Pînă la o anumită vîrstă a copilăriei credeam, în candida mea naivitate, că scrisul este apanajul divinităţii. Credeam că o mînă nevăzută înşiră noaptea toate acele semne ciudate care umplu paginile cărţilor, omului rămînîndu-i doar îndatorirea de a le desluşi. Cînd am aflat că, de fapt, cărţile sînt scrise de unii oameni, ceva din misterul lor s-a ruinat definitiv. Brusc, toate cărţile au coborît din cer pe pămînt. Acum, scrisul mi se pare că nu e decît o încercare miraculoasă de a înălţa cîte o carte la cer. Context în care scriitorul ar trebui să fie nu doar sinteza omenescului, ci şi oglinda necruţătoare a ne-omenescului cu care interacţionează. În paginile sale, lumea ar trebui să-şi reflecte chipul ca într-o apă limpede, relevîndu-i nu doar privirea galeşă, ci şi ridurile mascate. Scrisul e valabil doar exersat în marginea prăpastiei interioare, acolo unde între totul şi nimic stau punte cîteva cuvinte. Cuvinte cu care poţi deturna atît viaţa, cît şi moartea. Ultimativ, scrisul trebuie să pună moartea în dificultate. (Viaţa e prima dificultate a scrisului). Dacă în urma scrisului cuiva lumea proximă rămîne exact cum a fost, acel scris este absolut inutil, indiferent de farmecul stilistic, de captivanţa şi seducţia lui frazeologică. Caci scrisul este des-facere de lume, re-facerea omului din temelii. Fără aceste atribute scrisul este caligrafie zadarnică. Tot ceea ce este educaţie şi normalitate devine o frînă în calea eliberării totale prin scris, a sincerităţii şi introspecţiei fără rest. Scrisul trebuie să fie în totalitate doar sălbăticie, furie a destăinuirii, non-omenesc. Nu poţi scrie cu adevărat decît eliberat în bună măsură de postura de om, cînd o poţi face peste propriile posibilităţi. Scriitorul este ultimul animal alfabetizat. Unul care urlă în scris. Caz în care talentul, vocaţia, nevoia abisală a scrisului nu sînt decît boala re-umanizării. Scriitorul lucrează cam în felul cum procedează Dumnezeu cînd nu face nimic. Gîndește încă o lume inutilă…
Să te agăţi de viaţă ca de ultimul vis mototolit între hîrtiile intruvabile ale nopţii. De tot ceea ce cuvintele lasă în suspansul netrăirii. Să scrii doar din ratări şi neputinţe, din dezgustul de a fi. Să scrii ca şi cum ai fi pedepsit pentru faptul că nu ai putut boicota la timp existenţa. Să scrii din adîncul obliterat a tot ce n-ai apucat să fii. Scrisul ca temperatură a inexistenţei, ca motivare a nimicnicităţii, ca o sfidare directă aruncată morţii. Cum să ne raportăm la dihotomia viaţă-moarte, cum să-i completăm non-sensurile, registrul etiologic al disperării – iată materia primă pentru amăgirea care se cheamă scris. Numai că ceea ce scriem cu o mînă despre viaţă şterge moartea cu o alta. Scriem, ortonim sau heteronim, direct cu umbrele lor fluide. Scrisul ca amintire a trecutului în care nu am fost, a viitorului în care nu vom fi. Scrisul ca o ultimă tăcere extrapolată, pusă în urnă, ca o cruce care poartă urmele răstignirii. În scris, cuvintele ar trebui să sîngereze. Cum să extragi particularitatea care să dea o nouă dimensiune generalităţii, cum să le topeşti într-o idee sintetică, cum să fii tu însuţi lăsîndu-te cucerit de alteritate – iată provocarea pentru orice demers scripturistic. Particularitatea unor metehne şi patologii nu este decît o modalitate de a surprinde generalitatea comportamentală. Ar merita reţinut doar scrisul care evoluează de la agonie în sus. Căci scrisul nu e doar o reverberaţie pioasă a ecourilor livreşti, simplă impostaţie, cum se întîmplă de multe ori. El nu constă nici în micile drăgălăşenii ţesute în marginea altor texte, în reverenţă necritică şi în mimetism protocolar. Scrisul adevărat e cutremurul din ruinele căruia trebuie să iasă un cuvînt nou şi o nouă faptă babilonică. El se înalţă din propriile dărîmături interioare. Scrisul e o nouă lume sau nu este nimic. Cititul – un dialog peirastic cu suflete pustii, cu singurătăţile rătăcite în ele însele. Scrisul – un dialog diaporematic cu pustietăţile proprii. Acesta este violenţă domesticită în cuvinte, crimă fără nici un cadavru, apocalipsă a nespusului. Cititul înseamnă o educaţie continuă a admiraţiei, o empatie profundă cu textul, o re-scriere paralelă a lui. Cititorul – un înger care re-scrie totul cu o mînă de călău. Scrisul este jocul periagogic pe întreaga claviatură a ceea ce ne amintim din ceea ce ar putea fi. Tot ceea ce memoria depozitează pentru clipa viitoare. Scrisul gîfîie alene în urma cîte unui gînd rebel, neputînd ţine pasul cu efemeritatea lui. El curge încet, ca o lavă de nouri, peste albul care aşteaptă, însetat, razele cuvintelor. Scrisul este exil paradisiac şi coşmaresc, un fel de parastas temporal făcut eternităţii. El arată temperatura unei trăiri, punctul de fuziune al apolinicului cu dionisiacul, al eticului cu esteticul. Scrisul se scrie cu toate iluziile vieţilor pe care le putem concretiza, după cum viaţa se trăieşte cu toată concreteţea iluzorie a scrisului. Scriem direct cu cerneala psihedelică a vieţii. Actul scriptural este cea mai binefăcătoare risipire, cartografierea unei obsolete umbre. Reazemul cel mai solid al unei iluzii numită viaţă. O pată pe cerul inexistenţei, refugiu şi rătăcire, patimă şi damnare. De fapt, scrisul e un dialog tăcut cu toţi ştiuţii şi neştiuţii care au scris, cu toţi cei care s-au exilat în acest tărîm al cuvîntului. Căci în orice cuvînt reverberează primul cuvînt, se aude ecoul tuturor cuvintelor de pînă la el. În scris, scurmăm în siajul lor interminabil. Topim totul în creuzetul propriei tăceri, a propriei suferințe. „Pentru a scrie bine trebuie să suferi, să suferi!” (F. M. Dostoievski).
Să scrii cu acele cuvinte care să contamineze orice real, să-l supună, să-l degradeze prin precizie, să-l facă una cu rostirea. Să cauţi cuvîntul care să exprime lumea chiar şi cu o tăcere. Să cauţi tăcerea în care zac toate cuvintele, toate rezervele elocuţionale. Să cauţi cuvintele nefolosite din care creşte, pe tăcute, neantul, acelea în care pustiul nerostirii bălteşte, acelea din care s-au născut doar ne-lumi. Să scrii nu de dragul scrisului, ci de dragul non-sensului existenţial, îmboldit de tot soiul de anomalii testimoniale ale vieţii. Să scrii din preaplinul unui gol al fiinţei, din neputinţa de a nu fi putut inexista. Primul obstacol în definirea ultimă a fiinţei şi a lumii sînt chiar cuvintele plurivoce care încearcă să le exprime, tăcerile care nu le mai pot face faţă, substraturile lor echipolente. Cuvintele nu se coagulează automat în înţelesuri definitive, ele au nevoie de lungi ocoluri semantice, de suprapunerea palimpsestică a multor acumulări. Cuvîntul trebuie să opereze cu toate cuvintele dinaintea lui. „Pentru cea din urmă sarcină, aceea de a surprinde fiinţarea în fiinţa sa, lipsesc adesea nu numai cuvintele, ci şi gramatica…” (M. Heidegger). Fiinţa nu se poate defini în afara limbajului, nu-şi poate explica fiinţarea; „fiinţa care poate fi înţeleasă e limbaj” (H.-G. Gadamer). Ea poate exista în datele elementare ale existenţialităţii, dar nu-şi poate înţelege datul fiinţial constitutiv. Îl poate doar aproxima prin cîteva elemente ontice. Înţelegerea fiinţei şi a sensului lumii nu cade în sarcina noastră. Tot ceea ce este valoros din punct de vedere spiritual este legat de o anumită formă de inutilitate. Căci valoarea spirituală, în sine, se defineşte prin inutilitatea aparentă a propriei idealităţi. Scrisul este inutilitatea cea mai acaparantă, pentru că poate mobiliza toate resursele stimulative ale non-necesarului. E vorba de scrisul născut la graniţa dintre genuri, de cel ancorat în subiectivităţile concrete şi în obiectivităţile diafane, de cel care pulsează între idealităţile casante şi realităţile neverosimile. Scris care se naşte din substanţa fluidă a propriilor incertitudini, care mărturiseşte totul în tăceri definitive. O profesie pe care deşi se pare că o deţii, nu o poţi afirma niciodată cu certitudine – cea de scriitor. A crede din cînd în cînd că eşti scriitor înseamnă să deţii talentul de a nu fi nimic sigur, definitiv, faptul de a-ţi pune mereu identitatea la încercare. Căci scriitor eşti doar cînd te poţi transgresa pe tine însuţi, cînd în locul tău vorbeşte aparent o voce străină. Scrisul defineşte cea mai diafană preocupare – aceea de a încerca concret imprevizibilul. Cînd vîntul pustietăţii îţi bate prin vene, cînd viermele nimicniciei îţi scurmă în creier, cînd puhoaiele zădărniciei ţi se revarsă în sînge, cînd smoala plictisului ţi-a prins toate organele, atunci e momentul să pui mîna pe condei, să te răzbuni pe întîmplarea de a fi pavăza acestor maledicţii şi anomalii, pe certitudinea de a nu fi decît un mare şi ilustru nimic. Scrisul rămîne cel mai bun canal colector pentru nevroze, depresii, singurătăţi. Cea mai directă cale de a reuşi prin înfrîngeri şi capitulări. Modalitatea de a te căuta prin pustietatea cuvintelor. Scrisul este îndeletnicirea în care poţi lucra oriunde, oricînd, chiar şi în somn. Pînă şi moartea poate fi făcută partener în această insolită aventură. Scrisul nu necesită nici loc, nici timp, ci doar o predispoziţie de a încălca orice bariere. El este o profesie a ne-locului şi ne-timpului, una în care te poţi investi chiar pe tine ca pe o posibilitate a im-posibilităţii. Cu puţină trudă inspiraţională poţi doar să stai, să aştepţi, să laşi cuvintele să vină la tine… Scrisul se învaţă citind. Cititul se învaţă scriind. Restul este vocaţie, inspiraţie, talent, muncă sisifică cu limitele şi ne-limitele cuvîntului. Cuvînt care se poate hrăni atît cu realitatea eului, cît şi cu ficţiunile lui. Cuvîntul este o ficţiune în care încape toată realitatea. Orice ficţiune are nevoie de complicitatea realităţii, după cum orice realitate se reazemă pe o doză sănătoasă de ficţiune. Scrisul este libertatea cea mai iresponsabilă. La scris poţi ajunge doar exonerat de orice profesie, de orice specializare. Aici trebuie să te profesezi doar pe tine însuţi. „Creaţia literară este un organ al înţelegerii vieţii, iar scriitorul un vizionar ce întrezăreşte sensul vieţii” (W. Dilthey).
Trebuie să te retragi nu doar din lume, ci şi din tine însuţi pentru a obţine starea necesară scrisului. Trebuie să fii atît de însingurat, încît să-ţi fie frică şi de tine însuţi. Să nu ştii dacă te mai poţi întoarce în cel care ai fost, riscînd să rămîi suspendat între cuvînt şi tăcere. Nu pot scrie decît atunci cînd sînt alungat din mine însumi, scos în afara umanului, cînd sînt silit să privesc totul dintr-o existenţă paralelă. Pot scrie doar din afara a ceea ce sînt, dintr-un alter ego împrumutat pentru cîteva clipe. „Dar cum poţi să scrii, cînd ai putea să gîndeşti?” (A. Dragomir). Pentru că gîndul poate lăsa urme trainice doar în scris, pasul său coincide uneori milimetric cu cel al cuvîntului. Prin scris, gîndul trece din albul solilocviu al tăcerii în perspectiva plurivocă a comunicării intemporale. Pentru a sfida clipa, clipele, el se înveşmîntează ceremonios în grafia propriei inexistenţe, încrustează cîteva semne în ceaţa memoriei. Îşi exilează ideile într-un posibil dialog. Scrisul este modul vizibil al gîndului de a dialoga cu el însuşi. În rest, el îşi tot rememorează propria absenţă nescrisă, propriul gol indecidabil. Înarmat doar cu o pană de înger, poetul – dacă e să ne referim la el -, continuă să mărşăluiască semeţ pe meterezele cuvîntului, somînd tăcerile care nu vor să intre în poem. Salahor la muze, cu jumătate de normă, el se luptă cu terţinele, cu vraja inefabilă a metaforei. În aceste suave potriveli şi celeste eufonii, atît de contrastante cu tumultul existenţial cotidian, se află ceva din farmecul gratuit al vieţii: scrisul ca agonie a zilei topită în nocturne reverii. Peste oasele vieţii de zi cu zi, poetul îmbracă senin şi imperturbabil carnea de hîrtie a poemului, trăind din inocenţa tarifară a acestuia. „Mai bine niciodată el nu ar fi fost pe lume/Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri” (M. Eminescu). Poezia este alegere a ceea ce ne-a ales deja, exprimare a inexprimabilului. Un poem este suma nedesăvîrşirilor lui duse miraculos la final. Perfecţiunea acestuia constă în idealitatea pe care poate să o sugereze, nu să o atingă. Cu adevărat, nu pot fi scrise decît acele poeme care, în mod paradoxal, nu pot fi scrise în intenţionalitatea lor maximală. Poemul este stranietatea reuşită din propria sa imposibilitate. Limbajul estompează orice încercare de puritate poetică, domolindu-i valenţele exhaustivităţii. Poezia îşi construieşte un mesaj autotelic din propria sa gratuitate, din absenţa oricărei intenţionalităţi. Ea valorifică toate posibilităţile ne-spusului, tot ceea ce cuvîntul poate scoate din propria sa autoscopie. Poemul poate atinge absolutul doar în tăcerile sale contrapunctice, în tentaţiile lui hemografice. Poemul duce limbajul în absurditatea sa, îl face una cu nerostirea dintîi. Doar ne-scrisul mai poate contura umbra unui eu. Pot fi scrise doar… Poemele poemului nescriS…
Scrisul, dacă e să reliefez propria aventură, este sihăstria în care m-am înrolat singur, crezînd pînă la naivitate în menirea lui introspectivă, în aura lui de mister, în trăirea imaginarului cu intensitatea realităţii, a iluziei cu forţa concretitudinii. Căci nu ştiu dacă am ales sau am fost ales în această vanitas vanitatum. Cu un imaginar al copilăriei îndelung bătătorit, cu un cer în faţă ca o imensă coală nescrisă nu a fost greu să trec la cuvintele aşternute pe hîrtie, în aşteptarea unui fîlfîit de aripă. În ciuda multor iluzii deşirate, continui cu entuziasm şi disperare să cultiv cuvîntul şi tăcerea pe ogorul paginii, în speranţa că, dintre coperţi, cîteva umbre îşi vor lua zborul. În scris doar am corijat unele tăceri poetice, am ademenit cîteva idei, am somat unele gînduri. Le-am şurubărit puţin peratologic, le-am spus pre limba mea. Scrisul meu face sinteza imposibilităţilor mele, adună între două maluri obversiunile şi inconsistenţele propriilor rătăciri. Mă apropie milimetric de iluzia a ceea ce aş putea fi. Puţinul pe care l-am scris nu face decît să pună în evidenţă multul pe care l-am lăsat pe dinafară. Tot ceea ce am scris constituie doar prolegomene la ceea ce aş fi vrut să scriu. Scrisul este umbra (in)existenţei care mai adie cu arpegiile ultimei absenţe. Viaţa interacţionează cu scrisul, scrisul se intersectează cu viaţa chiar în momentele lor de cumpănă, cînd nimic nu le mai poate pune în acord. Scrisul îmi anticipează viaţa cu cîţiva paşi, mă acaparează cu tentaţia propriei inutilităţi, mă aruncă în negurile endogene. Prin venele mele adie doar amintirea trecutului. Paşii copilăriei care bat pulsul memoriei. Toate acele cotloane ale inimii care îmi inculcă atîtea reverii, în care nu mai pot ajunge cu nici o adresă. Sînt doar un străin care mă locuiesc clandestin, sînt doar o inimă în care bate o absenţă, sînt o încordare care îmbrăţişează un pustiu. Sînt doar o aparenţă care mută viaţa de la o pagină nescrisă la alta. Mă mişc nesigur între orizonturile juxtapuse a două pagini, ca între două borne temporale de la care începe (sau se termină) existenţa: pagina de citit şi pagina de scris. Între acestea două se întinde abisalitatea zilelor, micile zbateri şi pulsiuni imergente ale clipei, exuviile iluziilor care nu-şi găsesc locul. Trec peste paginile vieţii fără să ştiu dacă au fost sau urmează să fie scrise. Citesc adîncit în carnea cuvintelor, în golul lor locuit. Scriu cu gîndul că mă descopăr în ceea ce scriu, că eul meu capătă consistenţa subiectivă a cuvintelor care îl compun şi re-compun. Căci… „în calitate de subiect îmi pot fi propriul obiect” (H. Küng). Scrisul mă scrie pe măsură ce identitatea mea se dizolvă în propoziţii impersonale, în alterităţi care îşi caută propria umbră. Scriu pentru a nega orice certitudine a faptului că aş putea fi predicatul unei subiectivităţi pure. Scriu ca şi cum s-ar rătăci cuvintele prin mine, într-un joc obsedant al incertitudinii. Scriu ceea ce vreau doar cînd scriu ceea ce nu-mi imaginez că pot scrie. Scriu din adîncul neputinţelor care îmi ies. Scrisul este tăcerea mea exprimată, un rest de fiinţare pe care nu l-am putut integra total în viaţă – simple geometrii poetizante. Scrisul este fiinţarea pe care am plasat-o în afara imediatităţii, clipa înţepenită pe care am încercat să o smulg morţii. Îmi mobilizez toate forţele pentru a reuşi cîteva interogații și solilocvii inutile, pentru a atinge limita maximei zădărnicii poetice, catharsis-ul gratuităţii absolute. Scrisul este un contract oficial cu moartea.
Cîteodată urăsc cuvintele tocmai pentru că nu pot renunţa la fascinaţia lor perversă, la tentaţia de a mă topi în abisul lor. Ele nu sînt decît elemente esenţiale într-un tablou mendeleevian al tăcerii absolute. Am scris fiecare carte cu sentimentul că este ultima, că nu are rost să mă diluez în mai multe. Apoi, după fiecare am simţit nevoia furtivă să continui, pentru că oricît şi oricum aş scrie, ne-scrisul rămîne întreg. Nevoia atavică de a nu face ceea ce poate face toată lumea, dorinţa funciară de a fi mai mult singur, de a-mi păstori propriile gînduri, de a le raporta mereu la altele se află, în bună măsură, în spatele aventurii metanoice numită scris. Scrisul a scos din adîncurile ego-ului tot ceea ce realitatea a ascuns. Scrisul mă citeşte mereu cu alţi ochi. Să poţi prinde în chihlimbarul scriiturii un fragment de timp şi spaţiu, să îl poţi trece mai departe în negura paginii, în dimineaţa neştiută a unui alt timp şi spaţiu – o şansă cît un blestem. Nu credeam că lumea va deveni şi sarcina mea. Credeam că-i datorez doar ceea ce mi-a refuzat – inexistenţa. Prin scris nu doar că idealizez anumite trăiri la modul gratuit, ci îmi verific un anume fel de a-mi motiva existenţa, sensul acesteia, dincoace şi dincolo de barierele clipei. Scrisul joacă rolul de hîrtie de turnesol a existenţei, de linie de plutire a fiinţării. O parte din scrisul meu s-a transformat în cărţi, o alta în frunzele uscate ale uitării, o altă parte a rămas în rezervele nedeclarate ale tăcerii. Scriu, deci se pare că mai exist… Literar, m-am format ca ucenic al basmului. Basmul este cel care mi-a deschis uşa cuvintelor, mi-a dezlegat definitiv imaginarul. El mi-a transformat pentru prima dată şirele de litere în imagini, clipele în imensităţi temporale. Mi-a dat nişte aripi cu care zbor încă de la o pagină a vieţii la alta. De fapt, lucrez sisific la o singură carte, deghizată în mai multe genuri şi stiluri, una care mă scrie pe măsura neputinţei de a o putea scrie total. Paginile ei sînt ca nişte zile şi nopţi care apar şi dispar în incertitudinea cuvintelor. „Formulînd destule exagerări, n-am făcut decît să scriu ceea ce nu puteam să nu scriu” (M. Moreau). Alteori ador cuvintele în individualitatea şi singularitatea lor, precum şi exuviile grelelor tăceri care le urmează. Uneori scriu o pagină doar de dragul unui cuvînt, a unei tăceri convingătoare care încheie totul. Alteori pornesc de la un gînd care a rămas în afara exprimării. Altfel zis, încerc să pun cîte un gînd în cuvîntul care i se potriveşte. Mă simt, cu o formulare nietzscheană, doar un „plugar al spiritului”. Tai cîte o brazdă pe ogorul paginii goale, mîngîi cu vîrful degetelor primele cuvinte răsărite printre rînduri. Arunc o ultimă privire peste tăcerile din care nu a răsărit încă nimic. Scriu stimulat nu doar de unele viziuni şi idei pe care le ţin îndelung la macerat, ci şi din urgenţa insuportabilă a unor metehne şi tare psihologice, comportamentale, cu care intru, nolens-volens, în contact direct sau indirect. Scrisul este şi un stimul la diferite neputinţe manifeste, un fel zglobiu de a înfiera realitatea, de a mă abandona confortabil în braţele idealităţii. Scrisul poate fi soteriologia reversibilă a oricărei trăiri. Scriu cu toate neputinţele trăirii. Scriu cu tot neajunsul de a fi. „Ceea ce am de spus e mai important decît ceea ce sînt” (A. Camus).
Nescriind ca să plac cu orice preţ cuiva, îmi permit luxul de a scrie ceea ce vreau, neîngrădit de calcule tenebroase şi de prudenţe tutelare. Îmi permit să fiu eu însumi, chiar cu riscul de a nu fi nimic. Căci e mai bine să nu fiu nimic pe cheltuiala mea decît să fiu ceva prin aranjamentele ignobile ale altora. Scrisul este doctoratul propriei mele libertăţi, specializarea purei gratuităţi. Mare lucru să poţi să nu faci nimic în viaţă, ori să poţi face măcar nimicul care îţi place. În scris poţi opera cu tot ne-făcutul. Dincolo de faptul (aproximativ, totuşi) că sînt om, nu mă pot defini cu nimic sigur, definitiv. Nu am o meserie precisă, dincolo de meseria de a trăi, în care tot încerc să mă calific. Practic scrisul ca pe un atribut al neputinţelor, mă îndeletnicesc cu pasivitatea şi cu plictisul. Trăiesc din stipendiile nesigure ale resemnării şi regretelor. Mereu nemulţumit de ceea ce sînt, mă îndoiesc metodic de tot ceea ce aş putea fi. Sînt mai pustiu cu o literă, cu o pagină, cu o carte închisă. Sînt mai trecut cu o avalanşă de cuvinte, cu o cascadă de tăceri. Sînt mai bătrîn cu cîteva aşteptări tipărite pe nori… Mi-aş dori să pot spune cîndva, precum D. Hume, că nu mai vreau să scriu pentru că sînt „prea bătrîn, prea gras, prea leneş şi prea bogat”… Dar eşti deja trecut cînd simţi că mai ai doar cîteva pagini de trăit. Cînd viaţa poate fi motivată doar de iluzia scrisului, cînd timpul se măsoară în pagini mîzgălite, ceva din fiorul ei organic s-a diminuat. Uneori mă umplu de viaţă chiar din golurile ei devastatoare. Tentaţia ei vine pe măsura propriei imposibilităţi. Trec dintr-o eternitate a clipei în alta, purtîndu-mi umbra printr-un vis athanoric uitat de timp. Fără să vreau să devin „cavalerul metafizic al negativităţii”, trebuie să recunosc totuşi că aceasta mă stimulează, mă provoacă, îmi asigură humusul oniric necesar scriiturii. Tot scrisul meu nu e decît o replică amar-ironică dată neantului. Răfuiala mea ultimă cu voluptatea nonsensului existenţial. Scrisul vorbeşte „din afara timpului”, povesteşte despre toţi şi despre nimeni, se hrăneşte în egală măsură din viaţă şi din moarte. Actul scriptural este strigătul trimis în cele patru zări ale indiferenţei, încercarea de a semnala acuitatea unei răzvrătiri inumane. Scriitorul este mereu ultimul om tocmai pentru că se vrea cel dintîi care re-inventează o lume în numele său, una în absurdul căreia îşi zideşte metonimic non-sensul. Am putea să ne mutăm definitiv fiinţa în abisurile scrisului, ca atunci cînd moartea ne dă tîrcoale să nu găsească decît trupul risipit în cuvinte. Apoi, adînciţi confortabil în propria absenţă, am putea ieşi, surîzători, pe cealaltă parte a întunericului.
Simt ca pe un imens regret faptul că nu pot întotdeauna duce gîndul pînă în extremitatea absolută a exprimării, pînă în ultima lui turnură interogativă. Lucrează încă în mine timidităţi şi cenzuri, fobii şi oprelişti cutumiare care îmi domolesc radicalismul. Deşi scrisul este forma pură a libertăţii mele, nu pot duce această libertate pînă în nonşalanţa anulării oricărei limite şi retenţiuni, pînă în pînzele negre ale îndoielii şi negativităţii. Puse în pagină, cuvintele ar trebui să devoreze lumea şi pe autor deopotrivă, să destructureze totul într-un ultim act apocaliptic al realului şi al imaginarului. Dar, pentru a mă putea aventura total neîngrădit în asemenea ne-limite, mi-ar trebui urgent o specializare în infern… Scrisul ca substitut al creaţiei, ca plonjon în indefinibil. Cel pornit din cele mai apăsătoare irealităţi, din umbra inexistenţei încercată zilnic, din obsesiile asertorice scrijelite pe scoarţa abisului. Între coperţile unei cărţi, oasele cuvintelor ne păstrează fiinţa mult mai bine. Mai dăinuim chiar prin ceea ce nu putem fi. Eternitatea inexistenţei pretinde cîteva silabisiri apriorice. Scriem cu rătăcirile pe care nu le putem practica. Zidim inefabilul cu propriile cuvinte. Acestei agonii doar moartea poate să-i fie muză. Nu poţi scrie în mod autentic decît ceea ce îţi dictează moartea. Scrisul te devoră parte cu parte, pînă rămîn doar rămăşiţele unor cuvinte, resturile unor biografeme. Nu poţi scrie decît autodevorîndu-te, măcinîndu-ţi eul pînă la tăcerea pură.
Frumos, profund articol si care prin toate notele sale ma trimite la acea explozie semantica pe care o realizeaza scriitorul, acest creator de limba. Ce era limba romana inainte de Mihai Eminescu si cum a devenit ea dupa?
In urma cu doi-trei ani as fi zis ca tot acest articol e vrajeala, dar pensionar fiind m-a pus draqu sa scriu o carte http://la-neamtu-tiganu.blogspot.de/2018/02/si-noi-am-construit-avioane.html,
desigur f. departe de ceea ce ar insemna literatura, poate ca n-am suferit destul :)
Dar ma regasesc in tot ce e zugravit, cum zicem noi scriitorii, in acest articol, intr-adevar ma simt devorat… acum inteleg de ce multi scriitori sunt prieteni cu paharul :)
Frumos scris, excelent eseu , memorabil titlu: : SCRISUL CA DEVORARE A SINELUI.
Am retinut si formularea: ” Scrisul este doctoratul propriei mele libertăţi, specializarea purei gratuităţi. Mare lucru să poţi să nu faci nimic în viaţă, ori să poţi face măcar nimicul care îţi place. În scris poţi opera cu tot ne-făcutul. ”
Dupa ce am terminat de citit, am avut totusi o reactie paradoxala, m-a potopit rasul gindindu-ma la pleiada de doctori in fel de fel de arte si stiinte, profesori si rectori, ministri sau politicieni mai marunti, oameni de afaceri, care se intrec in a fi mistuiti, devorati, in sinele lor de pasiunea pentru scris : rectorul si ministrul Popa, ministrii Toader si Vasilescu, renumitii scriitori si oameni de stiinta Gigi Becali, Dan Voiculescu, Copos si citi altii or mai fi.
<i<rectorul si ministrul Popa, ministrii Toader si Vasilescu, renumitii scriitori si oameni de stiinta Gigi Becali, Dan Voiculescu, Copos si citi altii or mai fi.
Inteleg ironia, dar cred ca si ei, in cazul in care au scris singuri, s-au devorat. „Devoratul” nu are nimic cu calitatea literara a lucrarii, ci cu simplul fapt ca te afli in fata unui ecran pe care incerci sa-ti asterni gindurile.
Chiar credeti ca Becali, Copos , Vasilescu si Voiculescu ” au stat in fata unui ecran si si-au asternut gindurile ” in scris, ei insisi ?
Sunteti de felicitat pentru reactia dvs „paradoxala”, de altfel perfect adecvata,
un bun moment cathartic de ras izbavitor!
Ne-ati amintit de adagiul latinesc, pe care-l citez doar partial: „Ridendo…
:-)
Iata si motivul pentru care, asociindu-ma rasului dvs cathartic, ma pronunt in favoarea Muzicii, categoric preferabila scrisului, cum scrisul e atat de pestilential infestat de cohorta imunzilor impostori si plagiatori mentionati, cu exemplificari, de domnia voastra! ;-)
Pledoarie si spovedanie, articolul este poezie in proza, un lung epitalam inchinat cu piosenie mestesugului cu nabadai de care „sufera” maestrul, scrisul cu tot dinadinsul, intelegem!
Frumos si binecuvantat mestesugul scrisului, foarte convingatoare marturisirea de credinta (autentic monoteista) a autorului, deci multumim!
Dumnezeu a creat cerul, pamantul, viata si, cireasa dupa tort : omul, iar omul a creat Iliada si Odiseea, Luceafarul, Romeo si Julieta, Mizerabilii sau Capra cu 3 iezi…dar si piramidele, Golden Gate, Lacul lebedelor, Victoria de la Samotrace, Rapsodia Romana, Canalul Dunare-Marea Neagra sau fierul de calcat.
Orice creatie umana este precedata de o idee, si cred ca, indiferent de domeniu in care se exprima, ceea ce a declansat-o ramane, din fericire, un mister.
A incerca elucidarea lui, a-l caza undeva intre bolile psihice si revelatia divina, trecand prin devorarea sinelui, ramane la fel de opac intelegerii noastre, ca rolul hazardului si al necesitatii…Or, creatia artistica in general, si literatura nu face exceptie, nu se poate supune niciunui „mod de intrebuintare” sau retete de succes.
Daca, numai profund inganduratii ar fi marcat istoria literaturii universale, ar fi fost foarte trist!?
Desigur, unele explicatii par mai acceptabile decat altele, dar oricum, ele au valoare numai pentru cel care le emite…Asa cum foarte bine spunea Albert Camus, a scrie inseamna a-ti face ordine printre obsesii. Or, obsesiile oamenilor sunt de o diversitate infinita, din fericire pentru noi toti, cei care iubim literatura… :)
E trist cand comentariile intra in dialog uitand de autorul care e pe cale să moară pentru cuvinte… As spune ca nu e bine să mori fără să spui ceva dupa
ce ai iscat Furtuna. Dostoievski, da. Lipsesc referințele la un Borges, Barthes, Saint Exupry, Pink Floyd, poate….