Se ascute lupta pentru șefia PSD

Nu am şi nici nu îmi doresc să am acces la înaltele foruri de decizie politică nici pesediste, nici liberale. Nu dispun de ceea ce se cheamă „informații pe surse”.
Drept care nu pot spune cu certitudine dacă ceea ce s-a întâmplat la mijlocul săptămânii trecute a fost consecința unei confruntări politice reale sau a unuia dintre cele mai ordinare blaturi din istoria României post-decembriste.
Crezând însă pe mai departe în căderea pe bune a guvernului Orban I, formulez două concluzii. O astfel de înfrângere nu are cum să fie în folosul liberalilor care își văd șifonată imaginea în ochii opiniei publice, a celor care se vor afla mai devreme sau mai târziu în fața urnelor de vot. Tot la fel cum nu poate să nu se deconteze în favoarea pesediștilor care au dat astfel primul semn major că nu sunt în totalitate knock-out după rușinoasă înfrângere a candidatei lor la alegerile prezidențiale, d-na Viorica Dăncilă, și după comportamentul lor lamentabil de după respectivul moment de cumpănă.
Cu toate acestea, nu ader la opinia exprimată de marea majoritate a jurnaliștilor și a analiștilor politici că victoria de miercuri a PSD ar reprezenta pentru președintele interimar al partidului, dl. Marcel Ciolacu, o garanție sigură că va fi ales cu majoritate absolută la viitorul Congres. Indiferent de data la care se va desfășura acesta. Pentru dl. Ciolacu, cu cât mai repede, cu atât mai bine.
PSD este un partid roșu. De esență comunistoidă. Așa a fost din ianuarie-februarie 1990, așa va rămâne până în clipa în care istoria îi va consemna obștescul sfârșit. Nimic mai semnificativ decât imaginile de la conferințele județene ale partidului. Care nu au cum să nu te ducă cu gândul nu doar la cele de dări de seamă și alegeri ale PCR, ci și la ale adunărilor în care țăranii erau aduși cu forța spre a fi prelucrați în legătură cu superioritatea cooperativizării. În chip de instructori de la centru evoluând inși precum Șerban Nicolae sau fostul tractorist Paul Stănescu. Deja om ‘ ’conștiința înaintată” și cunoștințe de ‘’artimetică ‘’.
În PSD se practică loviturile pe la spate, comploturile, întâlnirile de taine și înțelegerile secrete. Liderii PSD sunt doar în aparență prieteni unii cu alții – de pildă, ce prietenie reală ar putea exista între dl. Ciolacu și dl. Grindeanu, deși au vizitat câteva organizații județene împreună sau ce au de discutat d–na Ecaterina Andronescu cu d-na Claudia Țapardel sau cu caragialeana Gabriela Zoană ?- și la fel ca în orice partid de factură leninisto-stalinistă surprizele pot apărea chiar și în ultima secundă.
Tocmai de aceea nu cred că acum, foarte aproape de sfârșitul primei jumătăți a lunii februarie, dl. Marcel Ciolacu ar avea deja în servietă mandatul de președinte al PSD. Dl. Marcel Ciolacu, cu figura lui de Popa Oșlobanu după o dietă severă, dar care a început să dea iar iama prin frigider, prin pivniță și prin cămară nu are asigurat sprijinul tuturor organizațiilor județene care își vor trimite delegații la Congres.
Faptul s-a văzut limpede în de abia încheiatul week-end când pe lista propunerilor de viitori nacealnici ai PSD a apărut nu doar numele d-lui Sorin Grindeanu care e clar că arde de dorința de a-și răzbuna umilința de care a avut parte la începutul verii anului 2017, atunci când a fost concediat după numai cinci luni de guvernare, ci și numele d-lui Vasile Dîncu, propus pentru funcția de președinte al Consiliului Național al PSD, deși încă nu este membru de partid. Funcție care, dacă țin eu bine minte, a dispărut instantaneu, odată cu intrarea în conul de umbră a tripletei Dăncilă, Fifor, Teodorovici. Nici o problemă. La o adică, poate fi reinventată. Dacă o cer interesele partidului, vorba lui Caragiale, și dacă o impune voința baronilor acestuia.
Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro