Trăim vremuri tulburi şi cel puţin complicate, pline de incertitudine şi angoase securitare. Rusia președintelui Putin pare că reușește să obțină ceeea ce și-a propus, ajutată de bunăvoinţa extremă a lui Donald Trump, despre care circulă zvonuri că ar avea relaţii speciale cu liderul rus, de ani de zile, mai precis de când era doar un om de afaceri american care vizita Moscova şi se întâlnea cu cine avea el chef. Abia peste câteva zeci de ani, când arhivele ruse şi americane se vor fi deschis, vom şti exact cum se explică atracţia şi sentimentele amicale pe care liderul american le demonstrează zilnic faţă de dictatorul rus.
Cred că simpla fascinație a lui Trump faţă de conducătorii de mână forte (strongmen) nu explică decât parţial relaţia sa atât de apropiată cu Putin. Și Xi Jinping e un lider dictatorial și extrem de puternic, iar laudele lui Trump la adresa acestuia îmi par doar o metodă de a îi adormi vigilența. Recent, fostul ambasador american la Moscova, Michael Mc Faul, scria în prestigiosul jurnal online The Atlantic un articol extrem de lucid şi de trist intitulat „Succesul tragic al putinismului global”.[i] Ideea generală a articolului este că profitând de epuizarea fizică şi psihică a armatei ucrainene și de sprijinul politic pe care noul președinte american îl arată față de Rusia, Putin se apropie de realizarea obiectivului său din februarie 2022, cucerirea teritoriilor ucrainene populate majoritar de ruși și schimbarea regimului de la Kiev. Un adevărat semnal de alarmă de la un bun expert în Rusia. Autorul e totuși optimist și afirmă în final că forțele liberal-democratice, deși se află în declin global, au puterea încă de a se reorganiza și a învinge în lupta contra mișcărilor transnaționale bazate pe naționalism iliberal. Democrația mai poate triumfa contra autocrației. La fel s-a întâmplat în epoca interbelică și in anii 70 ai trecut, perioade de succes al regimurilor non-democratice radicale, urmate apoi de revenirea Occidentului liberal.
Într-adevăr, ultimii ani par să reprezinte o succesiune de evenimente care l-au avantajat pe Putin: de la succesul unor partide şi lideri suveranişti în Europa, la preluarea puterii în SUA de către Trump şi republicani, decizia unor lideri de junte militare din Africa subsahariană de a înlocui prezenţa franceză cu cea rusă, pare că destinul sau divinitatea pregătesc etapele succesului putinist, conform unei strategii de durată ce vizează anularea a ceea ce dictatorul numește marea tragedie a anilor 90, adică sfârşitul URSS. Iar liderul rus desigur că este tot mai sigur de steaua lui norocoasă, crede în declinul Occidentului, în sprijinul masiv chinez, în naivitatea strategică și erorile comise de Trump, în imposibilitatea Europei de a se uni rapid şi eficient contra lui. E atât de sigur că vântul îi bate în pânze încât la negocierile cu americanii, doar se preface că ar dori şi el pacea. Punând condiţii maximaliste, echivalente cu capitularea necondiționată a Ucrainei, se asigură că în orice situaţie Rusia va ieşi câștigătoare. Fie Kievul acceptă condiţiile umilitoare, la presiunea americanilor, fie rezistă şi va fi înfrânt la un moment dat, iar Rusia va ocupa şi toată coasta Mării Negre, până la gurile Dunării. Că asta se va întâmpla în 2026, 2027 sau 2028, Putin şi cercul său de putere manifestă răbdare, ştiind că au la dispoziție destui soldaţi şi destule resurse să continue războiul chiar la o rată de minim 20.000 de militari morţi lunar, deci peste 200.000 pe an. Lipsa lui de empatie şi de grijă faţă de viaţa supuşilor săi (da, supuşi, nu cetăţeni, regimul de putere personală al noului ţar i-a adus în situaţia respectivă) aduce aminte perfect de ţarii ruşi şi de Stalin care au trimis la moarte, pe câmpul de luptă milioane de tineri ruşi. Că nu dă două parale nici pe vieţile ucrainenilor, pe care îi urăşte şi cărora vrea să le desființeze ţara, aceasta e la fel de evident. Pentru Putin, ucrainenii sunt nişte ruşi periferici, rebeli şi trădători, deci îşi merită soarta. Are exact mentalitatea unui împărat roman sau persan care își trimitea trupele să moară spre a înăbuși revolta disperată a unor provincii exploatate sălbatic. Istoria imperiilor e plină de asemenea lupte contra periferiilor rebele, soldate cu războaie de recucerire şi cu masacre teribile, alteori cu implozia acelor imperii, sub efectul cumulat al mai multor factori destabilizatori. Războiul lui Putin contra Ucrainei e un război de tip (neo)colonial, scopul fiind subjugarea unei provincii de către un imperiu, provincie care a reușit anterior să își obțină cumva independența.
Când America nu mai privește spre Europa cu simpatie și încredere
Ultima perioadă ne-a adus în fața unei situații pe care în toți acești ani am prezentat-o ca pe un simplu scenariu, poate nu cel mai probabil. SUA pare tot mai apropiată de Rusia, coșmar geopolitic al majorității statelor UE și NATO. Recent, în negocierile cu Trump, Putin se pare că ar fi cerut nu doar regiunile Donețk si Luhansk în întregime dar și Odessa, provocând inclusiv anxietatea liderului turc Erdogan. Turcia e stat NATO dar a căutat constant în ultimele decenii relații pozitive cu Rusia, punând mai mult preț pe stabilitatea regională decât pe participarea la acțiunea NATO de containment față de Rusia. Economic, Ankara profită mult de pe urma accesului la gazele rusești și la piața acestei țări. Dar liderul turc nu uită modul în care rușii s-au purtat cu minoritatea tătară, musulmană, din Crimeea ocupată. Și nu va recunoaște anexările teritoriale ilegale ale Rusiei.
Dacă Zelenski nu acceptă propunerile lui Putin, în ciuda solicitărilor lui Trump, care își dorește pacea cât mai rapid și cu orice preț (sperând și la un premiu Nobel), atunci Ucraina rămâne fără ajutor militar american, fără acces la intelligence prin satelit. S-ar baza doar pe ajutorul europenilor și al altor națiuni democratice, puține la număr. Dacă le acceptă, renunță voluntar la aderarea la NATO, se dezarmează, nu mai poate recruta soldați și nu mai poate lovi infrastructuri energetice și industriale critice ale Rusiei, nici măcar nave militare în Marea Neagră. Ucraina devine o albină fără ac. Cu teritoriul grav amputat, va aștepta să vină investitorii americani iar SUA să ofere implicit garanții de securitate, cu sau fără soldați străini desfășurați ca forțe de menținere a păcii pe noile granițe cu Rusia. Desigur, statele europene (membrele UE si Marea Britanie) pot compensa parțial lipsa ajutorului militar american dar nu la nivelul necesar. Le va lua timp şi va fi nevoie de consolidarea unităţii de acţiune în plan strategic. Între timp, Ucraina are dificultăți tot mai mari în a rezista pe actualele linii de front. Chiar dacă se va adauga şi Turcia, tot nu va exista pe termen scurt o coaliţie de voinţă suficient de puternică spre a speria Rusia şi a o determina să acţioneze cu maximă prudenţă.
Paradoxul e că cel mai puternic stat NATO, singurul de care Rusia chiar se teme, ajunge să caute o înțelegere cu aceasta, dorind să anuleze ca prin farmec, folosind chimia liderilor (şi legăturile lor încă greu de elucidat), mecanismul de dilemă a securității. Probabil că mulţi dintre analiştii relaţiilor internaţionale, mai ales cei obișnuiți să recurgă şi la teoriile relaţiilor internaţionale, sunt acum uimiţi de felul în care schimbarea de leadership de la Washington a adus în prim plan un politician şi anturajul său, dornici să facă uitate vechile conflicte şi percepţii de teamă reciprocă dintre SUA şi Rusia, de asemenea conflictul de valori. Să nu uităm că statul rus a fost inclus în mai multe strategii naţionale de securitate ale SUA ca al doilea adversar potenţial, după China. Inclusiv în NSS 2017, document asumat de președintele Trump în primul său mandat.[ii] Acum brusc, liderul american, susţinut de oficialii recent numiţi de el, ne spun că nu există motive de duşmănie şi teamă între Moscova şi Washington şi că totul se poate negocia. Se șterge cu buretele tot ce dăunează construirii unor relații noi, de cooperare și încredere. De parcă încrederea în relațiile internaționale se câștigă de pe o zi pe alta și nu în ani sau decenii. În acelaşi timp, Europa unită este privită cu iritare de leadership-ul american, criticată pentru că nu alocă destul pentru propria apărare şi acuzată absurd că ea încă de la origini a avut ca scop central să lovească în interesele americane.[iii]
Discuţiile până acum sterile ale lui Trump cu Putin caută să asigure o împăcare de durată a intereselor şi sferelor de influență ale celor două puteri, spre a permite SUA să se concentreze pe China şi în speranța deşartă că America ar putea detaşa Rusia de China. Toţi experţii serioşi în politica externă a Rusiei şi Chinei afirmă că probabilitatea unui succes tinde spre zero. Un asemenea acord nu ar acoperi şi Europa, aşadar statele UE şi cele europene din NATO, sunt lăsate să caute propriile soluții spre a contrabalansa Rusia. Trump nu le spune europenilor să renunțe la înarmare, din contră, pare să se bucure că europenii se înarmează masiv și astfel SUA economisește bani la bugetul NATO, dar nici nu afirmă că e gata să le sară în ajutor. Temerile că SUA va abandona NATO cresc pe zi ce trece, mai ales că a apărut și zvonul că America va renunța la conducerea SACEUR, lăsând-o europenilor, ceva imposibil de anticipat până de curând. Nici măcar investirea unui procent de peste 3% din PIB pentru apărare nu mai e o garanție suficientă.
Aşadar, dacă americanii se vor retrage gradual sau abrupt din NATO, europenii ar putea lua în calcul să reconstruiască un nou NATO doar cu Canada ca reprezentantă a continentului american, eventual să încerce să coopteze gradual Japonia şi Coreea de Sud într-un nou format extins de apărare colectivă. Vom miza pe faptul că un grup de naţiuni însumând poate peste 600 de milioane de locutori şi dotate cu arme moderne, tehnologii sofisticate, economii performante, un bazin uman vast, va fi capabilă să descurajeze planurile lui Putin și ale urmașilor acestuia la cârma statului rus. Însă o asemenea entitate defensivă va deranja cu siguranță nu doar Rusia ci și China, iar aceasta va pune presiune pe Franța, Germania, Ungaria, să îi blocheze formarea. În cadrul UE, nou creatul post de comisar european pentru apărare ar urma să ofere un imbold pentru efortul comun de înarmare și acceptare a unei strategii comune de transformare a Europei într-o entitate defensivă cu capacități de acțiune și bază materială semnificative. Documentul Joint White Paper for European Defense Readiness 2030, adoptat acum câteva zile, e văzut ca o bază de plecare utilă pentru coagularea eforturilor naționale în sectorul apărării în vederea consolidării defensive la nivel european.
Cum va acționa Rusia și cum putem preveni un dezastru?
Politica externă și de securitate a Rusiei este generatoare de mari angoase în rândul statelor UE, mai ales a celor care au graniță terestră sau maritimă cu ea. Rusia nu a clacat sub efectul sancțiunilor fără precedent impuse de Occident, ea are acum acces la piețele statelor BRICS, grupare din care face parte. Mai ales relațiile comerciale cu China și India o ajută să reziste economic și chiar să aibă destui bani pentru a se înarma masiv și a suporta efortul de război. Regimul putinist a reușit să obțină noi teritorii în Ucraina și a eliberat majoritatea regiunii Kursk, fără a mobiliza masiv propria populație, folosind mai ales deținuți, mercenari și soldații trimiți de Coreea de Nord. Va veni și momentul în care Putin va dispărea fizic si va fi înlocuit la cârma Rusiei. Putem oare miza pe o conducere mai calmă și mai dispusă la compromis, dornică să reia comerțul cu statele UE și să renunțe la violență, fie ea și sub formă de conflict hibrid?
Există riscul clar să urmeze tot un conducător naționalist, dur, adept al acelorași proiecte geopolitice expansioniste, dornic să continue lupta pentru dominarea Europei de Est? Fără discuție că da. Un interviu recent cu Vladislav Surkov, fosta eminență cenușie a lui Putin, publicat de jurnalul L’ Express, ne arată că Putin și cei de care ține cont au viziunea unei Rusii care se întinde exact până acolo unde vrea, ajutată de forța ei militară, culturală, de destin și divinitate. Lumea rusă este peste tot, ne asigură acesta, oriunde există influență rusească de orice fel. „Ne vom extinde așadar în toate direcțiile, atât de departe cât va dori Dumnezeu și cât vom avea puterea.”, după care a continuat: „Important este să nu ne pripim și să nu atacăm o bucată prea mare”.[iv] Sunt cuvintele celui care a fost cândva ideologul principal al liderului rus. Desigur că ne putem gândi că sunt și voci mai temătoare și mai pragmatice în anturajul lui Putin dar e probabil că se manifestă în surdină sau deloc.
Se discută enorm în cercurile de reflecție strategică ale NATO și UE de faptul că e probabil ca un Putin victorios în Ucraina să preia rapid și Moldova (e suficient să aducă la putere pioni ai săi și să schimbe regimul politic), apoi să încerce să desprindă și un stat baltic din Occident, spre a reda gloria Rusiei de altă dată și a recupera teritorii despre care el crede că aparțin poporului rus. România ar putea fi și ea vizată, în cazul în care va fi considerată o pradă accesibilă. Mai e Rusia capabilă de un asemenea efort, după peste trei ani de război de uzură și pierderi umane și materiale colosale? Țara pare epuizată în plan uman, deși material are capacitatea de a participa la un nou război. A pierdut cele mai bune trupe pe care le avea anterior anului 2022, a recrutat forțe care se impun mai ales prin număr și uzură. Nu știm ce este în mintea lui Putin, ce calcule își face, presupunem că acționează în paradigma actorului rațional. Așadar vrem să credem că nu va risca un război devastator cu Occidentul, mai ales un conflict nuclear. Dar dacă perspectiva ca SUA să lase Europa singură îi creează acestuia iluzia că poate timora UE, eventual poate declanșa un război preventiv, spre a închide fereastra de oportunitate a Europei unite, care are un potențial uman, militar, economic și tehnologic clar superior Rusiei? Doar în ce privește armele nucleare stă mai bine statul rus decât țările europene. Dar europenii își pot construi și ei arme nucleare în zece ani, iar cele care deja au așa ceva, Franța și Marea Britanie, pot desfășura în Europa central-estică asemenea arme. Pentru Rusia ar fi vital să nu ne ofere acest timp, știind că ulterior nu va mai putea ataca, riscurile fiind imense. De aceea, cu o Europă rămasă fără sprijinul SUA, fără NATO sau cu un NATO mult slăbit, riscul să tentăm Rusia la un atac anticipat crește cu fiecare zi, asta dacă un eveniment important si acum greu previzibil nu va stopa cumva eforturile statului rus de a sparge bariera geopolitică ce îl ține departe de Europa de Est, de gurile Dunării și de controlul țărmului estic al Mării Baltice. O lovitură de stat la Moscova, urmată de instabilitate și un eventual război civil ar fi o asemenea lebădă neagră. O pandemie devastatoare ar putea fi o alta. Știm că Rusia a mai trecut prin haos intern, război civil și fragmentare teritorială temporară, după care și-a revenit. URSS s-a descompus, Rusia ar putea să îi calce pe urme deși e mult mai omogenă în plan etnic și condusă în mod extrem de centralizat (celebra verticală a puterii).
O schimbare de paradigmă?
Rămâne de văzut dacă e mai bine să stăm și să așteptăm ca istoria să ne fie favorabilă, cu evenimente având o probabilitate matematică scăzută de a se întâmpla, sau putem contribui și noi, europenii, la slăbirea Rusiei din interior, chiar prin subversiune, infiltrare, război hibrid. Poate că e timpul să fim puțin mai machiavelici decât până acum. Desigur, avem state precum Ungaria sau Slovacia, care nu ar accepta o asemenea transformare a politicii de securitate a UE. Negocierile și discuțiile trebuie să se facă în mod discret, spre a nu ajunge si la urechile lui Putin.
Închei prin a spune că dependența de SUA a apărării europene este un fapt evident și va necesita mult timp spre a avea o Europă a apărării capabilă să se protejeze singură sau cu alți aliați, contra Rusiei. Momentan nici planul ‘ReArm Europe’ , dezvăluit pe 4 martie de șefa Comisiei Europene nu a fost acceptat ca denumire de toți membrii Uniunii, fiind înlocuit cu varianta Readiness 2030. Premierii Spaniei și Italiei s-au temut de un exces de violență și militarism, la nivel verbal. Evident, Putin se amuză în sinea lui văzând cât de prudenți și pacifiști sunt europenii, cum suflă și în iaurt.
Așadar da, trebuie să continuăm să ne înarmăm mai mult si mai bine, noi europenii, să ne unificăm la nivel decizional cât mai mult posibil, să producem toate tipurile de arme și muniții prin specializare, pe țări, nu să fabricăm toți din fiecare categorie, spre a evita risipa. De asemenea să ajungem la un nivel de mobilitate militară extrem de ridicat. Centralizarea și unificarea deciziei în politica externă și de securitate îmi par singura decizie rațională acum. Evident, păstrarea NATO în forma actuală este un obiectiv esențial, în măsura în care este fezabil. Rusia și China sunt state hipercentralizate, astfel că a rămâne fragmentați ca până acum ar fi o decizie suboptimală, pe termen lung. Eficiența de grup e posibil să ajungă mai valoroasă decât pura păstrare a suveranității naționale. Iar noua Cartă Albă a apărării adoptată la nivelul UE trebuie să fie un reper. Trebuie să fim capabili să schimbăm radical paradigma de securitate în care acționăm. Iar, în așteptarea unei păci negociate în mod demn, sprijinirea Ucrainei trebuie să continue, fie și fără SUA, pentru că a lăsa această țară nesprijinită, la cheremul Rusiei, nu ne va fi de folos. Putin ne consideră adversari pe noi, cei din UE, și orice retragere strategică la vest de granițele Uniunii nu va fi percepută ca un gest de conciliere ci ca unul de slăbiciune și teamă.
(articol publicat inițial pe platforma Centrul Politic)
[i] Michael Mc Faul, The Tragic Success of Global Putinism, 10 martie 2025, https://www.theatlantic.com/international/archive/2025/03/tragic-success-global-putinism/681976/
[ii] „China and Russia challenge American power, infl u ence, and interests, a empting to erode American security and prosperity. They are determined to make economies less free and less fair, to grow their militaries, and to control information and data to repress their societies and expand their influence”. „National Security Strategy of the USA”, https://trumpwhitehouse.archives.gov/wp-content/uploads/2017/12/NSS-Final-12-18-2017-0905.pdf, December 2017, p. 2,
[iii] “The European Union was formed in order to screw the United States. That’s the purpose of it, and they’ve done a good job of it” a afirmat Donad Trump pe 27 februarie a.c., într-o postare pe X.
[iv] Charles Haquet et Léo Vidal-Giraud,Vladislav Sourkov, le vrai mage du Kremlin : „La guerre en Ukraine permettra de séparer les brebis et les boucs„, 19.03.2025,
Din păcate, precipitarea evenimentelor în politica internațională prinde România cu chiloții în vine: nu avem autorități capabile și credibile, nu avem bărbați de stat cu caracter și viziune, nu avem o populație educată, instruită și coezivă, în majoritatea ei, nu avem justiție funcțională, deficitul balanței comerciale a României crește, partidele politice sunt niște glume sinistre. Toate astea, în condițiile în care contextul geopolitic și reașezarea factorilor de putere ne obligă să gândim și să ne mișcam cu talent.
De fapt, națiunea română are ocazia să arate (da)că înțelege, își dorește și merită democrația. Dăm un examen, de care depinde parcursul României în viitor. Dacă prezența la vot e mare, indiferent ce iese din urne, măcar știm ce-și dorește majoritatea.
Vom afla mult mai repede ce e cu Trump: cand negocierile se vor sfarsi si va impune un anumit gen de pace.
Oricum, UE si U nu sunt obligate sa respecte ordinele sale, daca sunt in favoarea Rusiei lui iubite.
„Putin pare că reușește să obțină ceeea ce și-a propus, ajutată de bunăvoinţa extremă a lui Donald Trump, despre care circulă zvonuri că ar avea relaţii speciale cu liderul rus, de ani de zile, mai precis de când era doar un om de afaceri american care vizita Moscova şi se întâlnea cu cine avea el chef.”
Iata in sfirsit un articol documentat, bazat pe fapte reale, o gindire clara cu concluzii pe masura „Eficiența de grup e posibil să ajungă mai valoroasă decât pura păstrare a suveranității naționale”
Hai la lupta cea mare
Rob cu rob să ne unim
Și internaționala
Prin noi să o făurim
Haideți, domnule, renunțați la ironiile astea răsuflate! Ce e de demonstrat în evidența pe care o vede toată lumea? Ca Trump are o relație specială cu Putin este un fapt. Ca relația ar putea fi mai mult decât atât, iar Krasnov chiar există o vom afla, poate, în viitor. Autorul nu spune nimic mai mult. Dumneavoastră pe ce fapte reale vă bazați când refuzați această posibilitate?
In privința lui Trump am neplăcuta senzație a unui hoitar care așteaptă să moară prada ursului, pentru a se alege și el cu ceva. Nu-mi pot explica altfel repetatele reformulări ale tratatului privind pământurile rare, pe care administrația trump vrea să îl impună ucraineanului în schimbul unui ajutor insuficient și probabil ineficient în final.
Ce profetic a fost un domn rarait acum mai multi ani „De la alegerea sa în 2017, Macron a promovat ideea ca Uniunea Europeană să fie mai independentă în privinţa securităţii şi să nu mai depindă doar de protecţia militară a SUA moştenită din Al Doilea Război Mondial.” Pe de alta parte Trump se asteapta sa mai cumpere cineva arme americane prea sofisticate? si sa le foloseasca doar daca nu le dezactiveaza vreun presedinte razgaiat si capricios? Europa trebuie sa aplice tactica brutala a oricarei batai cu derbedei, loveste primul tare, dureros si napraznic astfel incat sa se clatine si sa se gandesca de 3 ori daca merita sa isi riste chiar existenta. Confisca toti banii oligarhilor si cei banuiti ca sunt ai lui Putin. Inventeaza cu dovezi perfect „autentice” un complot de palat , aresteaza toti spionii cunoscuti in Occident…treci in ofensiva!
paradigm shift = a situation in which the usual and accepted way of doing or thinking about something changes completely.
In traducere foarte libera, o situatie in care se impune intoarcerea armelor. De ce instrumentar ai nevoie ca sa determini momentul optim pentru intoarcerea armelor? De mai nimic: o simpla girueta iti arata noua cale luminoasa in orice moment. Cind esti suficient de hotarit, pui de o mica lovitura de palat, tzak-pak si… comunicatul de mare importanta pentru Tara poate fi scos din safe-ul diplomatiei romanesti si citit la Antena 3.
Hai ca ne stim la astea. Campioni olimpici sintem. Protocronisti, nu ca altii, incremeniti in proiect.
Un articol de bun simt. Sper ca ideile lui sa fie insusite si de “pro Europenii” care candideaza la presedentie.
Stimate autor – Nu exista teritorii ucrainiene cu populație majoritar rusă. S-au creiat teritorii ucrainiene samavolnic ocupate de Puțin unde cetățenii ukrainieni au fugit din calea rusnacilor, au fost uciși, deportați sau obligați de ocupant să se declare ruși ! Recentul ordin al lui Puțin cere ca “toți ukrainienii” rămași în zonele ocupate să se înregistreze ca “cetățeni ruși”, sau să părăsească imediat zonele ocupate! Și așa au făcut rusificarea ! Iar Trump și “ai lui specialiști” ne propun ca banditul de la Kremlin să organizeze referendumuri ca populația să aleagă unde vrea să locuiască – în Rusia sau Ukraina !!!! Se vede clar crasa ignoranta a “specialiștilor Trump” ! Noi ne amintim de zicerea tătucului Stalin : Nu cine votează are importantă – Importantă are cine numără voturile ! Să ne întrebe pe cei care au trait, sau măcar au certe informații de la mai vârstnicii din familie despre “Marea votare din 1946” !!! Votare falsificata care a deschis drumul tarii spre groapa comunista.
Într-adevăr, chiar și în Donbas majoritari sunt ucrainenii. În regiunile rurale se vorbește preponderent ucraineană. Numai în orașe se vorbește rusă, deși și acolo sunt majoritari ucrainenii. Explicația este simplă: după război sovieticii au adus ruși să fie șefi peste uzine, peste secții, peste echipele de muncitori, peste toate birourile administrative. Astfel limba rusă s-a impus de la sine, deși peste 60% dintre cetățenii acelor orașe sunt ucraineni.
Un articol scris cu simt de raspundere, complet, si fara exagerari. Un singur lucru as adauga: vidul lasat de SUA, nu avem cum sa-l acoperim in mod direct. Majoritatea aliantelor militare sunt asimetrice, ai un stalp al puterii care coordoneaza tot, iar ceilalti participanti sunt doar forte executive nu decidente. Astfel, plecarea SUA nu poate fi acoperita cu o singura conducere militara, pentru ca nu are cine sa-si asume acest rol. Fiecare tara are doctrina ei militara, trupe nealiniate la aceleasi standarde(cu toate exercitiile), iar lantul de comanda este multilingv. Ca urmare coeziunea nu poate fi similara. Ori incercam sa facem o armata UE pe ramasitele NATO, ori transformam UE in SUE si atunci putem impune toate regulile militare din acelasi centru fara mult deranj. Inca un lucru rau care se intampla daca SUA isi ia jucariile si pleaca acasa, este ca Europa nu are nici macar 20% din lantul logistic al SUA, iar mutarea trupelor si a echipamentelor pe continent va fi extrem de lenta, nu se va mai putea pune problema de interventii rapide. Ca urmare trebuie foarte mult crescute investitiile de aparare in flancul de est (care este oricum asimetric) pana la nivelul in care pot fi respinse atacuri pe durata de deplasare a fortelor de aparare ale aliantei