miercuri, septembrie 30, 2020

Scopul şi mijloacele: Reflecţii despre secolul XX


In memoria marelui gânditor liberal Jean-François Revel, un spirit nobil care a tinut piept daltonismului moral, la zece ani de la stingerea sa din viaţă.

Problema secolului al XX-lea, ori una dintre aceste probleme care au făcut să curgă fluvii de sânge, dar şi de cerneală, este sanctificarea mijloacelor în numele unui scop presupus imaculat. Răul, pentru că despre Rău vorbim, s-a tradus în promisiuni emancipatoare, în angajamente colective de salvare în şi prin Istorie. Să ne amintim caracterologia adeziunilor febrile cu care începe Gândirea captivă de Czeslav Milosz. Nu mă refer doar la utopiile egalitare convertite în coşmaruri de tipul regimului Khmerilor Roşii, dar şi la dictaturile de extrema dreaptă. Sigur, între cele doua paroxisme revoluţionare au existat consubstanţialităţi şi afinităţi pe care mulţi dintre zeloţi nu le-au observat ori au preferat să le ignore. Despre ele a vorbit însă Vasili Grossman în Panta Rhei şi în Viaţă şi destin. Despre ele a scris Jean-François Revel in Tentaţia totalitară şi in Marea paradă, le-a plasat sub ceea ce-aş numi reflectorul conştiinţei morale.

Mihail Bulgakov a aşezat drept motto al marelui său Maestrul si Margareta roman un citat din Faust. Este vorba, cred, de acea viclenie a Raţiunii (List der Vernunft), despre care scria Hegel în Prelegerile de filosofia istoriei, de faptul că maleficiile urzite de Diavol rezultă, adeseori, într-un fel de progres. Dar aici începe o alta discuţie: ce poate justifica sacrificiile umane făcute în numele progresului? Există progres, ori vorbim de un construct mental pe care îl aplicăm, îl lipim artificial pe şirul evenimenţial, altminteri contingent şi haotic, numit istorie? Când oamenii ajung să se închipuie zei, când Raţiunea sau Mitul sunt ridicate pe post de demiurg, când individul este tratat ca o simpla „ficţiune gramaticală” (Arthur Koestler) se ajunge la masacre în masă, la statul propagandei universalizate, la lagăre de concentrare şi la camere de gazare. Diavolul este insidios, perfid, viclean, teribil de imaginativ, intră în istorie neanunţat. Tot aşa cum nimeni nu l-a anunţat pe Gregor Samsa că va deveni gândac…

Conceptul de religie politica a fost introdus la începutul deceniului al patrulea din secolul trecut de către un gânditor anti-totalitar, un spirit de o mare profunzime, Eric Voegelin. A fost printre primii care au interpretat neo-păgânismul naţional-socialist, cosmologia sa rasistă, ca pe o construcţie simbolică, menită să se substituie religiei tradiţionale. Voegelin a intuit şi similitudinile dintre experimentul nazist şi cel bolşevic. Hannah Arendt a preferat alţi termeni, a insistat pe relaţia dintre ideologie şi teroare. Raymond Aron a scris încă în 1939, dacă nu mă înşel, despre religii seculare. Teologia politică a lui Carl Schmitt priveşte structurile de legitimare a dominaţiei, nu se confundă cu ceea ce numim „religii politice”. Există azi o întreagă literatură pe domeniul religiilor politice. Una din cărţile fundamentale este Opiul intelectualilor, acea capodopera de luciditate, pe care Raymond Aron a publicat-o în 1955.

Religiile politice nu se reduc la exclusivismul de genul binomului „prieten-duşman”, propriu gândirii totalitare de tip leninist şi, cel puţin pe acest subiect, schmittian. Nu pot vorbi cu competenţa de care aş avea nevoie despre corporatismul mussolinian. Dar ştiu că, la nivelul intenţiilor ideologice, fascismul (atât cel italian, cât şi versiunea radicală din Germania) se îndrepta către etatism colectivist şi, à la longue, planificare. Este, cred, ceea ce ştia un Ludwig von Mises atunci când considera că nazismul este, economic vorbind, o doctrină colectivistă.

Hitler era un revoluţionar, chiar daca unul de extremă dreaptă. Spiritul său era unul axiofobic. Pentru el, ca şi pentru suporterii săi intoxicaţi cu viziunile unei apocalipse regeneratoare, „Sistemul” trebuia răsturnat, negat, doborât, zdrobit. Sigur, ideologia nazistă nu avea în centrul ei oroarea de proprietatea privată, precum cea comunistă. Dar tendinţa de concentrare a avuţiei (capital industrial şi bancar) în mâinile birocraţiei naziste era cât se poate de clară. Hermann Goering era liderul nazist însărcinat cu planificarea. Aş mai adăuga un lucru, zic eu, esenţial: sistemele totalitare nu pot să accepte enclave autonome. Un mare sociolog, Daniel Bell, spunea că societatea civilă este numele politic al economiei de piaţă. Sistemele totalitare le suprimă, mai devreme sau mai târziu, pe ambele. Finalitatea lor intrinsecă este tocmai controlul total. Că nu s-a ajuns la un asemenea control absolut, e limpede. Dar scopul era acesta. Hannah Arendt a spus, cred, ca singurul univers totalitar „desăvârşit” a fost lagărul de concentrare.

Leninismul s-a născut din contopirea interpretării ruse a marxismului, oferita de Gheorghi Plehanov, cu tradiţia radicalismului utopic din acea ţară. Formula organizaţională pe care a inventat-o Lenin era clar înrădăcinată în mentalităţile conspiratoriale ale sectelor nihiliste din anii 1870 şi de mai târziu. Demonii lui Dostoievski (metafizicieni, logicieni şi statisticieni) anticipau, prin formulele lor îngheţate, imune la imperativele umanismului clasic, prin pasiunile lor visceral ostile democraţiei liberale, prin dezgustul pronunţat în raport cu orice forma de meliorism, convingerile inflexibile ale celui care, în Ce-i de făcut?, născocea modelul „Noului Prinţ”, cum numea Antonio Gramsci partidul de tip bolşevic.

În interiorul „partidului de tip nou”, al avangardei revoluţionare, se forja „Omul Nou”, dedicat cu trup şi suflet (accentuez, cu suflet) cauzei sacralizate. Pentru Lenin, admiratorul lui Nikolai Cernîşevski şi al lui Piotr Tkaciov, era neconceput ca un militant să fie doar part-time activ în partid. Sigur, Lenin îşi trata camarazii apropiaţi cu o anumita căldură, nu avea puseurile maladive de suspiciune ale lui Stalin. Probabil ca n-ar fi declanşat niciodată epurarea interna din aparat sub forma „Marii Terori”. Nu-mi pot imagina un Lenin asasinându-şi toţi colaboratorii apropiaţi. Ceea ce nu înseamnă că Lenin accepta compasiunea drept valoare politica. Dimpotrivă, etica bolşevică (ori, mai precis, anti-etica) era una care excludea „moralitatea filistină”, sentimentalismul burghez, mila, solidaritatea dincolo de frontierele de clasă. Inamicul social era în chip „obiectiv”, vermina, şi trebuia lichidat, stârpit. Devenind bolşevic, în 1918, tânărul György Lukács, fostul discipol al lui Max Weber, prototipul lui Naphta din Muntele vrăjit, abandona orice rezerve în raport cu teroarea în masă, pusă în slujba a ceea ce el percepea a fi fericirea universală.

Rigorismul etic kantian era privit drept „falsa conştiinţă” şi trebuia eradicat. Nu omul era scop în sine, ci Revoluţia. Salvarea Revoluţiei era finalitatea unei existenţe trăite integral. Adeziunile fanatice la sectele leniniste se explică tocmai prin promisiunea acceptării într-o „comunitate a virtuoşilor”. Leninismul este o exacerbare a voluntarismului istoric şi o celebrare a rolului presupus providenţial al unor elite autodesemnate drept incarnări ale raţionalităţii supreme. Nu avem motive de mirare să observam fascinaţia exercitată de acest elitism asupra unor indivizi (intelectuali şi comisari) obsedaţi de descoperirea „sensului Istoriei”. Lukacs, Gramsci, Radek, Ulbricht, Mao, Slansky, Ana Pauker, Dej, Revai, Gomulka, Jakub Berman, Dolores Ibarruri, Tito, Kardelj, Patrăşcanu se considerau cu toţii aleşi. Faptul ca s-au interdevorat nu schimbă datele problemei. Mai degrabă, as spune, le agravează.

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Puțină lume realizează grozăvia fără seamăn a secolului al XX-lea, în sensul că proporțiile răului manifestat în acest veac sunt mai mari decât ale tuturor veacurilor istorice anterioare, cumulate. Și tocmai pentru că această grozăvie nu este receptată în toată gravitatea consecințelor sale decât de către o minoritate tot mai restrânsă, este fatal ca, mai devreme sau mai târziu, din cele mai diverse motive, ținând tot de iraționalul uman, răul istoric să se reverse din nou asupra umanității, poate pentru ultima oară. Dacă ar fi în gardă conștiința majorității oamenilor, răul genocidar nu ar fi posibil. Din păcate, nu doar metaforic, cel rău, cel viclean acționează, în cele mai derutante moduri, astfel încât exegetul liric al Căderii, care a fost Emil Cioran, avea dreptate să fie pesimist în legătură cu viitorul omenirii. Exact cei care, în spirit postumanist și transumanist, prefigurează o vârstă a progresului tehnologic revoluționar sunt pandantul ideologic al fundamentaliștilor religioși ori politici, covârșind luciditatea și discernământul, instituind anomia și amnezia. Există vină tragică, există acumulare ereditară a negativității, există ură, violență, agresivitate, în toate registrele sociale, culturale, mentalitare. Iar globalizarea grăbește procesele istorice, inclusiv pe acelea malefice.

  2. Citind acest remarcabil text, cutremurându-ma la amintirea atâtor suferinte, ma intreb daca bilantul atrocitatilor secolului al XX-lea ar fi fost acelasi, in Europa, fara dominanta sa crestina?
    O religie politica, indiferent de carisma predicatorilor, trebuie sa rezoneze suficient de puternic in sufletele si mintile celor multi, altfel nu cred ca poate functiona ca o religie…adica orbeste!
    Or, diversii dictatori s-au bucurat de quasi unanimitate in rândul adeptilor lor, transformati in vehementi sustinatori si deseori in executanti rigurosi, numarul acestora depasind cu mult granitele popoarelor din care, un Hilter sau un Stalin, erau emanati!
    Si asta fara diluarea intensitatii convingerilor nou induse…ci di-mpotriva! Cum a fost posibil?
    O manipulare de aceasta anvergura, a necesitat o baza deja existenta, alcatuita din ura si frica, de care s-au folosit cu maxima abilitate ca sa justifice cele mai abominabile tipuri de reprimare, baza care a fost preparata, intretinuta si exacerbata (!) de bisericile crestine.

    „Isus a a murit din cauza evreilor? Da!
    Deci, trebuie sa moara toti evreii! Asa vrea Dumnezeu!”
    Cine, mai bine decat clerul bisericesc, stia sa le vorbeasca oamenilor pe intelesul lor?

    Ca si fascismul, comunismul s-a bucurat de aceeasi sustinere implicita a bisericii, in ciuda ateismului impus de noua doctrina, ceea ce poate parea paradoxal in absolut, dar nu si in realitate…In realitate, oamenii covarsiti de lipsuri si de persecutii, primeau justificari si incurajari la…resemnare!??? „Dolorismul” a mers mana in mana cu comunismul, datorita bisericii!
    „Isus a suferit pentru noi! Trebuie sa suferim si noi, pacatosii, toata viata! Asa vrea Dumnezeu!”

    Nimeni nu stie cum ar fi aratat secolul trecut, implicit si ziua de astazi, cu aceiasi Hitler, Lenin, Stalin sau Ceausescu, dar fara contributia bisericii crestine…?
    Ceea ce cred, este ca adevarul pare ca se deplaseaza, indepartandu-se sau luând cai surprinzatoare, pe masura ce avem impresia ca ne apropiem de el…
    Ramane de datoria noastra sa continuam sa il cautam, oriunde s-ar afla si indiferent ce aspecte inedite poate capata.

  3. Avand in vedere ca spuneti: „sistemele totalitare nu pot să accepte enclave autonome” cum vedeti unitatea existentiala a umanitatii si pluralitatea sistemelor politice in contextul actual: comunismul din China sau Cuba, doctrina policentrista a Rusiei post-comuniste, post-comunismul, „corectitudinea politica”, dreptul la proprietate privata in contextul sistemelor informationale, sistemul bancar si moneda fiat ca exponenti ai economiei libere si eventualele enclave autonome bazate pe idei centrate pe schimbul direct si nemijlocit de bunuri, tranzactionate cu monede digitale, produse si sustinute de tehnologii libere.

  4. Subiect cit mai multe biblioteci in multe cladiri.
    Ceea ce ingrijoreaza este secolul prezent.
    Cel anterior a produs materia prima pentru a se construi o societate totalitara cu aparenta democratica si a dat exemple despre cum sa se tin sub control populatia.
    A fost o scoala buna pentru viitorii dictatori.

  5. Daca Mefistofel vrea raul si face binele , omul , in genere , vrea binele si face raul , o simbioza pefecta . Destinul revolutionarului ( stinga si dreapta sint , cel mai adesea , conventii convenabile , Aron o spune ) se pecetluieste prin crima rituala ( fie si ca o consimtire ) , cum o arata foarte bine Dostoievski in Demonii , jertfa e chiar constiinta , acest ,D-zeu ascuns in om , ( Stirner ) , iata de ce revolutionarii nu mai pot da inapoi , este tot un pact cu Mefistofel , isi fac doar iluzii , isi cauta alibiuri , ca Faust . Am ajuns sa canonizam oameni bolnavi , estetii ororii , partidul , statul revolutionar si ,liderul, , ca incarnare a lui , , nu este doar Marele print , ci si Marele inchizitor , acest alter-ego al lui Ivan Karamazov , demonul lui banal .

  6. Splendid text, Dle profesor.
    Va multumesc
    Regret enorm ca circumstantele au facut sa nu puteti vorbi dela catedra tineretului universitar roman. Continui sa cred, la 17 de ani dela expatriere, aici la Boston, dupa peste 40 de ani de comunism si 10 ami de post-comunism in Romania, ca exista in tara enorm de multi tineri care v-ar intelege si ar privi altfle lumea dupa ce v-ar fi ascultat. Ati fi avut o uriasa i influenta auspra lor si poate i-ati fi determinat sa nu accepte otravurile si pesimismul care li se preling in mintile lor tinere .

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

De ce e Bucureştiul altfel

Capitala României e cea mai mică (spaţial) metropolă importantă din regiune: oraşul se termină imediat după blocuri. Limitarea extremă crează probleme importante...

Ce-i de înţeles când se votează în municipiu USR-Plus iar în sat un primar PSD mort. Lecţii pentru 6 decembrie

Dincolo de anecdotică, alegerile locale aveau de răspuns la două mari întrebări, decisive şi pentru parlamentarele din 6 decembrie. Prima: mai persistă...

What is next sau cum să citim rezultatul alegerilor locale prin ceața declarațiilor politicienilor?

Votul e adesea pasiune, rareori rațiune. Cel de ieri a fost un amestec destul de echilibrat de rațiune și pasiune.

Cum se stinge un sat în România

Satul Șirnea din comuna Fundata, județul Brașov este deja bine cunoscut de publicul românesc. Imagini feerice din acest sat de munte circulă...

Asaltul asupra cunoasterii, ratiunii (common sense) si alunecarea spre intuneric

Am fost ispitit sa scriu intoarcerea in Evul Mediu gandindu-ma la faimoasa “e pur si muove” a lui Galileo Galilei, astronomom ,...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.