Sindromul „Coriolan Drăgănescu” în societatea românească de azi

Am primit ieri, pe adresa personală de mail, un mesaj din partea SRR, Societatea Română de Radio. Eram anunțată că 1000 de salariați din Radio cer Guvernului, Președintelui Senatului și Comisiei de Cultură a Parlamentului, demiterea, din Consiliul de Administrație al Radioului Public, a liderului de sindicat Adrian-Valentin Moise, pentru motivul că a denigrat instituția.

Cunosc oarecum situația din Radio. Am asistat la câteva dezbateri pe marginea acesteia, moderate la GDS, de oameni de a căror probitate, verticalitate și consistență morală și intelectuală nu am nici un motiv să mă îndoiesc. Dacă aș vrea să descurajez cititorul să mai citească, aș da linkuri la toate documentele cu ajutorul cărora să reconstituie istoricul litigiului. Fapt este că din tot Radioul, Adrian-Valentin Moise nu a avut în mod deschis de partea lui decât pe președinta Asociației Ziariștilor Independenți din România, Teodora Stanciu. Vorbesc de jurnalista recent pensionată din Radio, căreia i s-a interzis, acum vreo două luni, accesul în instituție și în favoarea căreia există o listă de semnatari, în număr de vreo 2.000 – aceștia chiar unul și unul! – de la Mihai Șora, Annie Bentoiu, Sanda Golopenția, Monica Pillat, Micaela Ghițescu, la Dan Hăulică, Livius Ciocârlie, Nicolae Manolescu, Lucian Pintilie, Alexandru Zub, Ana Blandiana, Andrei Pleșu. Și încă: Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Grete Tartler, Monseniorul Robu, Basarab Nicolescu și mulți, mulți alții, până la 2000. Nici nu știam, înainte de a citi această listă, că România mai are atâtea spirite strălucite și că se pot încă aduna, în jurul unui singur nume, și deci al unei singure cauze.

Știam, desigur, că nici Adrian-Valentin Moise, nici Teodora Stanciu nu instituția Radioului o „denigraseră”, știam deci și cine îi susține și de ce. Pe scurt, ei contestaseră o serie de abuzuri, presiuni, lipsa de transparență în conducerea instituției, dar, mai ales, legitimitatea și legalitatea prezenței în fruntea ei a PDG-ului Ovidiu Miculescu, titular al unui dosar de informator R 94603, datând din 27 martie 1987, când semnase un angajament să presteze, în beneficiul securității, serviciul de „apărare contrainformativă a persoanelor care fac parte din grupul de presă ce participă la activități protocolare”. ( Faptul că „direcția de specialitate” din CNSAS nu a putut constata dacă „Adrian” – numele de cod al lui Ovidiu Miculescu – s-a achitat de acest angajament nu-i poate cu nici un chip anula „meritele” de a și-l fi luat și pe acela de a fi titularul acestui dosar R 94603). Asta contesta Teodora Stanciu, unul dintre cei mai respectați oameni din presa românească, în acea zonă a ei unde mai există respect, și cei vreo 2000 de semnatari ai petițiilor în favoarea ei și a emisiunilor dispărute din grilă în vara anului trecut. Asta contesta și Adrian-Valentin Moise. Anume inexistenta legitimitate și falsa legalitate a conducerii, de către un asemenea om – a cui rudă o fi el și al cărui partid? –, a unei instituții publice, Radio-ul, plătită din bani publici.

Ceea ce spuneau Adrian-Valentin Moise și Teodora Stanciu – și confirmau acei aproximativ 2000 de semnatari – era că Ovidiu Miculescu este cel care înjosește Radio-ul, nu ei. Îl înjosește prin dosarul acela, o tinichea de coada personală a acestui PDG, pe care o trage după ea, zăngănind rușinos, toată instituția. Și prin încă un lucru, lipsit de ambiguități: ANI constatase conflictul de interese rezultat din prezența dlui Ovidiu Miculescu în Consiliul de administrație al SRR și în cel al unei instituții care presta servicii către SRR.

Or, ceea ce mă intrigă, în mesajul primit ieri, din partea salariaților instituției – care, chipurile!, se simt jigniți nu de faptul că sunt conduși de cine sunt conduși, ci de îndrăzneala lui Adrian-Valentin Moise de a contesta această conducere – ceea ce mă intrigă, așadar, nu este faptul că mesajul NU conține și lista celor 1000 de semnatari. Deduc, desigur, că ceilalți 1500 dintre salariații Radio-ului NU au semnat, spre cinstea lor!, și nu mi-e prea greu să-mi închipui cum au făcut ei să nu semneze. Probabil că oamenii care se știu profesional impecabili au și demnitatea de a nu fi încântați să-i conducă chiar fitecine și, în plus, să-i manipuleze. Știu câteva nume despre care aș putea să-mi imaginez că NU aveau nevoie să o semneze, ba chiar că NU și-ar fi dat voie să o semneze.

În toată acea listă de 1000 de semnatari (or fi atâția?), listă păstrată secretă, un singur profil uman mă interesează, acela care a avut „ambiția” să nu rămână în anonimatul unei liste susceptibile de evanescență, nu? Să apară, care-va-să zică, vizibil, pe listă! Este un portret care mă fascinează prin misterul lui insondabil, deși ilustrează unul dintre cele mai răspândite fenomene din lumea noastră de azi: sindromul Coriolan Drăgănescu. Faptul că acest exponent al unei metanoia pe dos a fost portretizat încă de acum vreo 130 de ani înlătură măcar o eroare de analiză. (Pentru cine nu și-l amintește, a se vedea întreaga schiță a lui Caragiale, Tempora, aici: http://biblioteca.rocarta.info/792/tempora-de-i-l-caragiale/). Eroarea de a crede că frica de represalii mai bântuie azi societatea românească înseamnă aplicare unei grile de lectură paradoxal anacronică. Există și aici o frică, dar nu o moștenire a comunismului este acea frică. Dovadă că descrierea, pe fundalul unei societăți democratice de tip românesc de acum 120 de ani a celui mai nociv exponent al ei, se regăsește atât de bine în societatea de azi! Coriolan Drăgănescu, personajul care se află de partea bună a baricadei până în momentul în care simte gustul prăzii disponibile doar pe partea ei rea, nutrește și el o frică. Faptul că ea, această frică, mai mult decât foamea de bani, funcții, confort, pentru el și familia lui, explică transformarea pare evident: azi, atât în România și cu atât mai mult în lumea largă, se pot câștiga bani mulți și fără să-ți dai conștiința la întors pe dos, ca pe un intestin din care faci cârnați. Imboldul incontrolabil din momentul acelei diavolești metanoia, momentul când, sătul/nesătul, treci cu zel înmiit la apărarea oarbă a minciunii, a ilegalității și ilegitimității, care poate să-ți ucidă sau să-ți împingă la sinucidere adversarul și tot să nu poți lăsa prada din gură, este o altfel de frică decât aceea la care ne gândim toți, marcați de comunism cum suntem și de grila lui de analiză. Este frica adâncă de propria mediocritate și incompetență și de inaniția care te paște când trebuie să renunți să sugi la sânul generos al banului public. Dacă printre cei al căror nume NU am putut să-l aflu, în pretinsa listă de 1000 de semnatari, există și oameni străluciți profesional, înseamnă că analiza mea este caducă iar misterul lui Coriolan Drăgănescu rămâne în continuare intact, cum îi și stă bine unui personaj etern, cum este acesta al lui Caragiale. Dacă nu, cu siguranță cei străluciți se vor manifesta în curând, dezicându-se de cine trebuie, nu de ei înșiși.