Pana la sfarsitul secolului trecut, societatea era cea care asculta nevoile scolii. Astazi traim exact scenariul invers: scolii i se cere tot mai mult sa asculte nevoile societatii. Si pentru ca nu e inteleapta si nu face ceea ce societatea ii cere, intr-un mod mai mult sau mai putin explicit, scoala e aspru criticata pentru inadecvare la nevoile societatii. Altfel spus, scoala de astazi produce „tâmpiti” fie pentru ca societatea (româneasca mai ales, dar nu in exclusivitate ) nu are nevoie de eventualele „produse” de calitate ale scolii, fie pentru ca pur si simplu atat stie sa faca.
Discursul critic la adresa scolii nu e insa o inventie a secolului in care traim. Si cu atat mai putin a românilor. Sunt bine cunoscute critici ca cele ale sociologului Ivan Illich (destul de popular inca in Statele Unite mai ales * ), care prin anii 1970 contesta intr-un mod radical institutia scolara in numele egalitatii de sanse. In cartea sa intitulata O societate fara scoala **, unul dintre motivele pentru care institutia scolara trebuie sa dispara este convingerea ca orice nevoie (inclusiv cea de cunoastere) care-si afla un raspuns institutional deschide larg usa catre noi categorii de dezmosteniti, introducand de fapt o noua definitie a saraciei. Sa mai amintim tot aici ca unul din obiectele principale de cercetare ale sociologiei franceze a educatiei, ale carei baze se pun tot in secolul trecut, se refera la relatia dintre inegalitatile scolare si cele sociale. Sociologi importanti precum Pierre Bourdieu sau Jean-Claude Passeron ilustreaza diferitele modalitati prin care scoala preia si transmite inegalitatile sociale.
In ciuda criticilor insa, pana la inceputul secolului nostru, societatea are incredere in scoala. E acceptat indeobste faptul ca misiunea principala a scolii este de a construi si difuza discursul de expertiza in materie de cunoastere pe care societatea, in linii generale, nu il contesta.
La cumpana dintre milenii, relatia dintre scoala si societate devine din ce in ce mai tensionata. Societatea e tot mai neincrezatoare in ceea ce priveste capacitatea scolii de a gestiona incertitudinile viitorului. Unul dintre semnalele acestui viraj extrem de important in relatia dintre societate si scoala il reprezinta anchetele PISA despre care am mai vorbit in paginile acestui forum. Spuneam atunci ca testele PISA nu evalueaza cunostinte dobandite in scoala, ci servesc la elaborarea unor indicatori in baza carora pot fi justificate masurile politice din educatie. Cu alte cuvinte, testele PISA nu tin seama de programele scolare, ci iau ca referinta asa-numitele competente „de baza”, in lectura, matematica, cultura stiintifica, etc. pe care trebuie sa le aiba un elev de 15 ani. Nu scoala e cea care identifica si defineste aceste competente (cum ar fi fost firesc daca ne-am fi aflat in modelul precedent, unde scoala avea un cvasi-monopol asupra discursului de expertiza), ci societatea, pe baza unui rationament mai intai economic si apoi social. Scolii i se cere in primul rand sa fie eficienta si eficace, pentru a justifica cheltuielile publice tot mai mari generate de cresterea numarului celor care se formeaza. Abia in al doilea rand scoala mai trebuie sa fie justa si sa contribuie la reducerea inegalitatilor sociale. Aceasta a doua cerinta adresata scolii este astazi in mod curent exprimata prin cuvantul „echitate” care tinde sa fie folosit tot mai mult ca fiind sinonim absolut cu egalitate si justitie sociala.
Cum putem explica aceste transformari care nu se intalnesc doar in Romania cum gresit lasa sa se inteleaga unele texte publicate recent in acest forum ?
Raspunsul evident e legat de dezvoltarea noilor tehnologii ale informatiei si a noii societati in care traim. Aceste noi tehnologii sunt de altfel si motivul cel mai des evocat atunci cand se argumenteaza incapacitatea scolii de a raspunde cerintelor societatii. Confundand cunoasterea cu informatia, multi dintre adultii formati inainte de epoca Internetului nu pot sa inteleaga ritmul lent de adaptare al scolii la noua realitate.
De ce sa mai invete copilul râurile când printr-un singur clic le poate vedea in fata ochilor ? Ce nevoie mai are sa stie cine-a scris sau spus cutare vorba ? Un clic si problema e rezolvata. Scoala nu mai trebuie sa-i invete lucruri care sunt la indemana oricui.
Mai mult, in cautare de popularitate, ca orice om politic, actualul ministru al educatiei spune chiar intr-un interviu legat de aparitia manualelor electronice pentru clasa I ca „procesul de invatare este mult mai rapid cand se folosesc instrumente digitale”. E un rationament complet gresit, caci nu invatarea e mai rapida (nu are psihologi in echipa de consilieri?), ci ritmul de colectare a informatilor pe o anumita tema. Putem vorbi astfel atat de efecte pozitive (ar fi un lucru bun sa existe adevarate manuale electronice, nu simple versiuni digitale ale unor manuale clasice), cat si de efecte negative, legate, intre altele, de capacitatea diferita de concentrare a atentiei in fata ecranului si in fata paginii scrise pe suport de hartie.
Dincolo de asemenea polemici, trebuie sa mentionez un element important care e pus in lumina de aceste controverse referitoare la natura invatarii in conditiile dezvoltarii rapide a noilor tehnologii. E indiscutabil faptul ca accesul la informatie devine mult mai usor decat in epoca precedenta. In aparenta, aceasta ar fi o schimbare spectaculoasa. In esenta insa, cotidianul nostre a stat si sta sub semnul cunoasterii si implicit al invatarii. Cum spuneam mai sus, faptul ca avem mai usor acces la informatii nu inseamna ca stim mai mult si invatam mai repede.
Totusi ceva important s-a schimbat. Desi intensitatea cunoasterii si a invatarii sunt o constanta in cotidianul nostru, schimbarea esentiala care se produce o data cu dezvoltarea noilor tehnologii se refera la tipul de cunoastere care e pus in valoare de noua societate in care traim.
Pentru a explica mai bine aceste lucruri, folosesc o diagrama speculativa realizata de Miller (2003)***, care ilustreaza foarte bine specificul societatii contemporane in materie de cunoastere.
Punctul de plecare al acestei diagrame se afla in distinctia dintre patru categorii de cunoastere:
1) „know-how” sau cunoasterea practica, sa stii cum sa faci, sa ai capacitatile umane si competentele necesare pentru a actiona cu inteligenta intr-un mediu complex;
2) „know-what” sau cunoasterea specializata, profesionalizanta, sa stii ce sa faci, sa cunosti realitatea si faptele;
3) „know-why” sau cunoasterea principiilor, sa stii de ce, sa stii legile de baza ale naturii, ale gandirii umane, ale societatii;
4) „know-who” sau cunoasterea modului cum se stabilesc si se intretin relatiile, sa stii cine ce face, unde si când, sa ai capacitatea de a coopera si de a comunica.
Daca, in general, intensitatea cunoasterii si a invatarii in cotidian se intalneste in diferite epoci, tipul de cunoastere si invatare valorizat de societile anterioare este diferit de cel de astazi.
Astfel, societatea agricola are nevoie in primul rand de cel care care dispune de cunoasterea practica a lucrurilor.
In societatea industriala este pus in valoare specialistul, cel care stie ce trebuie facut. Scoala, asa cum am trait-o noi, s-a construit in jurul ideii de specializare ca fiind o valoare fundamentala.
In societatea cunoasterii e din ce in ce mai multa nevoie de cel care e capabil sa mobilizeze intr-un timp scurt, bazandu-se pe intelegerea principiilor de functionare si pe reteaua sociala adecvata, o cunoastere practica ce este in plus capabila sa se autoexplice.
Cel putin trei transformari importante din societatea cunoasterii sunt puse in evidenta in diagrama de mai sus.
In primul rand cunoasterea specializata scade in importanta. Este ceea ce simt cei care se intreaba de ce copilul lor trebuie sa invete pe derost raurile cand un simplu clic ii poate pune in fata intreaga informatie de care are nevoie. A sti pe derost râurile sau capitalele tuturor tarilor, cum multi dintre noi a trebuit sa o facem, nu mai e o forma de cunoastere valorizata in conditiile in care esti „conectat” zi si noapte. Totusi, faptul ca am invatat candva aceste lucruri ne ajuta sa ne punem intrebari daca vedem un râu fara nume sau o tara fara capitala. Am interiorizat deja principiul ca toate trebuie sa poarte un nume. Calea prin care am ajuns sa ne insusim acest principiu a trecut prin cunoasterea specializata si a presupus, intre altele, sa invatam pe derost lucruri pe care apoi le-am uitat. Simplificand, aceasta este ceea ce propune scoala de astazi: sa ajungi la cunoasterea si intelegerea principiilor trecand prin cunoasterea si intelegerea faptelor, a realitatii. Societatea (testele PISA, de exemplu) are pretentia de a detine busola si, in graba de a arde etapele, ar vrea uneori ca scoala sa transmita direct aceasta cunoastere a principiilor de care este din ce in ce mai multa nevoie in cotidian. Insa scoala se incapataneaza sa construiasca harta de care avem nevoie pentru a folosi constient busola uneia ori a alteia dintre societatile prin care vom trece in timpul vietii.
In al doilea rând, cunoasterea practica revine in forta in societatea de astazi. Nu e suficient doar sa stii, ci trebuie sa aplici ceea ce stii. Pentru scoala, aceasta e o provocare chiar mai mare decat cea precedenta. Caci in epoca industriala, scoala se multumea sa transmita cunostinte bine selectate si ierarhizate. Utilizarea concreta a acestor cunostinte se facea indeobste dupa terminarea scolii. Astazi e nevoie de instituirea unui nou echilibru intre cunoasterea practica si cea teoretica. In plus, cunoasterea practica a devenit mai complexa comparativ cu societatea agricola. Nu mai inseamna doar sa stii cum sa faci si sa faci efectiv lucrurile bine, ci e nevoie in plus sa-ti intelegi propria actiune si sa fii capabil sa o explici celorlalti. Esti competent pentru ca esti capabil sa-ti exprimi gesturile prin cuvinte.
In al treilea rand, observam ca apare in forta un nou tip de cunoastere care nu a fost valorizat intr-un mod special de vreuna din societatile anterioare. Traind intr-o lume din ce in ce mai globalizata, e tot mai important sa detii informatia corecta intr-un timp util pentru a putea actiona inaintea celorlalti. Asta presupune sa cunosti foarte bine modul cum se stabilesc si functioneaza relatiile sociale. Am putea chiar sa numim acest tip de cunoastere ca fiind „descurcareala”, in sensul bun al cuvantului, acela de a sti in orice moment pe cine sa te bazezi si cum trebuie sa-i mobilizezi pe cei de care ai nevoie sa te ajute sa-ti indeplinesti obiectivele. Din nou scoala e pusa la grea incercare. Trebuie sa propuna solutii pe care, deocamdata, se pare ca nu prea le are. Sau nu este inca pregatita sa le „divulge” tuturor…
Transformarile prin care trece scoala pentru a regasi, poate, candva, o forma de incredere sociala, sunt numeroase, se afla doar la inceput si nu se limiteaza doar la Romania.
Fiecare societate critica scoala cu argumentele care-i stau la indemana. Pentru unii occidentali, scoala nu mai raspunde modelului de democratie sociala deoarece schimbarile recente s-au produs intr-o logica a masificarii si nu a emanciparii si a egalitatii de sanse. Alti occidentali sunt extrem de ingrijorati pentru ca dau prea multi bani pe scoala si nu obtin rezultate care sa justifice investitia. La români, din câte am constantat in acest forum, se vand inca foarte bine criticile scolii in ambalaje colorate cu „tâmpiti”.
Simplificand pana la caricatura, trebuie sa spun ca un lucru ii uneste insa pe criticii acerbi ai scolii de pretutindeni: dau de pamânt cu ceva – occidentalii cu democratia, românii cu intrarea ratata in modernitate. Sa fie insa aceasta singura cale de a intelege provocarile fara precedent ale societatii cunoasterii ? Eu una sunt convinsa ca nu. Ba dimpotriva, ratam discutiile esentiale.
* Cf.: „International Journal of Illich Studies”
** Illich, I. (1971). Deschooling society. New York. (in franceza: Ivan, I. (1971). Une société sans école. Seuil, Paris.)
*** Miller, R. (2003). The Future of the Tertiary Education Sector: Scenarios for a Learning Society. Paper presented at the Japanese Seminar on the Future of Universities, Tokyo.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Articolul lui R. Miller pe care îl citați cu *** este la linkul din ultimul rând al comentariului.
Riel Miller, OECD-CERI
The Future of the Tertiary Education Sector:
Scenarios for a Learning Society
Prepared for the OECD/Japanese Seminar on the Future of Universities,
Tokyo, December 11-12, 2003
http://www.mext.go.jp/a_menu/kokusai/forum/04022701/004/001.pdf
Mi-aduc aminte de un banc: in apa marii, un individ pe cale sa se inece striga disperat „Ajutor!… Au secours!… Help!… Aiuto!… Hilfe!…”
Pe mal, doi flacai il urmaresc cu calm si comenteaza: „Vezi bai cate limbi stie asta?!” „Da bai, si la ce-i foloseste?”
La fel si scoala: te invata sa strigi dupa ajutor in toate limbile de circulatie mondiala, dar nu te invata sa inoti!
Concluziile mele (de inginer pragmatic):
1. Societatea are nevoie de persoane capabile sa […..] (completati dumneavoastra pe linia punctata).
2. Societatea ii „premiaza” pe cei capabili sa […..].
3. Daca stii sa […..], contribui atat la bunastarea ta cat si la progresul societatii.
4. Scoala este incapabila sa te invete sa […..], deci nu isi indeplineste obligatiile nici fata de tine si nici fata de societate.
Desigur, iti ramane consolarea ca poti sa faci parada de cultura (de exemplu citand din autori relativ necunoscuti dar „cumplit de relevanti”), ceea ce are avantajul de a ascunde faptul ca esti incapabil sa gandesti independent, si sa te exprimi cat mai sofisticat si inaccesibil cu putinta (se pare ca vanatoarea de sinonime rare si obscure a devenit o obsesie), astfel incat mesajul tau sa nu ajunga la aproape nimeni.
Asa ca hai sa facem cu totii ceva ca scoala romaneasca sa „produca” absolventi care sa fie utili economiei.
Oops! Scuzati, am vrut sa spun ca sugerez sa initiem un efort colaborativ in scopul inducerii unor modificari de paradigma in masura sa reconcilieze aspectul formativ al invatamantului cu dinamica dezideratelelor exprimate manifest de catre exponentii grupurilor legitime de interes care isi manifesta prezenta in spatiul econo-social autohton.
Excelent acest lung (in acest caz lungimea este o calitate datorita bogatiei continutului) articol, felicitari!
Denota intelegerea lumii in care traim, o lume in care pragmatismul este esential, din nefericire acesta (pragmatismul) a lipsit si continua sa lipseasca din sistemul educational romanesc, conceput parca sa produca clone ale ascendentilor. De remarcat ca geniul care a creat diagrama prezentata nu a beneficiat de de revolutia informationala numita internet. In actualele conditii se impune o urgenta adaptare a educatiei la noua realitate, proces care ar fi trebuit sa inceapa in urma cu cca 35 de ani, altminteri conflictul dintre generatii va lua o amploare de nebanuit, iar starea noastra de inapoiere spirituala si inevitabil materiala se va agrava, ma tem ca in mod iremediabil.
Stimată dna. Gorga,
Lucrurile sunt discutabile- până la pragul în care cineva neagă importanța sau rostul școlii. Stăteam să mă gândesc dacă mai țin minte râurile- și am descoperit că nu. Pe de altă parte, cultura generală mi-am format-o în școala generală nr. 86- din București. Am învățat să-mi placă să citesc- lucru extrem de important chit că pe vremea aceea calculatoarele erau cât mall-ul și de Internet urma să se audă peste 30 de ani. Plăcerea lecturii este esențială- chit că nu mai știu pe de rost cine,când și unde a domnit. Problema spinoasă vine exact atunci când formarea cunoașterii este mai importantă pentru viitoarea carieră- adică în facultate. Spre rușinea mea mărturisesc că am făcut 2 ani de matematică și fizică- a căror conținut l-am uitat exact după ce am trecut examenul. Pe de altă parte logica, analiza operațională sau alte lucruri utile n-au fost și nici nu sunt încă făcute în facultățile românești. Am terminat facultatea în 1988 iar domeniul meu de specializare- mecanica fină- s-a terminat brusc în 1989, odată cu revoluția. Norocul meu- pentru care trebuie să mulțumesc unor oameni care probabil că nu mai sunt- a fost că din 1985 am învățat să programez. Odată cu folosirea calculatorului am învățat și câteva din tehnicile cele mai importante de adaptare- și consider că orice universitate care se respectă, pe lângă cel puțin o limbă străină făcută la perfecție- ar trebui să-și învețe studenții exact asta- cum să se adapteze într-o societate mereu schimbătoare.
combinatia asta de scoala si tampiti mi se pare ca devine o moda in titluri.. din pacate ptr generatiile curente care nu sunt mai tampite deloc decat cele anterioare, poate din contra (generatiile ‘la putere’ acum, infricosate de emergenta tampitilor in bloc, se pare ca au fost extradotate, cel putin in capacitatea de a schimba in bine si a convinge, datorita competentei lor suntem foarte departe dupa douazeci de ani.. two thumbs up!)
eu nu’nteleg o chestie; daca’l iau pe marele filozof X sau pe profesorul Y si’ncerc sa’i pun sa se descurce big time, oare or reusi? nu stiu ce practicalitate se urmareste.. citesc tot felul de chestii savante care unii tot presupun ca se fac p’afara de’i fac pe vestici ultrapregatiti si’i lasa pe ai nostrii saracii la nivel de dobitoci elementari.. te pufneste si rasul. scolile cele mai bune de afara sunt orientate in acelasi stil, volum mare teoretic si cursuri mai dificile ptr cei care doresc sa urmeze anumite directii in universitate – vreau sa spun ca acele cursuri aprofundate nu se ridica la nivelul exigentelor de la un liceu mate-fizica bun de la noi ptr ca se vrea prea mult intr-un timp prea scurt, pe cand la noi se porneste mai din timp, ceea ce e mult mai bine.
desigur ca exista si anumite licee in care se invata mai multa tehnica sau arta, dar si la noi sunt licee specializate pe arta sau tehnologii. marea majoritate si la ei ies bobo din liceu cand vorbim de practicalitate, dar nu se asteapta nimeni sa devina bill gates la terminarea liceului, iar parintii isi sustin copiii in continuare in colegii, ptr meserii, sau universitati, ptr cei mai ambitiosi. de fapt sunt tari in care procentul care au trecut printr-o universitate este de peste 20%. multi chiar fac chestii complet impractice si puerile, care nu-i ajuta la nimic, dar le place sa aiba experienta unei universitati si sa se simta bine despre ei insisi, ca in definitiv e ceva ce conteaza foarte mult, cum treci prin viata indiferent de ceea ce faci.
iar la noi.. vax! teorii despre practicalitate, despre ce nemultumita e societatea de nivelul prea teoretic al studiului, ca sunt prea multi care ar vrea sa mearga la facultate si ca de ce asa.. numai anomalii. lasa nene scoala sa fie scoala, ca nu ma intereseaza un elev de clasa a opta sa stie sa faca raportul lui peste, ci sa arate ca are cunostinte si stie sa vorbeasca in mod inteligent despre ce’a invatat. se tot confunda menirea scolii cu dexteritatea nativa si dobandita a individului. ce-are vaca cu prefectura. si afara tinerii sufera cel mai mult de somaj ptr ca sunt considerati fara experienta. se confunda efectele crizei cu ‘asteptarile societatii’.. care societate, care asteptari? toti absolventii de odinioara o luau frumos cu perioada de stagiatura, iar firmele in vest stiau ca trebuie sa angajeze si absolventi ca sa aiba mai tarziu de unde sa angajeze unul mai cu experienta. acum goana dupa profit in conditii de criza face firmele mai zgarcite cu investitiile ptr formarea absolventilor, ptr ca nu au garantia ca vor ramane cu buza umflata. asta-i tot, criza. in nici un caz nu sunt cei din ziua de azi mai tampiti ca cei dinainte. si apropos, uneori se ‘cuvanteaza’ ca si cum am vrea sa devenim toti o natie de tinichigii si chelneri. cred ca avem destui. lucrati la capitolul valori si la mocirla de zi cu zi in care lumea se complace.
Sa ne dam cu parerea. La noi toata lumea se pricepe la fotbal, politica si femei. Eu avand cel mai putin dreptul sa-mi dau cu parerea aici caci microbist nu am fost niciodata, politica imi displace iar daca nu am inteles femeile pana la 55 de ani, nucred ca mai am sanse sa le inteleg de acum incolo. Da’ am sa ma straduiesc.
Parerile mele de inginer (nepragmatic – desi mi-au placut matematicile, geometriile in special, desenul tehnic – atat timp cat au fost in paralel, cele mai bune note le-am avut la litaratura):
Cel putin in primii ani, scoala tre’ sa dezvolte capacitatea de memorare si de intelegere, de judecata si altele de acest fel
OBLIGATORIU scoala sa raspunda dezvoltarii societatii si nu profesorilor ce isi cauta ore de predare pt. a incasa salarii
implicarea specialistilor (psihologi sau atceva) care dupa cativa ani de scoala sa indrume copii in alegerea cursurilor viitoare in functie de aptitudini si de ce nu, de vise, de aspiratii (aia cu ce vrea mama si tata sa fie in plan secund)
dupa intrarea untr-un asemenea ciclu, cursurile de baza sa fie „de specialitate”, fara a neglija „o bruma” de cultura generala
posibilitatea profesorilor de a lua masuri disciplinare pana la excluderea din invatamant (asta e – societatea are nevoie si de curatatori de haznale, nu doar de savanti)
Si de ce nu, crearea de conditii pentru profesori incat concurenta pentru un asemenea post sa fie acerba, sa se poata cerne si sa ramana cei buni
Mai am idei, dar deja am devenit plictisitor…
In spiritul discutiilor despre sistemul educational, pentru cei care nu au vazut aceasta prezentare a lui Ken Robinson in cadrul evenimentelor TED. Are in acest moment peste 15 mil. de vizualizari. Se regasesc in prezentare cateva din ideile pe care le-am vazut vehiculate in articole sau comentarii si pe forum (nevoia de regandire a sistemului, inflatia educationala etc..) O prezentare cu mult umor britanic.
http://www.ted.com/talks/ken_robinson_says_schools_kill_creativity.html?qsha=1&utm_expid=166907-20&utm_referrer=http%3A%2F%2Fwww.ted.com%2F
În sfârșit, un articol care nu se supune schemelor mimetice de denigrare a școlii românești doar așa, că pare a fi o marcă a emancipării, sau o amprentă de cultură, chipurile. După cum e și logic, toate societățile – civil, științific, în specialitate – dezbat problemele școlii, însă doar la noi comentatorii mai vocali sunt denigratorii, cei aflați în terțe relații cu școala, cei rămași la nivelul percepției de fost elev, sau de părinte mofturos și nemulțumit. Starea școlii să fie dezbătută în amfiteatre autentice, nu în tarabe dispuse în amfiteatru…
Felicitări, Adriana Gorga, pentru maturitatea percepției, analizei!
Frumos articol, felicitari!
Ghilimelele sint puse gresit. Scoala romaneasca nu produce „timpiti” ci timpiti. Scoala romaneasca nu ofera produse de calitate ci de „calitate”.
OK, scoala este in proces de schimbare in intreaga lume.
Dar se pare ca nu este doar o adaptare a scolii la noi cerinte sociale, ci chiar o re-definire a invatarii in general.
Adica, educatia pare sa se de-institutionalizeze. Nu dispare scoala ca proces de invatare ci scoala ca institutie va fi probabil inlocuita cu o diversitate de mecanimse de invatare, mai mult sau mai putin institutionalizate.
Deja copii de 6-7 ani stiu mai multe din afara scolii decat din scoala, in Romania. Dar din cate stiu acest fenomen a fost remarcat in multe parti ale lumii. Nu stiu daca a fost si studiat, dar ca orice schimbare majora, are loc mai rapid decat putem noi sa-i alocam resurse pentru studiu.
In Romania insa suntem atat de contaminati de scoala ca furnizoare de cuostinte ce trebui retinute, incat nu putem sa ne desprindem mental de acest model.
Desprinderea va veni insa fara o implicare volitiva, in sensul in care copii si tinerii vor gasi (au si gasit) alternative la scoala pentru a se pregati. Practic, in Romania scoala nu mai conteaza pentru pregatire. Copii au aflat deja ca nu de acolo invata. Si oricat ne vom impotrivi acestui lucru, copii sunt mult mai puternici decat noi si isi vor impune in viitoarea generatie (cam in 20 de ai probabil) aceasta modalitate de viata.
Nu, scoala nu va disparea! A disparut deja…
Nu, nici scoala ca institutie nu a disparut (cum prezicea Ivan Illich in anii 1970), nici forma scolara (ce are la baza activitatea de a invata, indiferent de cadrul institutional in care se produce aceasta). Observati bine distinctia in comentariu. Exista schimbari majore ale celor doua pretutindeni in lume.
Scoala nu se dezinstitutionalizeaza nicaieri in lume, ci institutia scolara se redefineste intr-un alt cadru, cel al unei societati aflate in globalizare accelarata. Fenomenul care are loc ar putea fi numit desacralizare a scolii (scoala nu mai detine monopolul discursului de expertiza), nu dezinstitutionalizare. Forma scolara la randul ei se diversifica: nu mai invatam aproape exclusiv la scoala si intr-un anumit timp bine delimitat de orarul afisat pe perete, ci invatam tot timpul, in diferite locuri, folosind diferite suporturi, etc.
Acestea sunt tendinte generale, de care nicio scoala ori forma scolara din lume nu poate scapa. Privite din perspectiva sistemului educativ romanesc exista insa elemente specifice care trebuie adaugate. Presiunea sociala asupra scolii in Romania este mult mai mare decat in alte parti: societatea, ea insasi in schimbare rapida ar vrea ca scoala, nu sa o urmeze, ci sa se afle in avangarda transformarilor. Una din formele prin care se manifesta schimbarea in societatea romaneasca este si apetitul pentru tot ce e la moda. E normal pana la un punct, numai ca atunci cand introduci moda in materie de schimbari in ceea ce priveste scoala (o institutie prin definitie destul de refractara la mode, caci prima ei misiune este sa transmita ceea ce e stabil pentru a crea baza pe care sa construiasca apoi gestiunea imprevizibilului) rezultatele sunt cum se vad, dezastruoase. De asemenea, in conditiile in care diversificarea formei scolare (a modului, locului, timpului in care se invata) nu este insotita (ma refer aici la copiii si la tinerii aflati in formare initiala) de parcursuri educative adecvate, se dezvolta ceea ce am putea numi o cunoastere instantanee, care se consuma tot instantaneu si care e incapabila sa se inscrie in durata si cu atat mai mult sa se imbogateasca.
Proasta idee sa dezbati scoala romaneasca din perspectiva problemelor pe care le are scoala pe plan mondial.
Asa cum se remarca in articol perspectiva romaneasca este cea a modernizarii ratate. Consecinta este ca in scoala romaneasca discutiile importante la nivel mondial nu au nicio relevanta.
Sa luam exemplul manualelor electronice. Avantajele si dezavantajele invatamantului bazat pe noile unelte electronice au fost discutate si rasdiscutate in lumea normala. S-au facut si studii pe termen lung privind succesul scolar raportat la utilizarea sau neutilizarea mijloacelor electronice. Rezultatele au fost in sensul ca nu se poate observa statistic un avataj substantial din utilizarea mijloacelor electronice. Usorul avantaj pentru „electronice” rezultat din studii putea fi pus pe seama diferentelor de statut social, copiii „electronizati” provenind din medii usor avantajate social fata de ceilalti.
Dar aceasta dezbatere este fara continut la noi. Astfel de subtilitati sunt parca dintr-un film SF raportat la Romania. De fapt in Romania problema este a incerca sa fie subminata o „mafie” a manualelor, si readucerea manualului la statutul de unealta de invatare, de la statutul actual de unealta de imbogatire a unor profitori a sistemului.
Pina la discutii savante despre continutul si metodele invatamantului problema la noi este cum facem ca sistemul sa revina la scopul sau: sa invete copiii CEVA.