Școala-primărie

Suntem o țară săracă cu ajutoarele sociale, dar bogată când vine vorba de a investi în clădirile școlare în cadrul unor arcimboldești parteneriate public-privat. Se ia un văr de aici, un nepot de acolo, se combină cu un cumătru din prima căsătorie, ajuns consilier local, și se croiește o arătare neînchipuit de bizară și sucită: din perspectiva unui avion planând în picaj, se poate afirma că avem de-a face cu un contract oarecare, din apropiere, ies în evidență nasul cumnatei, urechea nepotului și gura mamei soacre, totul stropit din belșug cu bani publici. Altfel, ne plângem la colț de stradă că ,,nu se muncește suficient și mulți dau banii de ajutoare sociale pe alcool și țigări”, însă panorama este altminteri: adevărul e că se acordă cele mai mici ajutoare sociale din țările europene. Sumele nu sunt doar infime, ci aruncate cu năduf, de parca decidentul politic face o concesie și scoate gologanii din buzunarul propriu, nu din taxele și impozitele statului, aceleași care plătesc arborescenta arhitectură administrativă.

Luna septembrie transformă subit școlile și în pseudo-direcții de impozite și taxe locale, întrucât bursele sociale ale elevilor, cele mai voluminoase ca număr, se acordă pe baza unor declarații de venit ale părintelui/ tutorelui legal, care declară generos pe propria răspundere cât a câștigat în ultimele 12 luni calendaristice. Conform Metodologiei-cadru de acordare a burselor, emisă prin OME nr. 6238/8.09.2023, nu se mai pot cere declarații notariale, ci directorii de școli pot cere o anchetă socială a DGASPC pe seama suspiciunilor generate de ,,personalul unității de învățământ” (da, suspiciunea sau bănuiala este legiferată fără indicații suplimentare și chichițe legaliste: de ce nu bârfele sau calomniile?). Mai mult de atât, in order to add insult to injury, cum ar spune instituțiile UE abilitate și partenerul strategic, școala, care se ocupă îndeobște de educație, lucrează cu Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, având în grijă faptul că ,,verificarea veniturilor declarate de părinții/tutorii legali instituiți/ reprezentanți legali ai elevilor minori se face de către secretarul unității de învățământ, cu ajutorul PatrimVen sau prin solicitarea organului central fiscal în a cărui rază teritorială se află situat beneficiarul a unui (sic!) document care să ateste situația veniturilor declarate de către părinte/ reprezentantul legal/ elevul major”. Ajuns-a astfel secretarul școlii să aibă acces liber la bazele de date ale ANAF prin ordin de ministru! Nu știm în ce măsură primăriile sau ANAF-ul local vor purcede la a permite secretariatelor de școli să poată verifica situația materială declarată a cetățenilor români, dar, cu siguranță, nici secretarul, nici contabilul unei grădinițe, bunăoară, nu au competențele unui inspector fiscal. Nici ANAF-ul nu se poate atât de ușor mișca, în termenii a mai puțin de două luni pe an, verificând abitir câteva sute de mii de părinți aflați ,,în câmpul muncii” (sau nu chiar) ai căror copii sunt eligibili bursieri, de merit, de performanță sau doar pe motive sociale. Bănuim că ANAF-ul nu este un birou auxiliar școlilor două luni pe an, după cum educatorii, învățătorii și profesorii din școli și licee, adunați în ,,comisia de management al burselor” (România e țara denumirilor celor mai recente: instituțiile noastre își dau jos și își schimbă sigla o dată la câțiva ani, ceea ce conferă greutate deciziilor sale), nu se pot (sau se pot?) aglomera în pauze, în orele de dirigenție (pardon, consiliere educațională și profesională) sau în ședințele cu părinții sub greutatea munților de dosare, doldora de declarații, cereri, copii legalizate, copii după original, certificate de naștere etc. Să fie aceasta urma lăsată în urmă de digitalizarea galopantă a ultimului deceniu? Ne îndoim că e vorba de așa ceva.

Cetățenii, care fac de regulă apel la burse sociale, nu au venituri suficiente de trai, nu au locuri de muncă, nu sunt alfabetizați corespunzător, de multe ori lucrează la negru și nu se feresc de câștiguri ușoare obținute de la casele de pariuri și alte stabilimente de acest gen, intră des prin amanete, însă, cu toată lipsa de încredere în instituțiile statului, pot depune facil declarații pe propria răspundere la… școală, mai nou, organ de control și gestiune a veniturilor în România, aliat al ANAF-ului, conform unor decizii politice extrem de inteligente. Statul nu se păcălește, doar se apără și singur atât de bine. Pe deasupra, cu toate că bursa de merit coboară până la media generală de 9,50, purtare de nota 10 și mai puțin de 20 de absențe acumulate pe an școlar, anul acesta meritul înseamnă 30% din efectivele unei clase în ordinea descrescătoare a mediilor, incluzându-le pe toate până la borna de 9,50. Ne vom confrunta cu situația tragicomică a unor școli de elită în care jumătate din elevii unei clase primesc burse de merit, în vreme ce o școală cu rezultate slabe va defini procedural meritul până la media generală de 6 sau 7. Alte clase din aceeași școală vor trăi această realitate. Curat merit, coane Fănică! Atâta se poate, acestea sunt înzestrările intelectuale ale națiunii române în acest moment istoric. Nu suntem departe de circumstanțele, demne de o cauză mai luminată, de acum câțiva ani, când bursele erau acordate direct de consiliile locale ale primăriilor din România, când, spre stupefacția tuturor și a nimănui, aveam peste 80% din primării în deficit al bugetului local (sau, de ce nu?, multe din acestea erau și sunt în insolvență fără ajutorul urgent al bugetului central), iar bursele sociale (și nu numai) nu se puteau plăti sau se remiteau cu întârzieri de ordinul trimestrelor sau uneori o dată la jumătate de an. Ne aflăm într-o conjunctura fascinantă: copiii din medii defavorizate (rural, urban mic, periurban etc.) nu primeau burse de niciun fel, în timp ce în sectorul I al Bucureștiului, unde se înregistrează cele mai mari venituri per capita din țară, elevii primeau bani ca din cornul abundenței bugetare.

E o țară tristă, plină de umor, după cum spunea poetul care deplângea, pesemne anticipativ, viața de licean.