Nu îmi pot aminti în ruptul capului nici când, nici cum am revăzut ultima oară Elvira Madigan, filmul din anul 1967 al regizorului suedez Bo Widerberg în care rolul principal feminin era deținut de o debutantă.
Debutanta în chestiune, pe nume Pia Degermark, fusese până atunci complet necunoscută în atât de efervescenta lume a filmului. Aceasta în pofida faptului că era frumoasă, că provenea dintr-o familie și bogată, și înstărită și frecventa cele mai selecte cercuri suedeze. Era prietena viitorului rege Carl Gustav.
Indubitabil, de aici, de la această prietenie a început totul. De fapt, de la un chip imortalizat într-o fotografie. Fotografie căzută sub ochii lui Bo Widerberg. Aflat în căutarea viitoarei interprete a Elvirei Madigan.
La vremea în care a fost aleasă de mai sus menționatul regizor și printr-o întâmplare, și ca urmare a unei intuiții, intuiție devenită în bună măsură încăpățânare, să joace rolul ce avea să îi aducă premiul de interpretare feminină la Festivalul de la Cannes, Pia Degermark nu avea nici cele mai elementare studii de actorie. De altminteri, nu le va absolvi niciodată. Era eleva conștiincioasă a unuia dintre cele mai bune licee ce funcționa în mica localitate Sigtuna, aflată în apropierea infinit mai celebre Uppsala și se pregătea în vederea examenului de Bacalaureat. Neașteptatei turnuri din viața acestei tinere care părea predestinată unei vieți lipsite de probleme îi vor urma noian de evenimente. Alte câteva apariții în filme de mai mică importanță plus o căsătorie cu unul dintre cei mai frumoși, mai înstăriți și mai doriți bărbați din Suedia. Un anume Pier A. Cammineci, intrat și el în lumea filmului.
Pentru o vreme, totul părea a merge comme sur des roulettes. Lucrurile ar fi rămas probabil astfel dacă în miezul mirificei povești nu s-ar fi insinuat alcoolul căruia i- a căzut victimă cel ce părea a fi bărbatul visurilor Piei. După un divorț marcat de destule probleme, probleme cărora li s-au alăturat cele create de turbulențele din propria familie, pentru Pia a început căderea în Infern. Or, tocmai despre respectiva cădere și suferințele aferente dă seama cu lux de amănunte, cu sinceritate, cu emoție, cu o exemplară capacitate de rememorare/retrăire a faptelor, cu luciditate și capacitatea recunoașterii propriilor vini și greșeli, evitând căderea în lacrimogen și melodramă, volumul autobiografic Dumnezeu numără lacrimile femeilor. Apărut cu puțină vreme în urmă în colecția Memorii/Jurnale a editurii bucureștene Humanitas. În traducerea Lilianei Donose Samuelson, cu o prefață extrem de empatică, de sensibilă, semnată de însuși directorului editurii. Care mărturisește că în anii tinereții a fost puternic marcat nu doar de filmul lui Bo Widerberg, ci și de frumusețea Piei.
Citez din Cuvântul înainte semnat de Pia Degermark. “S-ar putea spune că e cam pretențios să-ți apară biografia cât timp mai ești în viață. Dar, pe măsură ce scriu, îmi dau tot mai bine seama că povestea vieții mele ar trebui să fie pusă în serviciul marelui public. E o poveste din care, sper, unii ar putea învăța să nu facă ce am făcut eu. Poate că unii vor ajunge să înțeleagă, și poate câțiva vor fi iertați”.
Dumnezeu numără lacrimile femeilor este, în ultimă instanță, povestea unei vieți eșuate. Marcată, cum spune Gabriel Liiceanu, de ceea ce în Evul Mediu era definit prin sintagma rota fortuna. Sau, mă rog, de fortuna labilis. Dumnezeu numără lacrimile femeilor este istoria neștiinței administrării propriului succes. De aici, de la această neștiință a venit indubitabil și eșecul. E vorba despre o neștiință amplificată și devenită tragică din cauza invidiei semenilor. Ca și a prejudecăților de toate felurile cărora le-a căzut victimă protagonista cărții. La loc de frunte fiind cea despre neseriozitatea artiiștilor. La începutul poveștii, adică în momentul în care Pia avea nevoie de acceptul părinților spre a putea da curs propunerii lui Bo Widerberg, acestor prejudecăți le dăduse expresie însăși mama viitoarei actrițe . “…știm noi cu ce se ocupă lumea teatrului. Acolo, iubirea nu e luată în serios, totul e prefăcătorie” Or, cartea demonstrează tocmai că Pia Degermark a luat cum nu se poate mai în serios atât iubirea pentru profesie,cât și cea pentru Pier, pentru încă și mai păcătosul Jacob (cel de-al doilea soț al actriței), pentru părinții care nu i-au fost întotdeauna aproape, și, mai ales, pentru copiii Cesare și Robbin.
Pentru toate relele din viața ei (sărăcie, droguri, boli, accidente, invaliditate prelungită, teroarea refuzurilor și a ușilor brusc închise, căutarea disperată a unui serviciu sau a unei locuințe și, în cele din urmă, închisoarea) Pia Degermark pare să fi identificat resursele iertării. Pentru cea mai mare lovitură de care a avut parte, adică pentru pierderea dreptului de a-l crește pe Robbin, lovitură ce i-a fost administrată de Asistența socială (aceasta are pregnananța celei avute în viața lui Villon de maleficul Thibault d’Aussigny) nu pare a fi însă loc nici de uitare, nici de iertare. Nici măcar după ce Asistența socială și-a recunoscut public vina.
Cei ce vor citi cartea Piei Degermark vor înțelege, fără doar și poate, motivele acestei atitudini.
Pia Degermark – DUMNEZEU NUMĂRĂ LACRIMILE FEMEILOR; Traducere de Liliana Donose Samuelson; Cu o prefață de Gabriel Liiceanu; Editura Humanitas, București, 2025
