sâmbătă, mai 25, 2024

Sindromul Babel (din nou despre data Paștilor)

În migrația lor spre Vest, ajungând în câmpia Șinar în căutarea unui trai mai bun – pe care l-au găsit în noua viață de agricultori și păstori în întinderile nesfârșite de pământuri fertile, irigate la timp de râuri și ploi abundente – triburile umanității primitive de care se pomenește în textul din Geneză 11 au început să sufere de o anumită nostalgie față de viața de dinainte de descălecatul lor în ținutul de șes.

Nostalgia muntelui

Hărțile arată că, la răsărit de Șinar e lanțul muntos ce se cheamă Zagros, în Iranul de azi. Nostalgia muntelui era nu doar nostalgia traiului de zi cu zi în acel „arhipelag vertical”, cum numea un antropolog viața în spațiul montan, [1] ci și nostalgia prezenței imense și covârșitoare a muntelui, care imprimă ordine spațiului, timpului și oamenilor și care le oferă acestora o metaforă a forței, maiestății și eternității transcendentului, precum și o metaforă a ascensiunii ca practică spirituală umană. Așa se face că, din teama de a nu fi dispersați și rătăciți în vastele întinderi ale acelor șesuri mlăștinoase, triburile au hotărât să-și construiască ei înșiși ceva care să înlocuiască experiența pierdută a muntelui: un turn, un zid de cetate, și un nume pentru ei înșiși. Motivația e, desigur, paradoxală, întrucât primul lucru pe care îl face un zid este să separe, să creeze diferență, nicidecum unitate.

La prima vedere, mica narațiune din Geneză 11 sună ca o fabulă sau o snoavă menită să le explice copiilor de unde se trage puzderia de limbi a umanității. La o privire mai atentă, textul are atributele unui mit în sensul antropologic al termenului [2], de istorie arhetipală care trimite la adevăruri și sensuri profunde legate de existența umană.

Hybris-ul spiritual al triburilor postdiluviene nu a fost (doar) turnul în sine, ci toate trei elementele laolaltă: zidul, zigguratul și numele. Hybris-ul a fost acela de a institui o ordine a lumii și o iconomie făcute de mâna omului, iar consecințele acestuia sunt la fel de prezente și azi.

Răul arhetipal

Sindromul Babel e sindromul diviziunii care, de milenii, afectează dureros umanitatea și nu se reduce la o problemă lingvistică (faptul că timpul și trecerea generațiilor face ca limbile vorbite de diferite comunități să se diversifice invariabil în manieră browniană), ci e, în primul rând, o problemă spirituală. Problema acestui sindrom sau complex colectiv nu e faptul că umanitatea a pierdut abilitatea de a vorbi o ipotetică limbă unică și originară, ci faptul că umanitatea a pierdut abilitatea de a se ruga împreună și de a oficia cultul religios împreună [3] (astăzi, am numi asta „concelebrare”).

Babel nu a fost un „eveniment” în sensul istoric al cuvântului (deși se știe că primele orașe au apărut, într-adevăr, în zona fertilă a Mesopotamiei [4] și tot acolo se găsesc și vestigiile construcțiilor de tip ziggurat), ci un eveniment mitic-arhetipal, ceea ce implică emergența unui model civilizațional care e încă aici, un model civilizațional care „formatează” inclusiv modernitatea.

Răul există, deci, în lume, inclusiv sub o formă arhetipală care se autopropagă. Dealtfel, fiecare „cădere” menționată în Pentateuh a adus umanității un rău care a rămas cu noi și pe care îl putem vedea și azi în noi și în jurul nostru, iar, din perspectivă creștină, planul de mântuire instituit de Dumnezeu pentru umanitate (noua iconomie) implică inversarea acestui impuls al căderii și regenerarea umanității în mod organic, pornind de la o sămânță care începe cu Avraam și crește până ajunge să umbrească întreg Pământul.

Babel și Cinzecimea

Spun Sfinții Părinți că evenimentul Rusaliilor a însemnat o inversiune a evenimentului Babel [5]: coborârea Duhului Sfânt la cincizeci de zile de la Înviere a declanșat începutul restaurării acestei maladii colective prin miracolul glossolaliei și al xenolaliei (Faptele Apostolilor 2:6), care nu a însemnat abolirea diferențelor dintre limbi și dispariția identității lingvistice și etnice, ci o inteligibilitate spontană a mesajului evanghelic care face posibil, din nou, ca oamenii să aducă slavă lui Dumnezeu împreună, adică la unison.

E un truism și, de regulă, un fapt trecut cu vederea, că a păstra două date pentru celebrarea Paștilor implică nu doar divizarea comunității în experiența Postului Mare și în celebrarea Paștilor, ci implică și celebrarea separată a Rusaliilor. Problema nu e nicidecum minoră, întrucât Rusaliile sunt considerate, din punct de vedere teologic, evenimentul fondator al Bisericii. Cu acea ocazie, ucenicii lui Hristos și Fecioara Maria erau toți în aceeași încăpere, în Camera de Sus, iar Duhul Sfânt S-a revărsat peste ei. Creștinii ratează deci nu doar șansa de a celebra Paștile împreună, ci și Cinzecimea (apropo: sensul originar al cuvântului grecesc pentru „păcat”, hamartía, este cel de „ratare a țintei”). A stărui, așadar, cu îndârjire în concepția că datele Paștilor trebuie păstrate separate înseamnă a submina deliberat fundamentul Bisericii și a privi cu indiferență la proiectul divin de restaurare a comunității umane în spirit și în adevăr. Înseamnă, deci, a privi cu indiferență la harul Duhului Sfânt pe care Dumnezeul îl dă omenirii în unitate, pentru că iată, unitatea celor care credeau în Hristos, faptul că ei se rugau cu toții împreună, a fost o condiție a coborârii Duhului.

Astăzi, dacă noi creștinii nu simțim dorința acută de a celebra Paștile împreună, ar trebui să ne ardă cel puțin dorința de a celebra și a invoca împreună coborârea Sfântului Duh. Ca să parafrazez iar cuvintele părintelui Teodor: ce e mai important — să cunoști cu claritate de unde purcede Duhul, sau să-L ai?

Identitățile separate

Chestiunea datei pascale e complicată datorită utilizării unor calendare diferite în diferite țări și a unor algoritmi diferiți, dar unul dintre detaliile mărunte care e izvor de diferență vine din dorința Bisericii de Răsărit ca Învierea să nu fie celebrată simultan cu Paștile evreilor. Probabil că e greu de știut în ce măsură această regulă are rațiuni tehnice-calendaristice sau istorico-teologice, dar e clar că e percepută și ca un semn al dorinței de „a nu ne identifica cu ei”.

Astăzi, după toate câte s-au întâmplat în istoria umanității din ultimii 2000 de ani, a venit, cred, timpul ca Biserica să fie în stare să se debaraseze de această rezervă și să renunțe la acest criteriu folosit în calculul datei Paștilor. Ar fi bine ca Biserica să facă asta nu de dragul evreilor în general, ci de dragul acelor evrei care ne sînt frați întru Hristos – și mă refer la comunitățile de evrei mesianici care, în ultimii 50 de ani, au devenit tot mai numeroase și mai importante. Să ne amintim că, la Rusalii, toți cei care erau adunați în Camera de Sus erau, de fapt, evrei; tot așa era și Biserica primară în marea ei majoritate.

O rană nu poate fi vindecată dacă nu începi cu vindecarea rănii profunde, chiar dacă aceasta din urmă nu e vizibilă. Schisma din Biserică nu a început în 1054. Schisma dintre Est și Vest are o rădăcină mai profundă în primele secole, iar aceasta e schisma dintre creștinii evrei și creștinii non-evrei (în mare parte, greci). Aceasta e „schisma cea dintâi” – și nu se referă la separarea dintre adepții creștinismului și adepții iudaismului, ci la un efect secundar al ostilității dintre cele două comunități. Această ostilitate a fost marcată de două evenimente dramatice din istoria evreilor: distrugerea Ierusalimului și a Templului în anii 69-70, respectiv conciliul rabinic care a avut loc 30 de ani mai târziu la Yarnia. În urma acestui conciliu, iudaismul și creștinismul s-au construit definitiv ca două entități opuse și ostile reciproc pe principiul „dreapta credință” vs. „erezie”, sensurile termenilor fiind inversate în oglindă în cele două religii (aceasta este ipoteza lui Daniel Boyarin [6]), concicliul pronunțând atunci faimosul Birkat haMinim., care a fost perceput ca o justificare a dorinței de separare clară a identităților religioase.

După momentul Yarnia, ostilitatea fățișă dintre cele două religii a avut un caracter contextual care a făcut foarte dificilă, probabil imposibilă, conviețuirea comunităților creștine de etnie evreiască cu a comunităților creștine de altă etnie. Ura față de adepții iudaismului a fost atât de acerbă, încât creștinii greci n-au mai fost în stare să distingă nuanțele, trimițându-i pe toți în amalgamul „și voi sînteți evrei”; această ruptură este cea dintâi schismă a Bisericii, precedentul și prototipul schismelor viitoare care au făcut posibil faptul ca, secole la rând după aceea, creștinii să poată privi spre alți frați ai lor creștini ca spre niște dușmani. Comunități și națiuni de creștini botezați au fost în stare să ucidă alte comunități și națiuni de creștini botezați, cu sabia ori cu glonțul, fără să mai vadă în celălalt pe aproapele și pe fratele lor – cum s-a întâmplat, bunăoară, în cele două războaie mondiale.

Dacă schismele ulterioare pot fi localizate precis (1054, respectiv momentul declanșării Reformei etc.), „schisma cea dintâi” nu a avut o dată precisă. Ea a fost difuză și tacită, ca o ranchiună mocnită despre care nu vorbești, dar care se adâncește de la un an la altul și se extinde de la un oraș la altul. Germenii ei se găsesc chiar în scrierile Noului Testament, în tensiunile dintre creștinii iudaizanți și creștinii greci, un moment semnificativ fiind Conciliul de la Ierusalim (relatat în Faptele Apostolilor 15). Așa se face că, în răstimp de numai un secol sau două, în scrierile lui Iustin Martirul ori ale lui Ioan Hrisostom, această schismă este deja acolo, ca o prăpastie mare, evidentă și de netrecut.

Plecarea capetelor

Situația complicată de acum din Orientul Mijlociu – cu dublul război în care e implicat statul Israel – ne face să înțelegem poate mai bine ca oricând cât de greu e să fii în stare să distingi nuanțele în vremuri tulburi, în care imaginile tind să migreze spre alb-negru și spre contraste puternice. Acumulările mari de revoltă și dispreț fac imposibilă distingerea nuanțelor.

După o absență cvasitotală de la finele Antichității și până în secolul XX, astăzi există o comunitate semnificativă de evrei care cred în „Yeshuah Hamashiach” și Îl acceptă, păstrându-și, în același timp, identitatea de evrei și tradițiile iudaice. Concluzia la cele spuse mai sus e că soluția pentru unificarea datei pascale ar putea veni mai ușor dacă în dialogul dintre Răsărit și Apus ar fi implicați și liderii comunităților de evrei mesianici din lume. Ramurile nu se vor putea reconcilia între ele dacă nu vor fi în stare să se reconcilieze mai întâi cu trunchiul din care au ieșit [7]. Iar noi, creștinii, dacă nu simțim durerea acestor răni ale diviziunii din Trupul lui Hristos, înseamnă că nu trăim cu adevărat în „Camera de Sus”, ci tot în vechea cetate a lui Babel.

A face eforturi pe drumul unificării datei pascale implică un gest de smerenie și efortul unei rugăciuni împreună de plecare a capetelor – în primul rând în fața lui Dumnezeu, cerându-I iertare pentru păcatul diviziunii de care Biserica e afectată și astăzi. Nimeni nu are îndreptățirea de a spune, „noi nu avem acest păcat” – nici în Vest, nici în Est. În Vest, diviziunile au măcinat Biserica într-un efect de domino de la Reformă încoace. Nici Răsăritul nu poate avea motive de trufie, pentru că, iată, liderii religioși din țările ortodoxe nu au reușit să prevină ori să soluționeze problema războiului dintre cele două popoare creștine din nord-estul Europei.

Note

[1] Murra, J.V. (1968) An Aymara Kingdom in 1567, in: Ethnohistory, 15(2), p. 115-151.

[2] Eliade, M. (2000) Sacrul și profanul, București: Humanitas, p. 54-87.

[3] Bența, M.I., „Oppressive Walling: Babel and the Inverted Order of the World”, in: Horvath, A.; Benţa, M.I.; Davison, J. (2019) Walling, Boundaries and Liminality: A Political Anthropology of Transformations, London: Routledge, p. 51-70.

[4] Mumford, L. (1961) The City in History: Its Origins, Its Transformations, and Its Prospects, New York: Harcourt Brace Jovanovich.

[5] Printre autorii care au văzut evenimentul Rusaliilor în raport cu Babel și, în speță, ca pe o inversiune a acestuia, se numără Grigorie de Nazianz, Rufinus și Fulgențiu din Ruspe. A se vedea, spre exemplu, Schaff, P., coord. (1892/4) Nicene and Post-Nicene Fathers, Ser. 2, Vol. 3, p. 543 pentru Rufinus, respectiv Vol. 7, p. 384–385 pentru Grigorie, precum și Migne, J.P. (1847), Patrologia Latina 65, Omilia LI (51), p. 918 pentru Fulgențiu.

[6] Boyarin, D. (2004) Border Lines: The Partition of Judaeo-Christianity, Philadelphia: University of Pennsylvania Press.

[7] Fichtenbauer, J. (2019) The Mystery of the Olive Tree, Nottingham: New Life Publishing.

Distribuie acest articol

26 COMENTARII

  1. Un eseu superb, echilibrat și bine informat.
    Ma tem insa ca bisericile răsăritene, inclusiv cele de sorginte nestoriana, nu vor accepta niciodată sa sărbătorească Paștele împreună cu cele apusene. E vorba de mândrie, incultura și geopolitica.
    Ideal ar fi ca Paștele sa fie sărbătorit de toti crestinii odată cu Pasoverul evreiesc, indiferent de data la care se stabilește ultimul. Ar fi o decizie logica decurgând din Evanghelii.
    Următorul pas ar fi sincronizarea Ramadanului.

    • Cum zicea de Gaule : Uriaș program ! Iar dacă ii mai agățăm în coada și Ramadanul …. (probabil ați confundat Ramadanul, care este cam ceea ce este Postul Paștelui la crestini, cu Eid al Fitr, sau în varianta turco-erdogana Bairam) La musulmani, ca și la evrei, va veți Lviv de o alta mare problema în încercarea de “sincronizare” : Sistemul calendaristic diferit, cu ani “mai scurți” la ultimii (Deh ! Unii nu au “prea” înțeles astronomia inițial și din fudulie – mai mult sau mai puți religioasa – nu și-au mai modernizat-corectat “măsurarea scurgerii timpului” !

  2. E bun eseul dar are o mica scăpare : creștinii prin Paste sărbătoresc învierea Domnului, care s-a produs dumineca. Deci data unica pentru creștini ar putea fi prima duminica de după pastele evreiesc.

    • @Maris. Diferenta majora intre ceea ce serbeaza Crestinii ca Paste=Invierea Domnului // si ceea ce serbeaza Evreii prin Pasover, nu e intre ziua de Sambata si ziua de Duminica, ci intre evenimentele petrecute in acele zile serbate de Evrei si cele serbate de Crestini.

    • Desigur, întreg articolul este sofistic. Nu reconcilierea dintre creștini și evrei este problema pentru sărbătorirea Paștelui la aceeași dată, ci împăcarea între diversele culte creștine, în primul rând între ortodocși și catolici. …Indiferent de etnie.

    • Eu stiu ca ,,pastele” este o sarbatoare romana / pagina . Este sarbatoarea pagina in care Iisus Hristos S-a dat pe Sine pentru noi , pentru izbavirea noastra ( a sufletelor noastre ) deschizind calea mintuirii / indumnezeirii noastre . Firesc socot ca noi , care ne consideram crestini , sa sarbatorim nu ,,pastele ” ci Invierea lui Hristos . Inviere care nu are nici o legatura cu iepurasul , cu ouale rosii , cu prajitura numita ,,pasca ” …… Mai exista ceva aproape asemenator si este numit ,,ignatul ” care nu are nici o legatura cu sacrificarea porcilor pentru imbuibarea pintecelor .
      Data unica este atunci cind se pogoara Sfinta Lumina pe Sfintul Mormint . Pe asta trebuie sa se intemeieze ,,unirea credintei ” . Mai bine spus ,, si pe asta ” trebuie sa se intemeieze . Daca gresesc sa ma traga de mineca spre indreptare cineva .

  3. „schisma cea dintâi” nu a avut o dată precisă.

    ”Schisma cea dintâi” nu a fost o schismă. A fost o diferență fundamentală de viziune între evrei și creștini: dacă Iisus Nazarineanul este sau nu Mesia. Așa s-au tranșat lucrurile la vremea aceea și nu e ceva la care să se poată da ”rollback” astăzi. Hai să vedem, îi convinge cineva pe evrei că Iisus a fost Mesia? 😀

    P.S. Musulmanii admit că Iisus a fost Mesia, el este onorat ca un mare profet al islamului, imediat după Mahomed. Am văzut musulmani educați, care atunci când îl menționau pe Iisus, chiar în discuții libere, adăugau imediat ”Pacea fie cu El!” și se vedea respectul în toată atitudinea lor.

    • In Hamburg a fost o mare demonstratie prin care o multime de oameni de bine au exprimat dorinta ca Deutschland sa devina califat. Mi se pare o propunere f buna, in acest fel s-ar termina cu problemele legate de Paste, chiar si Craciunul ar fi rezolvat.

      • Neantule ! Mai rămâne o problema : Cine să fie calif ? Nu cred ca vreun bea ta s-ar califica. Dar vin cu o propunere, dacă Germania s-a umplut de musulmani, cu precădere turcaleti, alegeți-l pe Erdogan, ca tot se zbat Anatolie ii să-l “ushuiasca” din Turcia, în care sus-propusul, cu toată stăruință depusa, nu a reușit să ajungă nici Sultan, nici Calif. Și cat s-a străduit bietul ambițios !

  4. Chiar așa, în ce limbă o fi vorbit Dumnezeu-Tatal cu Adam și Eva în grădina Edenului? Despre Iisus Hristos știm că vorbea aramaica…
    Revenind la temă, da, există un paradox logic al celor trei religii monoteiste: mozaică, creștină și islamică, și anume agresivitatea lor reciprocă, ireconciliabilă. De ce, dacă există doar UN singur Dumnezeu?
    NB. Este necesar pentru început ca Învierea să se sărbătorească la aceeași dată de catolici și de ortodocși. Fiindcă, vai, Iisus nu a înviat decât o dată….

    • Aramaica nu era “mother tongue” a lui Isus. Aramaica era o limba general vorbită de foarte mulți oameni – lingua franca” – așa cum a fost latina în Europa Evuli Mediu, sau cum este acum urdu, în Orientul Mijlociu (în lumea araba a Golfului Persic se vorbește urdu curent, cam toți arabii adoptându-l. Aramaica a fost aproape 1000 de ani și limba diplomatica în Asia de West.

    • ,,Chiar așa, în ce limbă o fi vorbit Dumnezeu-Tatal cu Adam și Eva în grădina Edenului?”

      O intrebare ,,naucitoare” care impiedica pe unii si pe altii sa inainteze pe calea mintuirii . In fapt nu are nici o importanta raspunsul iar intrebarea nu are rost .

  5. „Amrafel regele Șinarului” este același cu Hamurapi-El regele Sumerului. Cunoscut ca autor al primului cod de legi și, poate, părintele legalismului (e un cod penal foarte dur – dă pedepse ca tăieri de mâini ș.a.). S-a luptat cu Avraam în valea Siddim (marea Moartă de azi).

    „Nu ține ranchiună ci iubește pe aproapele tău ca și pe tine însuți” numită de Iisus „a doua poruncă din lege” e o idee foarte diferită – iar asta merită reflecție.

    Iisus nu s-a lăudat nici cu originea lui și nici n-a cerut titluri (ca Mesia) – de aceea eu cred că acestea sunt secundare. Mai cred că a murit pe cruce pentru că învățătura lui este mai importantă decât el însuși.

  6. Foarte frumos eseu, îndemn justificat la unificarea celebrării Paștelui și, mai ales, a sărbătorii Pogorârea Duhului Sfânt. Felicitări!

  7. A celebra impreuna sarbatoarea Pastilor este aproape imposibil de realizat . Cu toate acestea simbolistica acestei sarbatori (nota bene ) este identica. Moartea lui Hristos Fiul Omului si simbolul ei ,ce rezista inca trecerii timpului ,ne-a adus in fata Inaltarea .Sarbatorim Inaltarea si Invierea omului Hristos totul avind la baza Moartea acestuia .Daca Inaltarea si Invierea pot fi parte a sarbatorii Pascale cu moartea este insa olecuta mai greu .Moartea lui Isus nu este o sarbatoare a religiei Crestine .Moartea si martiriul reprezinta insa chiar baza si esenta Inaltarii .Odata cu Inaltare omul Isus Hristos dispare si Fiul Omului apare pentru eternitate in viata noastra spirituala chiar daca credem sau nu credem in aceste fantastice (nu fantasmagorice) povestiri .Singura mare problema a Bisericilor Crestine o reprezinta chiar povestea ce devine parte a unei discutii inca neaduse in fata noastra .Sarbatoarea Pascala si povestea ei inca ne umple inimile de bucurie .Inaltarea face ca aceste lucruri sa se intimple .

  8. Foarte interesanta si binevenita analiza al autorului. Daca privim toate religiile esentiale aceste au aparut mai ales din dorinta capilor bisericilor in a si avea propriile institutii de cult si proprii credinciosi. Apoi institutiile religioase de a lungul istoriei au fost mana dreapta ai regilor si imparatilor si au acumulat bunuri impresionante. Daca Dzeu este unul si toti suntem adevarati crestini atunci marile sarbatori crestine la evrei, ortodocsi, catolici, greco si romano catolici, protestanti, ar trebui celebrate la aceleasi date si un calendar religios comun. Ramane de vazut daca si musulmanii ar dori acest lucru, caci noi avem Biblia iar ei au Coranul.

  9. Iisus Hristos a respectat toată Legea lui Moise și profeții, a acceptat tradiția iudaica de la naștere, tăierea împrejur, până la ritualul Paștelui, săvârșit cu o zi înainte de crucificarea Sa. Doar că, atunci, după ce a terminat acel ultim ceremonial, a dat Noua Lege, noua Pâine, noile porunci, despre care oricum au fost preveniți evreii ca se va întâmpla la venirea lui Mesia. Asta a schimbat totul. Și ruperea catapetesmei în două…sunt indicii clare că ce a urmat Învierii este o schimbare totală a înțelegerii mântuirii. De aceea lumea s-a divizat în atâtea grupari. Că aceia nu puteau primi întreg Adevărul și nici azi nu pot…Cu toate dovezile pe față, sub nasul lor. Dar, Duhul Sfânt sufla unde voiește. Convertiri în masă nu mai sunt, spectaculoase ca la Pogorârea Lui văzută, doar Convertiri individuale, tainice, cu mult mai valoroase în timpurile noastre.

    • Și faţă de Maica Domnului au mult respect.
      La Efes se afla casa în care a locuit aflandu-se în exil impreuna cu Sfintii Apostoli Ioan, Filip și cu fiica acestuia, diaconita martira Hermione.
      În fiecare an la 15 August râuri de pelerini, majoritatea turci.musulmani străbat cărările munților pentru a onora memoria Mariei, Maica „profetului” Iisus.

      • Tot acolo, la Casa Fecioarei Maria, am asistat la o slujba de Inviere de Pastele ortodox, tinuta in stil catolic, si foarte bine securizata de soldati turci musulmani, care pareau foarte respectuosi si patrunsi de solemnitatea momentului. Un exemplu de unitate si respect reciproc al religiilor, in probleme religioase. Dar atunci cand intervine politica totul devine adversitate (ca in politica!) si nimeni nu cedeaza pentru ca asta ar putea avea urmari grave, echivalent cu o infrangere.

        • Frumoasa si binecuvantata „intamplare”.
          Acest locas Sfant se afla sub jurisdictia administrativa a statului german si slujbe se tin numai la anumite sarbatori din an cand armata turca asigura paza.
          https://fr.m.wikipedia.org/wiki/Maison_de_la_Vierge_Marie
          Un alt loc de pelerinaj este cel de la mormantul Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan cand pe 8 Mai pe munte se manifesta un fenomen cunoscut de credinciosii monoteisti.

  10. „…dorința Bisericii de Răsărit ca Învierea să nu fie celebrată simultan cu Paștile evreilor […] un semn al dorinței de „a nu ne identifica cu ei” […] a venit, cred, timpul ca Biserica să fie în stare să se debaraseze de această rezervă și să renunțe la acest criteriu folosit în calculul datei Paștilor.”

    Nu mă îndoiesc că autorul știe că Paștele are semnificații diferite în cele două religii și că actualmente dezacordul asupra datelor la care se sărbătorește este între diversele confesiuni creștine, cu referire fundamentală la calendar, nu la etnie.

    Dacă, însă, privim cu puțin mai multă atenție asupra modului în care sunt priviți/tratați creștinii în lume, cred că este necesar a fi menționat că în anul 2023 peste 365 de milioane de creștini, adică unul din 7, a suferit persecuții de cel mai înalt nivel (www.opendoors.org). Și în 2023, la fel ca în anii trecuți, creștinii au fost cei mai mulți uciși doar pentru confesiunea lor religioasă. …Iar unele campanii împotriva creștinilor pot părea de-a dreptul surprinzătoare.

    Îndrăznesc să aduc în atenție un articol apărut pe o cunoscută platformă online considerată onestă, obiectivă și imparțială, menționată deseori ca reper jurnalistic. Sub semnătura Petru Clej este publicat chiar în preajma sărbătoririi Paștelui textul „Deicidul – “Evreii l-au ucis pe Hristos” – un mit creștin vechi de aproape 2000 de ani cu efecte devastatoare în timp, care refuză să moară”. Acesta neagă, fără argumente, dovezi istorice și privește sărbătoarea creștină dintr-o perspectivă ne-amicală (eufemistic vorbind). Desigur, este posibil ca publicația să fi considerat textul un articol de opinie, iar în virtutea dreptului de exprimare a acceptat apariția acestuia, chiar într-un moment nepotrivit.

    La articolul menționat au fost admise de către platforma online câteva comentarii ale cititorilor, exprimate cu eleganță, argumente și un limbaj cu totul decent. Felul în care autorul textului a reacționat, însă, la fiecare dintre acestea a fost deosebit de agresiv, cu un limbaj lipsit de decență, ostil la adresa creștinilor. Or, prin lipsa de reacție din partea moderatorilor platformei, altfel deosebit de atenți la comentarii, se înțelege că aceasta își asumă spusele autorului articolului și atitudinea sa ostilă la adresa creștinilor, în proximitatea celui mai important eveniment religios al acestora.

    Așadar, mărturisesc surprinderea mea față de o astfel de atitudine a unui important organ de presă, aparent fără vreo legătură cu o „biserică”, tocmai în contextul foarte bine evidențiat de domnul Marius Bența în prezentul articol.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marius Bența
Marius Bența
Marius Ion Bența este sociolog și a lucrat mulți ani ca jurnalist; scrie despre universuri paralele, modernitate, identitate națională și rețele sociale. Recent, volumul său Experiencing Multiple Realities: Alfred Schutz’s sociology of the finite provinces of meaning a fost publicat la editura Routledge.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Cumpara cartea de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro