luni, februarie 17, 2025

… și din gândirea fraților maghiari: bancurile cu români

Am văzut, în două contribuții precedente, că românilor le place să spună bancuri cu unguri. Este adevărat că acestea nu sunt foarte numeroase: un antropolog clujean aprecia că dintr-o sută de bancuri românești poate doar unul singur este „cu unguri”. Pe de altă parte, ele alcătuiesc o categorie distinctă, bine conturată, cu teme repetitive și numeroase versiuni, ceea ce atestă popularitatea acestora, cu precădere în deceniile de după 1990. Iar rulajul lor e probat de faptul că sunt foarte reușite, adică îi amuză pe cei care le ascultă și le spun mai departe, deoarece calitatea unui banc este direct proporțională cu circulația acestuia.

Dar oare maghiarii au și ei bancuri cu români? Și sunt acestea pe măsura celor românești?

Antropologul maghiar Fosztó László, pe care îl aminteam înainte și care a scris un articol despre bancurile românești cu unguri, este de părere că nu prea. Și într-un fel are dreptate. Deși există bancuri ungurești cu români, ele nu formează o categorie aparte, bine definită, așa cum se întâmplă în cazul bancurilor românești cu unguri. Maghiarii au de pildă categoria „bancurilor cu secui”, care ironizează sau auto-ironizează figura secuiului țanțoș, hâtru și încăpățânat, o specie care seamănă într-o anumită măsură cu bancurile românești despre „ardeleni”. Dar nu ar exista ceva similar referitor la români.

Explicația pentru o asemenea situație ține de asimetria care caracterizează interesul românilor față de maghiari, în raport cu cel al maghiarilor față de români. Românii nu sunt pentru maghiari un Celălalt atât de semnificativ, așa cum sunt maghiarii pentru români. Maghiarii râd în bancurile lor etnice – în afară de ei înșiși – de români, sârbi, slovaci, croați sau ucraineni, de ruși ori de diverși occidentali, iar într-o măsură și mai semnificativă de țiganii sau evreii din proximitatea lor nemijlocită. În comparație cu primele popoare amintite, românii ocupă un loc ceva mai important sub raport cantitativ, proporțional cumva cu ponderea conlocuirii care alătură cele două popoare, ori cu cea a Ardealului în raport cu Ungaria de odinioară. Cu toate acestea, mai ales atunci când sunt văzuți de la Budapesta, românii nu sunt decât un grup străin printre altele. Unui budapestan îi vine mult mai greu să spună la repezeală un banc „mortal” despre români, decât îi este unui bucureștean să-și aducă aminte de ceva similar despre unguri. Situația seamănă întrucâtva cu cea a bancurilor românești despre bulgari, să zicem. Ele există, dată fiind vecinătatea și contactul semnificativ dintre cele două popoare, dar cu toate acestea nu prea putem vorbi despre o categorie distinctă, specifică, de bancuri românești cu bulgari.

Pe de altă parte, după cum ne putem imagina, maghiarii din Transilvania au fost mai tentați decât conaționalii lor de dincolo de Tisa să facă din românii cu care conviețuiau o țintă semnificativă a umorului interetnic. Dar și în cazul lor acest elan a fost domolit uneori de un complex minoritar. Este adevărat că bancurile se spun mai ales în cercuri private, alcătuite, așadar, pentru maghiarii ardeleni, cu precădere din consângenii lor. Cu toate acestea, șansa să superi pe cineva sau să dai un exemplu prost copiilor tăi, care poate merg la o școală mixtă, este mai mare în cazul unui minoritar, în comparație cu situația majoritarilor, care pot să glumească mult mai relaxat în țara lor pe seama unui grup minoritar. Parcă totuși nu-ți vine să spui toată ziua bancuri porcoase despre români dacă ești maghiar și trăiești în România, oricâte rezerve ai avea față de aceștia.

În plus, mai acționează și un coeficient moderator de natură strict numerică. Este cât se poate de normal ca fantezia colectivă a unui milion și câteva sute de mii de maghiari ardeleni să producă mai puține bancuri, în comparație cu cele izvorâte din imaginația unor românași de douăsprezece ori mai numeroși. Nici țiganii sau evreii nu au foarte multe bancuri cu români, dacă le comparăm cu cele generate în sens invers de relațiile noastre bilaterale.

Există totuși doi factori, unul mai vechi și altul mai nou, care contrazic ideea că ungurii nu (prea) au „bancuri cu români”. Aceștia sunt cei care mi-au permis să scriu rândurile de față.

În primul rând, este vorba despre bancurile politice create de maghiarii ardeleni în perioada comunistă. Pentru România, acest interval a reprezentat o „epocă de aur” și în ceea ce privește producția de bancuri. Bancurile politice au constituit una dintre cele mai importante forme de expresie socială, de formulare a nemulțumirilor și chiar de protest coroziv la adresa regimurilor comuniste. Etnograful maghiar Zsigmond Győző a publicat un volum care reproduce 380 de bancuri și 14 anecdote pe teme politice, culese în mediile maghiare din Transilvania în perioada 1977-1997. Bancurile respective sunt în primul rând despre comunism, România comunistă și Ceaușescu. Unele sunt împrumutate de la maghiarii din Ungaria, în timp ce altele sunt bancuri românești preluate sau adaptate de maghiarii ardeleni. Chiar dacă multe dintre ele nu sunt „bancuri cu români” propriu-zise, aceste piese vehiculează totuși imagini etnice consistente ale românilor, din perspectivă maghiară.

În ultimii ani însă, Internetul este cel care a creat în spațiul virtual de limbă maghiară, practic cu de la sine putere, o secțiune care poartă eticheta „bancuri cu români” (román viccek). Deoarece motoarele de căutare care structurează site-urile cu conținut umoristic au capacitatea să adune toate bancurile de pe net care conțin cuvântul „román”, ele au și făcut lucrul respectiv. În acest fel, publicul maghiar s-a trezit și el cu o categorie distinctă de bancuri despre români, definită ca atare pe site-urile respective, chiar dacă înaintea acestor operațiuni de tematizare automată ea nu era delimitată atât de precis în conștiința maghiarilor, așa cum erau bancurile cu unguri pentru români. Se observă că glumele antologate în acest fel sunt mai eterogene sub raport tematic și calitativ, provin din perioade diferite și uneori sunt chiar mai puțin rulate. Este un exemplu grăitor al modului în care Internetul poate să schimbe, chiar și involuntar, perspectiva utilizatorilor săi.

Cam toate bancurile care au fost create de maghiarii ardeleni în perioada comunistă și au vreo legătură cu românii pot fi considerate „bancuri politice”. În primul rând, pentru că statutul și nemulțumirile lor specifice, în calitate de maghiari din România, reprezentau o problemă politică, la fel ca necazurile aduse de regimul comunist în celelalte privințe (și pe care le împărtășeau cu românii), așa cum erau cele legate de nivelul de trai sau de sugrumarea oricărei fărâme de libertate. În al doilea rând, ele erau „politice” pentru că făceau obiectul reprimării din partea autorităților, aspect pe care îl evidențiau chiar unele bancuri. „Manifestările naționalist-șovine” ale maghiarilor erau un lucru cu care Securitatea nu glumea.

Din asemenea motive, deși erau foarte gustate în epocă de publicul maghiar căruia i se adresau, bancurile în discuție sunt de fapt destul de serioase, critice, uneori chiar amare. La fel ca românii, și maghiarii făceau haz de necaz. Numai că suferința lor nu era numai o componentă oarecare a calvarului trăit de cele câteva sute de milioane de oameni închiși în lagărul comunist din Europa Răsăriteană, ci izvora și din problematica specifică a micii lor lumi de la marginea Carpaților. Pentru cei care se îndoiesc că maghiarii din România, măcar în subiectivitatea lor, au suferit de pe urma comunismului în mod suplimentar și altfel decât românii, bancurile acestea, care s-au tot spus, la care oamenii au râs și pentru care erau dispuși să riște o întâlnire mai mult decât neplăcută cu un ofițer de Securitate, reprezintă un contraargument extrem de puternic.

Spre deosebire de bancurile politice din perioada comunistă, piesele din al doilea set pe care l-am investigat, cele de pe Internet, create mai ales în ultimele decenii și adăpostite în spațiul de libertate totală al epocii recente, unele provenind din Ungaria, sunt mai haioase, mai categorice, uneori mai tembele, semănând în mai mare măsură cu bancurile românești contemporane, în care adversarul istoric este lichidat în mod radical și relaxat.

Una dintre temele conturate cel mai bine în bancurile ungurești despre români, atât în perioada comunistă cât și după aceea, este reprezentată de ironizarea pretențiilor istorice ale românilor. Pare o problemă livrescă, cam neobișnuită pentru niște bancuri. Din asemenea motive râd ungurii de români? Da, pentru maghiari era un aspect extrem de important, deoarece ei sesizau foarte acut că românii își legitimau calitatea de stăpânitori ai Transilvaniei cu ajutorul narațiunii istorice pe care o construiseră savanții lor. În al doilea rând, acest tip de discurs istoric îi umilea, deoarece afirma în mod indirect că maghiarii sunt cetățeni de mâna a doua în România. Ungurii nu sunt decât niște străini, invadatori odioși pripășiți pe aceste meleaguri, care nu au fost ale lor niciodată, în timp ce românii, singurii care sunt înfrățiți inclusiv cu munții și cu codrii din Secuime, stăpânesc aici de mii de ani, într-o continuitate perfectă, de pe vremea dacilor și romanilor, cu care se identifică întrutotul, de parcă nici n-ar fi fost popoare diferite. Acesta este argumentul cel mai puternic sub raport emoțional, pe care românii îl aruncă în mod triumfător în fața maghiarilor atunci când spun că Transilvania este numai a lor, chiar și atunci când vorbesc despre Odorheiu Secuiesc sau județul Harghita.

 În viziunea maghiarilor, un asemenea scenariu este fals și exagerat, așadar e caraghios și putem să râdem de el. În același timp, îi sancționăm pe români pentru pretențiile lor deplasate și ne răzbunăm în imaginar pentru ofensele îndurate. Acest râs ne eliberează, ne oferă posibilitatea reconvertirii simbolice a poziției umilitoare pe care ne-au rezervat-o. Ei spun că sunt primii, cei mai vechi și cei mai grozavi. Dar uite că lucrurile nu stau chiar așa, vor să spună aceste bancuri:

Un român nou venit îl întreabă pe un maghiar din Transilvania: – Hei, nu știi unde e strada Libertății? – De unde să știu eu? Tu ești aici de 2050 de ani!

Românul este „nou venit” datorită politicii de repartizare a românilor în regiunile locuite de maghiari, promovată de Ceaușescu, iar cei 2050 de ani fac aluzie la celebrarea grandilocventă a „primului stat dac centralizat și independent de sub conducerea lui Burebista”, în 1980. Hazul poantei vine din anularea poziției de superioritate pe care și-o arogă românul, în virtutea priorității și vechimii sale istorice. Iar adevărul este că nu pare chiar deloc un autohton pe plaiurile secuiești, dacă nu știe nici măcar unde e gara, așa cum apare în altă variantă a acestui banc.

Interesant e faptul că bancul a fost preluat într-o formă asemănătoare și de români, fiind reprodus astăzi pe site-urile care antologhează bancuri românești despre unguri, fiind adaptat ca un banc românesc, cu unguri care vorbesc prost românește. De multe ori, după cum vom mai vedea, românii vor prelua și vor integra în propriul lor univers umoristic bancuri ungurești de această factură. Dacă pentru maghiari ele au o funcție critică, pentru români au una auto-critică, mai ales în variante mai „soft”, atunci când românii consideră că păcatele incriminate în bancurile maghiare merită să fie ironizate și de ei, socotindu-le de asemenea caraghioase și amuzante. În cazul de față, mulți români au sesizat ei înșiși ridicolul discursului istoriografic oficial, despre o „continuitate” care parcă nu a mai avut-o niciun popor de pe fața pământului! O parodie studențească românească, populară pe șantierele arheologice ale vremii, repeta la refren: „Nu ne doare nici în spate/ C-avem continuitate!”

Alt banc care va fi preluat de români ni-l arată pe Ceaușescu întrebând un pionier: „Cum te cheamă, pui de dac?” spune tovarășul, în limba română. „Jancsiká”, răspunde micuțul într-o maghiară neaoșă, punând iarăși în evidență inconsistența continuității dacice pe meleagurile capatine. Urmașii lui Decebal, care ar trebui să mișune peste tot în viziunea românilor, se dovedesc a fi niște secui. Pe același efect mizează bancul care îl prezintă pe însuși Decebal, înarmându-se împotriva Romei. Bancul continuă cu o frază în românește, aparținând naratorului impersonal, pentru a sugera identificarea marelui rege al dacilor cu românii, din pespectiva istorică românească, dar și pentru a amplifica poanta de la final:

Se înarmează, duce oastea pe creasta munților, le înșiră frumos [sic], îi înflăcărează și zice [de data aceasta în limba maghiară]: Jaj, Istenem, mennyien vagytok… [Vai, Dumnezeule, ce mulți sunteți…].

Altădată, voievodul Gelu este cel care își îmbărbătează ostașii chemându-i la luptă în ungurește.

Morala și poanta sunt limpezi: degeaba spun românii că sunt aici de milenii. „Adevărul” bancului, convingător datorită umorului spumos care îi dă viață, demonstrează contrariul. Maghiara este de fapt o limbă care s-a vorbit aici dintotdeauna!

E remarcabil faptul că mulți români ardeleni gustă și ei acest gen de glume, uneori simple jocuri de cuvinte, în care cineva de la care te-ai aștepta să vorbească numai în românește, așa cum e de pildă Ștefan cel Mare, trântește ceva în ungurește. Desigur, este vorba despre obținerea unui efect comic prin intermediul unui paradox, prin punerea în scenă a unei situații neașteptate. Dar la mijloc mai este și altceva, respectiv satisfacția amândurora, a românilor și maghiarilor, de a înțelege și de a spune ceva în limba celuilalt. În pofida clișeelor care vorbesc despre românii ce nu vor să articuleze o boabă în ungurește, se pare că totuși există și situații când mai pricep câte ceva și se bucură că fac acest lucru, la fel ca personajul din filmul lui Dan Pița, Pruncul, petrolul și ardelenii, care înjură și vorbește în ungurește cu vecinii lui maghiari din America. Iar această obișnuință cu graiul, felul de a fi și uneori chiar cu umorul celuilalt, capacitatea de a înțelege ceva, la propriu și la figurat, din ce zice și cum gândește acesta – conturează un spațiu de familiaritate și de acceptare între cele două comunități. Evident, maghiarii erau cei care se puteau mândri cu o competență superioară în această privință, în timp ce românii pricepeau tot mai puțin din graiul vecinilor, în statul lor care devenea pe măsura trecerii timpului tot mai național și mai unitar.

Alt banc ironizează continuitatea românească într-o manieră concurențială, noi și ei, folosind însă o poantă mai subtilă în această competiție simbolică:

Ce spune statuia regelui Mátyás și ce spune statuia lui Mihai Viteazul? [din Cluj] – «Haideți! Pe ei! Înainte!» zice Mihai Viteazul. – «Noi rămânem aici!» răspunde Mátyás.

Multe bancuri mizează pe asumarea subtilității, moderației sau chiar a unei resemnări înțelepte, atitudini atribuite maghiarilor care polemizează de pe margine cu românul triumfător, cel ce cântă toată ziua „noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni”. Românul este jubilativ, ofensiv, se mândrește tot timpul cu poziția, vechimea, continuitatea și drepturile lui, punându-ne mereu într-o stare de inferioritate, de parcă noi am fi venit aici alaltăieri… Și atunci, nouă, maghiarilor, ce ne rămâne de făcut, mai ales sub un regim cum este cel comunist, care nu permite nici cea mai măruntă critică la adresa statu-quo-ului? Să reacționăm printr-o ironie subtilă, pe care uneori nici măcar securiștii nu o înțeleg, să fim mai deștepți decât ei. Ei dețin puterea, inclusiv puterea discursivă de a spune ce vor despre noi, obligându-ne copiii să învețe la școală adevărurile lor. Noi avem însă de partea noastră dreptatea și capacitatea de a rezista, ilustrate în multe bancuri de încăpățânarea secuiului hâtru, care le spune românilor adevărurile incomode în față, în felul lui tranșant, dar în același timp ingenios. Dar dacă suntem mai înțelepți decât ei, așa cum arată și acest banc, înseamnă că nu e totul pierdut. Rostul lui este să inverseze clasamentul oficial care îi plasează pe români deasupra noastră, anulând în acest fel, la modul simbolic, umilințele și poziția de inferioritate care ne sunt rezervate. Replica regelui Mátyás este un echivalent al formulei „iar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămânem”, din poezia lui Eminescu. Numai că de data aceasta ea nu era chemată să exprime esența experienței istorice românești, ci a celei maghiare.

Iar poziția celor două statui rivale din Cluj, în plin avânt în cazul lui Mihai și bine înfiptă pe toate cele patru picioare ale calului (postură rar întâlnită în cazul statuilor ecvestre) în cazul regelui Matia, susține din plin, pentru cunoscători, morala bancului.

Lecțiile de acest fel adresate românilor pot fi servite și într-o manieră mai simplistă, dar din acest motiv mai nostimă pentru maghiarii care înțeleg bancul de mai jos (tot mai puțini și ei, la ora actuală, în timp ce pentru cvasi-totalitatea românilor este complet neinteligibil); un banc care are ca subiect aceeași statuie clujeană a voievodului român:

Doi secui stau de vorbă: – Vezi, mă, cumetre, am trăit-o și pe asta, să vedem statuia lui Csokonai aici, la Cluj! – Văd, numai un lucru nu pricep: de ce scrie pe ea numai Vitéz Mihály [Mihai Viteazul]…

Bancul este chiar amuzant pentru cei care știu că a existat odinioară un poet iluminist ungur, cam uitat astăzi (un fel de Ienăchiță Văcărescu al maghiarilor, să zicem), care se numea Csokonai Vitéz Mihály… La prima vedere, bancul ne distrează doar datorită jocului de cuvinte, bazat pe confuzia dintre numele voievodului valah, în varianta maghiară, și ultimele două nume ale poetului maghiar. O situație care ne-ar face în mod normal să râdem de cei doi secui prostănaci, care nu înțeleg despre ce este vorba. Dar ideea din subtextul poantei e alta, respectiv cea pe care am tratat-o și mai sus: acolo unde românii spun că sunt urme ale trecutului lor, noi știm că aproape întotdeauna este vorba, în realitate, despre o prezență maghiară. Noi suntem cei care avem de fapt continuitate. Uite, s-a înălțat o statuie a lui Csokonai chiar și în Clujul lui Ceaușescu! Ce dovadă mai bună vreți? Dacă adevărurile naționale ale maghiarilor sunt respinse de discursul istoric oficial, atunci ele vor fi enunțate prin intermediul umorului, chiar și al umorului absurd.

Alteori, disputele pe teme istorice cu românii sunt ironizate cu finețe, în bancuri mai reflexive, cu umor de calitate, lipsite de trivialități, cele la care nu se râde în hohote, iar auditoriul zâmbește doar, spunând ceva de genul: „a, da, e chiar bună, m-am prins, așa e!” Din perspectiva acestor criterii, piesa de mai jos este una dintre cele mai reușite:

Se întorc rândunelele. Rândunica le explică micuților ei: – Vezi, aici s-a născut bunicul tău! Vezi, aici a venit pe lume tatăl tău! Vrăbiile ascultau toate astea, când una dintre ele le spune suratelor și puilor ei: – Uite, așa se falsifică istoria!

Pentru maghiari, narațiunile insistente ale românilor cu privire la voievozii și strămoșii lor, care toți s-au născut de mii de ani pe aceste meleaguri, narațiuni învățate pe băncile unor școli destul de eficiente la data respectivă, sunau asemenea poveștilor rândunelelor.

Dacă lărgim puțin orizontul interpretării, am putea să citim bancul și într-o cheie relativizantă și să spunem, uite, așa falsifică istoria unii sau alții. Tot în acei ani, istoricul Ștefan Pascu a editat un volum întreg care purta un titlu asemănător (Jocul periculos al falsificării istoriei), susținând că măsluitorii adevărului sunt colegii lui din Ungaria.

Dar în contextul în care a fost creat bancul sensul lui era destul de explicit. „Toată lumea” știa că aceia care falsifică istoria sunt propagandiștii români asmuțiți de regimul Ceaușescu, iar rândunelele migratoare, în contrast cu vrăbiile autohtone, îi identificau limpede pe români, respectiv pe maghiari. Pentru români, care „știu” foarte bine că ei sunt autohtonii, în timp ce maghiarii au venit călare din Asia, identificarea de mai sus poate să sune cu totul absurd, ca o răstălmăcire grosolană și de-a dreptul enervantă. Uite ce bancuri stupide și mincinoase debitează ungurii ăștia!

Dar nu prea are sens să spui despre niște bancuri că ar fi „mincinoase”. Dacă nu s-ar baza pe „dreptatea” lor, atunci n-am mai râde de ele, n-ar mai circula și n-ar mai fi bancuri. Iar adevărul este că pentru maghiarii care „știau” și ei că Transilvania e patria lor de o mie de ani, că inscripțiile de pe crucile dăltuite în piatră din cimitirile ardelene dovedesc acest lucru (în timp ce românii spun că ale lor nu s-au păstrat atât de bine pentru că erau făcute din lemn), că Timișoara, Oradea, Târgu Mureș sau Cluj au fost orașe întemeiate de regii Ungariei ori au fost locuite de maghiari în proporție covârșitoare, că regimul Ceaușescu aduce în fiecare zi forță de muncă din alte părți ale țării pentru a schimba compoziția etnică în Secuime, în timp ce istoricii români le explică secuilor, cei mai „verzi” dintre maghiari, că ei sunt de fapt urmașii unor români maghiarizați, în tot acest context, era foarte clar cine erau vrăbiile înțelepte ale locului și cine sunt rândunelele gureșe care zboară la noi din Oltenia sau de la București.

În istorie nu există, bineînțeles, decât un singur set de fapte care s-au întâmplat cu adevărat. Dar sensurile pe care le dăm noi acestora pot să difere în funcție de mai mulți factori, așa cum ar fi modul în care focalizăm, decupăm sau contextualizăm subiectul nostru. Cine sunt migratorii: călăreții din veacul al X-lea, sedentarizați și creștinați apoi sub regii arpadieni în formele feudalismului din Europa occidentală? Sau ciobanii neo-latinofoni care pendulau cu turmele lor din peninsula Istria până la poalele Caucazului și din munții Pindului până în sudul Poloniei? Și care au întemeiat și ei mai apoi tot felul de cnezate și voievodate, după un model și o nomenclatură slavă, căreia sigur că este mai frumos să-i spui tradiție bizantină. Faptele istorice sunt destul de clare. Depinde însă unde sunt puse accentele interpretării, dacă nu ești în stare sau nu vrei să iei în considerare toate contextele în care faptele pot fi încadrate.

Umorul bancului amintit, care purta o încărcătură de epistemologie istorică atât de serioasă, era amplificat de faptul că acuzația de falsificare a istoriei adusă românilor era criptată și pusă pe seama unor zburătoare nevinovate, ceea ce făcea ca totul să fie și mai amuzant. Exceptându-l pe exegetul întârziat al acestui banc politic din Epoca de Aur, a zis cineva că e vorba despre români?

După cum am văzut deja, multe bancuri cu români ale maghiarilor ardeleni se bazează pe folosirea alternativă a celor două limbi, în modalități care le permit performerilor și publicului să se joace cu diferite sensuri din română și din maghiară. Incompetența lingvistică a românului, de data aceasta, reprezintă și ea o temă importantă în acest univers umoristic, o temă care interferează de obicei cu altele. Contrazicând clișeul românesc potrivit căruia ungurii nu știu și nu vorbesc românește, bancurile respective vor să spună contrariul. Degeaba râdeți de noi, și este nedrept să faceți acest acest lucru, pentru că noi știm românește! Voi sunteți cei care nu știți ungurește, dar aveți pretenția să spuneți că sunteți la voi acasă în Secuime! Prin faptul că noi înțelegem ce spuneți voi, în timp ce voi nu sunteți în stare să învățați nici două vorbe în ungurește, ne situăm de fapt pe o poziție de superioritate în această privință și putem să râdem de voi și de ignoranța voastră.

Fără îndoială, în marea majoritate a cazurilor maghiarii nu gândesc în acest fel, în mod efectiv, atunci când întâlnesc un român care nu știe ungurește. Pe de altă parte, ei au însă memoria dureroasă a unui moment în care un român le-a spus cândva că nu vorbesc limba statului și a patriei române, deși mănâncă pită românească, ori au râs de ei din asemenea motive; sau cel puțin au auzit că alții au pățit așa ceva. Ca urmare, bancurile în discuție au menirea de a facilita depășirea acestui ultraj (sau cel puțin a amenințării sale), resimțit de membrii comunității maghiare în raporturile cu românii.

Un banc care combină subiectul amintit cu tema ironizării pretențiilor istorice spune că arheologii români descoperă o inscripție cu textul „Ave Cezar Vavan”. Sunt fericiți, deoarece marea lor descoperire dovedește originea latină a românilor și arată că romanii au fost prezenți din cele mai vechi timpuri în Ardeal. Urmează să mai descifreze ce înseamnă „Vavan”, partea necunoscută a inscripției. Un țăran secui, personajul nelipsit al bancurilor de acest gen, stă pe margine și râde cu poftă. De ce râzi? îl întreabă românii. Ai grijă că o să te ia Securitatea! Secuiul răspunde: râd fiindcă inscripția se citește de fapt „A Véce Zárva Van!” (toaleta este închisă). Românul care nu înțelege lucruri elementare legate de Ardeal, de limbile și realitățile de aici, nu pare să fie decât un străin neajutorat, pripășit pe aceste meleaguri. Nici măcar la toaletă nu poate să meargă din acest motiv!

Un banc care datează din anii 1990 satirizează reacția românului violent, care nu prea știe despre ce este vorba, dar își clamează cu vehemență poziția, pe marginea disputelor legate de liceul Bolyai din Târgu Mureș:

La Târgu Mureș, românii strigă că nu-l mai vor pe Bolyai, jos cu el! Unul dintre ei vrea să facă mai mult și țipă: – Unde e? Să-i tăiem capul! Cineva îi spune: – E o clădire, mă, cum vrei să-i tai capul?

Este exact același român naiv, în fapt o victimă a manipulării, care vine în toiul nopții spunându-i vecinului său că trebuie să-i facă de petrecanie, pentru că el abia acum a aflat că ungurii l-au omorât pe Mihai Viteazul.

            Alt banc de după 1989 satirizează naționalismul lingvistic atribuit organizației românești Vatra Românească:

Pe panourile rutiere, toate cifrele au fost înlocuite și transcrise cu litere. De ce? Pentru că Vatra Românească nu vrea ca în România cifrele să poată fi citite în ungurește…

Unul dintre cele mai dure bancuri pe tema celor două limbi și a cunoașterii lor reciproce (dur mai ales prin conținut, și nu prin expresie), articulează mai mult o acuzație și o replică indignată decât o glumă:

O româncă îi spune unei unguroaice: – „Nu vorbi ungurește!” [în limba română, în original] Unguroaica îi răspunde: – Nu mârâi la mine, tigrule, pentru că dacă tu îți uiți limba, atunci nu vei putea decât să latri; dar dacă eu uit limba mea, eu o pot vorbi pe a ta.

Femeia maghiară, care pare să fi fost invitată în mod insistent să vorbească românește în țara lui Decebal, se răzbună acum pentru ofensele pe care prezumăm că le va fi îndurat, printr-o reacție situată undeva între asertivitate și agresivitate. Tonul ei este justițiar și contraofensiv, a fost atacată și se apără cu determinare, folosind însă mai mult argumentele rațiunii și ale dreptului la auto-apărare, decât armele tradiționale ale umorului.

Ironia pe teme lingvistice este socotită mai amuzantă atunci când jocurile de cuvinte pe care românii nu le înțeleg sunt trivialități sau obscenități, care ne fac să râdem de două ori. Prima oară de românul care nu pricepe ungurește, iar a doua oară pentru că putem lega neștiința lui de ceva scabros, ceea ce îl umilește în mod suplimentar. De exemplu: Ceaușescu vine în vizită la o uzină metalurgică din Secuime, deoarece a auzit că în regiune sunt mulți cerbi. „Unde este cerbul?” (szarvas) întreabă el. János bácsi îi răspunde: „un ce rb aici, un ce rb acolo (ez is szar vas, az is szar vas), e plin pe aici, tovarășe!” – „szar vas” însemnând ceva de genul „fier de c***t”. Desigur, în acest caz victimele ironiei nu sunt românii, ci Ceaușescu, pasiunea lui pentru vânătoare și mai ales industria autohtonă, socotită pe atunci un morman ineficient de fier vechi. Dar mecanismele utilizate în acest banc sunt tot cele amintite mai sus, care speculează tema incompetenței lingvistice probată de românul confruntat cu subtilitățile limbii maghiare.

De altfel, atât maghiarii, cât și românii dau dovadă de o plăcere de-a dreptul copilărească aruncând cu rahat unii în alții, la modul discursiv, într-o concurență strânsă. Un banc românesc de data aceasta, care marșează și el pe aceleași jocuri de cuvinte româno-maghiare, spune că un ungur îl persiflează pe un român: CFR, zice el, vine de la „C**ă-te Frate Române!” Dar românul reușește să-l umilească pe ungur, cu o replică triumfătoare: MÁV (corespondentul maghiar al căilor ferate române) înseamnă „Mănâncă Acum Vecine!”

O temă fundamentală vehiculată de bancurile în discuție privește pretențiile maghiarilor față de Ardeal. Noi vrem Ardealul, care e de fapt al nostru. Chiar dacă astăzi s-ar părea că l-am pierdut, el a fost odinioară al maghiarilor, iar glumele pe această temă ne reamintesc mereu acest lucru. În plus, fiind vorba totuși de niște bancuri, ar trebui ca nici românii să nu se supere atât de tare pe noi. Iar adevărul este că în dialogul umoristic care leagă cele două popoare românii chiar nu se supără. Dimpotrivă, după cum am văzut, îi reprezintă ei înșiși pe unguri în postura respectivă, ca niște caraghioși încăpățânați care nu vor să renunțe la Ardeal în ruptul capului. Pentru maghiari, evident, pretențiile respective nu sunt ridicole (poate doar iluzorii). În principiu, ele sunt întemeiate. Caraghioși sunt cei care nu recunosc legitimitatea acestor pretenții. Deși maghiarii au impresia că și românii știu de fapt, undeva în adâncul sufletului lor, că ungurii sunt cei care au dreptate în această privință.

Unele bancuri pe această temă, mai logice, să spunem așa, pun accentul pe trecut. Ardealul a fost cândva unguresc, iar ironia îi vizează mai ales pe românii care nu vor să recunoască nici măcar acest lucru: că ar fi fost mai demult al nostru, într-un mod legitim. De exemplu:

Românii anunță construirea celui mai mare stadion din lume. În acest scop, ei solicită sprijin internațional. Toate țările din lume se oferă să îi ajute cu ceva, cu excepția Ungariei. Românii abordează Ungaria într-un mod diplomatic: – Totuși, voi, maghiarii, ce ne puteți oferi? – De ce? Terenul nu a fost de ajuns?

Altădată, Ceaușescu încheie un acord cu Sfântul Petru, prin care acesta se angajează să aducă în România o iarnă cumplită, menită să împiedice circulația, pentru ca în acest fel să se poată realiza economii de carburanți. Acordul intră în vigoare, vine iarna, dar ninsoarea acoperă numai teritoriul vechiului Regat. Ceaușescu urcă nelămurit la porțile Raiului: „De ce nu ninge în Transilvania?” „Pentru că am folosit harta veche!” răspunde Sfântul Petru.

Acest gen de bancuri era foarte popular și amuzant, deoarece se baza pe dezvăluirea într-o manieră neașteptată a unei realități străvechi, bine știută, dar a cărei devoalare era ocultată și interzisă în zilele noastre. Când auzea un asemenea banc, toată lumea zâmbea complice: ei, știm noi cum era vechea hartă, cea adevărată, cu totul diferită de hărțile pe care ni le servesc astăzi românii! Astăzi, când Internetul e plin cu hărțile Ungariei Mari și ea poate fi desenată până și pe un fular cu care te duci la meci, un asemenea banc pare mai puțin amuzant, chiar și pentru maghiari. Dar într-o epocă în care orice aluzie de acest gen era sever reprimată, tentația fructului jinduit și oprit făcea ca el să te ungă la suflet.

Alteori, formula potrivit căreia Ardealul este al nostru poate fi enunțată și într-o manieră afirmativă, chiar la timpul prezent. În mod semnificativ, un asemenea banc a apărut în 1990, într-un moment în care se putea crede, pentru o clipă, că întreaga lume veche, cu toate injustițiile ei, avea să se prăbușească:

De ce noul drapel românesc are o gaură în mijloc? Răspuns: gaura reprezintă județele Harghita și Covasna.

Dar din 1919 încoace – și pe urmă cu atât mai mult după 1945 – marea majoritate a maghiarilor au realizat și au știut foarte bine că revenirea Ardealului la Ungaria, dezirabilă eventual într-o lume imaginară, este complet nerealistă. Ca urmare, bancurile pe această temă nu exprimă o revendicare, ci oferă doar o compensație simbolică pentru că nu-l mai putem avea. În realitate, noi nu mai putem pretinde Ardealul, el nu mai poate fi al nostru, așa cum era pe vremea Ungariei Mari. Din acest motiv, registrul temporal favorit al acestor bancuri nu este timpul prezent, ci, după cum am văzut, trecutul. Sau, eventual, viitorul, un viitor pe care îl putem prezuma ca unul iluzoriu, dacă ieșim din vraja bancului. Propoziția care spune că Ardealul este al nostru nu e decât traducerea unui vis; un vis frumos, fără îndoială. Dar în acest caz, cel mai potrivit mod de a evoca posibilitatea respectivă este chiar regimul oniric, așa cum o face bancul de mai jos:

Mári néni îl trezește pe János bácsi din somn, tocmai pe când visa el mai bine. – Trebuie să te scoli, omule! – Dar de ce chiar acuma, tocmai când ajungeam la București? zice el necăjit. – Poți să mergi și mâine la București, dacă vrei! îi răspunde soția. – Sigur că da, dar acuma mergeam cu pașaportul!

Aminteam mai sus că românii „nu se supără”, acceptând ideea că ungurii clamează în toate felurile Ardealul, motiv pentru care îi și ironizează, de altfel. Dar acest lucru nu e valabil întotdeauna. În primele luni ale anului 1990, de exemplu, o variantă a bancului de mai sus, care spunea că la vară ungurii vor merge la mare cu pașaportul, era evocată de românii din Târgu Mureș ca o dovadă în plus că Transilvania este amenințată, iar Ungaria pregătește o intervenție militară. Din punctul lor de vedere, nu era nimic amuzant, mai ales că din varianta repovestită de români lipsea detaliul referitor la visul lui János bácsi, care relativizează ascuțișul provocator al bancului și furnizează jumătate din poanta propriu-zisă.

Alteori, în contexte în care românii se simt mai stăpâni pe situație, aceștia fie neagă pretențiile ungurești (ca atunci când îl invită pe Pișta să se dea jos de pe cal, cu înjurătura de rigoare, pentru că „Ardealul nu-i aʼ vost”); fie sesizează și ei dimensiunea fantasmatică a veleităților maghiare, pe care o tratează însă într-un registru critic și negativ, așa cum face Raoul Șorban atunci când scrie despre „fantasma imperiului ungar”, în timp ce alți autori, mai puțin sofisticați, taxează pretențiile ungurilor drept „vise umede”.

Un banc din perioada Ceaușescu abordează tema care ne interesează glosând tocmai pe tema alternării registrelor temporale:

Prezentul întârzie la întâlnire (și se scuză): – Am stat la coadă la telemea [telemja, în originalul maghiar]. Trecutul: – Ce e aia coadă? Viitorul: – Ce e aia telemea?

Pe vremuri, adică tot pe vremea stăpânirii maghiare, când nu cunoșteam privațiunile regimului comunist, nu știam ce sunt cozile (se observă cum se suprapun în acest caz, pentru maghiari, comunismul și stăpânirea românească). Dar într-un viitor la care am putea visa, măcar într-un banc, nu vom mai știi ce este „telemeaua”, asociată cu omniprezența românească, aceea care îi face pe maghiari să folosească sute de cuvinte românești în propria lor limbă. După cum se observă, atât trecutul, cât și viitorul ne aparțin nouă, maghiarilor. La modul ideal, nici cozile și nici telemeaua, aduse de comunism și de români, nu au ce căuta în viețile noastre, sunt doar niște intruziuni străine, asociate cu un prezent sumbru și ciudat.

Este un banc dintre cele mai reușite din perspectiva auditoriului căruia i se adresează, din categoria glumelor inteligente, cu subînțeles. Dar unul destul de nesărat pentru românul care, auzindu-l, va spune probabil, pe un ton ironic, ușor resentimentar și plictisit: ha, ha, ha, ce să zic, vai, ce poantă bună…

Maghiarii au și ei numeroase bancuri auto-critice, în care râd de înșiși. Dar se întâmplă mai rar să facă acest lucru atunci când sunt implicați și românii, dintr-un complex minoritar ușor de înțeles: voi ne dominați și râdeți tot timpul de noi, de pe o poziție de superioritate, așadar nu prea e cazul să ne alăturăm noi înșine corului de insulte și zeflemele pe care le aruncați asupra noastră.

Există totuși unele excepții, așa cum este cazul unui banc care face trimitere la anii celui de-al doilea război mondial, când președintele Roosevelt nu înțelege de ce o țară care e regat, dar nu are rege, e condusă de un amiral, dar nu are ieșire la mare, e catolică, dar e și protestantă, declară război Statelor Unite, dar nu are nicio revendicare față de acestea, în timp ce e aliată cu România, țara față de care are revendicări teritoriale. Bancul pune în evidență excepționalismul negativ auto-atribuit al maghiarilor, o imagine de genul „ca la noi la nimenea” sau „Ungaria altfel”, reprezentare socială împărtășită de numeroase națiuni din Europa Central-Răsăriteană, complexate în raport cu marile puteri occidentale și cu dificultățile procesului de modernizare.

În acest caz însă, viziunea auto-critică ia în vizor în primul rând conflictul istoric cu românii, ironizând pretențiile belicoase ale maghiarilor și disputa lor cu România. Doi „inamici” care în loc să se lupte între ei declară război Americii și sunt de fapt aliați! Umorul bancului derivă din împrejurarea că realitățile pe care le evocă sunt perfect adevărate, relativizând în acest fel până la anulare disputa dintre cele două națiuni. Prezentate în acest fel, adică exact așa cum sunt, raporturile româno-maghiare par să fie paradoxale, dar numai pentru că noi am fost obișnuiți să le citim pe dos. Bancul răstoarnă însă această imagine care stă cu capul în jos. Nu realitățile sunt excesive și deplasate, ci imaginile care spun că aceste țări trebuie să se lupte pe viață și pe moarte. Imaginile sunt de fapt cele lipsite de justificare, pentru că realitățile sunt mult mai rezonabile. Și râdem deoarece vedem că oponenți pe care ar trebui să-i deplângem pentru conflictul lor se dușmănesc de fapt ca proștii, fără ca motivele adversității lor să derive din realități și fapte care îi opun la modul dramatic, ci mai ales din imagini răstălmăcite. Și, din acest motiv, ridicole!

Concluzia logică de compromis într-o dispută atât de puerilă (copilărească, în sensul că nicio parte nu voia să cedeze nimic din adevărul și dreptatea ei) ar fi atunci să împărțim cumva Ardealul între noi, într-o manieră oarecare. Dar chiar și în universul bancurilor, unde totul este în principiu posibil, concesiile sunt rar întâlnite, de ambele părți. Cu fiecare deceniu care mai trecea după 1919, 1945 sau 1989 maghiarii știau tot mai bine că așa ceva este imposibil. Dar atunci măcar prin intermediul umorului să mai recuperăm ceva din Ardeal, să îl luăm înapoi (Erdélyt vissza!), cum spuneau și bancurile care glosează de fapt fără nicio speranță pe marginea acestei formule interzise. O continuare mai acidă, în episodul următor…


Notă:

Cea mai recentă carte a istoricului Sorin Mitu se numește „Românii şi ungurii” și a apărut la Editura Polirom și poate fi cumpărată de aici.

Distribuie acest articol

25 COMENTARII

  1. ” Frații maghiari”!? Cea mai sinistră glumă pe care am auzit-o în ultimul timp. Cât va fi lumea Lume și istoria Istorie, maghiarii îi vor considera pe români dușmanul lor etern.
    Iar ” mișcările” politice ale PSD+UDMR plus PSD+AUR, cuplate cu cântecele de sirenă ale unei părți din elitele culturale, mă pun pe gânduri. Se clocește, oare, o distanțare comună a Austriei, Hungariei, Poloniei, Slovaciei și României de UE? Nici mie nu-mi place forțarea de către Germania și Franța a creării unei Federații Europene, dar personal doresc continuarea UE doar ca Uniune de state suverane și independente, nu conduse de la Bruxelles. A te alia cu Hungaria pentru a bloca UE mi se pare o acțiune politică antinațională, mai ales că Austria+Hungaria( chiar Germania) sunt puternic filoruse. De fapt, PSD=PCR are în gene simpatii bolșevice, vezi linia Ilici Iliescu, Năstase, Geoană, Ponta, Dragnea și acum Ciolacu( mare „preten” cu UDMR și V. Orban). Doamne ferește ca linia PSD+AUR să câștige alegerile, România își va întoarce fața spre Est.

    • Adevaru-i ca avem prea multe in comun si de-aia ne tot certam, ca altfel n-am avea ce imparti. Se poate discuta cat de romani sunt ungurii si cat de maghiari romanii… 1000 de ani n-au trecut chiar ca o zi.

    • Deh bai vere nu zisera conu Putin ca ca in orice familie ne mai si scuipam, ne mai si batem? Si cum Putin e tovaras cu Orban-bacsi, suntem carevasazica o familie. Putin -benim bok! Asta e de la Mangalia, de la fratiorii turcaleti

  2. DA.
    Mutumiri!
    Daca bancurile noastre despre unguri se leaga mai ales de vorbire sau tot felul de chestii personale (vezi gradele de comparatie ale adjectivului, in limba romana, la Ildiko/Ilona), bancurile lor sunt mai ales livresti. Si cu tenta politica. Dovada ca sunt create in laborator si raspindite.
    De ce noi avem mai multe bancuri despre maghiari?
    Nu uitati ca in perioada interbelica, foarte multe fete maghiare au trecut Carpatii dupa o bucata de paine. S-au angajat in fabrici (in industria textila am fost o forta in Europa; chiar si datoriile de razboi le-am platit in buna parte cu textile; rusii ne trimiteau bumbac si noi il prelucram, trimitidu-le produse finite) dar cel mai des, le vedeai fete in casa la oamenii cu stare. Asa cum nemtoaica era guvernanta, unguroaica era fata in casa. Normal, de aici o gramada de bancuri ce nu au un caracater nationalist, desi e vorba de unguroaice. (Nu avem bancuri despre rusii lipoveni, tatari/turci, greci, bulgari, sarbi, polonezi etc. Sau sunt foarte putine.)
    In al doilea rind, e de semnalat ca Romania are foarte multe minoritati nationale. Dar toate (TOATE) respecta statul roman, recunosc granitele , suveranitatea si integritatea Romaniei. Ungurii nu. Ori asta naste o vesnica problema. De aici si riposta populara.
    Repet, in materie de bancuri trebuie depistate cele autentic populare si cele create in laboratoare. Laboratoarele astea ar trebui inchise. Fie ca sunt la noi, fie la ei.
    Parerea mea.

  3. Cică a fost o vînătoare mare la mistreț, undeva prin secuime. Invitați, Ceaușescu și tot CC-ul. După vînătoare Ceaușescu se plîngea că spre standul său nu prea a venit vînatul. Toți îi dădeau dreptate și îi cîntau în strună. Doar paznicul de vînătoare local, desigur un secui, era de altă părere:
    – Porc ai fost destul! Pentru ce n-ai împușcat la el?

  4. ..în timp ce românii spun că ale lor nu s-au păstrat atât de bine pentru că erau făcute din lemn…Sunt în Norvegia și Irlanda biserici si cruci din lemn de mai bine de un mileniu, s-au pastrat pana azi. Daca existau acele inscriptii romanesti s-ar fi văzut, macar câteva dintre ele.

  5. A fost o vreme când și românii și maghiarii își mai aduceau aminte de un trecut când nu existau cozile acelea interminabile la orice produs și se gândeau cu teamă justificată la un viitor când nu vor mai exista multe produse de vis râvnite precum telemeaua. Pe vremea aceea, pe lângă bancuri, circula și o rețetă de cașcaval din înlocuitori.
    De abia acum mi-am dat seama că bancul cu telemeaua mai avea o semnificație și în contextul raportului interetnic

  6. Stimati Domni,

    nu am citit nimic despre minoritatea germaná,
    de parcá nici nu ar fi fost prin SIEBENBÜRGEN!

    Oare de unde au rásárit orase istorice precum Hermannstadt,
    Kronstadt sau Schässburg ?
    Si multe altele…

  7. Bancurile circulă separat de limbi și etnii: am stat o vreme în Danemarca și am auzit multe bancuri făcute de insulari (mai ales din Sjælland), pe seama celor din Jylland; erau aceleași bancuri pe care știam cu ardeleni, moldoveni sau olteni…

  8. Domnule prof cartea dvs Ungurii despre Români mi-a deschis orizonturi noi și m-am făcut să înțeleg multe lucruri. Am citit cu atenție și acest articol plin de învățăminte care îmi clarifica lucruri și mă ajută să mă poziționez mai bine fata de maghiari. Mulțumesc.

  9. Interesanta abordarea deșii am găsit câteva erori ( voite oare ?!?) mari…cam prea mari. Sa le devoalez. (1). Se afirmă în text că pe vremea comunismului se schimba componenta etnică….zău? De aia componenta etnică maghiara in Localitățile din Harghita-Covasna este intre 75-95% ???? Daca primea un medic repartiție acolo sau cineva de alta specialitate se încerca schimbarea compoziției etnice? Trebuia autoritățile române să aibă grijă să trimită numai vorbitori de maghiară? Nu e cam exagerată pretenția? Ce se dorește? Sa recunoască statul român că acel teritoriu nu e parte a României? (2). Sa presupunem că recunoaște inepția ( veți vedea mai jos de ce o denumesc astfel), cum rezolvam problema? Cream o enclava in centrul țării? Sau cedam Ungariei un spatiu cel puțin tot atât de mare cât enclava ( daca nu chiar mai mare) și cu populație românească cel puțin tot atât de numeroasă ca secuii …pentru accesul Ungariei acolo? Îndreptăm nedreptatea (închipuită….repet, o să explic mai jos) cu o nedreptate ( reală) inversa? (3). Se susține în text că secuii sunt maghiari și se rade de pretenția românească că secuii ar fi români maghiarizați. Daca dați căutare Google „genetic afinities of romanians” puteți găsii și hărți genetice privind afinitățile genetice ale zonei. Sunt făcute de savanți ruși ( care nu se poate spune că ne iubesc). Pe moldoveni ai tratează distinct de români în hărțile astea genetice. Și pe verde pentru ei apare numai Moldova de la noi. Ce este interesant e că în urma studiilor lor pentru afinitățile genetice ale maghiarilor Transilvania este pe roșu, ei având afinități mai degrabă în Moldova și Valahia ( mă rog….au zone pe galben până în Germania și chiar Ucraina). Prin Austria mai fiind ceva cu verde. Pentru Români însă zona cea mai verde este chiar Transilvania ….hmm…parcă de acolo au venit conform istoriei și întemeietorii Moldovei și Valahiei care….sunt cu nuanță cam galbenă. Culmea, decât aceste zone mai verde este prin Serbia-Albania, Nordul Greciei și Macedonia și chiar partea de est a mijlocului Italiei. Totul este explicabil prin faptul că migratorii au schimbat componenta genetica in zonele invadate iar munții au fost o pavăză bună pentru pelasgii care au stăpânit inițial toată zona Balcani. Este drept afinitățile genetice ale ungurilor (cu galben) sunt mult mai întinse decât ale românilor. Dar asta numai la afinități mai reduse ( colorate cu galben), deoarece afinitățile puternice ( colorate cu verde) sunt mult mai extinse pentru români și la distante mari de nucleul central….Transilvania. Concluzie? Secuii sunt chiar daci care au trecut la alta limba. Limba poate minții dar genetica nu.

    • Ma tem ca nu aveti dreptate.
      Secuii sunt o veche populatie turcica. Ei s-au unit cu maghiarii in timpul stapinirii Khazare in nordul pontic. Ei i-au invatat mestesugul armelor si -se pare- siderurgia. I-au insotit in toate peregrinarile (de atunci), formind avangarda triburilor maghiare.
      Fino-ugrienii sunt o grupare etnico-lingvistica cu origine neclara. Se pare ca au migrat din Siberia, fara a se sti exact zona. S-au stabilit in zona gurilor Vistulei si pe malul Balticii. Inainte de epoca fierului. Cand gotii au dat peste ei, la inceputurile expansiunii lor, fino-ugrienii nu cunosteau fierul. (In sec. I i.e.n.-I e.n.)Erau in epoca bronzului.(?!!!) Nu erau razboinici, ci vinatori/culegatori si pescari.
      Presiunea gotilor i-a impins uneva intre Baltica si Urali. In zonele nordice. De aici o grupare ajunge la limita stepelor, unde se intilneste cu Khazarii si secuii. In prima faza adunau tributul de la triburile nordice, pe care le cunosteau, pentru Khazari. Apoi emigreaza in Atelcuzu. (Zona neidentificata.) Dupa infringerea lor zdrobitoare, administrata de bulgari si avari, migreza din nou spre nord, prin Ucraina subcarpatica; gasesc pasul Dukla si debuseaza in Pannonia. Nu au trecut pe teritoriul Romaniei de azi, pentru ca era sub control militar bulgaro/avar. Nu mai aveau curaj sa stea in zonele lor.
      In ziua de azi, populatia fino-ugriana se gaseste in Ungaria, Estonia, Udmurtia, republica Komi, Finlanda. (Vedeti pe harta unde sunt zonele respective si va veti lamuri.)
      Despre secui se stie putin. Se banuieste ca ar fi turcici vechi, dar nemaiexistind nimic din limba lor, este doar o ipoteza. (Vezi termenul skil/sikil.) Au fost maghiarizati fortat, dupa „carnavalul insingerat”, ce termina un secol de lupte pentru autonomia secuilor, fata de maghiari. „Carnavalul insangerat” a fost o balta de sange cu niste turturi infioratoare. (Comise de catre iubitii lor maghiari, cu care se identifica azi. Se rasucesc stramosii lor in morminte.)
      Ca maghiarii trec sub tacere episodul, e de inteles; dar ca istoricii romani tac -si ei- este dubios. Asta arata ca istoriografia noastra e condusa tot de Moscova si Buda. (Cu regret pentru dl. Ioan-Aurel Pop)
      Daca vreti mai multe amanunte, vedeti „Pe urmele lui Gingis Han”. Scrisa in urma unei expeditii stiintifice in Mongolia, organizata de UNESCO. (1992) O gasiti la editura „e.Creator”.

    • @Ionel Doie – „Concluzie? Secuii sunt chiar daci care au trecut la alta limba. Limba poate minții dar genetica nu.”

      Genetica nu poate ea minți, dar oamenii pot interpreta greșit rezultatele. Cultura Cucuteni sau cultura Gumelnița nu aparțineau dacilor, erau mult mai vechi decât dacii. Dacii erau indo-europeni și au apărut relativ târziu în istorie și în Europa. Sigur că maghiarii și secuii au apărut și mai târziu, nu asta e problema.

      Diferența între români și secui e de natură culturală, nu de natură genetică. Limba, obiceiurile și tradițiile îi deosebesc pe români de secui, însă în urmă cu 7.000 de ani aveau aceiași strămoși. Fiecare populație care vine cu o superioritate culturală sau tehnică (de exemplu, arme de fier în loc de arme de bronz) își impune limba și cultura asupra localnicilor, dar nu extermină localnicii.

      Un alt detaliu care trebuie menționat: ADN-ul mitocondrial (mtDNA) se transmite de la mamă la fiică. Deci toate hărțile genetice care se bazează pe mtDNA reflectă situația femeilor dintr-o anumită zonă, nu situația bărbaților din acea zonă. Problema asta e atât de veche încât include și moștenirea genetică de la neanderthali: femeile sapiens aveau copii cu bărbați neanderthal, dar femeile neanderthal nu aveau copii cu bărbați sapiens.

      În concluzie, secuii nu sunt ”chiar daci”. Dacii făceau parte din grupul balto-slavic și vorbeau o limbă satem. Probabil erau ceva gen lituanienii de astăzi. Grupul balto-slavic e un grup indo-european foarte vechi, dinainte de separarea proto-balticilor de proto-slavi. În timp ce maghiara nu e nici măcar o limbă indo-europeană, maghiara face parte dintre limbile uralice, la fel ca finlandeza șți estona. Iar secuii și ceangăii nu vorbesc vreo limbă indo-europeană, asta e iarăși o realitate peste care nu se poate trece.

      • Baltici? Noi? Cred ca gresiti!
        Satem? Pentru ca spunem suta? Avem un vocabular majoritar centum. Plus gramatica.
        Gumelnita? Nu stie de ea. Doar Cucuteni. Asa se preda -si se preda- la CEKA/NKVD/KGB/SVR.
        Vedeti si Salcuta, Petresti.
        Ceangaii sut romani deznationalizati si trecuti la catolicism in Evul Mediu. S-a lamurit si comisarul european care a venit in zona, sa vada ce se intimpla.
        (Vedeti si postarea de mai sus.)

        • @mongolul – ”Avem un vocabular majoritar centum”

          Da, pentru că latina era o limbă centum (romanii pronunțau ”kentum”). Limba română nu e limba dacă și românii nu sunt daci.

          ”Baltici? Noi? ”

          Nu noi suntem baltici și nici dacii nu erau baltici. Eu am scris altceva: ”Grupul balto-slavic e un grup indo-european foarte vechi, dinainte de separarea proto-balticilor de proto-slavi.” Comparația între daci și lituanieni e destinată să ilustreze diferența între noi și daci. Nu suntem daci, suntem urmașii dacilor romanizați care au asimilat slavii.

          ”Ceangaii sut romani deznationalizati si trecuti la catolicism in Evul Mediu”

          Ceangăii sunt catolici pentru că maghiarii și secuii erau catolici în Evul Mediu. Nu au avut niciodată conștiință națională, deci nu poate fi vorba de deznaționalizarea lor. Dar ceea ce vorbesc ei o maghiară veche, nu o română veche. Atât timp cât au trăit mereu în Moldova, nu avea cine să-i maghiarizeze. Asta înseamnă că erau deja maghiari când au venit în Moldova.

          Iar Moldova are sute de mii de catolici autohtoni, care n-au nicio legătură nici cu ceangăii, nici cu maghiarii. Episcopia Cumaniei era catolică și era pe teritoriul actual al Moldovei dinainte de a se inventa statul Moldova. La invazia tătarilor din 1241, cumanii au fugit în Ungaria, iașii au fugit în Ungaria, dar moldovenii catolici n-aveau unde să fugă.

          • Harald iarăși rescrie istoria poporului român. Despre daci nici nu știm sigur dacă au existat, sursele sunt inexistente, ceva pe ici-colo nu spune nimic. Noi suntem urmașii Romei, nu avem nicio treaba cu dacii barbari.

          • Da, de acord.
            Numai ca deznationalizare inaintea de aparitia natiunilor, inseamna schimbarea limbii vorbite. Termenul de natiune este ciudat si relativ nou. Dar „deznationalizare” se foloseste si pentru perioadele anterioare.
            Ceangaii vorbesc o limba maghiara primitiva, corupta. Limba medievala pe care o vorbeau cand au plecat din Transilvania si au venit in Moldova. Nu stim cand si de ce au trecut la catolicism. Restul romanilor nu au facut-o! Si nici nu stim de ce au plecat. Probabil nu de bine.
            Kentum/Centum, aceeasi Marie, cu alta palarie. Depinde de grupul care foloseste terenul.
            (Cumanii care nu aveau avere si pozitii importante pe aici, au plecat. Ceilalti, de ce sa plece?)
            Inseamna ca am inteles gresit ideea cu originea baltica. (Desi grupul initial slav era in Centrul Europei, nu avea nici o legatura cu Baltica. -epoca bronzului-.)
            Dar :”Dacii făceau parte din grupul balto-slavic și vorbeau o limbă satem.” ?!!!
            In sfarsit, apreciez retractarea!

          • Se pare ca unii au dezvoltat o adevarata marota cu plecatul de la noi.
            Dacii pleaca, dacoromaii pleaca, cumanii pleaca etc.
            In schimb, in Pannonia vin sarmati, huni, avari, maghiari etc. si nu mai pleaca.
            Daca este asa de bine acolo si asa de rau aici, cum de atiti unguri si secui nu au plecat (dupa ww1) si nu pleaca?
            In rest, numai de bine!

            • @mongolul – așezarea cumanilor și a iașilor în Ungaria este clar documentată istoric. Până în ziua de astăzi, în Ungaria există regiunea Jászság (ținutul iașilor) și regiunea Kunság (Cumania, ținutul cumanilor).

              După ww1 erau 2,6 milioane de maghiari în regiunile care fuseseră în Imperiul Austro-Ungar, iar în prezent mai sunt cam 1 milion. Deci pleacă și ungurii, pleacă și secuii, au plecat și sașii, iar românii pleacă în număr și mai mare.

              Falsificarea istoriei nu va face românii să se întoarcă în România. E doar un reflex ceaușist.

  10. Die ethnische Identität der Siebenbürger Rumänen
    In Siebenbürgen bestand seit dem hohen Mittelalter eine Vielzahl an Gruppenidentitäten, die sich aus der Beziehung und Abgrenzung zueinander definierten und das Spezifikum des Landes ausmachten. Nur sehr allmählich entwickelte sich außerhalb der bis ins 19. Jahrhundert dominanten Ständeordnung ein Selbstbewusstsein der heute mit Abstand zahlreichsten Bewohner des Landes: der Rumänen. Sorin Mitu untersucht die Entstehung des Selbst- und des Fremdbildes dieser Gruppe und die Rolle, die Latinität und Konfession dabei spielten. Er vergleicht die Rumänen auch mit den Nachbar-Ethnien der Ungarn, Deutschen und Roma sowie mit den Juden. Mit dieser für Rumänien methodisch völlig neuartigen, von überkommenen Mythen der nationalen Geschichtsschreibung befreiten Analyse bietet sich Mitu der mitteleuropäischen und westlichen Historiographie als kompetenter und ernstzunehmender Gesprächspartner an.

  11. Nu ma fost, nu suntem și nu vom niciodată prieteni, sau amici cu ungurii…nici măcar relații amicale nu vom aveam Explicația e simplă și eternă: nu poți avea relații normale, cu cineva care te urăște de moarte ,îți dorește dispariția și permanent vrea să-ți fure o bucată din țară. TOȚI ungurii din România sunt anti-români și pro Ungaria, doar că unii o ascund. Se prefac că nu au nimic în comun cu Ungaria, dar dacă ești destul de abil să îi abordezi, (vorbind de rău România, sau declarând că Ardealul e de drept al ungarieiy, vei vedea imediat reacția).
    Asta pentru a nu vorbi de crimele și masacrele comise de spurcați împotriva românilor din Transilvania, care din păcate și acum au atitudine de iobagi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sorin Mitu
Sorin Mitu
Istoric și clujean. Profesor universitar. Director al Departamentului de Istorie modernă, Arhivistică şi Etnologie al Facultății de Istorie şi Filosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj. 42 volume publicate, la edituri din România, Ungaria, Austria, Germania, Spania și Canada. Printre acestea se numără: - Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Buc., Humanitas, 1997 - National Identity of Romanians in Transylvania, Budapest–New York, Central European University Press, 2001 - Die ethnische Identität der siebenbürger Rumänen. Eine Entstehungsgeschichte, Köln– Weimar–Wien, Böhlau, 2003 - Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi, Polirom, 2006 - Ungurii despre români. Naşterea unei imagini etnice, Iaşi, Polirom, 2014 - La Historia de Asia Moderna. Desde los Grandes Descubrimientos Geográficos hasta la Primera Guerra Mundial, Madrid–London–New York, Niram Art Editorial, 2014 - Die Rumänen aus ungarischer Perspektive: Entstehung eines ethnischen Bildes, Wien, New Academic Press, 2017 - De la Burebista la Iohannis, Iași, Polirom, 2017 - Enciclopedia imaginariilor din România, vol. III: Imaginar istoric, Iași, Polirom, 2020

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

Un nou volum semnat de Mihai Maci. Îl puteți achiziționa de aici

Foarte rar mi-a fost dat sa citesc o carte atat de neinduratoare cu realitatea imediata, in acelasi timp atat de logica si de riguroasa in demonstratii. Da, Mihai Maci n-are solutii pentru impostura generalizata din sistemul universitar romanesc sau din cercetare; dar o vaneaza splendid si necrutator in toate cotloanele unde se ascunde si o fotografiaza impecabil, aratandu-i originile si semnificatia sociala. Da, recunoaste ca nu stie cum ar trebui recuplata cultura de invatamant, nu mai spera ca s-ar putea ingradi dezastrele produse limbii romane de utilizarea device-urilor digitale, nu poate decat consemna declinul ireversibil al culturii inalte, dar si al satului traditional si al „familiei traditionale”: dar cat de magistral si, mai ales, lipsit de complezenta sentimentala completeaza fisele sociologice ale principalelor mutatii sociale si culturale din ultimele decenii! Ce-i de facut, totusi? Atata (si e deja mult), crede el: sa privim drept in ochi dezastrul si sa-i punem interogatiile esentiale: „Inainte de-a da raspunsuri, se cuvine sa punem intrebarile”. – Andrei Cornea

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro