente de 17 ani despre cum va arata cariera sa : vei iesi la pensie la 75 de ani, iti vei schimba meseria de cel putin 4 ori pe durata carierei; este completat apoi de o doamna care spune ca “se vor inventa meserii noi” discutand despre nevoia invatarii practice si spiritul antreprenorial de invatare din mers “fara a mai astepta un profesor sa le dea feliute mici”.

            1.- In opinia mea dl. Mironov nu (a fost vreodatata) / este inginer ci absolvent de politehnica care A VORBIT / VORBESTE (si) despre inginerie. A purta titlu de inginer, conform legislatiei de aici, trebuie sa fii absolvent de universitate acreditata si sa fii licentiat pe baza experientei in design/development (cel putin 4 ani sub monitorizare unui inginer licentiat) si trecerea unor examene “tehnice” si a altora despre legislatie si etica profesionala.

            2.- Predictia despre care vorbiti dvs. si dl Mironov (schimbarea meserie de cel putin 4 ori), este o realitatea de multa vreme in America de Nord. Eu am aflat-o in 1995 cand amd emigrat avand peste 18 ani intr-o industrie de varf in Romania cat si aici, anume aviatia, si ………..am trait-o, pe pielea mea (cum se spune pe romaneste), aici, in peste 20 de ani de activitate profesionala.

            De asemenea despre existenta sistemului de “continuous education” am aflat tot de atunci; acest system ajuta la “updatarea” profesionistilor din diverse domenii economice.

            Asadar Romania e cu vreo 50 de ani in urma.

            Iesirea la pensie (de stat) era in 1995 ca si acum la 65 de ani; este vorba de varsta standard indiferent de gen (barbat, femeie) sau loc de munca (birou, santier etc.) care va creste la 67 de ani in 2023.
            Iesirea mai devreme, se penalizeaza procentual si, similar amanarea se “premiaza” pna la 70 de ani.

            “Mie nu-mi suna deloc a sistemul de invatamant vechi de dinainte de 1989, sincer sa fiu!”

            Sistemul (actual) de invatamant din Romania va fi performant in momentul in care un “degree” obtinut in Romania este evaluat si echivalat cu unul similar dintr-o tara avansata (G7) si care evident iti permite sa te angajezi pe un post (professional) cu acela care ar putea fi ocupat de un absolvent din acea tara.

            • Multumesc de explicatiile suplimentare. Apreciez ca suntem pe pozitii complementare, dumneavoastra imi lasati sentimentul discutiei despre format, eu sunt concentrat pe scopul educatiei, dorind, se pare, aceleasi lucruri.
              Din punctul meu de vedere, scoala romaneasca are problema lipsei de utilitate practica, si punerii experientei scolare in perspectiva carierei profesionale. Absolut nici un profesor nu mi-a dat cea mai mica si vaga idee despre cum va arata viata mea profesionala. „Am invatat carte” pentru ca altfel ma ratez „nu o sa ajung nimic in viata” si pentru ca „daca ai carte, ai parte”. Asta pentru ca habar nu aveau ce inseamna cu adevarat o slujba, alta decat cea de profesor. A rezultat (cel putin in cazul meu) o completa inadecvare la incheierea (abandonarea?) studiilor universitare, fiind nevoit sa imi definitivez educatia practica prin cursuri de firma, platite la inceput predominant din finante proprii, apoi de catre angajator pe masura avansarii in cariera.
              Discutam acum despre scopul educatiei, care este acela ? Pregatirea viitorului cetatean adult pentru viata reala. Componentele ar fi : posibilitatea de a isi castiga existenta, de a functiona in societate/comunitate, de a isi ingriji sanatatea(norme de igiena si efectele unor obiceiuri alimentare si nu numai asupra corpului, sport, echilibrul psihic etc), si de ce nu deschiderea unor usi pentru a putea porni in cautarea relaxarii, fericirii si implinirii personale(printre altele, cultura, arta, civilizatie, etc).
              Daca la 17 ani ar fi incercat cineva sa imi dea cat de cat asa o idee despre faptul ca a avea o cariera va necesita o continua schimbare si adaptare si o munca, inclusiv „iesit la pensie la 75 de ani” si ca pentru asta „fac scoala”, as fi avut alta abordare, mai pragmatica si realista, iar socul suferit la evaluarea diferentei intre ceea ce imi doream si ceea ce se putea de fapt ar fi fost mult mai usor de administrat. Chiar in contextul sistemului nereformat, as fi putut din cand in cand sa fac un efort constient de a invata ceva si pentru altceva decat nota si examen, ci pentru ca ii vedeam cu adevarat utilitatea. De aceea spuneam ca imi suna a alt sistem de invatamant decat ceea ce am experimentat, pentru ca se discuta despre scopul educatiei si orientarea sa spre partea practica dintr-un viitor despre care stii doar ca nu va fi la fel cu trecutul sau prezentul.

              Pastrand fix aceeasi formula pe care o avem acum, fara a schimba nici o regula, daca fiecare profesor in timp ce preda va avea ca scop gasirea unui caz practic in care macar 1% din ceea ce preda ii va fi de ajutor elevului in viata reala vom avea schimbari reale. Altfel, putem discuta discutii despre care este cel mai bun model, cel finlandez, cel chinez, cel american, cel german, etc. si vom avea o noua reforma in fiecare an pentru urmatorii 25 de ani, si vesnicele discutii ca sunt 2 manuale alternative, ca sunt 4, ca e aria curiculara X sau Y.

              Asa ca inainte de a discuta cum sa arate forma invatamantului, este nevoie sa ne hotaram care e scopul educatiei. Si aici suntem pe aceeasi lungime de unda, o unitate de masura a sistemului de invatamant este exact ce ati spus dumneavoastra „va fi performant in momentul in care un “degree” obtinut in Romania este evaluat si echivalat cu unul similar dintr-o tara avansata (G7) si care evident iti permite sa te angajezi pe un post (professional) cu acela care ar putea fi ocupat de un absolvent din acea tara.” Dumneavoastra cum considerati ca se poate obtine acest deziderat?

      • @ Corneliu Moisei – nevoia oamenilor de a avea idoli e de înțeles până la un punct, însă un oarecare simț al măsurii trebuie păstrat totuși. E posibil ca dvs.personal să nu fi ajuns la o carieră în IT fără dl.Mironov, exact așa cum spuneți, însă a generaliza asta la nivel național e un pas cam mare.

        În liceu (prin 1985 that is) vreo 5-6 colegi aveau câte un ZX Spectrum, creat de un oarecare domn Sinclair cu doar 3-4 ani mai devreme. Trebuiau aduse prin contrabandă pe vremea aceea și aș putea să jur că dl.Mironov nu avea niciun merit în asta. Însă tinerii adoptau noutățile high-tech și pe vremea aceea. Fiindcă așa sunt tinerii, nu de altceva. Ascultam și noi noaptea fragmente din Fundația lui Asimov, citite la Exploratorii Lumii de Mâine (cărțile nu puteau fi publicată în RO la vremea aceea) dar asta nu înseamnă să-l chemăm pe Dan Ursuleanu să se ocupe acum de învățământul românesc.

        Tabletele le puteați vedea în realitate oferite de Atari prin 1992 și de Microsoft prin 2000-2002, însă la vremea aceea se pare că nu interesau pe nimeni. Abia apariția iPad-ului a făcut piața tabletelor să explodeze, însă nici la acest capitol nu cred să fi avut dl.Mironov vreun merit. Nici măcar pe piața românească.

        Dl.Mironov face parte dintr-o altă epocă, iar dacă speranțele învățământului românesc stau în contribuțiile domniei-sale înseamnă că nu există nicio speranță.

  5. Felicitari pentru analiza!
    Cateva observatii/ propuneri:
    1. Eliminarea studiului limbii latine la clasa a VIII-a este socanta, pentru unii scandaloasa. Dar see intreaba cineva cum se face acum in cele mai multe cazuri? Face parte, adesea, din norma didactica a prof. de limba romana si se face, deci, limba romana, pregatire pentru Evaluarea Nationala. La clasele de profil uman, profesorii de latina o iau de la „zero”, la liceu ma refer.
    2. Am discutat cu parinti care au copii in ciclul primar, acum. Auzind ce propuneri de discipline apar in noile proiecte de plan-cadru, au fost foarte incantati, ba chiar aveau si altele: managementul timpului, dezvoltare personala. Evident, nu e vorba sa fie discipline de sine statatoare, ci teme de abordat.
    3. Specialistii invitati de dl ministru vorbesc de necesitatea introducerii TIC drept disciplina obligatorie, nu doar optional, ca acum. Iarasi spun: i-a chestionat cineva pe elevi cum si cat se face acum? Nu se poate integra cu ora de tehnologie? Nu se poate subsuma, integra altor materii ca alternativa de invatare etc?
    4. S-a facut o analiza serioasa a orei de dirigentie? N-ar putea fi regandita, astfel incat sa includa ceea ce-si propun disciplinele tocmai anuntate (educatie pt drepturile copilului etc.)
    5. Scaderea numarului de elevi, in general, a determinat o mare instabilitate in sistem, pentru cadrele didactice. Desigur, o reforma trebuie facuta pentru beneficiarii educatiei, dar educatia se va face cu sprijinul, sub indrumarea profesorilor. Cum fiecare se gandeste la „ce se va intampla” cu disciplina pe care o preda, rezistenta la schimbare va fi enorma. Paralel cu schimbarea curriculum-ului, trebuie anuntate si masuri de reconversie, solutii de management al carieirei didactice.

    • Va multumesc pentru observatii. Asa e, aveti dreptate. Despre latina am scris mai sus, aceeasi e si parerea mea. Mi se pare foarte importanta ultima fraza a comentariului d-voastra> Acolo e greul; pana la ea, totul tine de pareri, intentii si teorii. Acolo, la reconversia celor care nu vor mai avea loc in noul invatamant, acolo e piatra de incercare a reformei educatiei.

      Un gand bun,

      Mihai Maci

  6. dle Maci, o fi disparut economia centralizata, dar gandirea centralizata NU!
    Totul se decide de la Bucuresti, cel mai adesea in bulevardul Kiseleff.
    De ce oare toate scolile trebuie sa fie identice? de ce in zone industriale scoala e identica cu zonele viticole/piscicole etc?
    de ce consiliul scolar -castrat de orice putere decizionala si cu ghiuleaua sindicala de picior- nu poate in proportie macar INFIMA sa adapteze programa scolara?
    este consiliul scolar/primaria total incompetenti ?

    • Va multumesc pentru observatie. Aveti dreptate: de aceea programa trebuie sa fie minimala. De pilda, la a doua, la matematica: elevii sa faca adunari si scaderi cu numere de la 1 la 1000 si sa poata explica ce si de ce fac asa cum fac. Atat; nimic altceva – „metode”, „itemi”, „tehnici”, etc. Nimic. Restul, tot, e la discretia profesorului, a scolii, a parintilor si a elevilor. Pot sa numere florile de acasa, crengile ce se vad pe geam, personajele pozitive si negative din filme, etc. E liber. Cei din zonele piscicole pot sa faca la biologie doar pestii, pe-ndelete, daca vor sa le-nvete in latina toate numele oaselor (iata la ce-ar fi utila latina, intre altele). O sa mi se spuna: dar biologia nu se rezuma la atat. Sigur ca nu, dar daca fac asta cu pasiune, se vor deschide spre tot restul. Si, din punctul meu de vedre, asta conteaza. Faptul de-a parcurge materii intregi (care, in fapt, sunt ramuri ale cunoasterii) in cate un an – intre 11 si 14 ani, nu duce la nimic altceva decat la analfabetism functional.

      Un gand bun,

      Mihai Maci

      • Pai, tocmai v-ati contrazis. De unde in articol criticati invatamantul ceausist, axat pe pregatirea fortei de munca, acum sustineti cam acelasi lucru: scoala sa scoata niste indivizi limitati in gandire, cu un orizont cultural ingust, dar care sa fie utili in productie.

        • As vrea sa cred ca nu ma contrazic. Ceea ce s-a schimbat de atunci pana astazie urmatorul lucru: in acel timp cultura generala era o afacere de stat; astazi ea e o problema privata. Atunci era usor, astazi e foarte greu (daca nu imposibil) sa se decida care e numitorul comun al cunoasterii la scara unei populatii. Nu cultura generala mi se pare ca trebuie sa i-o dea scoala elevului, ci constiinta faptului ca aceasta cultura e aici, e vie si dorinta de-a se imerge in ea. Daca nu-i da asta, ma tem ca tot la comentarii – mai mult sau putin baroce si impanate cu citate – vom ramane.

          Un gand bun,

          Mihai Maci

    • Eu zic să reînființați și breslele, dacă tot ați ajuns aici. Că moștenirea profesiei și a locului de muncă din tată în fiu s-a rezolvat deja în ultimii 25 de ani. Care s-a născut în zonă și în familie cu activitate piscicolă, acolo să rămână, ca în Coreea de Nord.

      Cred că înainte de a scrie astfel de articole (sau comentarii, după caz) ar fi nemaipomenit să asistați la niște interviuri pentru angajare. Să vedeți câte 10-20 de candidați din vreo 10-20 de domenii diferite, să înțelegeți ce i-ar trebui de fapt angajatorului (pentru că aveți capacitatea de a înțelege asta chiar mai bine decât acel angajator) și să vedeți cu ce candidați are el de-a face în realitate. Abia atunci ați înțelege ce ar trebui să învețe elevii de fapt.

      După o asemenea experiență de câteva luni și cîteva domenii, un astfel articol ar arăta cu totul altfel, vă garantez. Actualmente, întreaga abordare e pur academică: niște oameni cu bune intenții fac schimb de păreri, da’ habar n-are niciunul ce ar trebui să știe viitorul mecanic de la care așteptăm să ne schimbe plăcuțele de frână, dar să se și conecteze cu laptop-ul la calculatorul mașinii. Iar după aceea ne spuneți dacă îl învățați și latină sau nu. Și în România nu e nevoie doar de mecanici auto, mai sunt cel puțin câteva sute de profesii complet diferite unele de altele.

      • Va multumesc pentru observatii. Intr-o anumita masura aveti dreptate: asa cum scris de mai multe ori, niciodata – in 15 ani de predat – la mine nu a venit nici un angajator ca sa-mi spuna ce asteapta el de la mine si de la facultatea la care predau. Finalitatea studiilor pe care le dispensam noi e reglata de pura noastra intuitie (foarte limitata, in ceea ce priveste lumea din afara universitatii) si de „normativele” Ministerului. „Practica” studentilor se face formal, se semneaza hartii si toata lumea (mai ales din institutiile unde nu e personal specializat – si platait – in a-i orienta si supraveghea, e multumita daca tinerii stau intr-un colt si se uita pe telefonul mobil sau se duc acasa). Asta e.
        Pe de alta parte, cred ca va trebui sa recunoastem deschis ca e o pura utopie sa le cerem unor tineri de 18 ani sa fie, la finele Liceului, deopotriva modele de cultura generala, de gandire critica, de indemanare practica si sa aiba toate caracteristicile unor absolventi de postliceale profesionale (plus stagii consistente de munca). Repet, mie unuia mi se pare ca o atare cerinta e utopica si deplasata. Cred ca ar fi cu totului preferabil sa ne focalizam doar pe ceva; eventual – cum spune d-l caruia i-am raspuns – pe ceva specific locului, domeniului de interes, etc. Seamana asta cu breslele? Poate. Nici n-ar fi rau ca fiecare asociatie profesionala sa-si faca scoala ei in care sa ofere acele cunostinte pe care le crede utile. Daca facem – ingros contururile – o Facultate de postasi, exista toate riscurile ca acestia sa fie invatati „metode si tehnici” de persoane care n-au stampilat si nici distribuit un plic in viata lor. Cati profesori de comunicare au redactat un comunicat de presa? Etc. Cred ca ar fi preferabil ca scoala sa vizeze o cultura generala si o pasiune pentru mai bine si mai temeinic. Mie unuia – accept ca se poate sa gresesc (caci nu vorbesc decat din experienta mea, limitata) – mi se pare ca acest lucru poate fi facut cel mai bine studiind cu aplicatie ceva, punand cunoasterea la lucru, incurajandu-l pe elev sa caute, indemnandu-l la mai mult. Nu invatand „metode si tehnici” abstracte si facand probleme inutile. Repet, s-ar putea sa gresesc sau macar sa generalizez nepermis lucruri pe care le-am observat eu. Dar astfel vad eu lucrurile.

        Un gand bun,

        Mihai Maci

        • @ Mihai Maci – depinde ce va face acel tânăr la 18 ani. Unii dintre ei (foarte puțini) vor fi pe la jumătatea drumului spre a ajunge profesori universitari, iar alții vor începe aproape imediat să lucreze ca șoferi pe camioane, de exemplu. Sistemul german e orientat spre o asemenea diferențiere, cel românesc nu.

          Realitatea e cam la modul următor: școala românească e un sistem care trăiește prin el însuși, cam la fel ca birocrația din administrația publică. Elevul se descurcă pe cont propriu spre profesia dorită, indiferent ce învață la școală, iar angajatorul se descurcă pe cont propriu spre a-și găsi salariații doriți. Și culmea e că un asemenea sistem de învățământ nu are de suportat nici cea mai mică presiune pentru a se schimba. El e de fapt o sinecură pentru profesori și o obligație pentru elevi.

        • De accord, practica e doar o forma fara fond. Mi-e teama ca nici nu poate fi altfel, pentru ca este absolut imposibil in acest moment sa faci practica in domeniul in care vei lucra (adica, cel mai probabil, vei face o afacerre sau vei fi autoangajat, ca locurile de munca vor scadea imens, din cauze obiective ce se cer discutate separate).

          Practica este o activitate desueta, lipsita de eficienta, nu pentru ca nu are cine primi elevii/studentii sau pentru ca nu ar fi ei interesati, sau pentru ca legea ar fi stramba.

          Practica este desueta pentru ca flexibilitatea activitatii face ca domeniile sau zonele de afaceri in care faci practica in acest an sa fie modificate essential peste 4-5 ani cand ajungi tu sa fii activ pe piata afacerilor.

          Observati ca nu folosesc deloc sintagma „piata muncii”. Acest concept isi traieste probabil ultimele clipe. Sigur ca e o moarte lenta, dar tot moarte e…

          De-asta spun ca de fapt locul practicii este in scoala, nu in afara ei.

          In plus, in activitatea de cerc pot fi atrase diverse firme comerciale, punctual, ceea ce ar da o forta mult mai mare legaturii scolii cu realitatea.

          PRecizez insa ca nici o astfel de schibare nu e posibila fara doua conditii:
          a) capacitatea celor care gandesc reforma de a iesi din clisee si de a-si depasi frica de nou
          b) un effort urias in pregatirea cadrelor didactice, cu o alocare de resurse (timp si bani, resurse umane) la fel de uriasa

          ===

          Trebuie viziune si curaj.

        • „… – in 15 ani de predat – la mine nu a venit nici un angajator ca sa-mi spuna ce asteapta el de la mine si de la facultatea la care predau. ”

          Dar poate daca nu dumneavoastra, dar reprezentantii facultatii ar trebui sa aiba o discutie cu angajatorii mai mari unde se angajeaza absolventii facultatii dumneastra.

          Universitatile din Romania se vor „curata” cand va exista un raport ca acesta:
          http://www.payscale.com/college-salary-report

      • 1) În continuarea primului paragraf al comentariului lui Harald, nu cred că școala primară (I-VIII) trebuie să fie atât de specializată, precum se exemplifică mai sus în referirea la elevii provenind din regiuni piscicole. (i) Pentru a rămâne la exemplul biologiei, frumusețea materiei din gimnaziu rezidă în primul contact cu complexitatea și diversitatea lumii vii, iar în cazul zoologiei (clasa a VI-a) în cunoașterea arborelui de evoluție al animalelor, de la cel mai primitiv organism până la om. Nu învățatul diverselor oase din corpul peștilor este interesant pentru elev, ci dobândirea abilității de a pune peștii „în context”, în termeni, desigur, suficient de largi pentru a fi adecvați vârstei (vorbesc chiar din proprie experiență, acesta este motivul pentru care zoologia a fost, la vremea respectivă, materia mea preferată). Similar, în cazul istoriei, nu memorarea anilor cu bătălii celebre și a locurilor unde s-au semnat tratatele de pace este interesant, ci reconstituirea legăturii dintre noi și acei „ciudați” sclavagiști care au trăit în antichitate, descoperirea drumului pe care l-a parcurs omenirea între ei și noi, și, în fine, dobândirea de către elev a abilității de a se pune pe el însuși „în context”. (ii) Impresia mea, în urma lecturii articolului, era că domnul Maci propune rediscutarea gradului de detaliu al materiilor predate, iar nu întinderea obiectului care ar face în mod efectiv obiectul predării. Limitarea întinderii obiectului biologiei, de exemplu, fragilizează însăși construcția pe care această materie urmărește să o edifice în cultura generală a elevului (ce să înțeleagă un copil care învață numai peștii?). Limitarea (sau, mai bine zis, flexibilizarea) gradului de detaliu al predării este binevenit și poate conferi școlii dinamismul de care are nevoie, însă (foarte important!) cu condiția de a nu le crea elevilor nedreptăți (de exemplu, un elev care locuiește într-o zonă piscicolă poate fi interesat să studieze mai detaliat peștii, iar școala poate să îi stea la dispoziție în acest sens – chiar prin cercuri școlare sau alte asemenea programe -, însă nu putem prezuma că acel elev nu poate fi interesat de oricare alt domeniu al științei sau chiar subdomeniu al biologiei, deoarece i-am limita flexibilitatea de care are nevoie în lumea contemporană).

        2) În legătură cu predarea limbii latine în gimnaziu, ca elev care a trecut în urmă cu mai mulți ani prin această „experiență”, în continuare nu sunt convins de utilitatea ei. (i) În ce privește conținutul materiei, pot să afirm că, cel puțin până acum, nu m-am confruntat cu vreo situație în care să fi putut apela la declinările latine memorate mecanic (și, desigur, uitate la miezul nopții aceleiași zile în care eram ascultat din ele), neavând posibilitatea să conversez vreodată în această limbă. Singurul contact ulterior cu latina l-am avut în facultatea de drept unde, în afara câtorva entuziaști și în mod deloc surprinzător pentru mine, adagiile se învățau tot pe dinafară (sau cel puțin prin raportare la traducerile lor în limbi contemporane). (ii) În ce privește modul de predare/evaluare, nu pot să mă plâng de nota de 10 pe care am luat-o pentru faptul că desenasem (!) un roman în togă pe caiet, ca temă pentru acasă. (iii) În lumina articolului domnului Maci, consider că limba latină este o materie prea „de specialitate” pentru a se justifica studierea ei de către elevi atât de tineri. Însă disciplina ar putea fi salvată prin umblarea la gradul de detaliu, de exemplu prin conversia ei într-o oră de cultură (iar nu gramatică) latină, la care elevii să învețe despre moștenirea culturală romană, cum se manifestă ea la diverse popoare și ce ne individualizează pe noi, românii, prin raportare la celelalte popoare cu origini latine (ceva similar orelor de francofonie și cultură franceză predate la clasele cu studiu intensiv al acestei limbi).

        • Va multumesc pentru observatii si precizari. Fraza: „domnul Maci propune rediscutarea gradului de detaliu al materiilor predate, iar nu întinderea obiectului care ar face în mod efectiv obiectul predării” reda destul de bine ceea ce am gandit. Da, ideea mea e aceea de a face o programa minimala si de a lasa la indemana profesorilor (si chiar a elevilor) acel ceva pe care vor sa-l faca, pe care pot sa-l faca si-n care sunt dispusi sa se implice cu adevarat. Pot fi pestii, pasarile, arborele evolutiei, lucruri ce tin de ecologie, etc. Nu vad nici macar utilitatea repetarii an de an a aceleiasi teme. Mie unuia finalitatea mi se pare importanta: elevul sa se deschida catre natura, sa se uite altfel la un copac, la fiintele din apa; sa aiba privirea atenta a celui care intelege ceva (si stie cat mai are de inteles). Restul tine de formarea (si mai ales de pasiunea) profesorului, de capacitatea scolii de a sustine aceasta intentie si de libertatea pe care programa o lasa relatiei dintre profesor – elev si tema studiata.
          Ceea ce descriu aici e un tip ideal. E drept ca nu vad o cale de-a trece de pe 15 iunie pe 15 septembrie la o astfel de scoala. Dar, in timp, poate ca nu e imposibil.

          Un gand bun,

          Mihai Maci

      • Harald. Inteleg dorinta de uniformitate [e mai simplu sa te conformezi; inovarea cere efort]. Ma voi rezuma la 2 idei:
        . In QUebec -spunea un prieten emigrat din RO- la scoala primara se foloseau manuale din Franta. Copiii aveau reale probleme -nevand idee ce oficial poarta chipiu rotund- din cauza ca nu se pupau manualele cu viata din jurul lor.
        . in toate societatile cei multi mergeau cu curentul Cativa ciudati mergeau contra curentului. Iar progesul se datoreaza exact acestora. [Inainte sa ma insultati: am citat aprox pe GB Shaw].

      • (pt Harald) Ceea ce spuneți e că avem nevoie de profesioniști, nu de profesii într-un anuar. Profesioniștii există, ceea ce e evident, și tot evident e că li se pun bețe-n roate de neaveniți.

  7. Florin Colceag este si singurul din Romania, din cate stiu, care a militat pentru programe separate pentru supradotati (ma pasioneaza subiectul, de acolo stiu). Cred ca de la el sunt ideile cu tematici separate / clase separate pentru olimpici. Dl. Gologan este cel cu lotul de matematica, Mai sunt cateva nume despre care pot spune ca imi place felul cum gandesc. Sa vedem ce va iesi….

  8. Bună seara,
    Aș sublinia câteva lucruri pe care le susțin de mult timp, fiind, la rândul meu, să zic, la originea unei școli care a dovedit că dă rezultate…
    De 15 ani, mă întreb și întreb, de ce școala românească are un nivel preuniversitar…. Preșcolar, este clar, fiindcă, după grădiniță, copiii merg la școală. Deci logica ne obligă să gândim, că după școală, elevii merg OBLIGATORIU la universitate. Este așa? Este ceea ce dorește sistemul? Am semnalat anomalia acum 15 ani, deși, din școala pe care o organizasem, toți elevii mergeau la liceu, apoi la Universități… dar școala despre care vorbesc avea o promoție de 15 elevi pe an… Restul elevilor din țară?… Deci consider că prima gravă eroare a fost această tratare extrem de superficială a legăturii între nivelurile de studiu. Cum doriți să dați importanță școlilor vocaționale (de orice tip), care nu vor avea mai mult ca sigur finalitate în studii universitare, când discriminarea pornește de la numele însuși al sistemului în sine. Sau spuneți-mi că e deliberat, fiindcă, altfel, nu înțeleg cum nu sare în ochi neadecvarea denumirii ÎNVĂȚĂMÂNT PREUNIVERSITAR.
    Bun, acum, despre planurile -cadru și reformă, singurul lucru care va retrezi școala la viață va fi abordarea transdisciplinară- anuală, sau semestrială – gruparea materiilor ar putea da copiilor ceea ce actuala stare de lucru le interzice – legătura obligatorie între domenii. Noi experimentam acest lucru și rezultatele sunt evidente. Orele de limba română ar putea include elemente care să trimită la cunoștințe de latină, de istorie, de religie… Geografia nu s-ar mai certa cu istoria, nici cu limbile străine, iar chimia, biologia, fizica și-ar găsi elementele comune, noile tehnologii servindu-le pe toate. Matematica, dacă nu ar mai rămâne ștacheta de departajare între licee: bune/proaste (cu scuze!), ar fi chiar interesantă și simpatică.
    Cât timp lucrurile nu sunt abordate din această perspectivă, nu vom avea nicio schimbare de fond. La asta trebuie să se gândească domnii consilieri, pentru care am toată stima, adăugând faptul că nu toate școlile sunt în orașe (!) și că pentru a avea echipe de profesori motivați, la sat, acei profesori ar trebui remunerați triplu. Și nu, nu glumesc! La mulți ani, cu speranța mereu proaspătă!

  9. 1) Se pierde si o ora de educatie fizica la ciclul primar si cred ca este mult mai importanta decat latina. Uitati-va la postura si constitutia elevilor din ciclul gimnazial si liceal.
    2) O reforma importanta este si numarul de elevi de la clasa, as propune ca numarul maxim sa fie 25.
    3) Elevii nu sunt atrasi de scoala pentru ca nu invata practic nimic. La limba romana ar trebui sa invete sa faca eseuri, sa invete comunicare sa stie sa se prezinte, sa se „vanda”. Profesoara de romana a fetei mele (clasa a VIII-a, ca a dumneavoastra D-le Maci) le in lista de lecturi obligatorii aproape 80% autori straini si un procent important sunt autori publicati dupa 2000. Deci se poate, daca vrei.
    4) Disciplinele de fizica si chimie pot fi spectaculoase daca stii sa le transformi. Te poti folosi si de fimulete de pe youtube daca nu ai dotari. Oricum pentru aceste discipline trebuiesc bani pentru consumabile si aparatura. Poate se gandesc sa acceseze fonduri europene pentru aceasta.
    5) Stabilirea unui domenii universitare in care sa se investeasca si sa atraga investitii precum cei de la Magurele. Dar pentru aceasta trebuie statul sa investeasca enorm.
    Acest guvern este primul dupa 90 care are puterea de a schimba directia societatii noastre. Asteptarile de la el sunt imense si cred ca trebuie ajutat cu tot ce avem mai bun. Chiar si prin participarea la dezbaterea publica a proiectelor. Daca pune invatamantul pe un drum bun nu cred ca cei care vor veni dupa el vor avea curajul sa schimbe ceva. Si poate preia ceva din Comisia Miclea, cred ca sunt idei bune si acolo.
    Succes in activitate si La Multi Ani!

  10. Nu va functiona pentru ca ceea ce se incearca se numeste „planificare centrala”. Nu va functiona din acelasi motiv pentru care CFR-ul nu functioneaza cum vrem, Romtelecom-ul a dat faliment.

  11. Un alt plan (dupa ce acesti domni termina de scris programa) :).

    1. Concediem birocratii MEN, mai putin departamentul financiar si control care urmeaza sa trimita scolilor 90% din banii MEN conform principiului banii urmeaza elevul. Scolile care au cerere urmeaza sa primeasca spatiile scolilor care nu au cerere (de acest proces se poat ocupa primariile).

    2. Examenul de admitere la liceele care au concurenta urmeaza sa fie organizat de liceele respective.

    3. Examen de bacalaureat va fi organizat de profesori angajati part-time.

    4. Dupa 3 generatii care au invatat dupa programa domnilor, cu ajutorul unei altii web si implicarea profesorilor din tara, realizam programa pentru urmatoarele 3 generatii.

  12. @Mihai Maci (30/12/2015 la 13:33)

    „……….Intr-o anumita masura aveti dreptate: asa cum scris de mai multe ori, niciodata – in 15 ani de predat – la mine nu a venit nici un angajator ca sa-mi spuna ce asteapta el de la mine si de la facultatea la care predau…………..”

    Citind auto-prezentarea dvs.(in engleza se numeste “bio”) nu rezulta:

    1.- la ce faculatea si ce disciplina predati, ci doar lector la Universitatea din Oradea,
    2.- in ce domeniu aveti licenta/masterat/doctorat ci doar ca „domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei”
    3.- ……si ca “Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute. “

    Sunt un pic confuz si as dori cateva clarificari:

    A. Sa presupunem ca eu sunt un angajator in zona Bihorului, cam care ar fi domeniul (domeniile) in care sa va contactez ?

    B. Credeti ca universitatile din Vest si cele din North America asteapta sa fie contacte de “angajatori” pentru pentru a va spune “ce asteapta el de la mine si de la facultatea la care predau”?

    In America de Nord este EXACT INVERS adica colegiile/ universitatile si profesorii lor merg la companii si prezinta ultimele noutati (conferinte scurte de 2 ore) in domeniul de interes/activitate al,companiilor propunand solutii noi si, prin negocieri, pot castiga contracte de cercetare/proiectare; in acelasi timp faculatatile isi orienteaza curricula functie de cerintele reale ale economiei, inclusiv pentru “continuous education” (cursuri serale). Nu stiu cum e in Europa de Vest dar presupun o similaritite.

    In plus, chiar si la colegiile/universitatile de stat se plateste “tuition fee” (la cele private e subanteles), iar rectoru l(aicise numeste poresedinte) NU ARE NEAPARAT grade didactice (lector, conferentiar etc.) fiind angajat prin concurs pe baza capacitatilor manageriale si nu a realizarilor pedagogice/stiintifice!…….pentru ca asta va face.

    C. Elevii romani cu rezulate deosebite sunt contactati de diverse universitati din afara Romaniei oferindu-le locuri (si in unele cazuri burse) de studiu.

    Probabil si Universitatile din Romania au urmat acest exemplu dar eu nu am cunostinta de ele.

    D. Pe buna dreptate, multi romani sunt mari admiratori ai rezulatatelor universitatilor vestice dar doar atat. Nu se face o analiza exhaustiva pentru a vedea care sunt diferentele si ce actiuni trebuie luate pentru a aduce invatamantul superior romanesc la cote mai inalte. Aceste universitati se pot contacta direct, sau prin ambasade; cred ca de exemplu, ambasadorul SUA (si nu numai) ar fi foarte incantat sa ajute; dar cine n-ar fi?

    Daca cele expuse de mine le considerati de interes (poate nu sunt “politically correct”) dar sunt scrise de un absolvent al unei universitati din Romania (inainte de 1989) si sunt bazate pe experienta profesionala de peste 20 de ani in mai multe companii din America de Nord. In text s-ar putea sa se fi strecurat erori de ortografie pentru care imi cer scuze anticipat.

  13. in situatia in care romania aproape ca nu mai are economie, consider ca toata atentia scolii romanesti ar trebui concentrata asupra unei singure discipline, fundamentala: educatie pentru sanatate. trebuie sa recunoasteti ca scoala romaneasca de azi e curata pierdere de vreme. tara n-are ce oferi specialistilor, industria si agricultura sunt la pamant, iar peste hotare romanasilor nu le trebuie decat sa stie sa stearga bine pe la orificii- ma refer desigur la gura si nas, in principal- pe „partenerii” (ha, ha, ha!) nostri occidentali suferinzi. ai lor sunt ocupati, ca au industrie si agricultura functionale si sunt sensibili la suferinta alor lor.

    • @saint just. ro (03/01/2016 la 12:21)

      Aveti dreptate in cele spuse.

      Am remarcat ca multi politicieni isi trimit copii la universitai / colegii din afara tari. Mari patrioti!

      Mai nou, chiar si cadrele didactice universitare de la Univesitatile din Romania isi trimit copii la studii in strainatate (UK, vezi un alt articol publicat pe acest site). As spune la fel de mari patrioti!

      Nu mai vorbesc de jurnalisti.

      Si atunci pentru cine aceste dezbateri / framantari? ……..Poate pentru asigurarea unui loc de munca pentru anumite persoane, si citez (spusele autorului citat anterior) „……….rămân aici oamenii care din diverse motive personale preferă asta, fie nu au nivelul să plece………..”.

  14. Cu tot respectul pentru ceea ce gândiți și nu ați reușit să cuprindeți în acest articol, mă întreb dacă înainte de a-l posta v-ați informat despre modalitatea în care se realizeză planurile-cadru și programele școlare în România. Eu am convingerea că nu, deoarece nu v-ați fi entuziasmat atât de tare în fața grupului de reflecție (care are doar un caracter consultativ). Planurile-cadru (planificarea materiilor de studiu și a orelor alocate acestora) sunt concepute de Institutul de Științe ale Educației, care a postat deja pe site-ul propriu 3 variante spre consultare publică. Există și alte proiecte de introducere a unei programe modulare, în stand-by. Programele școlare pe discipline sunt realizate la nivelul Ministerului Educației, dar nu de către inspectori, în niciun caz de vreunul dintre membrii grupului de reflecție. Ca o persoană interesată de tentativele de regândire a rostului istoriei, poate v-ar interesa să consultați și o inițiativă privind studiul istoriei în școala românească (”Memorandumul de la Neamț”). În speranța că și-a descoperit vocația, îi urez succes fiicei dvs. la admiterea în liceu!

  15. REvin pentru ca din pacate (sau din fericire) singrul loc unde au loc dezbateri despre educatie este Contributors.

    Tot tin pacate sunt mult prea putine voci care scriu (!) si mult prea putine comentarii.

    Si iarasi nu stiu daca le citeste cineva. Ciolos a infiintat un misiter al comunicarii. Functionarii lui or fi citind se ce scrie pe aici? Si daca da, ajung lucrurile astea pe la ministerul educatiei? Si daca jung, ce fac acei funcionari de la educatie cu ce afla de pe aici?

    Sau avem doar un minunat Zid al Plangerii?!

    Probabil ca una din cauzele mentinerii unui system de invatamant bolnav si desuet este chiar surzenia autoritatilor la ceea ce spun cetatenii. De fapt, singurul moment cand se pare ca politicienii citesc cate ceva din asemenea postari este cel al alegerilor.

    =====

    Problema acestui grup de reflectie este … absenta sa.

    Consider ca mai mult a facut Dl. Maci prin articolele scrise aici decat ar putea face vreodata un grup de intelepti care macina idei intre ei, de nimeni stiute si de nimeni dezbatute. Daca imi pun mintea gasesc enorm de multe idei bune in toate comentariile de pe aici, Macar o sinteza a lor si ar fi ceva mai mult decat aceasta cvasiabsenta..

    Articolul a fost scris pe 29 decembrie. Suntem in 7 ianuarei, Nimic nu a aparut de la acel grup. Sunt chiar curios cand o sa iasa cu primele idei in public. Si in ce mod.

    Eu astept pe D. Maci sa mai scrie, si nu pe grup sa mai reflecteze. Iertata sa-mi fie modalitatea directa de a spune asa ceva.

  16. Ars combinatoria si megastructurile informationale din sistem

    Pentru prima data dupa 1945 , in anii `90 au fost facute publice organigramele ministerelor din Guvernul Romaniei . Aceste organigrame erau aproape identice avand toate un compartiment cheie intitulat ” contenciosul administrativ ” care gestiona interfata si litigiile cu alte ministere.
    Configuratia actuala a ministerelor romanesti ( cea mai potrivita denumire a lor ar fi de fapt aceea de megastructuri informationale ) este o proiectie la scara redusa a starii de fapt si de drept a sistemului , respectiv a megamasinii sociale generata de acesta .
    Fiecare din aceste megastructuri genereaza la randul lor alte structuri si orice modificare formala la varf atrage dupa sine un adevarat principiu al dominoului .
    Cazul Ministerul Invatamantului, respectiv evolutia lui si a denumirilor lui dupa 1948 este unul simptomatic pentru haosul indus in societate de aceste megastructuri informationale destinate sa organizeze domenii intregi de activitate. Daca in timpul capitalismului cheia de bolta a invatamantului era educatia , pe parcursul comunismului aceasta s-a transformat treptat in „instruire”si acumulare de cunostinte . Accentul a trecut de la dimensiunea sociala la dimensiunea politica , iar educatia s-a tranformat treptat intr-o activitate „politico-ideologica si cultural-educativa”. Acest proces este vizibil si in evolutia recenta a titulaturii acestui minister.

    Istoricul denumirilor oficiale ale Ministerului Invatamantului
    Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice (din 17 decembrie 2014)
    Ministerul Educaţiei Naţionale (22 decembrie 2012 – 16 decembrie 2014)
    Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului (23 decembrie 2009 – 21 decembrie 2012)
    Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării (27 decembrie 2008 – 22 decembrie 2009)
    Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (5 aprilie 2007 – 26 decembrie 2008)
    Ministerul Educaţiei şi Cercetării (12 martie 2004 – 5 aprilie 2007)
    Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (19 iunie 2003 – 11 martie 2004)
    Ministerul Educaţiei şi Cercetării (28 decembrie 2000 – 18 iunie 2003)
    Ministerul Educaţiei Naţionale (5 decembrie 1997 – 28 decembrie 2000)
    Ministerul Învăţământului (19 noiembrie 1992 – 4 decembrie 1997)
    Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei (28 iunie 1990 – 19 noiembrie 1992)
    Ministerul Învăţământului (30 decembrie 1989 – 28 iunie 1990)
    Ministerul Educaţiei şi Învăţământului (17 noiembrie 1971 – 30 decembrie 1989)
    Ministerul Învăţământului (9 iunie 1962 – 16 noiembrie 1971)
    Ministerul Învăţământului şi Culturii (20 martie 1957 – 8 iunie 1962)
    Ministerul Învăţământului (2 iunie 1952 – 19 martie 1957)
    Ministerul Învăţământului Public (15 aprilie 1948 – 2 iunie 1952)
    Ministerul Educaţiei Naţionale (23 august 1944 – 14 aprilie 1948)
    Sursa : http://cnred.edu.ro/#istoricul-denumirilor-oficiale-ale-Ministerului

    In acest caz , recenta schimbare a denumirii ministerului din Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice care in 18.11. 2015 devine Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, atrage dupa sine un adevarat cataclism birocratic deoarece toate documentele emise in vechiul regim institutional trebuie modificate conform noii titulaturi adoptate. Odată cu această titulatură, toate unităţile de învăţământ sunt obligate să schimbe din nou, ştampile, sigilii, placuţe sau alte documente necesare , exact cum s-a intamplat si in anul precedent si la orice schimbare anterioara :

    “ În urma acestei situaţii, Inspectoratul şcolar va trimite la minister, astfel încât să se realizeze comandă. Costurile acestor modificări vor fi suportate de fiecare şcoală în parte, în baza unei facturi ce va fi primită la unitate”, a precizat Mariana Tocaciu ­ purtător de cuvânt ISJ Arad. Fiecare unitate de învăţământ cu personalitate juridică va primi în folosinţă o singură ştampilă. Ar fi indicat să schimbe și plăcuţele, dar există posibilitatea doar să le modifice. Pentru achiziţia unei ştampile personalizate, unitățile de învățământ trebuie să scoată din buget cel puțin 100 de lei. Până ce noile sigilii vor intra în posesia unităţilor de învăţământ, vor putea fi folosite cele vechi.”
    Sursa : http://www.vestic.ro/articol_42458/-ministerul-educatiei-si-a-schimbat-din-nou-numele-functioneaza-acum-ca-ministerul-educatiei-si-cercetarii-stiintifice.html?action=print

    In realitate, avem de-a face cu ceea ce putem numi numim transformari topologice respectiv o „ars combinatoria” de tip birocratic-administrativ prin care managementul unui domeniu social extrem de important cum este educatia ( o problema cronica la noi ) , se transforma de fapt intr-un paravan pentru interese financiare si de grup. In acest caz strategia este una clasica prin generarea haosului la nivel de sistem social prin schimbarea periodica a scopurilor si obiectivelor domeniului care face imposibila obtinerea unei imagini de ansamblu si estimarea obiectiva a evolutiei sau involutiei acestuia. Ca lucrurile sa fie si mai clare :

    „În ultimii 25 de ani, legea educaţiei a fost modificată de peste 60 de ori, iar miniştrii s-au schimbat de 20 de ori”
    Sursa : http://www.gandul.info/stiri/fiecare-ministru-cu-legea-lui-cate-schimbari-a-suferit-sistemul-de-invatamant-in-ultimii-25-de-ani-13731545

    Termenii folositi in titulatura ministerului amesteca activitati, domenii , scopuri si obiective care pot primi interpretari culturale si politice foarte diferite dar care pe parcursul a 25 de ani se rezuma de fapt la miscare in bucla de revenire si reluare periodica a unor variante abandonate initial :

    Eucatie / Nationala / Invatamant / Cultura / Cercetare / Inovare / Tineret / Sport / Stiinta

    Principiul de baza aplicat in acest caz este unul imprumutat din combinatorica guvernarii de tip comunist in care suprapunerea si interferenta unor domenii (ex: tehnic-economic ; juridic -administrativ; etc.) oferea si motivatia pentru controlul lor . In organigrama actuala a ministerului (http://www.edu.ro/index.php/articles/22564) , principalul obiectiv este controlul activitatii domeniului si nu educatia ca atare sau obiectivele ei (exemplu : B. Direcţia Generală Juridic C. Direcţia Generală Învăţământ Universitar C1. Direcţia Titluri Universitare C2. Direcţia Finanţarea Învăţământului Universitar D. Direcţia Generală Învăţământ Preuniversitar D1. Direcţia Inspecţia Şcolară D2. Direcţia Programe şi Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii ,etc. ).
    Pe de alta parte, orice schimbare a titulaturii unui minister antreneaza si o schimbare a scopului si obiectivelor urmarite de acesta , a numarului de posturi din schema de personal si a cheltuielilor publice aferente si aici gasim explicatia rationala a birocratiei extinse de la noi respectiv a „schimbarii schimbarilor”.
    Problema cea mai grava este ca , dincolo de declaratiile de complezenta, scopurile si obiectivele acestui minister nu sunt in realitate clar definite . La capitolul „Misiunea” citim pe site-ul oficial al ministerului urmatoarele alegatii :

    „Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pe baza consultării celorlalte instituţii şi ministere interesate, proiectează, fundamentează şi aplică strategia globală a învăţământului, stabileşte obiectivele sistemului de învăţamânt în ansamblul său, precum şi obiectivele educaţionale pe niveluri şi profiluri de învăţământ ( Art. 12 (1), Legea învăţământului 84/1995 cu modificările şi completările ulterioare). ”
    „Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului se organizează şi funcţionează potrivit legii Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, ca organ de specialitate, are răspunderea de a elabora şi de a aplica politica educaţională, în conformitate cu art. 2. Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului are drept de iniţiativă şi de execuţie în domeniul politicii financiare şi a resurselor umane din sfera educaţiei şi colaborează cu alte ministere implicate în dezvoltarea învăţământului (Art. 140 (1) Legea învăţământului 84/1995 cu modificările şi completările ulterioare).”
    „Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului elaborează, coordonează şi aplică politica naţională în domeniul educaţiei.”
    Sursa : http://www.edu.ro/index.php/articles/c242/
    La o analiza atenta a celor 25 de atributii ale ministerului enumerate pe site observam cu stupoare ca ministerul in cauza isi defineste misiunea, afirma ca elaborează, coordonează şi aplică politica naţională în domeniul educaţiei , proiecteaza strategia globala a invatamantului,etc. , dar trece sub tacere exact cel mai important capitol, respectiv acela in care ar trebui prezentate clar scopul si obiectivele educatiei care ar trebui sa fie distincte de cele anterioare anilor `90 *) . Acestea sunt amintite doar in treacat, dar nu sunt definite niciunde si la niciun capitol din cele existente pe site-ul ministerului ( Învăţământ preuniversitar / Învăţământ superior / Învăţământ minorităţi / Cercetare / Resurse umane / Recunoastere diplome si vizare / Relații Internationale si Europene ) .
    Singurul subcapitol cu adevarat interesant de pe site-ul ministerului este „Educaţie pentru Dezvoltare Durabilă” (http://www.edu.ro/index.php/articles/c838 ), dar si acesta este doar o traducere din limba engleza a unui document propus pentru dezbatere internationala de catre specialisti austrieci, document care in realitate nu are nici o legatura cu ceea ce se intampla in scolile romanesti .
    In sfarsit, prin locul si importanta sa la nivelul sistemului , Ministerul Educatiei Nationale si Cercetarii Stiintifice este poate cel mai bun exemplu de conducere birocratic-administrativa total desprinsa de realitate si incapabila sa-si defineasca in mod coerent scopul si obiectivele **) intr-o lume noua si intr-o realitate aflata in continua schimbare pentru ca dupa 26 de ani au fost chemate sa faca schimbari in educatie ( e drept nu stim cu ce efect si cu ce sanse ) personalitati din afara ministerului ***). Ceea ce ce echivaleaza de fapt cu recunoasterea oficiala a esecului total al acestei megastructuri informationale .

    Note

    *) Dacă elevii de acum se plâng de materiile lor dificile, se cuvine ca părinţii să le spună că acestea sunt moştenitoarele directe ale programei şi ale manualelor din anii comunismului.Mai înainte de toate scopul acestei şcoli nu era – în primul rând – educaţia, ci, în logica planificantă a acelui timp, pregătirea personalului necesar industriei (care era coloana vertebrală a economiei socialiste).
    Mai de fiecare dată s-a căzut de acord că programele sunt fie greoaie, fie anapoda şi că trebuie schimbate, însă perspectiva regândirii lor i-a speriat pe toţi miniştrii (cei cu mandate lungi, căci cei cu administraţii scurte nici măcar n-au putut lua în considerare o schimbare efectivă).
    Sursa : http://www.contributors.ro/administratie/scoala-pe-calea-regasirii/

    **) …cu puţin timp înainte de Crăciun d-l Ministru al Educaţiei a anunţat constituirea unui grup de reflecţie menit a gândi schimbarea programelor (curriculei) în învăţământul preuniversitar. Sunt pe lista ministrului 11 persoane – mai cunoscute sau mai puţin cunoscute opiniei publice – dar a căror probitate profesională şi profesorală e dincolo de orice dubiu (academicianul Solomon Marcus, d-nele Manuela Prajea, Oana Moraru şi Tincuţa Apăteanu şi d-nii Ştefan Vlaston, Alexandru Mironov, Florin Colceag, Radu Gologan, Radu Dop, Florin Munteanu şi Marian Staş). Oamenii aceştia au câteva calităţi pe care d-l Curaj se poate baza: mai înainte de toate au o experienţă concretă şi permanentă a şcolii, aşa cum e ea. Nu sunt funcţionari de meserie, ci profesori de vocaţie. Nu sunt persoane culese de pe culoarele inspectoratelor, cu “formularele” şi “raportările” lor, ci oameni care vin de la clasă (în care îşi fac bine treaba), unde au de-a face zilnic cu elevi şi părinţi. Altfel spus e vorba de oameni care cunosc problemele concrete ale învăţământului preuniversitar românesc. În al doilea rând, toţi cei menţionaţi ştiu să spună – clar, ferm, elegant şi politicos – ceea ce gândesc (şi gândesc cu adevărat – o arată toată prestaţia lor publică), fără a se pierde în divagaţiile procedurale ale limbajului aulic al “comisiilor” ministeriale. Cei 11 sfătuitori ai d-lui Ministru au marea calitate de a aduce o voce umană în mediul eterat al “înalţilor funcţionari” ai educaţiei (care, demult, nu mai vorbesc limbi pământene). Pe lângă toate acestea, cei nominalizaţi de d-l Curaj sunt suficient de mulţi pentru a avea o diversitate de perspective asupra problemelor actuale ale educaţiei şi suficient de puţini pentru a putea cădea de acord asupra unor principii de bază pe care se cuvine a fi aşezat învăţământul zilei de mâine. Să îi felicităm pe fiecare pentru tot ceea ce au făcut până acum! Şi pe d-l Curaj pentru această inspirată alegere! Şi să le dorim, tuturor, puterea de a face ceea ce nici un minister şi nici o comisie n-a făcut în ultimii 26 de ani în educaţie!
    Sursa : http://www.contributors.ro/administratie/scoala-pe-calea-regasirii/

    ***) Din nefericire, chiar si selectarea acestor personalitati ( desigur , cu unele exceptii remarcabile ) urmeaza aceleasi principii arbitrare si subiective aplicate de decenii in activitatea ministerului. Nu poti reforma un domeniu atat de important cum este educatia aducand pe post de experti un scriitor de science-fiction devenit ministru al tineretului si sportului( https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Mironov) si politician ( http://adevarul.ro/news/societate/mironov-revolutionar-lasati-l-pace-iliescu-1_50abb94b7c42d5a6637f466d/index.html ) , un militar care s-a ocupat printre altele sau de fapt cu sistemul informatizat de management … militar , cu automatizarea conducerii trupelor la Leningrad , a scris prima carte de profil despre carti despre razboiul informational ,etc.
    ( cf. :http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php?1455-Noua-democratie-a-structurilor ; http://www.contributors.ro/administratie/educatie/cine-va-fi-noul-ministru-al-educatiei-opt-propuneri-de-bun-simt-care-vor-fi-ignorate-cu-succes/#comment-68147 ), un matematician care vede educatia prin modele matematice si mistice (http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-interviu-cu-profesorul-florian-colceag-i ),etc.

    http://sergiusimion.blogspot.ro/2016/01/ars-combinatoria-si-megastructurile.html

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro