Simona Bondoc- Portretul unei doamne

Pentru spectatorul de teatru de cursă lungă care am fost, numele binecunoscutei actrițe Simona Bondoc se înscrie în categoria „permanențe”.

Nu aș putea spune cu exactitate când am văzut-o pentru întâia oară. Sigur e doar că evenimentul s-a petrecut cândva, demult,  în vremea copilăriei, pe când eram deja un spectator constant nu doar al spectacolelor de teatru de televiziune ce se difuzau regulat în fiecare marți, ci și al emisiunilor gen recital de poezie care, și ele, însemnau repere sigure ale programelor din anii 60-70 ale TVR. Și nu e vorba despre poezie de propagandă, de preamărire a așa-zișilor mari conducători, a auto-proclamaților genii ale Carpaților.

Avantajată nu doar de frumusețe, de o ținută impecabilă, ci și de o voce inconfundabilă, Simona Bondoc și-a câștigat, justificat, dreptul de a fi cu regularitate invitată în programele Televiziunii. Am admirat-o încă de atunci.  

Știu însă sigur când am văzut-o cel mai recent pe Simona Bondoc pe scenă. În noiembrie 2018, cu ocazia Festivalului de Teatru Clasic de la Arad, în oferta căruia a figurat și spectacolul cu celebra piesă polițistă Cursa de șoareci, spectacol regizat de Erwin Simsensohn, aflat în repertoriul curent al Naționalului bucureștean. Am scris atunci o cronică – a apărut în, din păcate, azi dispăruta revistă Yorick. Primul lucru pe care l-am lăudat, odată ajuns la capitolul “distribuție”, a fost modul în care actrița Simona Bondoc o aducea pe scenă pe doamnă Boyle. O femeie în vârstă, de orice nemulțumită, iscoditoare, antipatică, poate chiar deliberat antipatică,  și prima care intuiește că ceva nu este în regulă în desfășurarea întâmplărilor. Desigur, știam că d-na Bondoc face parte din așa-numita “categorie a actrițelor de vârstă”, însă pentru nimic în lume nu aș fi putut spune că a trecut de ceva vreme pragul celor 8 decenii, din care mai bine 6 dedicate teatrului.

Nu încape, așadar, nici cea mai mică urmă de îndoială, că Simona Bondoc binemerită o carte. Ea deja există, se cheamă Câteva gânduri, a apărut, în excelente condiții grafice, la editura Ecou transilvan (Cluj-Napoca, 2020) și i se datorează lui Ion Moldovan. Adică aceluiași mare împătimit de teatru care, mai întâi, în cărți în care a antologat interviuri  cu diverse personalități ale muzicii și ale Thaliei, pe urmă în volume consacrate unor personalități anume a făcut enorm în vederea conservării, chiar a recuperării memoriei teatrului românesc. Lui Ion Moldovan i se datorează cărți având personaje de primă mărime ale teatrului românesc. De la Grigore Vasiliu-Birlic la Carmen Stănescu, de la Valeria Gagealov la Lucia Mureșan și Adela Mărculescu. Unora le-am scris prefețele sau câteva cuvinte de recomandare, asupra altora am zăbovit în cronici.

Câteva gânduri este prefațață de binecunoscutul critic de film Irina-Margareta Nistor. Aceasta în pofida faptului că cinematograful nu a fost din cale afară de generos cu Simona Bondoc. Din păcate, nu este vorba despre o omisiune singulară a celei de-a șaptea arte în România. Irina Margareta Nistor nu este doar și un foarte bun și constant spectator de teatru, ci și o excelentă traducătoare de texte destinate scenei.  Așa cum sunt  Anna Karenina de Helen Edmundson ori deja menționata Cursă de șoareci. Simona Bondoc a jucat în spectacolele prilejuite de aceste traduceri. În plus, Irina Margareta Nistor se dovedește, în fiecare rând, în fiecare cuvânt al sus-menționatei prefețe un admirator sincer și frenetic al protagonistei cărții.

Volumul a adoptat formula interviului menit să rememoreze anii formării (așa că povestea începe cândva, în perioada României interbelice, aceea cu familii denumite pe urmă mic-burgheze, cu școli serioase și cu reguli bine precizate), anii facultății, cei ai debutului pe scena Naționalului bucureștean, cele mai multe pagini fiind dedicate, firesc, marilor succese. Se vorbește și despre rolurile din filme ca și despre cele din spectacolele de teatru radiofonic și teatru de televiziune. Multe dintre ele de excepție. Se refac astfel, cum scrie însăși Simona Bondoc într-un preambul având același titlu ca și cel al cărții, ”decenii pline de încercări, dorințe, bucurii, satisfacții și destule amărăciuni, inerente unei profesiuni făcute din pasiune”. Ion  Moldovan pare a ști dacă nu chiar totul, măcar foarte multe lucruri, chiar detalii,  dinainte. Este ceea ce se cheamă un intervievator bine pregătit, care se pliază perfect dorințelor intervievatei. O intervievată ce nu a dorit defel ca volumul Câteva gânduri să fie un exercițiu de egolatrie. Nici unul al decontării supărărilor. Al inutilelor puneri la punct. De fapt, Simona Bondoc vobește despre sine, dar în egală măsură, și despre alții. Cu respect, cu eleganță, cu gratitudine, cu înțelegere. Se deapănă amintiri despre înaintași, despre profesori ( se întregește astfel portretul de excelentă profesoară de arta Teatrului a Beatei Fredanov), despre marii artiști pe care doamna Bondoc i-a găsit la Național (căreia i-a fost fidelă pe tot parcursul carierei), despre colegii de generație, despre generațiile tinere. Nici urmă de bârfă, de resentimente, de devorare de “carne dulce de coleg’’. Chestiune de educație, dar și de , hai să-i spunem, igienă a vieții.

Oameni din breaslă (Sanda Manu, Valeria Gagealov, Rodica Popescu-Bitănescu,  Dan Puric, Lari Giorgescu, ș.a. m.d.), dar și din afara ei (Georgeta Filitti, Ilinca Dumitrescu, Paula Romanescu, etc) întrerup, periodic, interviul. Se desăvârșește astfel ceea ce aș numi portretul unei doamne.   

Ion Moldovan-  SIMONA BONDOC- CÂTEVA GÂNDURI; Editura Ecou transilvan, Cluj-Napoca, 2020