Desigur, a te întreba dacă şcoala românească are o bună relaţie cu ştiinţa, în condiţiile în care problemele ei stringente ţin mai degrabă de preistoria educaţiei, poate părea inadecvat, superfluu şi amuzant. Şi, cu toate acestea, chestiunea are urgenţa şi gravitatea ei. Ignorarea ştiinţei, dar,mai ales, după cum voi argumenta în acest text, ignorarea şi mutilarea spiritului ei, este un fenomen care îşi are locul în galeria bombelor cu efect (mai mult sau mai puţin) întârziat care ticăie în şcoala naţională.
Multor observatori (ultra)tradiţionalişti ai fenomenului educaţiei, mai mult sau mai puţin sistematici sau distraţi, readucerea obstinată a temei educaţiei ştiinţifice, de către o mână de oameni, în faţa unui public general care ignoră problema, poate părea o marotă recentă, o mică obsesie (post)modernă. Mai mult, problema ar putea să nu pară foarte gravă, într-o ţară care se mândreşte cu tradiţia ei pedagogică matematică şi/sau inginerească, o ţară care dă în permanenţă spirite ştiinţifice remarcabile, care alocă un număr foarte mare ştiinţelor în trunchiurile comune de învăţământ şi care se confruntă, indubitabil, cu dileme şi probleme mai presante. Cu toate acestea, argumentul pentru o reconsiderare substanţială a abordării educaţiei ştiinţifice în şcoli este unul cât se poate de solid şi de urgent.
Înainte de toate, ne putem întreba ce anume înţelegem prin “ştiinţă”, “spirit ştiinţific” sau “educaţie ştiinţifică”.
Vom numi “ştiinţă” ansamblul metodelor, practicilor şi viziunilor epistemice devenite predominante şi privilegiate în studiul naturii, începând cu Renaşterea târzie, ansamblu despre care avem motive să afirmăm că ne-a permis un acces mai riguros şi mai constrângător din punct de vedere cognitiv decât oricând înainte la cunoaşterea naturii.1 Puteţi utiliza însă şi definiţia de dicţionar.2
“Spiritul ştiinţific” se referă la faptul remarcabil că există un anumit etos al ştiinţei, o formă difuză de dispunere afectivă faţă de semeni şi faţă de lume a celor care practică ştiinţa, dar şi o manieră de a rămâne fideli impulsurilor critice fondatoare ale acestei electe manifestări umane. În mod remarcabil, “spiritul ştiinţific” este asociabil unei varietăţi substanţiale de poziţionări şi opţiuni metafizice. De asemenea, există nenumărate căi de a trăda acest “spirit ştiinţific, care variază de la suprainterpretare şi manipulare ideologică până la ignorarea cu bună ştiinţă a faptelor relevante în anumite domenii.
Finalmente, “educaţia ştiinţifică” se referă la transmiterea unor cunoştinţe conceptuale şi procedurale legate de teoriile ştiinţifice majore sau de istoria ştiinţei, dar mai ales la formarea unor deprinderi critice şi a unei înclinaţii spre luciditate şi curiozitate despre care putem bănui cu temei că vor deveni cruciale în viitorul nu foarte îndepărtat.
De asemenea, ne putem întreba de ce merită o abordare separată şi o atenţie specială acest subiect.
În primul rând pentru că, începând cu secolele XVI-XVII, soarta modernităţii europene a fost indisociabil legată de ansamblul de practici şi de motive culturale grupate, tot mai coerent, sub umbrela termenului “ştiinţă”. Mă număr printre aceia care, neignorând rădăcinile medievale profunde ale ştiinţei moderne, consideră că, odată cu Copernic, Galilei sau Newton, ne aflăm în faţa unor adânci mutaţii conceptuale şi procedurale, care ne îndreptăţesc să vorbim despre o Revoluţie Ştiinţifică3. Practic, din acel moment, cultura Europei (şi, treptat, a lumii) devine inseparabilă de cunoaşterea de tip ştiinţific şi de tehnologia pe care aceasta o face posibilă. Meditaţia filosofică asupra naturii şi specificului ştiinţei precum şi asupra relaţiei acesteia din urmă cu celelalte forme ale culturii umane a devenit practic o constantă culturală şi unul dintre cele mai fierbinţi câmpuri de cercetare contemporană4.
În al doilea rând, cu un argument mai pragmatic, pentru că educaţia ştiinţifică poate determina o civilizare solidă, pe termen lung, de neevitat în perspectiva provocărilor tot mai serioase cu care se confruntă umanitatea.
Pentru că nu vreau să rămân la acest nivel general şi abstract (prin urmare, nu foarte relevant pentru cei vizaţi) al argumentării, voi încerca să expun, mai minuţios şi mai riguros, motivele pentru care elevii români trebuie să beneficieze de o educaţie ştiinţifică de calitate.
- În primul rând, să spunem că, abordată satisfăcător, puţine lucruri pot stimula şi întreţine mai bine curiozitatea copiilor, precum ştiinţa. Desigur, nu trebuie să asumăm că a fi curios este, per se, un lucru valoros oricând, şi prin raportare la orice sistem de valori. Curiozitatea vine uneori la pachet cu erodarea convingerilor liniştitoare şi, aproape întotdeauna, un grad sporit de cunoaştere complică ecuaţiile interioare ale opţiunilor valorice. Dar, dacă vom asuma curiozitatea drept o înclinaţie valoroasă şi cultivabilă, aşa cum a făcut mereu civilizaţia Occidentului, atunci vom găsi în ştiinţă un aliat de neînlocuit. În fiecare copil există un naturalist înnăscut, ne spunea cândva Carl Sagan, în timp ce E. O. Wilson pomenea biofilia (înclinaţia de a iubi şi de a cerceta natura) printre constantele speciei. Studiul ştiinţei vine de obicei la pachet cu aparate formale dificile sau pur şi simplu cu constrângeri cognitive pe care un copil nu le va accepta cu bucurie decât dacă va fi motivat în mod eficient. Or, această motivaţie pe termen lung poate fi furnizată eficient prin cultivarea unei “curiozităţi fără margini”, cum spunea R. Dawkins.
- În al doilea rând, maturizarea ştiinţei moderne a fost legată de perfecţionarea unor metode critice tot mai riguroase. De fapt, spiritul critic este parte a programului fondator al ştiinţei moderne. Întrucât suntem pândiţi în fiecare moment de eroare şi iluzie, înclinaţia critică pe care o poate furniza un bun studiu al ştiinţei devine un obiectiv fundamental în educarea noilor generaţii. Oamenii nu caută în mod necesar adevărul, au mecanisme eficiente de consolidare a iluziilor reconfortante şi de rezistenţă la acceptarea faptelor.5 Dezlegată de spiritul critic, curiozitatea se poate dovedi, în cel mai bun caz, sterilă şi, în cel mai rău, nocivă. Probabil că una dintre cele mai toxice combinaţii pe care le întâlnim azi nu se referă la respingerea asumată a ştiinţei moderne (oricum, astfel de poziţii sunt ultramarginale), ci la acceptarea necritică a unor neadevăruri şi mitologeme pe baza unor manipulări pseudoştiinţifice ale unor date reale. Toată lumea vrea prestigiul ştiinţei, mai ales în cazul subiectelor fierbinţi (sex, vaccinare, nutriţie etc) şi, de aceea, tentaţia manipulării, trunchierii şi mutilării pseudoştiinţifice este aproape irezistibilă, fie că acest lucru este făcut cu cinism sau cu nevinovăţie. Ideile false sunt uneori inofensive – cum ar fi convingerea mea că în cameră plutesc elefanţi invizibili în timp ce scriu – alteori sunt cât se poate de nocive, chiar cu efecte la nivelul întregii societăţi (de la creşterea masei antivacciniste până la politicile publice bazate pe teorii dubioase de gen).
- La nivel mai general, dar nu mai puţin relevant pentru societatea de mâine, ştiinţa complică raporturile fiecăruia dintre noi cu propriile opţiuni valorice, cu propriile viziuni despre lume, cu propriile pariuri metafizice. Cândva, în plin Iluminism, forţa ştiinţei s-a vrut cuplată cu un program de educaţie raţionalistă şi, eventual, naturalistă. Azi, în plină criză post-iluministă, întoarcerii fundamentalismelor religioase îi corespunde, simetric, optimismul superficial al scientismului necritic. Este un subiect pasionant în sine cel al raporturilor dintre ştiinţă şi credinţă şi promit să-i dedic un viitor articol. Deocamdată, mă mulţumesc să spun că ştiinţa nu poate determina de una singură o anumită opţiune metafizică, eventual indicând-o ca privilegiată în mod constrângător. Este posibil să rămâi teist după o bună asimilare a ştiinţei, aşa cum poţi fi (sau deveni) ateu sau agnostic. Spiritul religios are cu cel ştiinţific un raport complicat şi dur, dar nu idiosincratic. Motivele pentru care ştiinţa nu poate arunca pur şi simplu în domeniul derizoriului şi infantilului credinţele religioase sunt prea complexe pentru a fi expuse aici. Pe de altă parte, nu este credibilă nici poziţia conform căreia faptele, descoperirile şi metodele ştiinţifice sunt pur şi simplu irelevante pentru credinţele religioase. Prin caracterul lor ferm şi uneori nenegociabil, faptele furnizate de ştiinţă obligă permanent marile sisteme teologice să-şi chestioneze premisele, fundamentele şi opţiunile, le solicită reţelele doctrinare şi le obligă la reaşezări şi reconceptualizări masive. Cea mai bună dovadă este puternica reacţie teologică la mutaţiile produse de revoluţia copernicană sau de teoria evoluţiei.6 Simplu spus, studiul ştiinţei nu poate fi despărţit de o educaţie de factură filosofică, problematizantă, ştiinţa nu trebuie desprinsă de tematica relevanţei sale generale pentru om. Nu avem nevoie şi nu trebuie să permitem ca şcoala să devină un câmp de luptă între dogmatismul religios şi cel pseudoreligios al scientismului. Avem nevoie de o şcoală dialogală, umanistă, filo-umană, scormonitoare. Aş adăuga că nici acest aspect nu este rupt de consecinţe practice pe termen mediu şi lung, mai ales în contextul războaielor culturale şi al înfruntării unor viziuni tot mai antagoniste despre lume. Scepticismul critic, interconectarea globală, revoluţia mediilor, toate au produs descentrări şi eroziuni ale sistemelor tradiţionale metafizice şi de valori. Aşa cum devine evident acum, dar n-a fost prevăzut de foarte mulţi înainte, diversitatea şi dialogul între culturi au limite şi, tot mai des, oamenii manifestă reacţia de a-şi apăra opţiunile în maniere nedemocratice şi chiar brutale. Iliberalismul contemporan s-a născut (şi) pe fondul unor reacţii culturale imunitare la ceea ce a fost perceput ca agresiune si hybris, ca insuportabil relativism. Calea cealaltă, calea cea grea, rămâne calea civilizării. Ne nu ne mai facem iluzii. Spaţiul public este iremediabil plural, viziunile noastre despre lume rămân fundamental ireconciliabile, valorile noastre nu se vor suprapune întotdeauna, iar acest pluralism are cauze antropologice profunde. În era comunicării globale, nu ne rămân prea multe feluri de a ajunge unii la alţii. Una dintre ele este sensibilitatea la umanitatea celuilalt, cultivarea acelei modalităţi de a privi care nu pune diferitului eticheta abnormului, ci care, rămând sensibilă şi dedicată propriilor opţiuni valorice, întinde o mână prietenoasă şi o ureche dispusă să asculte. În al doilea rând, ne rămân faptele. Respectul faţă de ceea ce ştiinţa ne prezintă ca fapt poate alcătui baza unor politici comune, fie că vorbim despre energia nucleară sau încălzirea globală. Indiferent că înţelegem asta sau nu, fiecare dintre noi va fi, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, invitat să ia decizii fundamentale cu privire la mersul lumii noastre. Este foarte important ca ele să fie lucide şi informate.
- În al patrulea rând, a sosit momentul să înţelegem că imuabilitatea naturii umane este numai o iluzie. Cercetările de paleoantropologie din ultimele decenii au evidenţiat tot mai mult existenţa unui proces de “modernizare” a omului arhaic, o transformare treptată, desfăşurată vreme de milioane de ani, sub influenţa selecţiei naturale, sexuale, derivei genetice sau a selecţiei culturale. [7] Ştiinţa de azi şi tehnologiile pe care le-a generat vor crea nenumărate căi de transformare profundă şi infinit mai rapidă, poate dincolo de limita recongnoscibilului, a umanităţii, aşa cum o cunoaştem azi. De la procedurile de inginerie genetică până la inteligenţa artificială sau protetica bionică, nenumărate tehnologii, azi emergente sau în curs de maturizare, vor aşeza în faţa omului tot atâtea posibilităţi de a se transcende sau de a se pierde. Dacă umanitatea are sau nu un viitor va depinde şi de maturitatea generaţiilor următoare, de capacitatea lor de a răspunde marilor provocări etice, metafizice şi politice care se întrevăd la orizont.
- Nu în ultimul rând, de ştiinţă se leagă speranţa fundamentării unor noi proiecte epistemice şi culturale la scară largă. Ştiinţa poate inspira, deşi rămâne de văzut dacă chiar o va face, baza pentru ceea ce E.O. Wilson numea „un nou Iluminism”. În sine, faptele pe care ştiinţa ni le furnizează, imaginea lumii pe care ne lasă să o întrevedem, pot genera orice tip de poziţionare afectivă (de la melancolie [8] la enuziasm). Rămâne de văzut dacă acum, într-o fază de maturitate, ştiinţa va avea forţa de a învinge babilionia lumii şi puterea de seducţie a amăgirii, dacă va avea puterea de a fonda înţelepciunea unei omeniri tulburate de fiorul postuman. Proiectului iluminist trebuie să-i urmeze o chestionare post-iluministă, o chestionare care a început deja şi care sperăm să nu se pietrifice într-un cinism difuz, ca acela pe care-l cerceta fenomenologic Peter Sloterdijk, în celebra sa analiză a raţiunii cinice. Bomba atomică, acest adevărat „Buddha al Occidentului” este tot atât de mult un produs al ştiinţei noastre ca şi Staţia Spaţială Internaţională. Odată cu filosoful german, va trebui să întrebăm: „Lumini? Ok. Ştiinţă? Cercetare? Bine, bine, dar cine îl luminează pe cel care luminează? Cine cercetează cercetarea, cine aplică ştiinţei ştiinţa? Ce se urmăreşte prin asta?… Este acesta un apel adresat filosofiei? Metaştiinţei? Raţiunii umane sănătoase? Moralei?”9
Din toate aceste motive, orice şcoală bună ar trebui să acorde studiului ştiinţelor un rol fundamental. Educaţia ştiinţifică nu este uşor de făcut tocmai din pricina relevanţei fundamentale pentru înţelegerea lumii şi pentru deciziile care ne stau înainte. Spiritul bun al ştiinţei nu are în primul rând de-a face cu obţinerea dexterităţii de a rezolva exerciţii şi probleme, aşa cum ştie orice fost sau actual elev al şcolii româneşti. Fără a le nega utilitatea, ele sunt doar instrumente şi, atunci când elevului îi sunt prezentate ca scop în sine, vor deveni rapid sursă de oboseală şi dezinteres. Există un spirit bun al ştiinţei, chiar şi pentru cei care nu pot calcula, şi pentru cei care visează, sau pentru cei care nu vor şti niciodată ce este o ecuaţie diferenţială. Pentru că acest spirit bun poartă prin fascinanta poveste umană, prin prăpăstiile neputinţelor noastre, prin orbitorul întuneric al opţiunii noastre pentru lumină, prin fragilitatea noastră tulburătoare şi insurmontabilă. În spatele faptelor brute, un firicel de sensibilitate mirată traversează opţiunile noastre ireconciliabile. A deveni noi înşine receptivi la prezenţa lui reprezintă calea civilizării. Poate singura care rămâne deschisă. 10
Despre aceste lucruri si despre multe alte probleme se va discuta în cadrul întâlnirii de vineri, 29 septembrie, de la Institutul Francez din Bucureşti, ora 18, care se va desfăşura în cadrul Bucharest Science Festival. Mai multe detalii aici.
NOTE __________________________
1 Desigur, această poziţie nu este echivalentă cu realismul naiv al celui care crede că ştiinţa permite accesul neîngrădit şi nemijlocit la realitate “aşa cum este ea”. Susţin însă o formă de realism critic care susţine că fiinţa umană are, prin intermediul mijloacelor ştiinţifice, acces la o descriere exactă a realităţii fizice, cu toate precauţiile epistemice pe care le presupune această sintagmă. Pentru o discuţie serioasă şi accesibilă cu privire la “realismul ştiinţific”, recomand excelentul volum al lui Peter Godfrey-Smith, Filosofia ştiinţei. O introducere critică în filosofiile moderne, Herald, Bucureşti, 2012, trad. Alexandru Anghel.
2 https://dexonline.ro/definitie/stiinta
3 Vezi convingătoarea meditaţie a laureatului Nobel pentru fizică, Steven Weinberg, asupra acestui subiect, în recent tradusul volum, Explicarea lumii. Descoperirea ştiinţei moderne, Humanitas, Bucureşti, 2017, pp. 157-158
4 Vezi cutremurătoarea “Meditaţie despre bombe” din primul volum al Criticii raţiunii cinice, Polirom, Iaşi, 1999. Meditaţiile despre ştiinţă şi relevanţa ei pentru omul modern implică azi contribuţiile diverse şi bogate ale unor gânditori remarcabili, de orientări foarte diferite. Enumerăm doar câteva nume,(destul de) aleatoriu: biologi, începând cu Darwin însuşi şi continuând cu multe alte nume importante E.O. Wilson, S. J. Gould, J. Coyne, R. Dawkins, K. Miller, F. Ayala, F. Collins şamd), fizicieni (S. Weinberg, L. Krauss, M. Reese etc), psihologi (S.Pinker, J. Haidt, J. Peterson etc), filosofi (B. Russell, T. Nagel, D. Dennett, A. Plantinga, E. Sober, P. Kitcher, M. Ruse, M. Flonta ş.a.) sau teologi (este adevărat, mai rar ortodocşi şi, mult mai des, catolici sau (neo)protestanţi precum J. Hick, Lane Craig, Haught, Hazen etc).
5 https://www.newyorker.com/magazine/2017/02/27/why-facts-dont-change-our-minds Vezi şi http://archive.boston.com/bostonglobe/ideas/articles/2010/07/11/how_facts_backfire/
6 Recomand excelentul volum al lui Jacob Taubes, Teologia după revoluţia copernicană, TACT, Cluj-Napoca, 2009, trad. Claudiu Vereş
7 Pentru o viziune la zi asupra acestui subiect, recomand Chris Stringer, The Origin of Our Species, Penguin Books, London, 2011
8 Vezi superbul volum al lui Steven Weinberg, Visul unei teorii finale, Humanitas, Bucureşti, 1999
9 Peter Sloterdijk, Critica raţiunii cinice, vol. II, Polirom, Iaşi, 2003, p. 129
10 Peter Sloterdijk, Zelul faţă de Dumnezeu. Despre lupta celor trei monoteisme, Curtea Veche, Bucureşti, 2012, p. 172: “Globalizare înseamnă: Culturile se civilizează reciproc. Judecata de Apoi duce la munca zilnică. Revelaţia devine raport despre mediu şi protocol despre situaţia drepturilor omului. Cu asta mă întorc la leit motivul acestor consideraţii, care se fondează pe etosul ştiinţei generale a culturii. Îl recappitulez ca pe un credo şi îi doresc forţa de a se răspândi cu limbi de foc: Calea civilizatoare este singura care mai e deschisă!”
Perfect de acord.
As adauga doar ca in ROmania ultimelor decenii absolventii unui system de educatie bolnav au „re-inventat” stiinta.
In multe domenii ceea ce se considera „stiintific” este doar produsul intereselor unor semidocti. In universitati, in contracte de cercetare, chiar si in sectorul privat non-valoarea promovata a creat proipria sa „stiinta” cu totul diferita de ceea ce restul lumii considera stiinta.
La inceputul stiintei se crease impresia ca deja totul poate fi cunoscut si descoperit. Mai mult, se ajunsese la o anumita aroganta, omul poate supune natura.
Pe masura ce s-a aflat tot mai mult s-a vazut ca stim tot mai putin. S-a creat un cerc de „elite” stiintifice, poate incepind cu Einstein, care a dezvoltat ceva care pur si simplu nu poate fi inteles si urmarit, nu numai de popor, dar chiar si de cei care au o cultura tehnica, stiintifica ridicata. Acestia au devenit un fel de zei, s-a creat religia credintei netarmurite in acestia.
Oare citi au inteles ce sunt alea unde gravitationale, masurate de curind de un neamt, Danzmann, sau ce e aia „quantum entanglement”, ca sa nu mai spun de teoria stringurilor..
Poate ca asta ar trebui transmis copiilor, curiozitatea de a afla, dar si indoiala ca ce li se spune e purul adevar.
din nefericire in rindurile oamenilor de stiinta s-au strecurat enorm de multi pseudosavanti, aserviti unor interese, incepind cu climatologii, continuind cu ecologii, specialistii in nutritie, politologii si, depa mine cei mai periculosi, abstinentii si vegetarienii.
Faptul că eu personal nu înțeleg teoria stringurilor nu înseamnă că această teorie e o minciună. Asta doar pentru că (îmi) era neclar din comentariul dvs acest aspect.
Să transmitem că” indoiala ca ce li se spune e purul adevar” cred că e cam mult. Poate conduce la foarte multă risipă de efort. Fiecare ar trebui să inventeze roata, ceea ce foarte contra-productiv. Cum ar fi ca fiecare inginer să verifice dacă bazele de calcul din rezistența materialelor sunt juste?
Ar trebui mai degrabă să încurajăm dezbaterea științifică la timpul ei, adică înainte de acceptarea unei teorii (mai ales când e vorba de una radicală) și mai ales de către cei care sunt cu adevărat experți în domeniu.
Din păcate, trenul acesta a plecat, ca dovadă vedem acum pe internet nenumărați experți în de de toate (vezi ”noua medicină germană”, medicamentele care vindecă orice cancer, teoriile anti-vaccinare, ) care demonstrează orice le dictează interesul.
Deci, ar trebui să ne încurajăm copiii să caute în mod judicios și cu capul pe umeri sursele de informare, nu să conteste tot. Zic eu.
Aveți dreptate. O linie subțire delimitează scepticismul bine plasat și conspiraționismul à la Constantin Crânganu.
Care reviste, care portaluri internet în limba română sunt azi accesibile studenţilor, elevilor, cercetătorilor în limba română? Există după dezastrul anilor 1980, cu deconectarea ştiinţei, cercetării din ţară în naţionalcomunismul autohton de restul lumii azi o situaţie rezolvată ? Autorul atinge un subiect de primă importanţă pentru azi şi măine. Amintesc de cartea lui Edgar. O Wilson « Consilience.The Unity of Knowlwge (1998 N.Y) ». Traducerea întroducerii autorului (Harvard) cred că va surprinde cititorii publicaţiei contributors.
…. „…Finalmente, “educaţia ştiinţifică” se referă la transmiterea unor cunoştinţe conceptuale şi procedurale legate de teoriile ştiinţifice majore sau de istoria ştiinţei, dar mai ales la formarea unor deprinderi critice şi a unei înclinaţii spre luciditate şi curiozitate despre care putem bănui cu temei că vor deveni cruciale în viitorul nu foarte îndepărtat…. „ …..
Cel puţin conceptul de „conectarea „ (Consilience) ştiintelor naturii de cele umanistice este demn de accentuat. Elevii, studenţii, viitorii cercetători (cunoaşterea limbilor moderne e de la sine inţeles pentru conectarea la patrimoniul ştiinţific universal), inovatori, acest « patrimoniu naţional » adevărat (nu cei din Ministerul Culturii şi Identităţii naţionale, nu academicienii îngrijoraţi de « ţărisoara », aţâţătorii 2017: identitate, pericol, pedepse) merită păstrat, cultivat, văzut ca prioritate supremă intr-un « proiect de ţară » concret şi credibil.
….. „…Ignorarea ştiinţei, dar,mai ales, după cum voi argumenta în acest text, ignorarea şi mutilarea spiritului ei, este un fenomen care îşi are locul în galeria bombelor cu efect (mai mult sau mai puţin) întârziat care ticăie în şcoala naţională.
… „….
Cât se acorda 2017-2021 din BIP pentru învăţământ, cercetare în ţară? Care ţel are de fapt acest « Ministerul Culturii şi Identităţii naţionale » ? Teleomanizarea României ca nivelul cercetării, inovaţiei, industriei 4.0 în era digitală?
Să privim peste gard : UK acorda 6.6 % BIP pentru învăţământ- educaţie
SUA 6,1 %
OECD ţările dezvoltate în mediu 5.2 %.
Care e situaţia la Bucureşti ? Autorul a initiat excelent o dezbatere publică (vrem o altă societate civică în viitor, sperăm la bunăstare, belşug, prosperitate pentru cei mulţi în ţară?).
Ce e de făcut ?
Cum se câştiga încrederea, participarea tinerilor în spaţiul public?
Exceptionala pledoarie. In plus, concreta.
Am citit articolul de cateva ori.
Nu prea stiu insa ce sentiment sa las sa ma domine: bucuria ca mai sunt oameni care gandesc sau tristetea ca sunt asa de putini.
Sola Deo Gratia.
Problemele acestea relativ la intelegerea sensului stiintei apar mai ales in tarile care nu au tangenta practica cu tehnologiile. Cand stai in casa de chirpici, ori la blocurile facute in anii 1970 (sau cu aceeasi tehnologie), nu poti intelege si accepta ca stiinta si tehnologia s-a dezvoltat astfel incat elvetienii au construit un tunel prin munti catre Italia, ca norvegienii au tuneluri pe sub marea nordului, ca olandezii au zgaraie-nori „infipti” in solul lor malos.
Nu mai vorbesc de cei care isi cumpara masini de 100.000 de euro si le folosesc doar pentru a da boxele la maxim, fara a sti sa foloseasca conectarea telefonului la sistemul audio al masinii, nu au unde sa foloseasca functiile cruise-controlului, sistemelor LIDAR, parcarea autonoma. Nu ai unde, nu le folosesti, nu intelegi utilitatea lor, e ca si cum stiinta nu a avansat.
Ok, putem aminti si pe cei care isi folosesc iPhonul doar pentru a avea ce sa puna pe masa din Club si a da like la FB, fara a intelege idea de auto-zoom, auto-focus sau piezoelectricitate (touch-screen). Atentionarile meteo pe sms sunt vise, nu normalitati ca in alte tari civilizate.
Aceasta discutie in sine, despre nevoia de convingere/auto-convingere a faptului ca stiinta este importanta si ca ofera „totusi” lucruri concrete si ajutatoare pentru om, pare hilara pentru anul 2017 si nivelul tehnologic al statelor dezvoltate.
Citind articolul m-am simtit intr-o iurta din desert, e bine oare sa avem incredere in stiinta si sa merg cu masina, sau folosesc tot camila sa descopar fata-morgana la urmatoarea oaza?!
Nu cred ca am contestat undeva utilitatea sau importanta stiintei sau a tehnologiilor si, cu tot respectul, nu despre asta e vorba in articol. Daca as gandi la nivelul asta, probabil as avea bunul simt sa tac sau altii ar avea bunul simt de a nu ma publica. In articol e vorba despre felul in care stiinta&tehnologiile descentreaza agresiv lumile noastre traditionale si ne obliga sa regandim relatiile dintre noi, dintre noi si lume, structurile noastre culturale, naratiunile noastre,raportul cu istoria, pedagogiile etc Stiinta nu este numai despre dispozitive cu auto-zoom (de fapt,e in ultimul rand despre asta). Stiinta este despre fapte si tehnologii care erodeaza sau destructureaza dispozitive culturale vechi de milenii. este despre un nou sentiment al lumii, este despre raportarea la religie, este despre riscul de a ne distruge, este desppre identitatea noastra etc Cu tot respectul, aceasta povestioara senina, pe care ne-o livrati ca pe o „evidenta”, despre stiinta care e buna si masinile care-s mai tar decat camilele, este una dintre cele mai naive naivitati auzite vreodata. Dar poate ca e chiar atat de simplu si ma complic eu aiurea. E straniu, totusi, ca o mie de oameni din tarile civilizate pe care le pomeniti (am pomenit cativa la nota 4, dar mai pot adauga oricand cateva duzini) nu gasesc derizorii problemele astea. Toate bune. :)
Îmi cer scuze, sunt un „realist” limitat și pragmatic. Admit că nu înțeleg fineturile despre care vorbiți dumneavoastră și da, poate că ar fi fost politicos sa nu intervin.
Dpmdv complicam prea mult lucrurile prin „disecarea” lor sentimentalista.
„Stiinta&tehnologiile descentreaza agresiv lumile noastre traditionale…”. Eu cred că s-a păstrat în Ro prea mult timp „tradiționalul”, pentru că e singurul pe care îl cunoastem, de prea mult timp, și ne regăsim confortabil in el. Ne agatam de „tradițional” intr-o teamă mistica fata de „necunoscutul” științei. Nu avem exercițiul de „move on” …al englezilor de exemplu. Ei si-au votat Brexitul chiar daca nu știau ce îi așteaptă și merg mai departe cu el. Au puterea propriilor decizii despre viitor. Dar da, poate că englezii nu sunt cel mai bun exemplu, ei au rupt tradiția religiei de cate ori au dorit (când a venit timpul, dacă pot a spune așa) indiferent de consecinte.
Da, apreciez și eu că „stiința …este despre un nou sentiment al lumii”. După ce simți gustul științei și simți acest sentiment al noului și al stăpânirii tehnologiei, nu te mai poți întoarce la „tradiție”, așa cum o stiam. E …alta lume, da, „cortul” pare futil.
Știință nu elimina religia sau filosofia sau psihologia sau sociologia, ci le împinge înainte, le forțează să evolueze și ele. Nu exista „riscul de a ne distruge” ci doar riscul de a ne schimba. Dar evoluția este o consecință firească a legilor termodinamicii/fizice, toate sistemele evoluează în timp către entropie maximă. Nu pot rămâne în stările „tradiționale” decât timpi limitați până la tranzițiile de faza.
Da, am recitit articolul dumneavoastră și încep să înțeleg mai bine dilemele „umanioarelor” care sunt împinse înainte accelerat de dezvoltările tehnologice. „Te adaptezi sau mori, atunci când mediul se schimba”, cam asta e principiul din biologie. Îmi cer scuze din nou, admit că poate sunt mai superficial in partea umanistă, fără complicații.
Succes la conferința! :)
Apreciez in continuare umorul dumneavoastra fin si ironia. Totusi, daca admitem ca ne aflam in fata unui „revolutii” stiintifice si tehnologice, devine un truism sa admitem ca o astfel de revolutie va schimba profund lumea noastra, asa cum au facut-o si celelalte. Nu intelegem inca foarte bine nici ce ni s-a intamplat de la „ultima revolutie”. Nu, eu nu cred ca tehnologiile sunt pur si simplu benigne si nici ca asistam la o evolutie lina. Intrebarea cu adevarat interesanta este daca realmente putem intreprinde ceva strategic in vederea noii lumii care se anunta sau pur si simplu nu avem cum sa aruncam o privire critica atat de cuprinzatoare . Ultima carte pe care am tradus-o in romaneste este „Superinteligenta” lui Nick Bostrom, un australian putin afectat de traditionalismul estic. Cartea, desi profund speculativa, este un bun exemplu pentru ce tipuride probleme etice sau larg culturale poate ridica o tehnologie emergenta. Va salut cu simpatie. :)
Doar pentru că mi-ați lăsat ușița deschisa in ultima propoziție îmi permit sa răspund, altfel admit că sunt un profan in domeniul dumneavoastră. Tehnologiile sunt pur și simplu benigne, oamenii care le folosesc pot fi maligni.
Dpmdv, noua lume va fi despre comunicare și interactiune. Schimbările care vor fi se vor datora ușurinței comunicării și accesării de informatii. Și datorită accesului la interacțiuni cu oameni, tehnologii și situații de viață aproape inaccesibile până acum. Oamenii își vor permite gânduri și experiențe neaccesibile până acum, interzise prin tradiție sau tabuuri. Se vor cunoaște (dacă vor dori) mai bine și se vor „atașa” la grupuri care sa le reflecte dorințele/nevoile lor. Va fi un fel de …rescriere a networkului social.
Deja nu mai e deajuns „să știi” sau „să posezi”, au trecut vremurile când totul era închis în Librăria din Alexandria. Dacă nu faci nimic cu ceea ce „știi” sau „posezi”, nu vei conta. Tradiționalul, in economie și științe, pierde teren.
Cât despre AI, nu am nici o temere! Mai degrabă mă tem de urs în pădure decât de un robot programat să servească niste clienți! Poate amestecul tehnologiei cu creierul uman ar putea duce la răspunsuri imprevizibile, dar și utilizarea substanțelor dopante/halucinogene duce la răspunsuri imprevizibile. De ce AI ar fi mai periculoasa?
Am citit rapid puținele recenzii despre cartea lui Nick Bostrom accesibile pe Internet. Cred că termenul „pericole” e pus in titlu doar din rațiuni de marketing. Orice AI are nevoie de o sursa de energie. Oamenii au skilluri de supraviețuire exersate de mii de ani. Exemplul uraganelor cand nici o mașina electrică nu a putut fi mișcată e cel mai bun exemplu de supraviețuire si supremație. Oamenii sunt adaptabili la mediu, mașinile nu! :)
Mă uitam peste notele de subsol și am observat strecurat la un moment dat un ”Lane Craig”. Pe bune?! O persoană atât de citită și inteligentă ca domnul Căstăian îl poate lua în serios pe William Lane Craig?! Ca să nu mai spun că e de prost gust să pui numele lui Craig alături de Steven Pinker sau Steven Weinberg…
P.S. Dacă introducerea lui Craig în lista respectivă s-a dorit a fi o glumă sau o batjocură subtilă la adresa acelui individ, țin să felicit autorul pentru umorul tenebros.
Aveti dreptate, probabil am largit prea mult lista. :) Am exagerat pentru ca voiam sa cuprind oameni cat mai diferiti si m-am gandit ca, daca Hitchens sau Krauss au polemizat cu omul, pot slabi si eu nitel standardele. Va multumesc. :)
E clar ca traim intr-una din accelerarile periodice ale omenirii, impulsionata de progresel stiintei. Ceea ce ma nelinisteste este paradoxul coexistentei accesului tot mai larg al maselor largi de oameni la produsele high-tech, in paralel cu totala ignoranta a principiilor de functionare a acestora. Un nou obscurantism, ciudat, se insinuaeaza, poleit, insa, cu o aparenta ‘civilizare”. „Spiritul bun al stiintei” se afla in defensiva mai ales acolo unde ar trebui sa triumfe – in scoli.