vineri, martie 29, 2024

Sfarsitul universitatilor de provincie

Cu câtva timp în urmă, înainte de finele anului universitar, facultatea în cadrul căreia activez şi-a sărbătorit un deceniu de existenţă. Aşa cum se cuvine unei asemenea aniversări, s-a organizat o mare festivitate, undeva la jumătatea drumului dintre congresele tovărăşeşti şi ceremoniile de lansare a unui nou “concept” de produs în capitalismul triumfător. Iarăşi, aşa cum se obişnuieşte, la această ceremonie au fost invitate notabilităţile universităţii şi cele ale judeţului (genul acela de persoane care participă la toate “evenimentele” locale şi-şi încep – invariabil – discursurile declarându-se “onorate să se afle în acest loc”, de aşa manieră că ne putem întreba dacă nu cumva va fi fost inclusă în nomenclatorul meseriilor şi aceea de “onorat”). Întâmplarea a făcut ca una dintre aceste figuri marcante ale judeţului să fi absolvit, pe vremuri, una din formele de învăţământ ale facultăţii noastre – fapt asupra căruia a insistat, cu vădită mândrie (căci, neîndoielnic, e o cinste pentru întreaga facultate să aibă studenţi cu astfel de carieră), unul dintre profesorii noştri. Iarăşi întâmplarea a făcut să mă aflu, în sală, vis-à-vis de omul în care facultatea îşi vedea realizat programul. Şi, mi s-a părut, că – o clipă – înainte de-a se simţi “onorat de această apreciere”, marele personaj a făcut o grimasă ciudată. Am înţeles că, în lumea lui, se poartă Stan(d)ford-ul sau măcar acel mediu de relaţionare între oameni cu un anumit profil care e Colegiul Naţional de Apărare Carol I şi că ar fi preferat să nu i se amintească acum, când e deasupra noastră, că a fost odată unul dintre noi. Ca mulţi alţii, e “absolvent de studii universitare şi postuniversitare, cu multiple specializări în ţară şi în străinătate”. Atât e suficient. Şi atunci am mai înţeles un lucru: că timpul nostru se apropie de sfârşit. Abia după ce noi vom fi sfârşit şi nimeni nu-i va mai evoca domnului în cauză locul studiilor lui, dânsul va putea spune, uşor nostalgic: “am făcut facultatea pe vremea când şcoala era şcoală”. Atâta timp cât noi suntem unde suntem riscăm să-i amintim – nu doar dumnealui, ci oricui – că şcoala nu e şcoală.

Acesta e secretul lui Polichinelle pe care-l târăsc după ele universităţile de provincie postdecembriste: faptul că – spre a întrebuinţa o expresie aristotelică – ele sunt universităţi doar prin omonimie cu universităţile propriu-zise. Oricât de naiv sau de patetic ar suna, o universitate este – mai înainte de orice – o comunitate de oameni angajaţi în căutarea adevărului care e accesibil raţiunii. Regulile vieţii academice decurg pe de o parte din onestitatea angajamentului fiecăruia în deschiderea către adevăr şi, pe de altă parte, din caracterul comun al acestei căutări a cărei expresie e încrederea (bazată întotdeauna pe verificarea prin examen critic) în cuvântul celor angajaţi în acelaşi parcurs. Numirea precisă şi clară a evidenţelor accesibile raţiunii umane – numire care se poate face în moduri diferite, după cum diferite sunt instrumentele cunoaşterii – defineşte domeniul realului accesibil înţelegerii la un moment dat, pe care şcoala şi media îl universalizează ca pe un bun comun. Oricât de diferite ar fi domeniile de studiu din cadrul unei universităţi şi oricât de practic ar fi caracterul unora dintre ele, toate rămân unite de aceeaşi pasiune a căutării şi de acelaşi orizont comun al adevărului care poate fi sesizat raţional. De aceea universitatea are o dublă funcţie: în primul rând aceea de a defini principiile cunoaşterii şi, în al doilea rând, aceea de a “produce” realul “decupând” experienţa pe care o avem asupra lumii potrivit acestor principii. Mi se pare esenţial faptul că această “producere” a realului (care se exprimă în diviziunea domenială, apoi în descrierea secvenţială şi recompunerea funcţională a unităţilor domeniale şi, în sfârşit, în încorporarea realităţilor domeniale într-o tehnologie menită a le pune în slujba omului) nu se poate realiza fără efortul – mereu reînoit – de a defini cât mai adecvat cu putinţă regulile de bază ale cunoaşterii. Aceasta e raţiunea pentru care, într-o universitate veritabilă, accentul cade în chip esenţial pe cunoaştere şi, abia secund, pe producere (şi pe pregătirea pentru aceasta: pe calificare). Universitatea se deosebeşte de şcoala profesională prin aceea că cea din urmă acceptă ca fiind certe (în numele principiului autorităţii) cunoştinţele fundamentale ale domeniului său şi se mişcă doar în orizontul optimizării aplicării acestora la un context particular. Cunoştinţele care sunt deprinse într-o şcoală profesională trebuie să fie certe (pentru a putea produce imediat ceva pe baza lor) şi reduse (proporţional cu experienţa efectivă a actului producerii). Invers, universitatea deprinde lucrurile certe în vederea problematizării pe care o pune în joc cunoaşterea autentică şi, pe măsură ce această cunoaştere îşi focalizează obiectivul, ea devine tot mai deschisă şi mai “interdisciplinară”. Ar mai fi de spus un lucru: ceea ce îi uneşte – într-o universitate – pe profesori şi pe studenţi este pasiunea comună a căutării adevărului şi a definirii realului. Expresia efectivă a acestei pasiuni o reprezintă admiraţia faţă de cel care este capabil să jaloneze precis – oferind repere celorlalţi – drumul ce duce la limita exprimabilului. Însoţindu-şi profesorul pe acest parcurs, studentul ajunge şi el în acel punct în care adevărul se descoperă ca nou permanent iar actul cunoaşterii se împlineşte deopotrivă în sondarea realului şi în construcţia sinelui propriu. Acela e momentul în care învăţăcelul devine el însuşi maestru şi se poate desprinde de profesorii săi pentru a duce mai departe pasiunea cunoaşterii şi lumina adevărului. E de la sine înţeles că aceasta este o cale a celor puţini şi nu toţi studenţii ajung în acest punct, dar sunt mereu suficienţi pentru a perpetua comunitatea celor uniţi de căutarea comună a adevărului.

Mi se poate imediat obiecta că acestea sunt nişte consideraţii filosofice generale şi cât de poate de criticabile; pe pământ lucrurile arată cu totului altfel. Ceea ce e riguros adevărat. Unui tânăr nimerit într-o universitate periferică nu-i e dat a găsi nici pasiunea căutării adevărului, nici momentul în care structurile raţiunii informează realul, nici pe cel menit a-l duce – printr-un parcurs riguros – la limita exprimabilului. Va găsi, în schimb, un bazar de lucruri vetuste şi cu desăvârşire inutile, cursuri fade (atunci când se fac), ce repetă taxonomii fără rost, persoane absente, prinse în grijile lor şi – mai ales – celebrul “serviciu de taxe” pe care e invitat a-l vizita cu statornicie. Va semna “contracte” cărora nu le înţelege raţiunea, va vedea că poate să se descurce fără nici un fel de cunoştinţe şi, într-o zi, va ieşi din Facultate alături de alţii, pe care nu i-a văzut decât la banchet, nu înainte de-a plăti o ultimă taxă pe o foaie de carton gălbuie şi cu imprimeuri. Dacă – o, condiţie visată! – are şansa de-a ajunge să lucreze în universitate va găsi, ca peste tot, o administraţie atotputernică, câţiva oameni bine înfipţi “pe poziţii”, invidiaţi şi huliţi de toţi ceilalţi, va participa la sute de şedinţe în care se va discuta doar despre “măsuri” şi “tăieri”, i se vor cere mereu alte şi alte de foi cu elucubraţii menite a “sparia gândul” şi va fi trimis să-şi caute studenţii pe care – de ceva vreme – nu i-a mai văzut nimeni. Va învăţa să predea lucruri pentru care nu s-a pregătit niciodată, le va uita pe cele pentru care s-a pregătit (şi de care era foarte mândru), va învăţa să scrie pentru publicaţii pe care tot el le va cumpăra şi să-şi citeze – în mod obligatoriu – colegii, va începe (precum fac copiii de grădiniţă cu abţibildurile) să “adune puncte” în autoevaluări, va declara ce declară toţi şi va descoperi că poate să pună note unor oameni pe care nu i-a văzut nici măcar în ziua examenului. Nimeni nu-i va vorbi despre cărţi (decât – poate – un alt rătăcit ca şi el), în schimb i se vor arăta, cu degetul, exemple de oameni care-au trecut, într-un singur mandat administrativ, de la apartament la casă pe pământ. Oameni foarte ocupaţi, care nu (mai) au timp să citească, prinşi cum sunt în stabilirea “normelor” şi aplicarea “deciziilor”, dar care – în ciuda acestui impediment – publică mai mult decât orice cercetător consacrat. Şi, bineînţeles, sunt şi în boardul ISI-urilor în care publică. Şi în comitetul de peer-review, şi în Comisia de Acreditare a revistelor în cauză şi în multe, multe ale comitete şi comisii. I se va explica faptul că a trecut vremea teoriilor şi că acum omenirea a intrat în zodia “implementării”; asta vor cei de la Bruxelles. Trei cărţi de autor sunt mai puţin decât utilarea unui cabinet cu calculatoare. Iar culmea activităţii universitare poate fi sintetizată în trei cuvinte: “atragerea de fonduri”. Apoi, pe culoar, cu un ton mai jos, i se va spune că – de fapt – asta e o perioadă de criză, că atunci când lucrurile se vor stabiliza (şi învăţământul va primi mult promişii 6 %), lumea se va întoarce la carte, greutăţile trecutului vor fi uitate, iar universitatea va fi iarăşi ce-a fost. Şi poate mai mult decât atât.

Teza mea e următoarea: acest moment auroral nu va exista deloc pentru cele mai multe universităţi româneşti, din simplul motiv că nu-l vor mai apuca. Până la mult visatul răsărit al învăţământului superior pe meleagurile noastre, cele mai multe se vor închide. S-ar putea ca tocmai această închidere a universităţilor periferice să asaneze “sistemul” şi să le permită celor care vor rămâne să fie cu adevărat ceea ce ar trebui să fie ca Universităţi. Problema celor de acum nu e numai aceea că nu vor apuca să ajungă universităţi respectabile, ci – în primul rând – aceea că nu au fost niciodată universităţi în accepţiunea efectivă a termenului. Din anumite raţiuni – în principal administrative – li s-a spus astfel, iar locatarii lor, asemeni “regilor” rromilor, dacă tot li s-a repetat un apelativ (în acest caz acela de “profesori universitari”), au ajuns să-l şi ia în serios. Ceea ce noi numim “cadre universitare” au fost, în fapt, nişte persoane comune – care până pe la 40 – 50 de ani nici măcar n-au visat la o carieră universitară –  şi pe care o mutaţie istorică (asupra căreia n-au avut nici o influenţă) i-a promovat la situaţia de funcţionari de stat privilegiaţi. Aportul lor la cunoaştere, la căutarea adevărului şi la numirea realului e, cel mai adesea, sublim în inexistenţa lui. Pentru a ne lămuri cu privire la acest lucru se cuvine să răspundem, fiecare, la trei seturi de întrebări. Mai întâi: spuneţi-mi, vă rog, în domeniile umane (la cele ştiinţifice nu mă pricep) câţi universitari români cunoaşteţi care să participe activ la discuţia internaţională asupra problemelor semnificative ale domeniilor pe care le ilustrează? Aţi auzit de vre-o lucrare românească din ultimele decenii în istoriografie, filosofie, psihologie, antropologie, ştiinţe politice sau economice care să fi determinat o mutaţie în structura acestor domenii? În al doilea rând: câţi universitari cunoaşteţi ale căror lucrări să ne fi făcut să înţelegem altfel, mai bine şi mai adecvat, lumea bizară în care trăim de două decenii şi jumătate? Gândiţi-vă la faptul că – pe plan economic şi social – lumea noastră a cunoscut în ultimele decenii mutaţii (care vor fi considerate peste un veac sau două) decisive în istoria noastră: destructurarea ruralului, urbanizarea, industrializarea, apoi dezindustrializarea, migrarea masivă a mâinii de lucru în străinătate, etc. Puteţi să-mi spuneţi care sunt, în cultura noastră, monografiile de bază asupra acestor subiecte? În fine: câţi sunt intelectualii locali al căror nume e rostit de concitadinii lor cu admiraţie atunci când îşi îndeamnă copiii să înveţe? Câţi sunt cei ai căror nume se leagă nu de afaceri necurate şi de prezenţa la toate tribunele, ci de gândirea (căci acesta e propriul universităţii: faptul de a gândi) unei soluţii proprii la problemele locale ale ultimilor ani? Nu sunt nişte întrebări teoretice, ci, dimpotrivă, nişte întrebări simple. Precum la fel de simplă e şi constatarea că, pe măsură ce s-au înmulţit universităţile, a scăzut nivelul de pregătire deopotrivă al studenţilor şi al profesorilor, spaţiul comun a fost invadat de vulgaritate, iar cultura a devenit tot mai mult un refugiu pentru inapţii sociali. Mă tem că oricum am cosmetiza lucrurile acestea – cu clasamente tot mai sofisticate şi munţi de maculatură produsă de administraţiile facultăţilor – un fapt e cert: universităţile nu şi-au făcut datoria, adică nu au funcţionat ca universităţi. Spre deosebire de cei care consideră că acest lucru se datorează unor conjuncturi contingente (tranziţie, criză, cădere demografică, etc.) eu cred că raţiunea lui este una principială: Universităţile româneşti de provincie nu au fost nici gândite, nici făcute ca universităţi. Atunci ca ce?

După înţeleapta vorbă a poetului, astăzi, când lucrurile au ajuns la capăt, putem – în sfârşit – vedea clar începutul. Care este azi problema universităţilor? Una cât se poate de banală, v-o poate spune orice “cadru”: împuţinarea studenţilor. Nouă ni se recomandă – explicit – să ne înscriem rudele la diversele forme de învăţământ ale facultăţii. Orice tânăr (sau mai puţin tânăr) pescuit în apele tulburi ale societăţii româneşti şi “convins” să plătească taxă universităţii noastre e – ni se explică – un procent din salariul nostru. Cam aceasta e problema, singura care contează cu adevărat, în universităţile de provincie. Restul sunt detalii: dacă ai studenţi, ai bani; deci îţi poţi finanţa creditele. Sau te poţi gândi la avansare pe post; eventual, chiar şi la o funcţie în paradisul administrativ (adică acolo unde funcţia se converteşte în privilegii). Iar când ajungi acolo, fatalitatea face să te întâlneşti cu alţii – de pe la alte asemenea universităţi – şi, din vorbă în vorba, să se pună la cale o afacere adevărată, pe “fonduri europene” (în general una cu nume ciudat, având ca scop “implementarea” a ceva prin “conferinţe internaţionale” şi broşurele, şi – evident – salarii consistente şi “stagii de documentare” în Occident). Cam acesta e visul universitarului periferic, iar somniferul lui e numărul de studenţi. Numărul acesta e criteriul decisiv în tot şi-n toate: în comisiile de calitate, la vizitele ARACIS, în rapoartele interne ale universităţii şi în deschiderea acesteia către media publică. Numărul acesta contează atât de mult nu pentru că ne-a ajuns şi pe noi criza şi, de câţiva ani, totul e mai puţin, ci pentru că el e temelia universităţilor de provincie. Acestea s-au clădit pe două lucruri: pe de o parte pe nevoia concretă de a “încadra” zeci de mii de tineri care – după 1989 – nu mai erau obligaţi să muncească şi din viaţa cărora dispăruseră “organizaţiile obşteşti” menite a-i controla şi disciplina. Piaţa Universităţii din primăvara lui 1990 a arătat manifest potenţialul destabilizator al acestor tineri şi, ca o consecinţă, a şters toate scrupulele guvernanţilor de atunci cu privire la învăţământului privat. Pe de altă parte a fost vorba de taxarea unor mase de oameni din judeţele de provincie, care permitea banilor casnici din toate cătunele patriei să ajungă în municipiile reşedinţă de judeţ şi, apoi, în marile centre regionale pe vremea când nu exista o infrastructura bancară credibilă pentru asemenea operaţiuni. Aşa cum am arătat cu altă ocazie, acest sistem a funcţionat ca o industrie în cea mai obişnuită accepţiune a termenului: tratarea mecanică (pe baza unor proceduri elementare) a unei mase apreciabile de clienţi şi scoaterea acestora, după o minimă fasonare, “pe bandă rulantă”, ca funcţionari ai noului stat ce se construia sub imperativul “integrării erupene”. Tinerii au făcut universitatea nu pentru a răspunde unei nevoi economice, ci pentru a accede la un alt statut social (a cărui primă – şi cea mai vizibilă – formă e mutarea de sat la oraş, sau dintr-un oraş periferic într-unul major). Statul de după ’90 le-a acceptat – şi, uneori, încurajat – această dinamică din mai multe motive; probabil cel mai important a fost acela că nu (mai) dispunea de forţa necesară pentru a-i ţine mai departe în rural sau în provincie (interzicându-le – prin “buletinul de oraş” – intrarea în marile centre urbane). Dar, onest vorbind, statul nu mai avea nici un interes de a se opune acestei mişcări. Căci tot în acel timp, în care frontierele erau închise (de sistemul vizelor) şi emigraţia efectivă era un vis de nerealizat, iar industriile se descompuneau cu o viteză incredibilă, oraşele jucau – în exces, am spune cu mintea de astăzi – pe cartea sectorului terţiar. Nu ce faci la oraş conta în acel timp (căci fiecare găsea ceva de făcut, de regulă în servicii: de lucru într-o primărie sau într-o agenţie, de cumpărat şi de revândut mai scump, şi altele la fel), ci faptul de a fi în oraş; astfel se explică escaladarea preţului imobiliarului în urban, care crea iluzia prosperităţii oraşelor. Iar personalul serviciilor presupune, dacă nu o calificare efectivă, atunci măcar o acreditare oficială a acesteia. Astfel că drumul spre oraş trecea, aproape invariabil, prin universitate. Cu o generaţie în urmă, foamea de urbanizare se împlinea – dată fiind limitarea drastică a locurilor din învăţământul superior pe perioada comunismului – mai curând în licee şi, în mod particular, în trei dintre acestea: Liceul Pedagogic, cel Sanitar şi cel Economic. Din raţiuni de distribuţie teritorială a forţei de muncă, acest tip de licee existau – în 1990 – practic în toate muncipiile reşedinţă de judeţ. Nu întâmplător, cu personalul (şi, adesea, cu infrastructura) lor se constituie primele “colegii” şi apoi “facultăţi” din cadrul noilor universităţi. În euforia acelui timp, nimeni nu părea atent la faptul – banal în ultimă instanţă – că, preluând aceste licee (indiferent sub ce formă) în structura lor, noile universităţi îşi asumă şi funcţia acestora: în speţă un învăţământ bazat pe calificare şi nu unul bazat pe cercetare. Atunci se credea, probabil, că timpul le rezolvă pe toate; astăzi vedem clar că acel pattern nu a fost niciodată amendat şi că, în fapt, dincolo de denumiri şi de “profesorii invitaţi”, fostele licee au rămas exact aşa cum erau şi, mai mult, au format universităţile de provincie după chipul şi asemănarea lor. Supus “reformelor” fără direcţie şi fără obiective clare, învăţământul liceal serios a intrat în recul din a doua jumătate a anilor ’90. Astfel că noile facultăţi (provenite din licee) au rămas în aceeaşi nişă pe care o ocupau înainte: erau licee onorabile care, în plus, dădeau diplomă universitară. În acest fapt a constat reala lor atractivitate. Nimeni nu şi-a făcut vreodată iluzii cu privire la “calitatea” învăţământului şi, mai ales, a cercetării pe care ele o dispensau. Orice persoană lucidă – şi vor fi fiind şi din aceştia prin ministere – realizează cu uşurinţă că, beneficiind de aceeaşi oameni şi de aceleaşi mijloace (în primul rând la nivelul dotărilor şi, în mod particular, al bibliotecilor) ca şi fostele licee, noile universităţi sunt condamnate să facă tot ceea ce făceau liceele respective. Atuul lor era faptul că eliberau o diplomă universitară care imediat era convertibilă într-un post în administraţie. Iar această administraţie evolua ea însăşi cu o asemenea viteză că nimeni nu putea spune la un moment dat care sunt cunoştinţele efective care ar trebui cerute unui potenţial angajat al ei. Faptul că universităţile acestea nu au depăşit statutul unor licee (sau, cel mult, şcoli postliceale) e atestat de eşecul cvasi-general al ideii de masterat. Cu rare – şi cu atât mai lăudabile – excepţii, masteratele reprezintă în România actuală cea mai slabă treaptă a întregului învăţământ, de la gradiniţă la doctorat. Fără o examinare riguroasă a candidaţilor, fără o distincţie clară a cursurilor oferite (în raport cu cele de licenţă), fără o infrasctructură adecvată specializării, făcute în regim “modular” (adică ocazional şi de regulă în week-end-uri) masteratele au ajuns un soi de învăţământ prin corespondenţă – lipsit de orice orizont şi orice calitate – al cărui singur criteriu e achitarea taxei de către student. Având în vedere acest fapt, restructurarea învăţământului potrivit criteriilor de la Bologna a avut ca singur efect palpabil trecerea de la studiile superioare de patru ani, la cele de trei ani. Dacă ar fi să judecăm serios, cred că nimeni nu îşi imaginează că aglomerând materii de an într-un semestru, nişte elevi – ce ies din licee aflate în cădere liberă – pot fi transformaţi, în trei ani, în oameni ale căror cunoştinţe să le permită o angajare de “înaltă specializare”. În cele mai multe cazuri, cei trei ani de facultate suplinesc – aproximativ – un liceu prost făcut, iar absolvenţii universităţilor beneficiază de acelaşi nivel de pregătire (generală, inadecvată nu economiei, ci prezentului, incompletă şi incapabilă de o gândire domenială) precum elevii de liceu. Un alt efect pervers al Bologniei a fost suprimarea tuturor materiilor care nu sunt făcute de profesori din interiorul facultăţii pe care o absolvă studentul, astfel că din deschiderea pe care se presupune că o oferă universitatea a rămas – în fapt – mai puţin decât din cea pe care o oferă liceul. Pe acest fond, masteratele se fac nu pentru că proaspeţii licenţiaţi ar fi apţi de spcializare, ci pur şi simplu pentru că sunt cerute, în mod obligatoriu, la angajare (aproape nimeni nu se poate angaja cu cei trei ani de licenţă). Şi de vreme ce “trebuie făcute” se fac la fel ca toate lucrurile obligatorii din România: formal şi fără nici un interes. Din punctul de vedere al oricărui angajator – cu excepţia statului, căci pentru acesta calitatea nu a fost şi nu este un criteriu – absolvenţii acestor forme de învăţământ nu sunt pregătiţi decât pentru funcţii subalterne şi care nu cer calificare. Dacă se pune problema calificării, atunci angajatorul trebuie să o plătească (sub forma stagiilor, a trainingurilor, etc.) din propriu-i buzunar. În vremuri normale poate că problema fondurilor pentru “pregătirea personalului” nu risca să ruineze firmele, dar pe vreme de criză – când sunt la modă “tăierile” – orice bănuţ economisit contează şi “cheltuielile cu personalul” sunt domeniul predilect al “restrângerilor”. Să mai adăugăm un lucru: prăbuşirea industriilor şi revenirea la agricultura de subzistenţă îi obligă pe absolvenţilor să preseze şi (dacă au noroc) să paraziteze în exces sistemul de stat. Se vorbeşte mereu de “specializările cerute pe piaţă” însa, din păcate, piaţa noastră productivă e atât de anemică încât – aproape indiferent de domeniu – e suprasaturată cu specialişti. Ceea ce cere ea sunt, de fapt, oameni cu o minimă calificare – sau chiar necalificaţi – dispuşi la munca brută şi slab plătită a angajatului cu ora. Însă tocmai pentru că nimeni nu vrea să presteaze această munca, piaţa îşi declară, repetitiv (pe la târgurile de job-uri), necesarul de personal. E normal ca o firmă, care trăieşte din ce produce, să nu aibă nevoie prioritar de comunicatori, piari, psihologi, ingineri de sistem şi alţii asemenea, ci de oameni dispuşi să muncească – în regim “flexibil” – cu mâinile şi cu spatele pentru a face banul ce se împarte între profit şi salarii. Calate pe modelul deceniului de aur 1997 – 2007, universităţile noastre (în particular cele de provincie) produc o suprastructură necesară fie unui stat lipsit de instituţii (cum a fost cazul României, fie unui stat foarte bogat. În nici un caz nu par a fi adaptate unui stat sărac şi cu “instituţii obeze”.

Mai rău e faptul că înlăuntrul lor schimbarea, atâta câtă a fost, a fost mai curând în rău. Lipsite de un personal adecvat şi de biblioteci demne de acest nume, cu profesori improvizaţi şi mai totul (de la programe şi cursuri, la articole) copiat grosier, universităţile de provincie nu au oferit decât un simulacru de cunoaştere pe toată durata lor. După Bologna şi după explozia masteratelor (consecutivă conştientizării declinului demografic) locul materiilor fundamentale – menite a-i da studentului o deschidere şi o gândire domenială a fost luat de tot soiul de forme ale “cunoaşterii fără memorie”: proceduri de întocmire a formularelor (mai ales pentru fonduri europene), protocoale a tot soiul de gestiuni, papagaliceala unei legislaţii în permanentă schimbare, etc. Dacă materiile clasice cereau profesorului să aibă el însuşi altitudinea cuprinderii unui domeniu, noile discipline consacră definitiv degradarea profesorului în funcţionar şi reduc universităţile la ceva inferior şcolilor profesionale de secretariat din alte vremuri. În această nouă variantă de “cunoaştere”, nu (doar) studenţii au puţin de învăţat, ci (în primul rând) profesorii. Calitatea lor nu mai ţine de pregătirea de specialitate, ci de conexiunea – cel mai adesea informală – la istituţiile publice care sunt sursa schimbărilor administrative. Pe deasupra această tristă realitate întâlneşte şi trend-ul global şi postmodern al (des)calificării “marilor teorii” ca fiind sursa tuturor dezastrelor: de la pedagogia coercitivă la totalitarism. Ca atare sloganul – în universităţi – e: jos teoriile, vrem practică! E dureros faptul că nimeni nu le explică studenţilor că, într-o universitate, practica provine tocmai din exerciţiul gândirii care, la rândul ei, se formează asemeni mâinii pictorului, învăţând de la marii maeştri. Să nu ne înşelăm: dincolo de vituperaţiile împotriva “teoriilor” e discreditul întregii cunoaşteri, a cărei inutilitate e patentă într-o lume care valorizează doar cea mai elementară capacitate de supravieţuire. Nu are rost să ne imaginăm că putem deduce din şmecherie “competenţe” şi “abilităţi adaptative”. Şmecheria îşi este autosuficientă şi nu e funcţională decât în măsura în care ignoră cu cinism orice artificii teoretice. Oricât de dramatică ar fi situaţia lumii în care trăim, nu e menirea universităţilor aceea de a-i învăţa pe tineri descurcăreala. Dimpotrivă, ea ar trebui să le ofere – şi în exemplu, şi în discurs – reperele stabile ale cunoaşterii ce informează lumea. La fel, nu e menirea universităţii aceea de a-şi abandona disciplinele fundamentale în favoarea fatalităţii momentului: arta completării formularelor şi derivatele ei metodice. Când punem accentul pe “metode şi tehnici” (în dauna istoriilor domeniale făcute umăr la umar, în seminarii, cu studentul), riscăm să uităm că – mai devreme sau mai târziu – acestea se vor împlini în simple tehnologii sau protocoale. Poate la început acest lucru nu e evident, însă reducând cunoaşterea, reducem implicit şi rolul profesorului. Dacă profesorul e secund în medierea cunoştinţelor în raport cu “suportul de curs”, power-point-uri şi altele asemenea (ce adună în formule mnemotehnice simple banalităţile “cunoaşetrii fără memorie), atunci nu mai e decât o problemă de timp până când va putea fi înlocuit efectiv cu acestea. Şi-n acest ultim caz, prezenţa lui efectivă nu are nevoie de mai mult de 3 – 4 zile; timpul necesar unui training, cu un uşor aer de show, în mediul agreabil al unei staţiuni montane. Adică exact ceea ce firmele au înţeles de mult.

Cam din orice direcţie am lua-o, concluzia e aceeaşi: universităţile nu fac ceea ce ar trebui să facă în calitatea lor de universităţi – nu dau acea cunoaştere adecvată (deopotrivă specializată şi deschisă reflexivităţii) care ar face inteligibilă lumea în care trăim şi, tocmai prin aceasta, ar deschide către schimbarea ei în bine. România actuală e – literalmente – o ţară guvernată de televiziune, dat fiind că opiniei pe care aceasta o exaltă (dealtminteri foarte interesat), mediul academic şi şcoala în general nu au fost în măsură a-i opune autoritatea epistemică a unei cunoaşteri capabilă a ridica la nivelul sensului problemele cotidianului. Lipsită de o economie suficient de puternică pentru a comanda universităţilor şi întregului sistem de învăţământ formarea acelui tip de calitate care îi e necesar, România zilei de azi e într-o totală degringoladă a proiectului educaţional. Dovada cea mai patentă sunt nesfârşitele modificări ale Legii Educaţiei şi sarabanda ordinelor, ordonanţelor, procedurilor, criteriilor şi comisiilor care, nemaiştiind nici ele care le e obiectivul, se grupează treptat în jurul singurei certitudini a vremurilor de criză: sustenabilitatea financiară. Altfel spus, singurul criteriu real care contează cu adevărat în stabilirea sorţii acestor universităţi este deja, şi va fi tot mai mult, capacitatea lor de a se descurca pe cont propriu. Ori tocmai aceasta e problema lor actuală: trecută fiind vremea “fabricilor de diplome”, universităţile de provincie nu sunt, nici în această ordine, producători de beneficii, ci de pagubă. Decenii întregi de angajări cu nemiluita – adesea în virtutea regulilor de clan care domină viaţa colectivităţilor locale; cu o schemă de posturi (supra)dimensionată pe vremea asaltului facultăţilor, dar exagerată astăzi; beneficiind de un sistem de administraţie superioară (bazată pe indemnizarea funcţiei) conceput în vremea creşterii permanente a taxelor şi a taxaţilor şi cu nesfârşite proiecte imobiliare (dar şi cu afacerile conexe acestora) cărora nu mai sunt capabile a le face faţă, universităţile de provincie sunt în situaţia de a cere permanent suplimentări de fonduri de la bugetul ministerului. În aceste condiţii, faimoasa lor autonomie nu e nimic mai mult decât o simplă vorbă. Căci cum ar putea ele să înfrunte ministerul care le finanţează? (La fel cum, în interiorul lor, cum ar putea sindicatele sau asociaţiile studenţeşti să se ridice împotriva conducerilor universitare, atunci când acestea le dau sedii precum şi bani de deplasări şi de cazare pentru “activităţi specifice” şi “evenimente”?) Tot ceea ce mai produc aceste universităţi în ziua de azi se rezumă la munţi de maculatură (celebrele reviste “cotate”), precum şi la neîncetata falsificare a actelor administrative justificată de imperativul “supravieţuirii”. Nu cred că aceste lucruri nu sunt cunoscute la Bucureşti. Dimpotrivă, cred că ele au fost întotdeauna bine cunoscute şi atent supravegheate de la centru. Nu “calitatea învăţământului” în universităţile periferice a fost problema cea mai importantă din punctul de vedere al decidenţilor centrali, ci capacitatea acestor universităţi de-a absorbi (fie şi un timp scurt) masa şomerilor de pe piaţa forţei de muncă şi, în acelaşi timp, capacitatea lor de a fi un debuşeu de funcţii pentru persoanele necooptate în mecanismul judeţean al partidelor. E o banalitate faptul că funcţiile crează privilegii, iar ansamblul privilegiaţiilor de la un anumit nivel crează o castă; în fine scopul castelor îl reprezintă perpetuarea privilegiilor. Funcţiile cele mai importante – la scară locală – au fost şi sunt cele politico- administrative. Deoarece nu toată lumea doritoare putea fi integrată acestui eşalon, s-au constituit trepte intermendiare, dintre care aceea de universitar cu funcţii pare a fi cea imediat premergătoare “reprezentativităţii” politice. Aceasta vrea să spună, implicit, faptul că există o importantă conexiune a universităţilor de provincie cu politica (cât se poate de transpartinic). Nu e exclus ca tocmai această conexiune să justifice, încă, existenţa lor. Totuşi, în ceea ce mă priveşte, cred că oricât de importantă ar fi această legătură, argumentul economic va fi cel decisiv. Şi, din punct de vedere economic, universităţile răsfirate pe tot patriei sunt o problemă a cărei tratare e din ce în ce mai imperioasă, cu atât mai mult cu cât sunt unul din puţinele domenii la care se pot face “tăieri”, fără a afecta în nici un fel alte sectoare economice (şi, în egală măsură, fără a pune în primejdie conexiunile la care mă refeream anterior). Problema guvernului, în acest moment, e aceea că nu dispune de o lege a disponibilizării în masă care i-ar putea permite să închidă aceste universităţi fie printr-o ordonanţă de urgenţă, fie – şi mai simplu – printr-o măsură administrativă hotărâtă la nivelul Ministerului Educaţiei. Şi, din raţiuni sociale cât se poate de evidente (toate celelalte categorii de anagajaţi ar simţi că sunt vizate şi ar ieşi în stradă), nici nu poate da o asemenea lege. Ca atare, guvernul trebuie să lucreze indirect, prin intermediul Ministerului: acesta multiplică la nesfârşit comisiile de “acreditare”, “evaluare”, “auditare”, precum şi procedurile de urmat, distrăgând atenţia universităţilor care sunt lăsate să se scufunde în datorii. Funcţia Ministerului Educaţiei e – în această etapă – aceea a călăului binevoitor: e de acord că situaţia universităţilor e foarte grea, însă nu are de unde să le dea nomic, dar, în acelaşi timp – în numele “normelor europene” – trebuie să le ceară respectarea unor criterii (mai ales de ordin administrativ) pe care aceste universităţi nu le pot respecta. Totuşi, “pentru a supravieţui”, vor face hârtiile neceasare, vor semna orice, doar cu gândul la banii pe care i-ar primi. Ministerul nu le va da nimic (sau doar sume derizorii), în schimb va păstra – legal, timp de 10 ani – toate aceste hârtii. La momentul potrivit, ele vor fi puse pe masă pentru a-i convinge (cu argumentul că semnătura oficială atrage responsabilitatea penală) pe cei care (mai) au dubii cu privire la sensul istoriei. Dar, cel mai probabil, nu se va ajunge aici. “Înalta” administraţie a universităţilor din teritoriu va fi convinsă să le lichideze cu entuziasm, fiind cumpărată la bucată de adevăraţii lichidatori. Drama celor care conduc universităţile de azi nu constă în faptul de-a se vinde, ci în acela că nu îşi găsesc cumpărător. Totuşi, eu unul cred că o mare şansă le surâde: pentru a-i convinge să aplice ei înşişi “măsurile necesare” (degrevând astfel statul de orice responsabilitate în ceea ce priveşte sfârşitul acestor universităţi), cred că vor fi cooptaţi la conducerea a nenumărate “agenţii teritoritale” – de regulă “europene” – deja existente sau care vor apărea în viitorul proxim. Nu trebuie să ne facem prea multe iluzii nici în privinţa Europei: dincolo de clivajul dintre socialişti şi populari, cred adevăratul (şi singurul) partid continental e acela al administraţiei europene. Şi, ca orice partid, şi acesta va trebui să aibe filiale pretutindeni. Aşa cum ştie toată lumea, de la începuturile statului nostru modern, în România condiţia de funcţionar a fost întotdeauna superioară celei de profesor (mai ales dacă vom compara vârfurile celor două domenii). Profesorii actuali ai universităţilor de provincie nu aşteaptă decât semnalul pentru a trece, in corpore, la statutul de “înalţi” funcţionari administrativi. Vor face acest pas cu bucurie, lăsând în urma lor un trecut pe care timpul îl va colora cu tenta sepia a marilor nostalgii. Parafrazându-l pe Nietzsche, universităţile au fost pentru ei o coardă întinsă între două abisuri: birocraţia comunistă şi aceea europeană. Ajunşi la limanul acesteia din urmă se vor simţi, în sfârşit, cu adevărat împliniţi. Restul va fi jucat pe plan local. Pentru terenurile (şi clădirile) universităţilor – destul de extinse şi adesea centrale – cred că deja loby-uri de “dezvoltatori imobiliari” tratează cu consiliile locale căci, nu?, universităţile acestea blochează în mod inutil nişte terenuri care ar putea fi introduse (cu mari profituri şi crearea de locuri de muncă) în circuitul economic al oraşelor de provincie. În fine, facultăţile “pe plus” (nu întâmplător cele de învăţătoare, contabili, asistente medicale, jurişti, etc.) ar putea reveni la condiţia lor anterioară de colegii sau chiar licee care – abandonând pretenţia fantezistă a “pregătirii universitare” – ar putea oferi, în sfârşit, mult-ceruta “calificare” pe “piaţa locală”. Sigur, un cârcotaş ar putea obiecta că, indiscutabil, complexitatea e o problema (uneori) dificil de gestionat, dar – pe de altă parte – simplificarea poate fi o problemă şi mai mare. Pentru că, de la un anumit grad al simplificării, complexitatea nu mai poate fi recreată. Numai că, i s-ar răspunde, aceasta nu e o problemă actuală: noi ne aflăm în criză şi – pentru a ne distribui puţinul pe care-l avem – acum simplificarea (cu “tăierile” şi “desfiinţările” ei) e cea care trebuie să primeze. Mai târziu, atunci când vom redeveni prosperi, vom putea judeca mai nuanţat. Şi chiar dacă nu vom recrea complexitatea mediului universitar în fiecare oraş, care e problema? Nu se tot vorbeşte de regionalizare? De ce n-am păstra universităţi – finanţate ca adevărate universităţi – doar în capitalele regionale? Şi apoi, n-am văzut cu toţii la ce catastrofă umană, materială şi de calitate a dus multitudinea asta haotică de universităţi? Când ceva nu merge, e preferabil să-l închizi. Cred că acum, deasupra universităţilor “de ţară” s-a perfectat un inebranlabil “pact al lupilor”: soarta acestor “instituţii de învăţământ superior” e definitiv pecetluită. Tot ceea ce li se mai poate oferi e o amânare a sentinţei. Culmea e că această sentinţă va fi în avantajul celor mai mulţi atât din afara, cât şi din interiorul universităţilor. Atunci când ea va fi pusă în aplicare mulţi vor răsufla uşuraţi (mai ales că, foarte probabil, o parte din arhivele universităţilor se va “rătăci”). Iar dintre cei care vor suspina, vor putea partidele să-şi selecteze – pe alese – “noua generaţie” care, pe lângă titluri, va mai veni şi cu ingredientul atât de necesar politicii “de top”: resentimentul.

Cât despre cei care nu vor fi cooptaţi nici de marea administraţie, nici în eşaloanele politice inferioare, aceştia vor fi cei cu adevărat prinşi în cursă. Dacă şi-au făcut treaba în universitate, nu rămân decât cu handicapul de a nu şti să facă nimic altceva. Probabil că vor protesta, dar, mai întâi, e greu de crezut că se vor asocia suficienţi ca protestul lor să fie unul semnificativ. Apoi, chiar de ar fi atâţia, jalba lor ar fi inutilă: pentru majoritatea populaţiei nu sunt decât nişte paraziţi. Autorităţile i-ar privi cu amuzament şi condescendenţă şi n-ar fi deloc exlus ca vreunul dintre foştii lor studenţi să le spună, întinzându-se satisfăcut în fotoliul lui oficial: “No! Uite! Ştiţi atâtea, şi la ce bun? Piaţa caută oameni dispuşi la muncă serioasă. Faceţi şi voi o profesională şi-o să aveţi o meserie adevărată. Mă scuzaţi, am o şedinţă!”

Distribuie acest articol

58 COMENTARII

  1. Din ce am văzut în lumea academică românească multe universități indiferent dacă sunt în marile orașe sau în provincie au părți autentice și unele părți provinciale. Ceea ce diferă e ponderea.

    Problema managerială mi se pare să aduni oamenii excelenți în universități complet autentice. Asta e imposibil atâta vreme cât nu se aplică sistemul Funeriu de reevaluare periodică a celor cu poziții mari.

    Prin urmare chiar dacă universitățile de provincie în sens strict vor dispărea cred că dispariția părților provinciale din universitățile românești mai durează câteva zeci de ani.

    • D-le Iordache,

      Intr-adevar, relatia dintre centru si periferie in materie de universitati e mult mai complexa si depinde de unghiul din care o privesti. De exemplu, din perspectiva clasamentelor universitare mondiale toate universitatile românesti sunt periferice. Pentru ca sunt periferice la nivel mondial, vor disparea oare toate universitatile românesti ?

      In planul actiunii, problema sta in alta parte, cum subliniati in mod indirect in comentariu. E vorba despre absenta leadership-ului autentic din universitati. E posibil sa dispara acele universitati care nu au lideri cu viziune, legitimitate si capacitate strategica de actiune, indiferent ca aceste universitati se afla in orase de provincie sau in capitale.

      Poate insa „sistemul Funeriu de reevaluare” sa produca acesti lideri de care au nevoie universitatile? Eu am indoieli mari in legatura cu acest lucru. Nu lucrez insa intr-o universitate româneasca si poate de aceea nu pot sa-mi imaginez cum ar fi posibil ca simpla evaluare sa fabrice liderii academici de care au nevoie universitatile românesti pentru a evolua intr-un mediu national si international tot mai incert.

      • Vă mulțumesc pentru comentariu. Ca persoană care lucrez în UB eu personal știu mulți oameni care sunt lideri academici capabili să transforme universitatea. Din punctul meu de vedere actualul rector este un astfel de lider, dar există și o rezervă serioasă de cadre, ca să folosesc limbajul vechi. Toate facultățile pe care le cunosc au lideri în structura lor, fie formați aici, fie reintegrați din occident. Problema majoră pe care o văd de la nivelul meu este cea a imposibilității asigurării unui minim de turnover organizațional bazat pe performanță, atât prin imposibilitatea de a elibera poziții care sunt ocupate de persoane care nu au îndeplinit sau nu mai îndeplinesc standardele actuale ale pozițiilor lor, cât și prin lipsa de stimulente pentru a face ca oameni din diaspora foarte performanți să populeze pozițiile eliberate. Concomitent foarte mulți tineri foarte performanți continuă să emigreze. De sus cu siguranță că se văd și multe alte probleme.

        cele bune,

      • Nu cred ca acele „universitati care nu au lideri cu viziune” vor dispare, din cauza modului in care se finanteaza universitatile: in functie de numarul studentilor. Distributia numarului de locuri intre universitati este realizata politic. Iar distributia numarului de locuri intre facultatile unei universitati este realizata … tot politic. Un monopol se reformeaza daca este lasat sa supravetuiasca pe piata educatiei prin competitie.

  2. Extrem de adevarat. As mai adauga ca explozia de universitati mai are un efect pervers. Lipsa posibilitatii de selectie la admitere. Finantarea pe student implica un numar cit mai mare de studenti. Deci trebuie admisi cit mai multi. Daca oferta de locuri in universtati este mai mare decit numarul de absolventi cu bac evident ca nu se mai poate face selectie. Poate doar in domenii foarte restrinse in care oferta de locuri este mica sau inexistenta in provincie sau la particular (ex. medicina, unele domenii ale ingineriei). In plus angajatorii privesc absolventii ca pe niste ucenici care ar trebui sa cunoasca la sfirsitul facultatii exact ce are nevoie firma respectiva (fac exceptie marile firme multinationale). Ori, asa ceva este evident imposibil.
    Nu mai vorbim de nivelul majoritatii absolventilor cu bac si de mentalitatile cu care vin din liceu …… Cea mai grava fiind ca invata ca sa ia note de trecere nu ca stie ceva. In preuniversitar invata sa promoveze examene nu matematica, fizica, istorie, literatura romana etc.
    In conluzie NICI UNIVERSITATILE „CENTRALE” NU O DUC MAI BINE.

    • Well, daca domnul student isi petrece vacanta in Vama Veche in loc de un intership atunci cand termina facultatea are zero experienta si isi merita soarta.

  3. sa inteleg ca Univ.Babes-Bolyai, Universitatea Tehnica, Universitatea de Medicina si Farmacie, Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara, Academia de Arte Plastice si Academia de Muzica din Cluj vor disparea, pentru ca sunt in afara Bucurestilor, iar jenghinile particulare gen Spiru Haret vor ramane, fiindca sunt „la centru”? faina logica, n-am ce obiecta.

    • domnul meu, daca citesti mai bine vei intelege ca autorul, care scrie cu adevar, se refera la universitatile aparute ca ciupercile dupa 89, nu la scolile cu traditie, de la Cluj sau Iasi, respectiv Bucuresti. Slow down!

    • Ca sa fim corecti politici nu trebuie sa facem nici o aluzie care ar jigni Clujul.
      Multi oameni de rand din autointitulata capitala a Transilvaniei incepe sa se considere rasa superioara fata de cei din Regat dar si fata de restul transilvanenilor.
      Fabricile de doctorate din Cluj merg bine si acum dar nu se vorbeste despre asta.

  4. Maurul va muri; maurul si-a facut datoria !
    De aceasta povara pseudo intelectuala aruncata pe piata fara nici o concurenta (care ar fi asigurat progresul), nu vom scapa decat peste 30 – 40 ani .
    Ii gasim pulverizati pe la Administratii financiare, Registrul Comertului, ANAF, Consilii locale, Primarii, Cadastru, sub forma de economisti de marca, juristi de marca, contabili … experti, … ba chiar profesori, notari,executori, avocati, juzi si procurori , si de ce nu, prin banci .
    Brasov, Constanta, Arad, Craiova, … de exemplu .

    • da deznodamintul (happy end ul !) sintetizat (la un articol bine scris) :
      maurul si a facut datoria, maurul poate sa plece !
      ce a facut puzderia de universitati de dupa fatidicul 1989 ?
      un dublu (d)efect :
      1.”anteprenorii” fabricilor de diplome s au imbogatit
      si
      2. militienii au devenit juristi, avocati, judecatori si procurori.
      secretarii de partid specialisti in relatii internationale si geopolitica.
      directorii de la scularie manageri si marketeri.
      acestia, acoperiti de glorie (masterate si doctorate), sint azi stilpii de rezistenta ai statului roman

      • Prima miscare s-a facut in ianuarie 1990. Atunci s-a desfiintat Stefan Gheorghiu. Credeti ca pe profesori si studenti i-au trimis acasa? NUUUUUUUUUUU!!!!!!!!!
        Au fost „adusi” la Universitatea Bucuresti la drept. SI asa cei selectati cu dosar si urmind a deveni propagandisti de partid au devanit avocati, procurori, juristi. Ca nu-i intreaba nimeni unde au inceput ci unde au terminat, daca-i intreaba. Poate va mai amintiti ce concurente de 15-20 pe loc erau pe la drept, in ciuda adeverintei de la UTC ceruta.
        Adica prima magarie a inceput inaintea primei facultati private Universitatea Ecologica a lui Dolphi Drimer.
        Dar Stefan Gheorghiu s-a reinfiintat. Se cheama Scoala Nationala de Stiinte Politice si administrative (SNSPA). Extrem de multi absolventi de „marca” si „mari profesori de prestigiu international”, unii galonati SIE, altii fost la Stefan Gheorghiu.
        Iar mai nou desi vechi, marca STAN(D)FORD a invatamintului romanesc o da Colegiul national de aparare ce poarta si un nume glorios, Carol I.
        Cum sa faci colegiu dupa facultate nu stiu, dar ma rog.
        Iar multe di universitatile din provincie sunt afiliate uneia de oarece prestigiu, ca impostura sa fie si mai mare.

  5. Daca ati fi fost angajatul unei Universitati particulare sau angajat intr-o firma particulara de orice tip care ofera servicii populatiei si care traieste din serviciile oferite, ati fi fost dat afara in secunda 2!
    Da, Universitatile romanesti sunt in top 800+ (primele 3), restul neexistand in clasificari.

  6. Daca recunosc acestui articol calitatea de „oglinda” a situatiei actuale din invatamantul universitar romanesc,nu sunt de acord cu atitudinea defetista a eminentului autor…!
    Dle M.Maci,universitati „de provincie” ca la Oradea,sunt si la New Haven (Yale) sau la Oxford,diferenta de standing nu rezida deci in ce se afla „in jur”,ci „inauntru”!!!
    Va invit sa cititi (si printre randuri…!) recentul,si excelentul articol al prof.P.Dumitriu despre propria (de-)valorizare,ca sursa a imaginii,bune sau proaste,pe care un om sau o institutie o poate avea,pe plan intern sau international!
    Concluzia ar fi ca valoarea unei „opere” (termenul incluzand orice realizare umana!) nu depinde de calitatea modelului care o inspira,ci de cea a artistului care o realizeaza!
    Cu alte cuvinte,daca asteptati ca „altcineva” sa va faca ordine in propria ograda,si intre timp va lamentati ca potentialul de excelenta nu este in acord cu realitatea de provincie,mi-e teama ca nu veti fi niciodata pe deplin multumit de rezultat…

    • Da, daca ar fi de reprosat ceva pozitiei dlui Maci, asta ar fi. Universitarii insisi (cei autentici) par a nu exista in discursul sau, parca sunt niste fiinte pasive. Or pana la urma omul sfinteste locul, iar universitarii adevarati chinuiti de cunoastere nu pot fi decat activi. Se chinuie, se zbat, tot fac cate ceva, chiar daca le dispare universitatea din jur.

      La urma urmei, nu e mult diferit de situatia atator artisti talentati care s-au zbatut singuri, nefiind inregimentati in Uniunile Artistilor etc. Cand te chinuie cunoasterea e la fel ca atunci cand te chinuie arta.

      • Dl Maci scrie crunt de lucid ca intotdeauna.

        Omul sfinteste locul. Adevarat. Dar cine e omul? Cred ca ati sarit cateva pasaje… Tipul este invartitul de partid (indiferent de culoare politica, aici functioneaya o unitate nationala nemaivazută) care nu a mai încăput în funcţiile administrative care garantează îmbuibarea personală pe care le distribuie partidul. Va faceti iluzia ca astfel de oameni vor sfinţi locul?

        • Astia merita sa dispara. Trista este situatia universitarilor autentici, de mila carora plange dl Maci. Acestia sunt prinsi intre ciocan si nicovala, e drept, dar, totusi, ceva ceva pot face. Nu sunt chiar condamnati la mizerie in lumea internetului si a comunicarii, sau, oricum, mult mai putin decat ar fi fost acum 20, 50, 100 sau 500 de ani un artist autentic izolat intr-un acelasi oras de provincie.

  7. Ceea ce spune domnul Mihai Maci, un membru al „tagmei”(vorba magistrului Francois Villon), pare dureros de adevarat! Pentru mine, unul din afara sistemului academic, discursul domnului Maci mi-a creiat, subiectiv, impresia si imaginea condamnatului aflat pe esafod, care isi spune in fata multimii ultimile cuvinte, ultimile dorinte!. Chiar atat de rau stam! Si daca nici o universitate romaneasca nu se afla in „Top 500 Academic Ranking of World Universities”, chiar trebuie sa ne punem cenusa in cap si sa ne facem harakirii?! Si tinerii din generatiile de utilizatori ai sistemului academic romanesc ce ar trebui sa faca, incotro ar trebui sa se indrepte?! QUO VADIS JUVENTUTE? Este o intrebare care necesita de urgenta un raspuns sincer si lamuritor! Cine se incumeta sa-l dea?!

  8. Departe de mine gândul că acesta este un articol slab, însă cred că putem spune cu îndreptăţire că poate fi surprins de sintagma „Cum să spui puţine în foarte multe cuvinte!”. Iar această sintagmă, din câte se observă, este caracteristică multor dascăli, este caracteristică mediului universitar şi clasei politice. Mai simplu, este caracteristică României în tot ce contează! Cum să vorbim mult, cu pretenţia de artă şi sa spunem cât mai puţin, cu pretenţia de diplomaţie! Avea dreptate Brâncuşi!

  9. Dle. Maci, un material extrem de lung- care merita poate 4 materiale mai scurte și mai ușor de citit.
    Obiecțiilor dvs. li se poate răspunde extrem de simplu- și ? Nu văd de ce nu se pot înțelege 20…30…40 de oameni buni- să nu-i numim profesori încă- care vor să înființeze o universitate- fiecare vine cu ceva- resurse, competențe, etc. După- acești oameni buni cer o acreditare individuală- și o plătesc- unei firme de top din afară (ARACIS e o porcărie). După, o parte din acești oameni buni vin cu niște oferte educaționale- de-alungul unor programe specifice. Eu, profesor de patologia întrebărilor inutile vin la tine, student și-ți propun ceva- în funcție de cum știu să-mi vând marfa am și clienți. Este extrem de simplu.,

    • Aveti perfecta dreptate!

      Mai mult, este posibila si cointeresarea firmelor private din diverse domenii, care sa ofere finantare pentru diverse proiecte de cercetare (asimilate proiectelor de absolvire) si eventual sa garanteze preluarea unui numar de absolventi.

      Practic insa, ma indoiesc ca cei din ministerul de resort vor recunoaste aceste diplome, nu de alta dar risca sa scoata „dinozaurii” din paine, deci…

  10. Dimensiunea esentiala ce lipseste mediului universitar Romanesc („de capitala” sau „de provincie”) nu este managementul sau marketingul (dupa rezultatele economice ale unor tarabe de diplome am spune chiar ca aici exceleaza) ci dimensiunea cercetarii, a comunicarii si integrarii in lumea stiintifica. ramase doar la stadiul de institutii de dresaj papagali (studentii sunt conditionati sa recite cursurile invechite ale unor „emeriti” ce nu au publicat un articol intr-o revista cu indexare si comitet de selectie si dialogul dascal-discipol este nul) si nu la centre de formare si excelenta. Lipiti pe viata de scaun si de post evaluarea profesorilor este formala si nu actioneaza selectia libera a studentului ce va alege natural un dacal cu rezultate si recunoastere academica. Urmariti criteriile de clasificare a universitatilor si veti vedea de ce trebuie sa cautam invatamentul Romanesc, de care suntem atat de mandri, pe la coada clasamentelor. E deja o mare victorie ca suntem in prima mie. E de ras daca nu ar fi mai mult de plans. Companiile se plang ca nu au cu cine sa lucreze, elevii pleaca cat mai curand, evident daca au ceva calitati, sa faca studii superioare in alta parte. In timp ce noi mangaiem orgoliul unor rinoceri imbatraniti in rele si in posturi si cerem tot mai multi bani pentru tot mai putine rezultate. Luciditatea autotului e un inceput dar drumul e lung si noaptea neagra. Ca sa nu mai vorbim de cei ce vor sa ramanem pe veci inculti, agramati, analfabeti, plagiatori.

  11. absolut corecta analiza. trebuie precizat ca aparitia si sustinerea universitatilor tip Crevedia, Marghita, Filipesti etc este doar filiera politica de stampilare a alesilor si angajatilor la stat ce trebuie sa aiba „studii superioare”, si „doctorat” in orice, de la coptul cireselor , la macrameu in 3 andrele etc.
    Pe scurt, atita vreme cit structura politrucilor de partid care s-a strins unita in sinul partidului unic nu va fi distrusa, Romania va avea aceleasi structuri false; universitati nascute peste noapte in fundul tzarii, pensionari falsi, administratie supra-stufoasa si tot mai corupta, sistem juridic si de control fiscal si de orice fel la comanda politica, televiziuni ce promoveaza ura patriotica pe particularii care sug singele poporului ce sta linistit cu ciocul deschis la pomeni de la statul pe care l-au votat. Poate acest dezastru al depopularii, prin migrarea masiva a romanilor sa fie solutia pe termen lung , daca, intr-o tzara secata si depopulata, acestia (cei plecati la munca cinstita) s-ar intoarce cu alte metehne, in special respectarea regulilor morale si de bun simt in societate.. Din pacate peste alte cite generatii?

  12. Mai om bun, bine ai mai scris…Dar de ce te-ai cramponat de Universitatile periferice? A mea are 100 ani, e…”centrala” si nu stiu de ce, dar parca despre a mea ai vorbit…”Sezatorile” sunt la fel, personajele „onorate” la fel, doar „cumatreala” e mai mare si mai stransa…

  13. Subscriu!
    1. Analiza masteratelor este super-adevarata! (inclusiv la Univ. de stat, am niste exemple de sta mitul in coada!)
    2. Universitatile din provincie sau nu sunt locsoarele in care politrucii si neamurile lor (aici intra si amantii/amantele) isi etaleaza autoturismele, costumele Armani, posetele xxx, bijuteriile, blanurile etc., vaitindu-se de salariile mici.
    3. Cei care nu sint din sistem sa intre pe site-urile universitatilor si sa vada realitatea! Inclusiv contributorul Socol (ASE) scrie articole care n-au legatura decat cu seful lui direct, Ponta si care face din statistica ceea ce vrea sa demonstreze!
    4. Absolventii isi gasesc de lucru la stat daca au pile, sau ramin la vechile slujbe, daca au.
    5. Scaderea drastica a criteriilor de accedere la gradele de profesor si conferentiar demonstreaza cu asupra masura ca acele ordine de ministru se dau cu dedicatie!
    6. Acesti absolventi vor deveni parlamentari, ministri etc. Daca acum ne ingrozesc niste domni si doamne, ce o sa fie peste vreo 15-20 ani?

  14. O univ. corupta pana in maduva, creata de acel patibular Maghiar. Clanuri de familie angajate, plagiatori nesimtiti precum acel umflat Mang-un politruc de tip rinocer in acceptiunea data de Ionesco. Legaturi mafiote cu politicul si economicul local. Pe scurt, 97% din cadrele didactice sunt trup si suflet cu sistemul mafiot care le mentine in acel loc caldut.

    Cunosc bine sistemul univ romanesc. O asemenea mlastina pestilentiala, cu o masa dominata total de o conducere smintita, mai exista doar la Tirgoviste, Pitesti (jale mare si acolo) si Sibiu. O universitate de excelenta la nivel de Romanica e cea a ungurilor, Sapientia. Au cadre didactice de valoare stiintifica certa. Bravo lor!

    Domnule Maci… poatecatotusi vor rezista si aceste univeritati impostoare, circare. Stiti de ce? Le ofera politicienilor titluri de dr. si prof. univ. si pt asta…se mai reolvacu bugetul. Serios!

  15. Corecta analiza, din multe puncte de vedere: masterate (identice cu invatamantul seral sau, mai degraba, fara frecventa din alta epoca), finantarea pe student, calificarea „cadrelor” etc.

    Problemele esentiale sunt insa doua: salariile proaste cu consecinta ca ii atrag doar pe cei care nu au curajul sa vrea mai mult si, drept urmare, lipsa de exigenta. La nivelul actual al celor ce vin din preuniversitar, 70% nu ar merita sa termine o facultate. Dar, asta e curata sinucidere, iar cand nu ai pretentii de la tine („cadru”), nu ai nici de la altii („studenti”). sunt multe de discutat, articolul e un punct de plecare, numai ca nu vad finalitatea…

    Oricum, dle Maci, la un universitar nu ar trebui sa gasim „scapari” precum „vre-o”, „aceeasi oameni” sau virgula inainte de etc. Si nu am citit tot. Prea lung.

  16. Recomand tuturor cititorilor, inclusiv dlui Maci, urmarirea documentarului Hubble Amazing Universe. Youtube ofera produsul respectiv gratuit. O seara de 45 de minute petrecuta in fata unui ecran HD cu o bere in mana dreapta si o punga popcorn in stanga, ofera o ocazie remarcabila de a condensa cunostintele a mii de universitati(si miliarde cheltuite in educatie) intr-o experienta personala filozofica.

  17. Domnule Maci, mi-ati stimulat imaginatia.

    Imi imaginez drama interioara a ministrului care trebuie sa inchida o universitate dintr-un mic oras. Noaptea, tarziu, ultima lumina aprinsa in minister, este cea din biroul ministrului. Pe fata lui sunt lacrimi, in mintea lui se perinda chipurile profesorilor cu cariere spulberate la amurg, ale tinerilor asistenti doctori care isi vad visele si sacrificiile spulberate, si sutele de studenti care ar fi sperat la o cariera, si care vor deveni muncitori „low cost” pe o piata nemiloasa.

    In fata lui, telefonul mobil, pe telefonul mobil, numarul si poza rectorului universitatii. Pe birou, cu doar o semnatura lipsa, decizia de a arunca in nimicnicie munca tuturor acelor amarati.

    Ofteaza greu ministrul, decizia il doare, sufletul ii este sfasiat de grija altora. Se lasa apasat de greutate pe fotoliul capitonat, si cauta febril solutii… Deschide sertarul si vede plicul de la universitatea privata concurenta, scoate teancul gros, il mangaie absent. Un pic mai incolo, mai in spatele sertarului se intrevede un alt plic, de la un dezvoltator imobiliar. Pe fata lui se intrevede o lumina interioara. Pune mana pe telefon, cauta un numar si suna: „Draga mea, nu mai plange, stiu cum sa fac rost de banii pentru vila din Saint Tropez!” Fericit, inchide telefonul, si-a adus aminte, mai poate scoate bani din universitatea asta inainte sa o inchida… profesorii o sa vrea posturi!

      • Multumesc sincer de apreciere.

        Nu cred ca voi mai scrie in curand articole despre invatamantul romanesc, pentru ca am „dezertat” si am plecat din tara, cel putin pentru o vreme. Cand, si daca ma intorc, o sa vedem.

  18. Aceleasi probleme se vad si la universitatile mari, la Bucuresti, la Iasi, la Cluj, la SNSPA. Colegiul National de Aparare, copiat poate dupa francezul IHEDN, este o gluma, o caricatura unde toti baronii locali si toate amantele unor politruci si functionarii expirati isi „completeaza studiile”. Ma bucur ca am avut norocul sa studiez in strainatate !!!

  19. Foarte pe pamant eu as angaja mai degraba pe cineva care a terminat Babes-Bolyai fata de Stanford.

    Pur si simplu pentru ca la Stanford ca sa citez un amic care a facut un MBA acolo, se invata cum sa te duci la cocktail si la care trebuie sa te duci :)

    • Chiar asa a zis?! Nu e locul aici de polemici tafnoase, dar poate ca „amicul”, derutat de „libertatile” academice de la Stanford a omis sa mai treaca si pe la cursuri, sau poate, mai nou, la Stanford se poate „face” un MBA si in CATERING!

  20. Uitati ce nulitati patente de rectori au universitatile din Romania:

    http://adevarul.ro/educatie/universitar/rectorii-mai-degraba-manageri-decat-cercetatori-reputati-1_528dffd8c7b855ff561f90d9/index.html

    „Analiza realizată de Liviu Giosan cu ajutorul bazei de date ISI Web of Science mai arată că şase rectori nu au publicat niciun articol de cercetare cotat internaţional: Mihai Pascu Coloja, rectorul Universităţii de Petrol Gaze din Ploieşti, Iohan Neuner, de la Universitatea Tehnică de Construcţii din Bucureşti, Constantin Bungău, de la Universitatea din Oradea, Vali Violeta Ciucur, de la Universitatea Maritimă din Constanţa, Aron Poanta, rector la Universitatea din Petroşani şi Ioan Bondrea, de la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu.”

    • @The Observer Ce e grav e faptul ca acesti rectori au fost alesi, nu numiti pe crietrii politice sau altele fara legatura cu activitatea stiintifica. Asta inseamna ca sunt foarte multe universitati unde cadrele universitare considera ca activitatea stiintifica e nesemnificativa. In plus, majoritatea rectorilor sunt profesori universitari, deci au ajuns la acest nivel fara sa indeplineasca nici cel mai mic criteriu de calitatea stiintifica. In articolul din Adevarul unul din rectori spunea ca alegeriel au fost corecte, fiecarea re dreptul sa aleaga pe cine crede de cuviinta, sau pe cine crede ca-l reprezinta.
      Concluzia e ca oamenii din universitati se simt reprezentati de acesti rectori-profesori universitari fara opera stiintifica si asta mi se pare cel mai grav! Iar situatia este grava nu numai in universitatile mici, „de provincie” cum le numeste domnul Maci ci si in cele mari. Sa luam exemplul lui Costoiu -acum ministru, dar fost rector la Politehnica Bucuresti, nici macar doctoratul nu l-a obtinut, sau al lui Astarastoae, rector la UMF Iasi cu un H-indice egal cu 1! Adica un singur articol de-al sau a fost citat o data, va dati seama ce prostii trebuie sa scrie. Sau rectorul ASE Bucuresti cu 0 H-indice, nici un articol din cele 2 publicate, nu a fost citat vreodata. Asta e la fel de grav ca atunci cand nu publici nimic: inseamna ca publici doar maculatura, te minti pe tine si ii minti pe ceilalti ca faci cercetare.
      Dupa cum se constata problemele de calitate stiintifica nu exista doar in universitatile mici ci si in cele mari, cu traditie.

  21. Domnule Maci – asa cum ne-ati obisnuit, o analiza interesanta, dar trista in concluzii. In principal in doua puncte am insa dubii: (1) nu doar universitatile periferice ci si cele majore sufera de aceste probleme din pacate; (2) nu cred ca universitati vor fi desfiintate prea curand – desi ar trebui sa fie – pentru ca trendul (disimulat) la nivel european este de a inlocui fostul liceu cu 3 ani de colegiu – deci suntem sincroni :(

    Domnul Iordache – da sunt oameni care merita in fiecare universotate. Si aici insa sunt doua mari probleme: (1) acesti omeni sunt o minoritate minuscula in orice universitate din Romania contemporana; (2) chiar daca ar fi in majoritate nu sunt ajutati de legislatia actuala sa faca ordine in curtea lor. Iar legea Funeriu este un talmes-balmes care ascunde o serie de compromisuri fatale. Iata in alegerea rectorilor facuta in temeiul legii Funeriu, am ajuns sa avem noi rectori la fel de prosti ca inainte de legea Funeriu. Ori cu cine vrei sa schimbi ceva cand capul e putred? Va recomnadati drept om de stiinta: iata faptele aici: http://adevarul.ro/educatie/universitar/un-ministru-scoala-noua-2-buni-rectoriir-1_52821a33c7b855ff56e8210a/index.html?edit Sper ca nu o sa gasisti o smecherie sa negati faptele doar pentru ca arata esecul legii de care va simtiti atat de partizan legat.

  22. Ideea că rectorii din România ar trebui să fie evaluați după productivitatea lor științifică mi se pare un pic forțată. De ce spun asta? Pentru că am petrecut 20 de ani în universități americane și știu că alegerea unui președinte (rector) de universitate americană nu se face exclusiv pe criterii de productivitate sau vizibilitate științifică. De exemplu, la University of Oklahoma (unde mi-am început activitatea academică americană) președinte, din 1994 până în prezent, este David Boren – fost avocat, fost guvernator al statului Oklahoma și fost senator democrat. Un alt exemplu îl reprezintă celebra University of California (peste 236.000 de studenți, 61 premii Nobel) al cărei președinte este Janet Napolitano, fostă guvernatoare a statului Arizona și fostă Secretary of Homeland Security în administrația lui Barack Obama. Încă un exemplu îl oferă State University of New York (SUNY) care înrolează 465.000 de studenți în 64 de campusuri. Penultimul cancelar (rector) al SUNY a fost John R. Ryan, vice amiral al flotei SUA.

    Dacă meritele științifice ar fi decisive pentru alegerea unui rector, atunci s-ar părea că Princeton University a comis o greșeală impardonabilă că nu l-a ales rector pe Dr. Albert Einstein care a lucrat acolo vreme de 15 ani.

    • Domnule Cranganu,

      Exemplele universitatilor americane pe care le dati , cu rectorii respectivi, nu sunt relevante pentru ca acestia sunt numai rectori- personal administrativ- nu si profesori universitari. Ai nostri nu sunt platiti numai ca rectori ci si ca universitari, cei mai multi fara sa-si merite pozitiile universitare. Pe de alta parte, in universitatile americane politica stiintifica e stabilita nu de personalul administrativ ci de oameni de stiinta. Aici Consiliul Stiintific e de multe ori o prelungire a grupului de rectori-prorectori. Cu mici exceptii, calitatea stiintifica a membrilor consiliului stiiintific este aceeasi ca cea a rectorului si prorectorilor.
      Nimeni nu le cere rectorilor nostri sa fie niste somitati in domeniul lor, cunoscuti peste mari si tari, dar de la cateva articole si cateva citari intr-o viata de universitar, pana la a fi o somitate, e o cale foarte lunga.
      Repet, daca rectorii doresc doar sa fie rectori, atunci sa fie platiti in consecinta si sa fie asimililati personaluluia dminsitrativ. Daca vor si pozitie universitara, atunci sa-si merite aceasta pozitie universitara. Mi se pare o chestie de bun simt si de realism.

    • Absolut de acord cu Dvs. Rectorii tre sa fie ca astia din Romania –

      http://adevarul.ro/educatie/universitar/rectorii-mai-degraba-manageri-decat-cercetatori-reputati-1_528dffd8c7b855ff561f90d9/index.html

      Ei sunt manageri, oameni politici nu tre sa le aiba cu stiinta.Nu conteaza ce conduc: frezori, instalatori, sculeri-matritzeri, laureati ai Premiului Nobel, tot aia e, ca doar managementul nu tine cont de asta ci de el insusi. Prin urmare e bine asa cum e, desigur. Sa ne conduca doctorandul ministru si rector Costoiu, ca el e manager scolit de d-na Andronescu.

    • Pentru ca mentionati de Princeton.
      Harold Shapiro al 18 presedinte, Intre 1988 si 2001. Fratele sau Bernard Shapiro, Principal and Vice-Chancellor of McGill University.
      Copii unui imigrant evreu de origine poloneza considerat mafiot , Max Shapiro.

  23. Domnule Cranganu – cred ca faceti o confuzie, voit sau nu. Si eu activez in sistemul american de 20 de ani si „confuzii” de genul asta ma lasa rece. In primul rand ca acele exemple luate de dumenavoastra sunt statistic minoritare si ca ca marea majoritate a rectorilor in sistemul american provin din academia. Unu la mana.

    Doi, rectorii trebuie sa fie buni in meseria lor inainte de a fi rectori. Toti cei mentionati de dumneavoastra au dovedit ca sunt – au reusit in cariera aleasa inainte de a fi rectori. La fel cei care provin din academic.

    Trei, rectorasii nostrii alesi prin legea Funeriu, sunt la baza oameni din academia. Analiza arata fara drept de apel amenii aceia alesi rectori erau inexistenti dpdv profesional inainte de a deveni rectori cand folosim niste criterii normale de a le estima productivitatea.

    In acesta sta nocivitatea legii si a confuziei pe care o sustineti.

  24. Ce e de făcut ? Chestia asta parcă a spus-o unul Herzen pe la începutul secoluluiXIX și reluată de altul, V.I.Lenin- ceva mai devreme. Păi, în afară de a ne plânge de milă continuu- poate și un pic de acțiune practică…și asta pentru că, așa cum am mai spus- învățământul e o marfă care trebuie vândută- dacă ești de bună credință.Statul ar trebui să desființeze la pasul 1 pe toți ”provincialii” făcuți după 1990- Universitatea din Petroșani ? Să fim serioși, era un institut minier de subingineri- idem Alba Iulia, Reșița și o mulțime de alte locuri.De perdiție. Numărul 2- evaluare corectă, stat și particulari împreună- la specialități similare. Cum se face ? Se ia o firmă de evaluare din Vest- sau o universitate de referință- tot din Vest- și i se solicită evaluarea. După evaluare- cine rămâne își echivalează studiile- cine nu, dispare. 3. Fosilele gen Curtu- șeful ARACIS, sindicalistul ăla cu față de broască, madam Cati, etc.- să învețe ce-i ăla e-learning. Etc.

  25. Domnule Giosan – Departe de mine gândul de a face o confuzie, „voit sau nu”(?!). Mă intrigă însă ideea de a construi un pat al lui Procust, după criterii personale, cu care să fie măsurați actualii și/sau viitorii rectori români. Aveți cumva și exemple opuse criteriilor dv., adică rectori care la origine au fost savanți remarcabili, dar care s-au comportat lamentabil o dată ce au devenit rectori? V-ați întrebat măcar așa, ca exercițiu de gândire, de ce Princeton University nu l-a invitat pe Einstein să fie măcar președinte de onoare, chiar și după ce Einstein a refuzat să fie președintele de onoare al statului Israel în1952?

    În perioada 1981-1989 fosta mea universitate din Iasi a avut drept rector un eminent profesor de matematică. Dar în februarie 1987 acel rector n-a făcut nimic pentru studenții care s-au revoltat contra regimului comunist, au fost hărțuiți de securitate, sancționați administrativ etc. În dosarul meu de securitate, acel rector-eminent profesor a postat printre primii o declarație despre mine.

    Aș mai putea să dau și alte exemple, dar mi-e teamă că nu aceasta este tema articolului de față. A bon entendeur, salut!

    • Inteleg acum ca ati facut o confuzie, ci asa cum spuneam o „confuzie”.

      Si sa mai inteleg ca nu va place ideea ca un rector sa fie un bun profesionist in meseria sa de baza inainte de a fi ales rector? Si ca dumneavoastra considerati acesta cerinta drept ceva nastrusnic, un criteriu al meu, personal?

      Atunci chiar ca ” A bon entendeur, salut!” sau cum spuneti dumneavoastra acolo in limba germana :)))

  26. O solutie poate ar exista… Ca sa devii doctor, avocat, contabil, manager, etc… ar trebui sa indeplinesti doua conditii: a) sa ai diploma de absolvire de la o universitate si b) sa treci un examen dificil stabilit de asociatia profesionala din care vrei sa faci parte. Asociatia doctorilor, a avocatilor, samd, ar avea interesul sa controleze cu grija intrarea in breasla din doua motive: a) reputatia profesiei si b) inflatia de absolventi le micsoreaza salarilile.

    • Și cum rezolvă asta problema nepotismului?
      Breaslă sau spirit de castă? (copilul de doctor automat va deveni doctor dacă tatăl său este membru al castei-asociației profesionale).

    • Mie mi se pare interesanta observatia/propunerea dumneavoastra si ar insemna, de fapt, o intoarcere la radacini. Sistemul academic actual isi are originea in organizarea breslelor insa, din multe si variate motive, a fost puternic afectat de-a lungul timpului. Pe de alta parte, lumea actuala are mare nevoie de dinamism si cred ca, daca astfel de masuri s-ar reactiva, banuiesc ca ar aparea contrareactii foarte dure, poate chiar violente. Grea problema!

  27. D-le Maci,
    nu stiu cum sa o formulez… mai potrivit dar nu sunt de acord cu dumneavoastra.

    In primul rand pus tot acest text in pagini word… sunt 9 pagini si 8 paragrafe la un singur rand. Asta spune ceva despre cat de faptul ca textul nu este usor lizibil.

    In al doilea rand, perspectiva mi se pare eronata:
    „Ceea ce noi numim “cadre universitare” au fost, în fapt, nişte persoane comune – care până pe la 40 – 50 de ani nici măcar n-au visat la o carieră universitară – şi pe care o mutaţie istorică (asupra căreia n-au avut nici o influenţă) i-a promovat la situaţia de funcţionari de stat privilegiaţi.”
    Sunt de acord… numai ca mutatia istorica s’a petrecut in 1948 nu in anii ’90. Tot ce spuneti este perfect valabil si atunci si acum cu exceptia faptului ca atunci politica partidului asigura numarul de elevi/studenti.

    In al treilea rand, imi pare ca aveti asa o imagine… idilica despre universitatile mari. Citesc si ma crucesc… : „S-ar putea ca tocmai această închidere a universităţilor periferice să asaneze “sistemul” şi să le permită celor care vor rămâne să fie cu adevărat ceea ce ar trebui să fie ca Universităţi.” Glumiti, nu? Sau…

    Nu mai continui… mi’e greu sa citesc texte care vorbesc despre producerea realului… in paragrafe de o pagina.
    Si apoi… „Mi se pare esenţial faptul că această “producere” a realului (care se exprimă în diviziunea domenială, apoi în descrierea secvenţială şi recompunerea funcţională a unităţilor domeniale şi, în sfârşit, în încorporarea realităţilor domeniale într-o tehnologie menită a le pune în slujba omului) nu se poate realiza fără efortul – mereu reînoit – de a defini cât mai adecvat cu putinţă regulile de bază ale cunoaşterii.”
    Eu numesc asta betie de cuvinte… fara suparare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro