joi, martie 28, 2024

Sistemul Cooperării Naţionale în Ardeal: cum i-a cucerit Fidesz pe maghiarii din Transilvania

Nota Contributors.ro: Publicam transcrierea discutiilor care au avut loc in cadrul mesei rotunde organizate de blogul de investigaţii din Transilvania, Átlátszó Erdély (Transilvania Transparentă). Tema a fost influenţa crescândă a guvernului Ungariei asupra comunităţii maghiare din Transilvania. Au participat Bakk Miklós (politolog), Kiss Tamás (sociolog), Salat Levente (politolog), Székely István Gergő (politolog) şi Toró Tibor (politolog).

Pe blogul Átlátszó Erdély transcrierea discutiilor a fost publicata in doua parti.  Am condesat aceste doua parti intr-un singur articol.


Ce înseamnă afirmaţia frecvent vehiculată că maghiarimea din Transilvania ar fi ajuns sub influenţa guvernului Ungariei? Ce efect are asupra strădaniilor de a obţine autonomia teritorială faptul că cetăţenia ungară se obţine relativ ușor? Acestea au fost subiectele primei părţi ale discuţiei de la masa rotundă, organizată de blogul de investigaţii din Transilvania, Átlátszó Erdély (Transilvania Transparentă).

În cadrul discuţiilor informale apare în mod regulat ideea că guvernul Ungariei are o putere tot mai mare asupra comunităţii maghiare din Transilvania, şi mai ales asupra elitei maghiarimii din Transilvania, dar din câte ştim, încă nimeni nu a dezbătut această problematică în mod sistematic.

Proiectul  Átlátszó Erdély vizează analiza expansiunii influenţei partidului Fidesz în rândul maghiarilor din Transilvania precum şi a consecinţelor acestui fenomen, implicând sociologi, politologi, analişti, specialişti în ştiinţele socio-politice.

Participanţii la masa rotundă, de la stânga la dreapta: Székely István Gergő, Toró Tibor, Kiss Tamás, Bakk Miklós, Salat Levente

__________________________________

Prima parte

La ce ne gândim mai exact când afirmăm că maghiarimea din Transilvania a ajuns sub influenţa guvernului Ungariei? Prin ce se deosebesc acțiunile întreprinse de guvernele lui Viktor Orbán, cele care vizează maghiarii de dincolo de granițele Ungariei, de perioada de dinaintea anului 2010?

Kiss Tamás: Problema merită analizată din trei perspective diferite. Există, pe de o parte, aşa numita „unificare a naţiunii maghiare” pe plan virtual. Acest lucru a început deja în timpul primului guvern condus de Orbán (1998–2002), care a luat o serie întreagă de măsuri menite să integreze maghiarimea din Transilvania în comunitatea politică din Ungaria. Pe de altă parte, trebuie să analizăm influenţa directă pe care Fidesz şi guvernul Ungariei o au asupra câmpului politic maghiar din Transilvania. Iar al treilea aspect important ar fi cel financiar, adică resursele materiale alocate de Budapesta pentru comunitățile de peste hotare.

Desigur, aceste aspecte sunt legate în mod organic între ele, eu le-am separat acum doar pentru a putea structura mai clar ceea ce vreau să spun. În primul rând aş vorbi despre ultimele două aspecte, adică despre influenţa politică directă şi despre resurse. Doar după aceea propun să discutăm despre dubla cetăţenie, dreptul de a vota la alegerile din Ungaria şi despre impactul acestora.

Prima întrebare ar fi deci: în ce măsură diferă influenţa de acum a partidului Fidesz de cea din vremea primului guvern Orbán şi de cea a guvernelor de stânga. Cred că această influenţă nu poate fi înțeleasă în mod izolat, independent, ci doar luând în considerare și schimbările şi fenomenele politice de la Bucureşti.

În acest context putem afirma că în cei 25 de ani de după 1989 rolul Ungariei a fost unul absolut marginal din perspectiva strategiilor politice ale maghiarilor din România. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că pentru Markó Béla, Borbély László sau Frunda György Budapesta n-a reprezentat niciodată un reper politic de o importanţă majoră. Pentru UDMR-ul condus de aceștia, principalele repere au fost procesele politice din România, şi nu tendinţele şi evenimentele de la Budapesta.

Pentru a înțelege mai profund acest aspect, este indispensabilă explicitarea esenței așa-numitului model românesc de integrare a minorităților. Noi (dar şi mulţi alţi analiști) am numit acest model, care a început să se contureze pe la mijlocul anilor 1990, modelul controlului prin cooptare. Sintagma se referă la faptul că elita politică maghiară din România s-a integrat în viaţa politică română şi, ce-i mai important, a fost acceptată să participe în puterea executivă, însă acest lucru s-a realizat fără instituirea oricăror forme de autonomie sau autoguvernare pentru comunitatea maghiară sau a unui sistem bazat pe principiul împărțirii puterii (power-sharing) pe bază etnică. Adică, participarea politicienilor UDMR s-a realizat în absența oricăror garanții stipulate de lege, fără garanții constituționale sau legale.

Într-un astfel de sistem, totul sau aproape totul depinde de procesele politice de zi cu zi, poziţia și puterea de negociere a UDMR depizând în totalitate de constelația politică din acel moment. Iar acest lucru îşi pune amprenta şi asupra rezultatelor negocierilor. Vorbim deci despre un proces de negociere permanentă între politicienii români și cei minoritari, dar această negociere este mereu caracterizată de asimetrie, în detrimentul comunităţii maghiare.

În această constelaţie politică, deși UDMR dispune de un oarecare monopol asupra resurselor care i s-au alocat în procesul menționat anterior, mereu există pericolul că dacă organizaţia nu se află în coaliţia guvernamentală, nu va mai putea negocia, şi toate rezultatele pe care le-a obținut, se vor destrăma.

Celălalt element important este că în politica națională a Ungariei de după 1990 (cea privitoare la relația statului ungar cu minoritățile maghiare din statele vecine) a existat mereu o falie majoră. Partidele de stânga sprijineau în esenţă acest model pe care l-am schițat, în timp ce guvernele de dreapta (începând cu Antall József în 1990) erau împotriva acestuia. În timp ce partidele de stânga erau de acord cu participarea UDMR în guverne, cei de dreapta îi favorizau pe acei politicieni minoritari care doreau să condiționeze cooperarea politică cu partidele românești de recunoaşterea autonomiei.

Şi aici trebuie pusă întrebarea: de ce mijloace dispuneau guvernele de dreapta din Ungaria în caz că ar fi vrut să-i înlăture pe acei lideri minoritari care acceptau sistemul de control prin cooptare, sau dacă ar fi vrut să determine UDMR-ul să adopte o direcţie mai radicală?

În această ordine de idei, Fidesz a sprijinit, pe de o parte, anumite grupări din cadrul UDMR, împotriva conducerii centrale a Uniunii. Pe de altă parte, au asistat la înființarea unor formaţiuni politice alternative, adică au încercat să creeze concurență electorală pentru UDMR, în ideea ca aceste formațiuni noi să împingă UDMR-ul într-o spirală de radicalizare.

În acest context ce am putea spune despre cel de-al treilea guvern Orbán, adică despre perioada de după 2014? După părerea mea diferenţa esențială constă în faptul că modelul de control prin cooptare din România a ajuns în impas. Eu consider că această creştere a puterii şi a influenţei partidului Fidesz în Transilvania este de fapt o consecinţă a acestor schimbări survenite în natura sistemului politic din România.

Şi anume, consecinţa crizei în care a ajuns modelul de integrare politică descris adineauri. Elita politică maghiară din România a pierdut pur şi simplu reperele politice pe care le-a avut în Bucureşti. Şi astfel s-a ajuns la creşterea influenţei politice din Budapesta.

Discursul politic din România este dominat de mult timp, din 2004, de un fel de populism anti-corupţie. Iar după 2014, una dintre consecinţele luptei împotriva corupţiei a fost (chiar dacă a fost doar un efect secundar, neintenționat) ca modelul de integrare bazat pe aceste negocieri politice ad-hoc dintre actorii politici români şi maghiari, să nu mai funcţioneze. În cadrul modelului de cooptare prin control, participarea la guvernare însemna pentru UDMR mai ales rezultate ce constau în alocarea unor resurse, adică rezultatele obținute puteau fi descrise în termenii unui particularism politic.

Şi aici nu mă refer la corupţie, ci la investiţii direcționate către fiefuri electorale, la poziții de patronaj sau la retrocedarea bunurilor naţionalizate de exemplu. Acum, când DNA este puterea supremă în viaţa publică, cei care s-ar implica în negocieri cu privire la asfaltarea unor străzi din judeţul Harghita, la un spital, la o clădire care ar urma să fie retrocedată bisericii, simt că nu mai au niciun fel de protecție. Şi astfel se destramă capacitatea UDMR de a negocia alocarea unor resurse de la București în interesul maghiarilor din România.

Deci modelul de integrare care funcţiona în trecut se baza în primul rând pe această capacitate. Ungaria putea avea doar un rol marginal în acele vremuri, deoarece pe lângă beneficiile care se puteau obţine prin negocierile din Bucureşti, sprijinul financiar acordat din sursele de la Budapesta părea nesemnificativ. Doar astfel putem înţelege cum a ajuns Fidesz să aibă acum influenţa pe care o are.

Puterea UDMR de a negocia finanţări şi de a atrage resurse de la Bucureşti a scăzut în mod vădit. Şi aici ajungem la al treilea element pe care l-am menționat la început, și anume sprijinul financiar acordat de Budapesta comunităților de peste hotare. Este important de înțeles că acest sprijin financiar acordat de guvernul Ungariei a crescut absolut semnificativ exact în paralel cu această scădere spectaculoasă a capacității de negociere a UDMR în România.

Pur şi simplu, în acest context Budapesta a devenit capabilă să supraliciteze tot ce oferă Bucureştiul, din punctul de vedere al resurselor financiare. Resursele la care maghiarii transilvăneni pot avea acces din Ungaria nu mai sunt nesemnificative, ci poate chiar mai importante decât cele pe care le pot obţine prin Bucureşti. Prin urmare, reţelele clientelare ale elitelor maghiare din Transilvania se schimbă, şi de la sistemul de patronaj axat asupra Bucureştiului se ajunge la un sistem de patronaj centrat în Budapesta. Iar din această schimbare de poziții rezultă un context politic absolut nou.

Este foarte important de observat deci că influenţa şi puterea crescândă a partidului Fidesz nu este o cauză, ci un efect al crizei modelului controlului prin cooptare din România.

180518_kerekasztal

Székely István Gergő: Aş dori de fapt doar să completez cele spuse de colegul meu, în primul rând cu privire la datarea începutului acestor schimbări. Să ne amintim că atunci când Kelemen Hunor a fost ales președintele UDMR, la congresul din 2011, Fidesz încă practica vechea strategie. La acest congres, oaspetele delegat de Fidesz, vicepreședintele Pelczné Gáll Ildikó, făcea aluzii foarte clare cu privire la persoana care în opinia conducerii Fidesz ar trebui să fie aleasă în funcţie. Desigur, rezultatul nu a fost cel dorit de Fidesz, sugestiile doamnei vice-președinte nu au fost atunci urmate de UDMR, ştim asta.

Schimbarea strategiei survine cam prin 2013, când UDMR finalmente obține acces la resursele legate de procesul de acordare a cetăţeniei ungare maghiarilor din Transilvania, care mai înainte era în sarcina exclusivă a Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania. Eu cred că din perspectiva motivației acestor schimbări este esenţial faptul că pentru Fidesz a devenit evident: banii investiţi în Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania şi în Partidul Popular Maghiar din Transilvania nu vor aduce rezultatele scontate. Acordarea dublei cetăţenii contează enorm din două puncte de vedere. Pe de o parte deoarece din acest moment UDMR nu mai poate adopta în comunicarea sa politică o poziţie clară împotriva partidului Fidesz.

Markó Béla încă îşi mai asuma unele declaraţii politice în care sublinia că el nu este de acord cu acordarea dublei cetăţenii, dar în 2013 UDMR nu se mai poate opune acestei măsuri, ar fi o cvasi-sinucidere politică pentru ea. Din acest moment deci, şi acesta este cel de-al doilea aspect la care vroiam să mă refer, principalul obiectiv al UDMR în contextul procesului de acordare a cetăţeniei duble va deveni obţinerea a cât mai multor resurse ce sunt accesibile prin aceste procese, şi care devin tot mai importante şi pentru a suplini pierderile cauzate de reducerea posibilităţilor de negociere cu partidele politice românești.

S-a spus deja că reţelele clientelistice ale elitei politice maghiare din Transilvania se schimbă în acest context, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre Fidesz: și clientela lor transilvană se schimbă. Partidul deschide accesul la resursele legate de procesul de acordare a cetățeniei ungare, din 2013/14 accesul devine posibil nu doar pentru actorii preferați înainte, adică pentru Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania și cele două partide mai mici, Partidul Popular și Partidul Civic Maghiar, sau, eventual, unii lideri teritoriali ai UDMR care au avut legături cu gruparea cunoscută ca Reform Tömörülés (Blocul pentru Reformă, care a reprezentat opoziția internă a UDMR până în 2003). Există deci resurse disponibile noi, pentru care se duce o luptă relativ deschisă şi o concurenţă bazată pe loialitate, în care, desigur, pentru Fidesz contează foarte mult şi ce pot oferi acești parteneri în schimb.

Toró Tibor: Există anumite aspecte precedente importante, cred eu, despre care n-aţi vorbit. După 2008, legea descentralizării a asigurat o libertate mai mare de acţiune şi o putere mai însemnată primarilor şi preşedinţilor de consilii judeţene. O consecință a acestei măsuri a fost ca mai multe personalităţi marcante din UDMR s-au retras în administraţiile locale.

După anul 2011 s-a petrecut un fenomen de descentralizare şi în cadrul UDMR, o consecință a acestui proces este că unii primari vor încerca să se folosească de relaţiile lor politice, fără să implice partidul. Acest proces de negocieri se făcea în prealabil într-un mod centralizat, în timp ce primarii care nu făceau parte din UDMR făceau asta, adică negociau pentru resurse în mod independent. Consider că aceștia din urmă au fost cei care s-au adaptat noii situaţii mult mai uşor.

Un alt precedent important de menţionat este schimbarea de generaţii în Fidesz. Pentru noii veniţi nu mai este evident de ce ar trebui să menţină relaţii bune cu Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, Partidul Popular Maghiar, respectiv Partidul Civic Maghiar. Cei pentru care aceste relaţii erau importante sunt „bătrânii” care devin însă din ce în ce mai marginalizați în partid. Noii veniţi caută alte tipuri de relaţii. În viziunea lor relaţiile politice şi cele economice se întrepătrund.

Acest tip de schimbare de paradigmă se poate distinge clar de-a lungul graniţei dintre cele două ţări, unde politicienii din Fidesz colaborau activ de la bun început cu UDMR, nu au dezvoltat relații cu celelalte partide maghiare și au sprijinit, într-un mod mai mult sau mai puţin evident şi deschis UDMR-ul la alegerile locale din 2012. Cele întâmplate sugerează din mai multe puncte de vedere că pentru cei din a doua şi a treia linie de conducere din Fidesz interesele politice şi economice s-au suprapus, s-au contopit.

Salat Levente: Mă nemulţumeşte faptul că nimeni n-a adus încă în discuţie problema responsabilităţii. Pe de altă parte, mi se pare că explicaţia propusă de Tamás, cu care sunt de acord în linii mari, trece pe lângă ceva foarte important. Este vorba de faptul că eşecul actorilor politici care au reprezentat interesele minorităţii maghiare din România a pregătit, încetul cu încetul, terenul pentru o convingere răspândită foarte rapid după încheierea primului exercițiu guvernamental al UDMR: şi anume că maghiarii nu au motive să se aștepte la soluții la problemele lor din partea autorităților de la Bucureşti. Mai multe obiective urmărite anterior de politica minoritară în cadrul unui dialog cu reprezentanții statului român au fost restructurate treptat într-un sistem de relaţii cu guvernul ungar.

Primele semne ale acestei reorientări au apărut pregnant în anul 2000, când după o luptă politică acerbă dusă de ani buni, liderii UDMR au ajuns la concluzia că strădaniile de reinstaurare a Universității Bolyai nu vor avea rezultatele scontate şi trebuie să ne resemnăm cu gândul că nu există nicio şansă reală pentru a atinge vreodată acest obiectiv. Atunci au trecut politicienii UDMR, în ultima lună a primei participări la guvernare, la ideea universităţilor private, oferind prima şansă majoră guvernului Ungariei să intervină, pregătind terenul pentru un model care a fost aplicat ulterior în numeroase ale domenii.

În anii care au urmat am putut fi martori la acumularea treptată a experienţelor care au dus la concluzia exprimată foarte clar în demisia din funcţia de președinte al UDMR a lui Markó Béla, şi anume că în Transilvania o politică a minorităţii maghiare care contravine intereselor şi intenţiilor urmărite de partidul Fidesz nu are nicio șansă.

Din anul 2011 a devenit tot mai pregnantă tendinţa elitei politice maghiare din Transilvania de a aştepta soluţii pentru problemele comunităţii maghiare din Transilvania nu din partea autorităților din Bucureşti, ci de la Budapesta, în tot mai multe privinţe şi tot mai multe domenii. Motivația reorientării este adesea ușurința cu care diferite forme de sprijin pot fi obținute, prin rețelele de clientelă ale Fidesz la care politicienii maghiari din Transilvania au fost conectați, comparativ cu accesul la resursele statului român care ar fi trebuit să ajungă la membri minorității maghiare în calitatea acestora de cetățeni români.

Această reorientare, petrecută pas cu pas și care a ajuns azi la dimensiuni spectaculoase, mi se pare o decizie greşită, deoarece nu cred că în regiunea în care trăim interesele unei minorităţi cu 1,2-1,3 milioane de membri ar putea fi asigurate de sprijinul oricât de substanţial al unei ţări „mamă”, prin măsuri luate oarecum independent sau în opoziţie chiar cu guvernul statului în care minoritatea respectivă trăieşte.

Pe de altă parte, mi se pare greu de evitat ca acest sistem de sprijin acordat de dinafară să ducă la o disociere dintre „maghiarii cei buni din Transilvania”, care acceptă și apreciază sprijinul țării „mamă”, şi membrii minorității maghiare considerați „rătăciţi de la calea cea dreaptă”, sau chiar trădători ai naţiunii, dacă au rezerve privind oportunitatea intervenției guvernului ungar sau se tem de posibile consecințe nefaste ale intervenției privind șansele de consolidare a situației minorității maghiare din România.

Indiferent de ce cred eu, această reorientare s-a petrecut deja, şi este o dimensiune importantă a procesului descris de Tamás. Aş mai adăuga, completând analiza propusă de el, că la situația de față s-a ajuns printre altele și din pricina unui eșec ce caracterizează performanța de dinainte de anul 2010 a elitei politice maghiare din România.

Această elită poartă responsabilitatea faptului că nu s-a achitat de cea mai importantă sarcină pentru care a primit o şansă istorică în 1989: consolidarea, din punct de vedere politico-juridic, a situației comunităţii maghiare din Transilvania, în condiţiile specifice ale schimbării de regim din România. Iar ceea ce se întâmplă după 2010 poartă riscul de a elimina şi ultimele şanse pentru acest obiectiv.

180518_kerekasztal

Bakk Miklós: Oricum am analiza situaţia, există şi o dimensiune istorică a problemei… Cum arăta politica naţională şi ideea de fundamentare și consolidare a naţiunii în trecut? Existau mai multe strategii. Prima era cea revizionistă: revizia „Trianonului”, strategie dominantă între cele două războaie mondiale care viza refacerea, integrală sau parțială măcar, a Ungariei Mari.

Apoi a urmat epoca regimului comunist, care a măturat sub preș chestiunea naţiunii, adică o scotea afară din atenţia publică, desigur, în sens discursiv, deoarece o construcție națională inerentă tot se făcea şi în acest context, prin măsurile perioadei lui Kádár. Această construcție era una stato–națională care reducea ideea de națiune maghiară la dimensiunea populației statului ungar prezent. Drept rezultat, după schimbarea de regim, în timpul primului guvern Antall, s-au lansat două concepţii paralele de naţiune, care concurau politic, şi care s-au instalat separat în cele două tabere politice mari ale Ungariei.

Stânga continua ideea de stato-națiune, legitimată de perioada Kádár, iar dreapta considera națiunea în sens cultural, adică comunitatea tuturor vorbitorilor de limbă maghiară, deci un concept care cuprindea și minoritățile maghiare din țările învecinate cu Ungaria. Până aici, această evoluție este una cunoscută, cel puțin în literatura din Ungaria.

Problema de discutat este conceptul dreptei, cum se acomodează el cu realitățile istorice. Adică în ce mod poate extinde Ungaria politica sa națională asupra unor segmente ale cetățenilor statelor învecinate. Guvernul Antall, deși nu era revizionist, datorită acestui concept nu putea înlătura bănuiala că nu ar nutri niște proiecte revizioniste. Chiar și guvernul de stânga, guvernul Horn, cel care a semnat tratate de bază cu vecinii, nu putea scăpa complet de această bănuială. Iar conceptul de națiune culturală a vorbitorilor de limbă maghiară, asimilată și propagată de dreapta maghiară – tipul de discurs public ce rezultă din acest concept – nici nu făcea posibilă înlăturarea dubiilor, a echivocului revizionismului ce plana asupra tuturor măsurilor de politici publice culturale, luate de Ungaria în sprijinul minorităților maghiare din statele învecinate.

În disputa politică din Ungaria între cele două tabere mari, acest echivoc se răsfrângea și asupra electoratului din Ungaria. Deși la nivelul elitei politice exista cvasi-consensul că Ungaria nu are nici rațiunea, nici puterea urmăririi unui scop revizionist, la nivelul electoratului existau grupuri subculturale care enunțau, zgomotos, asemenea scopuri. Deci ambiguitatea persista, și politica de dreapta mai putea exploata această ambiguitate.

În cazul guvernului lui Orbán această situaţie s-a schimbat, după părerea mea, în felul următor: la nivelul discursului a rămas intactă continuitatea concepţiei de dreapta în privința naţiunii, dar la nivel concret al realităţii politice guvernul Orbán a realizat cea mai profundă acomodare a statului ungar al prezentului cu consecinţele deciziilor de la Trianon. Paradoxul acceptării Trianonului: în timp ce la nivelul discursului politic pare că guvernul Orbán se poziționează undeva în zona revizionismului ascuns, politica concretă a guvernului se bazează, totuși, pe acceptarea completă a realității, încercându-se extragerea folosului maxim din acceptarea status-quo-ului. Ungaria ca un stat mic încearcă să ajungă la influență maximă în regiune, bazându-se (și) pe consecințele Trianonului.

Care sunt efectele înlesnirii obţinerii cetăţeniei ungare, respectiv acordării dreptului de a participa la alegerile parlamentare din Ungaria (deci a implicării maghiarimii de dincolo de hotarele Ungariei în politica ungară) asupra proiectelor de lungă durată ale maghiarimii din Transilvania, cum ar fi de exemplu strădaniile de a obţine autonomia?

Salat Levente: Cu cetăţenia dublă, ca şi concept şi la modul general, n-ar fi nicio problemă. Există peste tot în Europa atâtea versiuni de cetăţenie dublă sau multiplă, încât asigurarea unui proces înlesnit de a obţine cetăţenia maghiară n-ar trebui să însemne nicio problemă în privința Ungariei, chiar dacă luăm în considerare faptul că situaţia statului ungar e destul de aparte în Uniune Europeană, datorită comunităţilor maghiare însemnate care se găsesc înafara graniţelor ţării-mamă. În Europa privită în sens geografic, doar românii, ruşii şi albanezii se află în situații similare.

În opinia mea, problema constă în faptul că în paralel cu practica înlesnirii accesului la cetăţenie fără obligația de reședință, în Ungaria există un discurs foarte apăsat care vizează păstrarea, respectiv restaurarea suveranităţii ţării. Ori eu cred că aceste două obiective nu pot fi urmărite simultan.

Foarte pe scurt: concepţia suveranităţii, în forma în care o folosim azi și în accepțiunea în care ea continuă să joace, începând cu 1648, de la Tratatul de pace din Westfalia încoace, un rol de seamă în politica internaţională, a apărut în lucrarea lui Jean Bodin, gânditor politic francez, publicată în 1576, care se ocupă de definiţia statului şi atribuţiile suveranului. Pe lângă interpretările uzuale, acest tratat se poate citi și ca o teorie revoluţionară a localității, contrastând cu universalismul care a dominat mentalitatea comunităților politice timp de peste 1500 de ani, pornind, în mod interesant, de la cetăţenia romană.

Cetăţenia romană era o inovaţie politică foarte îndrăzneață în vremurile respective, cu scopuri şi obiective fundamental diferite de practicile din oraşele-state greceşti, unde instituția cetăţeniei se baza pe logica localității: cetățenia practicată de grecii antici urmărea perpetuarea formei de viaţă şi a tradiţiilor locale specifice prin limitarea strictă a dreptului de participare în luarea deciziilor politice la bărbaţii născuți în localitatea respectivă. Calitatea de cetățean al polis-ului însemna totodată că cetățenii aveau obligația să fie tot timpul la dispoziția cetății (pentru consultări și decizii politice, funcții publice și apărarea cetății în război). Cetăţenia romană, în schimb, s-a definit din perspectiva drepturilor (ius connubii, ius hereditas, ius commercii, ius suffragii, ius honorum) și putea fi extinsă, cu unele restricţii, şi asupra persoanelor din regiunile cucerite de romani.

Începând cu sec. III î.e.n., cetățenia romană a devenit treptat instrumentul asimilării politice și a dus ulterior la apariția ideii de universalism: „Civitatem omnibus datam”, enunță triumfal Constitutio Antoniana, edictul emis de împăratul Caracalla în 212 e.n. Creștinismul, varianta religioasă a universalismului, ridicat la rang de religie oficială în 380, a dominat timp de peste 1000 de ani mediul cultural și politic al occidentului, biserica creștină universală (καθολικι) condusă de la Vatican fiind în tot acest răstimp cea mai influentă autoritate peste multiplele identităţi locale.

Prima confruntare majoră cu acest principiu al universalismului a fost Reforma Protestantă a lui Martin Luther în 1517, care a marcat o spectaculoasă revigorare a localității. Succesul remarcabil al alternativei formulată de Luther a condus surprinzător de repede la conflicte între regi sau domnitori catolici și protestanți din pricina felului în care își tratau supușii aparținători religiei minoritare: persecuțiile la care aderenții la religia non-dominantă în teritoriu erau expuși au constituit pretexte pentru intervenții din partea domnitorilor vecini.

Teoria suveranităţii propusă de Bodin a vizat, printre altele, situații de acest fel, sugerând că rolul important pe care suveranul îl are de îndeplinit presupune o relaţie de excludere reciprocă printre trei entităţi politice: teritoriul, subiecții politici (cei supuși puterii politice) şi suveranul. Pe lângă multe alte consecințe importante, această teorie încercă deci să prevină apariţia unor situații în care o persoană să poată fi subiect de drept pentru două puteri politice suverane distincte.

Din aceste motive cred eu că există o contradicţie între cele două strădanii simultane ale guvernului Ungariei: acordarea, pe de o parte, cetăţeniei persoanelor cu identitate maghiară din țările vecine, și promovarea unui discurs, pe de altă parte, de redobândire a suveranităţii în cadrul UE. O astfel de contradicţie poate fi soluţionată în opinia mea doar în două feluri.

Una dintre soluții ar presupune să intrăm într-o nouă epocă a universalismului care scoate de pe agendă orice preocupare legată de ideea suveranității. Dacă aceasta este direcția către care lumea se îndreaptă, se poate afirma că prin politica sa de cetăţenie Ungaria s-a poziționat, asemenea altor state din regiune, în elita inovaţiilor politice specifice epocii post-westfaliene și va trebui să renunțe la orice pretenție legată de suveranitate în sensul original al termenului. Această alternativă este, evident, puțin probabilă, nu doar din pricina orientării guvernelor ungare din ultima vreme, dar şi din cauza faptului că forme modeste ale universalismului precum globalizarea, sau variante regionale cum ar fi Uniunea Europeană trec prin crize profunde în ultima vreme, și unul mai serios nu pare să apară la orizont.

A doua versiune, mult mai probabilă, este că relevanţa politică a localității va continua să crească și după un timp va duce la o re-sincronizare a dezideratului de suveranitate cu practica acordării cetăţeniei maghiarilor de peste hotare, re-sincronizare sub forma reîntregirii naţiunii maghiare, dezmembrată de Pacea de la Trianon, pe teritoriul actual al Ungariei.

Deoarece ar fi greu de presupus că în timp ce în Ungaria se vehiculează intens ideea suveranităţii – printre altele în sensul că numai ungurii au dreptul să decidă cu cine doresc să convieţuiască în ţara lor –, în statele vecine, unde locuiesc şi maghiari, va rămâne valabilă o logică fundamental diferită, cea bazată pe ideea de neutralitate a statului.

În ce priveşte întrebarea referitoare la consecinţele implicării maghiarilor dinafara graniţelor Ungariei în viaţa politică din Ungaria, prin facilitarea accesului la cetăţenie și acordarea dreptului de vot, eu sunt de părere că cea mai gravă consecinţă a acestui proces este scoaterea de pe agendă a chestiunii dacă comunităţile maghiare de dincolo de hotarele Ungariei pot sau nu pot fi considerate comunități politice, parțial de sine stătătoare.

Acest lucru pare straniu la prima vedere şi are implicaţii deosebit de dramatice, deoarece în timp ce obiectivul principal al politicii naționale maghiare (cea care vizează relația statului ungar cu comunitățile maghiare de peste hotare) este acceptarea de către autoritățile statelor vecine a minorităților maghiare care trăiesc pe teritoriile lor ca şi comunităţi (cvasi)politice, capabile de autoorganizare și autoguvernare, cu instituţii proprii şi cu lideri pe care îi aleg în mod nemijlocit, guvernul Ungariei anihilează în mod arbitrar și unilateral aceste strădanii prin modul în care administrează relațiile cu comunitățile respective.

Trebuie să recunoaştem că politica naţională maghiară care înlocuieşte, pe de o parte, ideea naţiunii structurate în jurul mai multor centre cu cea a unei naţiuni unite, centralizate și dirijate din Budapesta, și degradează, pe de altă parte, comunităţile de dinafara hotarelor Ungariei din statutul de comunități (cvasi)politice în populaţii de diasporă (stabilind relaţii juridice la nivel individual cu membri acestora prin instituția cetățeniei), administrează simultan două lovituri fatale strădaniilor de a obţine autonomia comunităţilor maghiare de dinafara graniţelor Ungariei.

Din perspectiva naţiunii „reunificate”, centralizate și conduse de la Budapesta chestiunea oricărei forme de autonomie este absolut irelevantă, iar extinderea cetățeniei peste cei dincolo de hotare elimină şi cea mai mică şansă ca statul român, de exemplu, să-și poată permite să ia în serios orice actor politic care încearcă includerea în agenda dezbaterilor publice a ideii de autonomie în numele unor cetăţeni români care dețin totodată și cetăţenia ungară.

Kiss Tamás: Dacă discutăm în primul rând problema autonomiei, atunci eu sunt de o cu totul altă părere. Dar dacă separăm ideea autonomiei – în această formă absolut teoretică – de aspectele mult mai practice ale proceselor de edificare şi consolidare a societăţii maghiarilor din Transilvania, a proceselor de construcție a identităţii naţionale de aici, atunci sunt mai înclinat să fiu de acord cu părerea lui Levente.

Să luăm mai întâi problema autonomiei. Întrebarea este, cât de valabilă e concepţia westfaliană tradiţională, bazată pe relaţia dintre teritoriu, subiecţi şi suveranitate. Rainer Bauböck are o teorie conform căreia pentru o naţiune majoritară această concepţie a suveranităţii teritorial determinate e destul de importantă, deci nu poate accepta în acelaşi timp şi cetăţenia dublă, şi autonomia teritorială. Deoarece – spune Bauböck – dacă le-ar accepta în mod simultan, suveranitatea statului asupra subiecţilor cu cetăţenie dublă şi cu autonomie ar deveni atât de abstractă, încât nici n-ar mai exista în mod concret.

Dar trebuie pusă întrebarea: cum poate fi caracterizată concepția de suveranitate în care populaţia majoritară crede, de ce tip este aceasta? Iar aceasta este deja o chestiune empirică. În Slovacia de exemplu, majoritatea refuză atât ideea autonomiei, cât şi cea a cetăţeniei duble. În acelaşi timp în Irlanda de Nord nimeni nu-şi face probleme în legătură cu coexistenţa acestor două elemente.

Principala întrebare se referă deci la modul în care ideile populaţiei majoritare din România vor evolua în privința conceptului de suveranitate. Cercetările arată că majoritatea românilor acceptă ideea dublei cetăţenii, şi o acceptă chiar şi în cazurile în care se face o referire concretă la dubla cetăţenie a maghiarilor din Transilvania. În plus, numărul celor care acceptă această idee e în continuă creştere. În momentul de faţă, peste două treimi din populaţia majoritară se declară de acord cu asta.

În ce priveşte autonomia însă, nu se poate constata nicio schimbare, nici în perspectiva unei perioade de 15-20 de ani. Majoritatea românilor refuză ideea. Iar această atitudine nu s-a schimbat în niciun fel nici după introducerea cetăţeniei duble.

În legătură cu autonomia eu mai am însă şi o altă problemă. Consider că nu ar trebui să ne prefacem că aceasta ar fi un obiectiv politic real. Deoarece nu e, şi nu poate fi, atâta timp, cât clasa politică maghiară din Transilvania nu dispune de nicio strategie concretă şi reală în această privinţă.

Dar principala funcție a ideii de autonomie nici nu este aceasta. Politicienii maghiari nu doresc să convingă populaţia majoritară s-o accepte, ci o folosesc pentru a-şi determina propria poziţie politică în interiorul comunității, însă nimeni nu se gândeşte serios să dezbată problema în mod realist cu politicienii români. În consecinţă, eu nu sunt dispus iau în serios problema autonomiei.

Mult mai interesantă e problematica diferitelor proiecte de identitate. Deoarece se poate întâmpla ca cele două modele să concureze, fiind vorba, pe de o parte, de proiectul de identitate a maghiarilor din Transilvania, o identitate de minoritar care are și aspecte regionale. Cuvintele-cheie legate de această identitate sunt subsidiaritate, descentralizare şi competenţe politice pentru minoritate. Esenţa este că, chiar și în condiţiile în care nu există autonomie codificată legal, vom încerca totuşi să dispunem de un sistem instituţional propriu, pe care îl vom administra noi singuri. Un element al acestei concepții pe care aș dori să-l menționez este faptul că maghiarul transilvănean, prins în asimetria relaţiilor cu populaţia majoritară, trebuie să se confrunte mereu cu faptul că adevărul lui nu este cel absolut, nu e unica perspectivă posibilă în contextul respectiv.

Cealaltă versiune a identităţii presupune o identitate de diasporă, structurată în jurul ideii de patrie-mamă, şi al centrului (adică al Budapestei). Cuvintele-cheie corespunzătoare sunt stoparea proceselor prin care comunitățile maghiare de peste hotare se dezvoltă în direcții diferite sau chiar opuse, centralizarea, unificarea, şi toate acestea se leagă tot mai strâns de problematica unui lider puternic. Aceste două concepţii se exclud şi în opinia mea. Cu acest nou tip de centralism din Ungaria nu prea au ce face cei implicați în procesele de consolidare a comunităţii minoritare maghiare din Transilvania.

Trebuie să adaug însă că am destule dubii față de aceste chestiuni. Nimic n-ar fi mai străin de intenţiile mele ca o încercare de a construi un fel de mit transilvanist. De aceea mă întreb, cât sunt de reale şi realiste aceste proiecte care vizează construcția unei societăţi maghiare de sine stătătoare din Transilvania, obținerea unor competenţe pentru minoritate, respectiv subsidiaritatea. Din păcate, realitatea ar putea fi că noi încercăm doar să mitizăm propria noastră situaţie.

Să aruncăm o privire de exemplu la situaţia acelor instituţii pe care noi înșine le-am creat şi noi le ţinem în funcţiune. Şi vom vedea că ele funcţionează pe bază de patronaj, şi nu prea au nimic de-a face cu principiul evidenţierii prin performanţă sau prin valori. Şi acum vorbesc despre acele instituţii pe care chiar noi le-am înfiinţat, nu despre cele instituite în cadrul Sistemului Cooperării Naţionale girat de Fidesz. Nu vorbesc doar despre politică, ci şi despre instituţiile culturale şi ştiinţifice. Se poate presupune că Sistemul Cooperării Naţionale a avut acest impact semnificativ pe meleagurile noastre, a avut această evoluţie spectaculoasă exact din pricina faptului că în Transilvania nu putem vorbi de subsidiaritate, de democraţie internă sau de valori cu adevărat transilvane.

De fapt am construit sisteme şi reţele clientelare care sunt absolut compatibile cu Sistemul Cooperării Naţionale.

180518_kerekasztal

Toró Tibor: În legătură cu impactul cetăţeniei duble asupra șanselor de autonomie şi asupra proiectelor maghiare din Transilvania de lungă durată eu aş mai adăuga două comentarii importante. Teoriile clasice referitoare la politica externă a Ungariei susţin că aceasta se bazează pe trei piloni: integrarea euro-atlantică, relaţia cu statele vecine, respectiv politica despre națiune, adică politicile destinate comunităților de coetnici de peste hotare. Guvernele care s-au succedat diferă între ele în modul de abordare și în prioritatea acordată acestor trei aspecte.

Consider că după anul 2010 s-a produs o schimbare radicală în această privinţă. Interesul naţional al Ungariei (luat în sens realist) a început să domine celelalte aspecte. Acest lucru înseamnă, pe de o parte, că pe lista de priorităţi a guvernului actual drepturile maghiarilor de dinafara graniţelor Ungariei, proiectele acestor comunităţi, cum ar fi autonomia sau drepturile minoritare, au cam pierdut din importanţă, ba chiar s-ar putea întâmpla ca cele două dimensiuni să devină conflictuale.

Se poate urmări acest fenomen cel mai bine în cazul relaţiilor ungaro-slovace, unde drepturile minorităţii maghiare nu mai figurează pe lista subiectelor de dezbatere, prioritate având problemele colaborării Grupului de la Visegrád sau elaborarea unei platforme comune în ceea ce priveşte sistemului de cote de imigranţi. Eu cred că în cazul în care situaţia concretă o cere, aceste problematici ar putea dispărea și de pe agenda discuţiilor politice dintre Ungaria şi România. O altă schimbare importantă priveşte faptul că în ultimii anii s-a început să se vorbească mult mai deschis despre aducerea maghiarilor de peste hotare pe teritoriul Ungariei.

Acum 10 ani această chestiune era încă un tabu în discursul oficial, se discuta doar informal sau „la o bere” despre acei politicieni din Ungaria care se gândesc la aşa ceva, dar nu-şi rostesc părerea în spaţiul public. De ceva vreme se pot citi declaraţii în presă, provenind din cele mai înalte cercuri politice, care propun ca Ungaria să fie repopulată de maghiarii de dinafara graniţelor ţării, şi apar diferite programe politice care pot fi interpretate în acest context. Eu cred că această schimbare e una absolut semnificativă, mai ales că maghiarii de dincolo de hotarele Ungariei, poate nu în primul rând cei din Transilvania, dar chiar şi ei, pot deveni resurse importante şi din perspectivă demografică.

Bakk Miklós: Întregul program de acordare a cetăţeniei duble, care caracterizează nu numai Ungaria, ci întreaga noastră regiune, se poate interpreta mai mult în funcție de existența spaţiului european – al Uniunii Europene –, cu oameni care se deplasează liber în acest spaţiu. În această libertate, cetăţenia nu mai reprezintă singura şi cea mai importantă concretizare a loialităţii faţă de un stat anume, ci vizează o direcție preferată dar nu unică și impusă a mobilității în acest spaţiu european. E o dimensionare mai virtuală a spaţiului şi a libertăţii de mişcare prin care se stabilesc direcţii mai preferabile în mobilitatea unor mase sau a unor persoane cu tendinţe de migrare. În ce priveşte identitatea, cetăţenia este doar unul din mijloacele de modelare a identităţii politice și naționale. Pe lângă multe alte mijloace moderne existente. Eu consider că şi cetăţenia dublă are o astfel de funcţie, de dedublare a identităților teritoriale.

Székely István Gergő: Eu aş merge şi mai departe în privința cetățeniei chiar dacă ceea ce voi spune poate părea destul de speculativ. Însă mie mi se pare că odată ce cetăţenia ungară a devenit accesibilă maghiarilor transilvăneni, s-a obţinut și dreptul de vot în alegerile parlamentare din Ungaria, acest lucru poate fi interpretat de elitele politice ale maghiarilor din Transilvania – sau măcar de o parte a acestora– ca un rezultat important cu care se pot mândri.

Un soi de: bine, autonomie n-avem bunăoară, dar cetăţenia dublă tot am obținut-o, am contribuit şi noi la acest lucru, dacă nu altfel, atunci măcar prin ajutorul asigurat în completarea formularelor de aplicație. S-ar putea ca în contextul lipsei unei viziuni coerente despre viitor, clasa politică ar putea să încerce să trăiască de pe urma acestui rezultat încă vreme de vreo 10 ani.

Însă dacă centralizarea din Ungaria va ajunge să absoarbă precum un aspirator comunităţile politice maghiare din Transilvania, care acum încă alimentează mitul comunităţii politice independente, acest fapt va însemna şi că asumarea oricărei iniţiative politice va deveni mult mai dificilă, dacă nu imposibilă, în cazul în care aceasta nu este aprobată în Budapesta. Deci eu îmi pot închipui că se poate forma un nou mod de gândire în rândul clasei politice transilvane, conform căreia nici nu trebuie să facem mare lucru, deoarece ceva-ceva s-a întâmplat şi în anii trecuţi.

Să vină cei din Budapesta cu iniţiative, noi vom sta aici la căldurică,

iar dacă vom mai primi şi ceva bani, ne vom simți bine, mersi. Iar dacă tot vorbim despre autonomie, să-i menţionăm şi un alt sens al conceptului de autonomie, și anume autonomia partidelor politice, un concept propus în anii 1980 de un politolog italian, pe nume Panebianco, pentru a caracteriza situaţia partidelor comuniste din Europa de Vest.

Ideea lui Panebianco era că aceste partide nu erau formaţiuni politice independente deoarece toată lumea ştia că erau finanţate şi controlate din Moscova. Drept consecință, nu prea aveau spaţiu de manevră în politica internă deoarece celelalte partide ştiau mult prea bine care-i treaba cu ele. Şi dacă nu era absolută nevoie, nici nu discutau cu ele. Mai de mult, eu am adus în discuție această idee în legătură cu Partidul Civic Maghiar şi Partidul Popular Maghiar din Transilvania, am spus că e o problemă destul de mare că aceste partide ce se doresc „alternative maghiare” pentru UDMR nu prea au autonomie politică. Un exemplu absolut elocvent în acest sens a fost cel din 2016, când Partidul Popular Maghiar din Transilvania nu a participat la alegerile parlamentare. Iar acum se pare că ideea poate fi pusă în discuție şi cu privire la UDMR. Cel puţin nu se poate exclude această posibilitate.

Partea a doua

Sistemul Cooperării Naţionale în Ardeal: cum a transformat Fidesz politica maghiarilor din Transilvania?

Care este atitudinea elitei politice a maghiarilor din Transilvania faţă de cel de-al doilea şi al treilea guvern Orbán? Care ar putea fi efectele de lungă durată asupra sferei civile ale finanţărilor de miliarde de forinţi, acordate ad-hoc? Se poate trăi în România, dar cu capul nu în nori, ci în Ungaria? Acestea au fost câteva dintre întrebările la care am căutat răspuns în cea de-a doua parte a discuţiei de masă rotundă, organizată de Átlátszó Erdély.

__________

Atitudinea elitei politice a maghiarilor din Transilvania faţă de cel de-al doilea şi al treilea guvern Orbán: cum a afectat Sistemul Cooperării Naţionale constelaţia politică de aici? Să vorbim despre tensiunile existente în mod clar, deși adesea suprimate, atât în interiorul UDMR, cât şi în relaţia UDMR cu Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania, cu Partidul Popular Maghiar din Transilvania, respectiv despre „exportul” strategiilor şi al cunoştinţelor politice şi comunicaţionale ale partidului Fidesz.

Toró Tibor: Fidesz, apoi din anul 2010 întregul guvern Orbán a recurs la trei strategii în atitudinea şi interacţiunea sa cu elita politică maghiară din Transilvania. Prima dintre aceste strategii caracteriza începutul anilor 2010, având poate rădăcinile în perioada în care Fidesz era în opoziţie (2002–2010). În această perioadă s-a încercat crearea unui pluralism politic, prin sprijinirea şi instituţionalizarea organizațiilor politice care se autodefineau ca și opoziţia UDMR (adică Alianța Civică Maghiară, care ulterior s-a transformat în Partidul Civic Maghiar, mai apoi Consiliul Național Maghiar din Transilvania și Partidul Popular Maghiar din Transilvania).

Este important de subliniat aici că eu nu cred că ar fi fost vorba de o politică unitară practicată de Fidesz, nu era foarte clar cine ar trebui să se ocupe de această problematică în cadrul partidului. Diferiţi politicieni din Fidesz au sprijinit diferite grupări politice din Transilvania, diferite partide, dar s-au auzit şi voci care argumentau în favoarea parteneriatului cu UDMR.

A doua abordare a problemei a devenit evidentă în anii 2014–2016, ca urmare a alegerilor din 2012 (la care Partidul Popular Maghiar și Partidul Civic Maghiar nu au reușit să obțină rezultatele așteptate), când s-a spus: bine, dacă nu reuşim să consolidăm opoziţia fată de UDMR atunci să restaurăm reprezentarea politică unitară, printr-o singură organizație a maghiarilor din România. Din punctul de vedere al UDMR, această uniune ar însemna o rivalitate limitată sau controlată, adică partidele mai mici ar funcţiona ca o supapă politică, de exemplu în cadrul alegerilor locale: cine e supărat pe UDMR, să poată să voteze împotriva lor, dar să susțină Uniunea la alegerile parlamentare. Se pare că Partidul Civic Maghiar a fost de acord cu această idee, în 2016 şi-a înscris candidaţii pe lista UDMR, dar în mod interesant Partidul Popular Maghiar din Transilvania a refuzat să procedeze astfel, ceea ce a rezultat un conflict politic atât cu Fidesz, cât şi cu UDMR.

Acest meci s-a jucat pe mai multe runde. În prima etapă, Tőkés László a fost trecut pe lista Fidesz în cadrul alegerilor europarlamentare. Astfel Fidesz a asigurat ca UDMR-ul să nu aibă concurență în cadrul acestor alegeri. În a doua rundă, partidul de guvernământ din Ungaria a exercitat presiuni asupra Partidului Popular Maghiar din Transilvania, pentru a preveni înscrierea unui candidat la preşedinţie la alegerile din 2014. Szilágyi Zsolt a candidat în pofida acestor presiuni.

În al treilea rând s-a recurs la presiuni asupra Partidului Popular Maghiar din Transilvania pentru ca această formaţiune politică să nu candideze separat la alegerile parlamentare din 2016. În cele din urmă, PPMT n-a participat la aceste alegeri, ceea ce se datorează în parte sprijinului deschis acordat UDMR de Fidesz şi de întreaga mass-media publică din Ungaria.

Unii au considerat că opoziţia faţă de voința Fidesz va însemna sfârşitul sprijinului acordat Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania de Ungaria, ceea ce s-ar putea dovedi fatal pentru organizaţie. Însă temerile lor nu s-au adeverit încă.

A treia strategie ar putea fi numită una de fărâmiţare, despre care s-a spus aici în cele de mai înainte că poate fi interpretată ca o rivalitate bazată pe loialitate. În cadrul acestei strategii, nu doar partidele concurează între ele, ci există rivalități și în cadrul partidelor. Pentru moment, acest lucru rezultă într-o situaţie interesantă în cadrul UDMR, cred eu, deoarece ierarhiile din cadrul partidului vor fi determinate de relaţiile fiecărui politician cu rețelele politice şi economice din Ungaria, de capacitatea fiecăruia de a accesa anumite resurse.

Din acest punct de vedere va conta, de exemplu, cine se va putea ocupa de programul de dezvoltare economică care va viza Ţinutul Secuiesc, cine va supraveghea reţeaua de administratori de la sate, cine va primi finanţare pentru aşa-numitele activităţi „de protecţie a drepturilor minoritare” etc. Nu este indiferent câte persoane participă la această competiţie, cine se va ocupa de care program sau proiect, şi cine va avea acces la aceste resurse.

Mulți consideră că există unii politicieni din cadrul UDMR care la nivelul principiilor nu sprijină acest tip de politică. Ei nu aşa şi-au imaginat relaţiile cu Ungaria, sau, asemenea lui Markó Béla, sunt adepţii reţinerii şi ai echidistanţei faţă de politica internă a Ungariei. Eu cred că vor rămâne tot mai puţine astfel de persoane în cadrul UDMR, deoarece politicienii minoritari maghiari vor fi nevoiţi să se conecteze la noile reţele ale puterii, în mod instrumentalist, intrând şi ei în competiţie.

În ceea ce priveşte exportul „know-how”-ului politic, să abordez şi acest aspect al întrebării, eu consider că e important să înţelegem că politica din Budapesta apare în acest context ca un model de urmat, o reţetă bună de adoptat. O problemă mare e că nici nu încercăm să găsim nicio altă reţetă. Nu ne uităm în jur, să vedem dacă ar exista pe undeva vreo altă strategie demnă de urmat. Se vede foarte clar că în comunicarea partidelor maghiare din România sunt adoptate panele preluate din Ungaria, ceea ce nu este neapărat o idee bună.

Bakk Miklós: Legat de politica sau strategia unitară, în privința rivalității controlate din afară, de către FIDESZ, eu am senzaţia că mulţi dintre analişti sau teoreticieni comit greşeala de a considera diferitele procese politice ca fiind rezultatul unor tendinţe foarte bine gândite, unor acțiuni bine planificate, dar ascunse. În ce mă privește, sunt convins că în viaţa politică mult mai adesea se impune logica consecinţelor neintenționate.

Când Fidesz a început să sprijine diferitele formaţiuni politice minuscule, aflate în opoziţie cu UDMR, a sprijinit, mai întâi, Partidul Civic Maghiar, apoi Partidul Popular Maghiar din Transilvania, atunci puteam interpreta acest lucru în ideea – şi poate că acum comit şi eu aceeaşi greşeală pe care am menţionat-o adineauri! – că Fidesz a dorit deliberat să intre într-o competiţie de construcție naţională, exercitată asupra minorității maghiare, în opoziţie cu statul național român, care prefera această construcție prin controlul exercitat prin UDMR. Adică, statul național român avea experiența istorică a persistenței identității maghiarilor din România, avea concluzia – tot prin experiența istorică dobândită – că nu poate dizolva această identitate colectivă de la o zi la alta, de la un ciclu electoral la celălalt.

Astfel a fost fixat locul politico-constituțional al UDMR, privilegiat electoral în dubla sa calitate de corporație etnică și partid politic integrat în sistemul de partide din România. Prin acest dublu statut, privilegiat, s-a instituit controlul asupra inițiativele și programele maghiarilor din România.

Deci ne puteam gândi că în timp ce Partidul Popular Maghiar din Transilvania şi Partidul Civic Maghiar erau formaţiuni politice independente, aflate în opoziţie cu UDMR, lupta acestor partide, adică a PPMT şi PCM împotriva UDMR, era un război „by proxy” al statelor naţionale române şi maghiare pentru controlul societăţii maghiare din Transilvania. După care Fidesz a înţeles că în acest război nu prea are şanse de câştig în sensul integrării complete a maghiarilor transilvăneni în corpul politico-național unitar al tuturor maghiarilor, atunci a trecut la favorizarea UDMR-ului în locul partidelor maghiare mici.

Și pe parcursul acestei mutări s-a născut, cred, o raţionalitate aparte a contextului. În momentul de faţă, în timp ce finanţările primite din partea statului român şi cele venite de la guvernul ungar reprezintă fonduri comparabile, pentru UDMR ambele relații sunt importante și pentru ambele are mijloace de păstrare a legitimității în fața electoratului, iar astfel această organizaţie politică joacă un rol de „agent dublu”: fiind atât agentul statului naţional român în cadrul societății maghiare din România, cât şi agentul statului ungar în ce priveşte medierile spre statul român, echilibrând oarecum situaţia.

Beneficiul acestei situaţii se concretizează în controlul care stabilizează oarecum competiţia celor două state naţionale în ce priveşte subiectul acestei competiţii. Este vorba, desigur, de o stabilitate relativă, un echilibru precar, şi n-aş putea să mă pronunţ în ce priveşte durata acestui echilibru, pe care eu îl văd ca fiind o situaţie foarte deschisă și labilă din punct de vedere istoric.

Kiss Tamás: Un posibil cadru de interpretare ar fi, în orice caz, cel care postulează o competiţie între procesele de construcție a națiunilor (nation-building) române şi maghiare, iar legat de aceste procese, centrele din Bucureşti şi Budapesta preferă alte formaţiuni politice. Rolul de „agent dublu”, dacă am înţeles eu bine, ar însemna că UDMR joacă un rol de intermediar, de mediator, care funcţionează doar dacă primeşte atenţie şi sprijin din partea ambelor state.

Însă în ceea ce priveşte creşterea influenţei Fidesz, eu m-aş mai întoarce un pic la ideea competiţiei bazate pe loialitate. Consider că e vorba de o tehnică a puterii, aplicată de regimul Orbán la mai multe nivele şi într-un cerc mult mai amplu. Crearea situaţiilor competiţionale pentru diferite personaje politice şi nespecificarea responsabilităţilor şi rolurilor este o metodă destul de general aplicată de guvernele Orbán, adică această technică nu se limitează doar la domeniul coetnicilor de peste graniță.

Dar să ne limităm doar la politicile privind chestiunea națională. Dacă ni se pare că Fidesz nu are o strategie unitară în acest context, nu există un singur actor politic căruia să-i fie încredințat întregul domeniu al politicilor despre națiune, acest lucru se întâmplă deoarece nu doar personalităţile politice din Transilvania, ci şi cele din Ungaria sunt forțate să participe într-o competiţie politică. Iar în domeniul politicilor despre națiune, în această competiţie îi regăsim pe Semjén Zsolt (vice-prim ministru în guvernul Orbán), Németh Zsolt (președintele comisiei de politică externă a parlamentului Ungariei), Kövér László (președintele parlamentului) şi Lázár János (conducătorul cancelariei guvernului).

Rolul structurilor difuze în exercitarea puterii politică a fost descris deja şi în cartea lui Hannah Arendt, în Originile Totalitarismului. Şi aici nu vreau să fac nicio aluzie cum că regimul lui Orbán ar avea de-a face cu asemenea regimuri, dar descrierea din carte e destul de relevantă și pentru realitatea din Ungaria. Personalităţile politice sunt forțate să participe într-o competiţie permanentă, iar structurile difuze ale puterii menţin nesiguranţa în condițiile căreia nici actorii politici, nici ceilalţi participanţi la viaţa politică nu ştiu exact cine se află la comandă.

Iar dacă acest lucru e adevărat, atunci conducerea UDMR se poate trezi într-o situaţie fundamental diferită de cea cu care s-a obişnuit în interacţiunile cu politicienii români. Modelul controlului prin cooptare se bazează bunăoară pe faptul că partenerul de la putere, reprezentând populaţia majoritată, deși se află într-o situaţia superioară în toate privinţele, recunoaşte măcar atât că UDMR e reprezentantul legitim al intereselor maghiarilor şi nu deschide dialog politic cu alți actori politici maghiari.

Tibor a spus mai devreme că după 2011 sistemul s-a descentralizat şi în ce priveşte negocierile cu partenerii români. Eu altfel văd lucrurile. Cred mai degrabă că în cazul lui Băsescu am avut o situaţie aparte, chiar din două puncte de vedere. Pe de o parte, fostul preşedinte a încercat să comunice cu alegătorii maghiari în mod direct, fără intermediari. Pe de altă parte, şi-a trimis delegaţii (de exemplu pe Elena Udrea) în Ținutul Secuiesc, pentru a purta discuţii cu liderii comunității, sărind peste conducerea centrală a UDMR. Dar nu văd niciun semn care ar denota că aceste măsuri ar fi devenit obișnuite și aplicate în mod sistematic. Însă ceea ce pare să fie o abatere de la regulă în cazul relaţiilor politice din Bucureşti, se conturează a fi regula principală în cazul celor de la Budapesta.

E clar că Fidesz (mai exact Sistemul Cooperării Naţionale și Orbán personal) pune UDMR în concurenţă cu Partidul Popular Maghiar din Transilvania, împinge diferitele grupări de interes din cadrul UDMR să concureze unele cu altele. Iar în această structură conducerea centrală a UDMR-ului nu mai are nici un fel de monopol asupra negocierilor purtate, ajungând astfel într-o structură a puterii fundamental diferită de cea cu care s-a obişnuit.

Desigur, ne putem întreba de cauzele acestor procese politice. Poate că Orbán era fascinat de cartea lui Hannah Arendt pe vremea când era membru în Colegiul Bibó István (un colegiu universitar de științe sociale în cadrul căruia elita Fidesz s-a socializat înainte de schimbarea de regim din Ungaria și mediul în care partidul a fost înființat).

O altă interpretare posibilă și evident mai plauzibilă este că nu există nicio strategie centrală în privința politicilor privind chestiunea naţională, ci doar o logică strict clientelară. Pur şi simplu, cel aflat într-o poziţie mai favorabilă în reţelele informale ale puterii va avea acces la resurse. Atât, și nimic mai mult. Astfel, potenţialul politic al diferitelor personalităţi publice se formează într-un mod absolut aleatoriu.

Dar din punctul de vedere al rezultatului, nici nu contează modalităţile în care s-a ajuns aici. Contează doar că structura reţelelor şi a dezbaterilor politice diferă fundamental de cea din România. Şi de fapt, ne-am întors la începutul anilor 1990 când pe vremea lui Domokos Géza (primul președinte UDMR) conducătorii maghiarilor din România (mulți dintre ei foști funcționari ai Partidului Comunist) s-au bazat pe relaţiile lor personale ori de câte ori trebuia să fie „rezolvată” o problemă. Ceea ce se întâmplă azi între Fidesz şi elita politică maghiară din Transilvania seamănă oarecum cu situaţia din acele vremuri.

Székely István Gergő: Şi să nu uităm că acest sistem e destul de rafinat, nu te trezești scos în totalitate din situaţia privilegiată chiar așa de ușor. Pentru Fidesz, e foarte uşor și ieftin să menţină o situaţie în care câteva grupări de elite politice de minoritari stau gata de acţiune la marginea terenului. Aceste grupări – şi mă gândesc aici în mod concret la Partidul Popular Maghiar din Transilvania şi la Partidul Civic Maghiar – nu prea au alte alternative. Pentru ele problema se pune astfel: ori Fidesz, ori nimic, deci e uşor să fie ţinute în priză. Şi astfel se înţelege de ce au folosit anumiți analiști în acest context metafora „aparatului de respiraţie artificială”.

200518_kerekasztal

Kiss Tamás: Pe de altă parte nu există foarte multe personalităţi politice maghiare în Transilvania. Nici Fidesz nu are multe alternative de oferit, dar nici în cadrul elitei politice maghiare de la noi nu există prea multe alternative pentru Fidesz.

Székely István Gergő: Un exemplu elocvent pentru această situaţie e Ágoston András din Voivodina (fostul preşedinte al Partidului Democrat Maghiar din Voivodina), care la un moment dat, când Orbán Viktor a ales Alianţa Maghiară din Voivodina drept partener strategic pentru Fidesz, a spus: nu-l putem contrazice pe premierul Ungariei, deci noi nu vom mai candida la alegeri, votaţi cu toţii aşa cum vrea premierul Ungariei, adică votaţi Alianţa Maghiară din Voivodina.

În Transilvania încă nu s-a întâmplat ceva similar, dar nu ştiu dacă nu urmează să se întâmple ceva asemănător şi la noi în viitor. Cred că Budapesta va avea un cuvânt tot mai semnificativ de spus în privința alegerilor de la noi, inclusiv în sensul de cine va primi aprobarea pentru a candida.

Care este efectul de scurtă şi de lungă durată al finanţărilor din ce în ce mai substanţiale, aparent foarte uşor de obţinut, asupra sferei civile maghiare din Transilvania, asupra presei, asupra bisericilor? Cum se poate construi şi dezvolta în mod raţional un mediu în care deciziile politice care vizează sume de miliarde de forinţi, sunt adoptate în urma unor activităţi de lobby, ca idei ad-hoc, fără studii de impact şi fără analizele specialiştilor?

Salat Levente: În ce mă priveşte, eu vedeam şi în formele anterioare, cele de dinaintea anului 2010, ale politicii de sprijin acordat de statul ungar niște ”aparate de respiraţie artificială”. În sensul că aceste finanţări, deși erau menite să-i ajute pe maghiarii de peste hotare să-și consolideze existența colectivă pe plaiurile natale, au ignorat promovarea unui element indispensabil al obiectivului atât de vocal popularizat: îmbunătăţirea relaţiei dintre populaţia majoritară şi minoritatea maghiară. Diferitele forme ale sprijinului acordat au fost încă de pe atunci versiuni timpurii ale formării structurilor de loialitate față de autoritățile din Budapesta, iar acum asistăm la o performanță net superioară în această privință.

În mod simbolic, am putea interpreta întreaga politică naţională a Ungariei ca o profeţie care se autoîmplineşte, în sensul folosit în literatura de psihologie interculturală pentru a descrie unul dintre mecanismele tipice ale modului de gândire bazat pe stereotipuri. Profeţia care se autoîmplineşte se caracterizează prin aşteptări foarte marcante faţă de comportamentul unui anumit grup de oameni, așteptări elaborate pe parcursul unui proces de acumulare a unor experiențe negative, iar după un timp aşteptările respective vor începe să se concretizeze în comportamentul indivizilor care aparțin grupului respectiv.

În politica naţională a guvernelor ungare de după 2010 se conturează o idee foarte clară cu privire la ce e bine pentru noi, maghiarimea din Transilvania, şi ce atitudine ar trebui să adoptăm noi, cei dincolo de hotare, pentru a fi consideraţi maghiari buni. Pe mine mă nemulțumește profund această situație, deoarece constat de trei decenii deja că cei la Budapesta sunt prizonierii unui mod de gândire bazat pe stereotipuri și nu înţeleg suficient de nuanțat situația din Transilvania, fie ei istorici şi cercetători de excepţie cu cele mai bogate cunoştinţe cu privire la istoria şi situaţia curentă a acestei regiuni.În afară de asta, citind scrierile lui Ablonczy Balázs sau Pál Judit, putem afla că ori de câte ori Budapesta s-a amestecat în politica din Transilvania urmărindu-și propria logică, a cauzat mereu probleme şi mai mari, mai ales în detrimentul acelora care trăiau aici şi vroiau ca şi copiii lor să aibă un viitor pe meleagurile natale. Mie mi se pare evident că intervenţia spectaculoasă a guvernului Ungariei în viaţa şi viitorul maghiarimii din Transilvania pe care o vedem în prezent este și ea un exercițiu contraproductiv, cel puțin din perspectiva celor care nu doresc să plece. În pofida acestui fapt, maghiarimea din Transilvania manifestă mai nou o atitudine care corespunde întocmai aşteptărilor formulate la Budapesta, nu în ultimul rând la încurajarea şi după modelul conducătorilor săi aleşi.

Pe baza acestor considerente mi se pare că Sistemul Colaborării Naţionale nu este altceva decât un aparat de respiraţie artificială extrem de performant cu ajutorul căruia se ajunge repede la rezultatul scontat: ca maghiarimea din Transilvania să ştie cum trebuie să gândească, cum trebuie să se poziţioneze ca fluxul de „oxigen” să nu fie oprit.

Kiss Tamás: Levente, tu ai folosit deja mult mai devreme expresia „infantilizării” sferei civile maghiare din Transilvania. Şi era o constatare esenţială în acea vreme, deoarece şi politicile de susținere financiară acordate de Ungaria au o istorie interesantă ce trebuie luată în considerare. Nu aceasta e prima perioadă când finanţările acordate de statul ungar sunt relativ majore şi importante. Am trăit o astfel de perioadă şi la sfârşitul anilor 1990, în timpul primului guvern Orbán (1998–2002). Pe atunci UDMR se orienta către Bucureşti, şi puterea ei de a accesa resurse era mult mai mare ca acum.

Însă și diferenţele dintre România şi Ungaria au fost cele mai mari tocmai în această perioadă. Şi în acea situaţie era o realizare incredibilă pentru sociologi că au putut înfiinţa de exemplu Fundaţia Jakabffy Elemér, sau au putut ţine în viaţă Asociaţia Etnografică Kriza János, ceea ce însemna posibilităţi aparte, mai complexe faţă de cele disponibile pentru sociologii români.

Însă Salat Levente şi-a formulat tocmai atunci teoria infantilizării şi, din păcate, anii care au trecut i-au dat dreptate. Sprijinul acordat de statul ungar nu se baza bunăoară pe performanţă, pe calitate, ci pe structuri de clientelă. Finanţările se acordau fără o documentaţie clară cu privire la detalii esențiale ale proiectului. Levente a spus încă de pe atunci că acest fenomen ne va costa scump, deoarece organizaţiile care se bazează pe acest sistem şi care funcţionează după aceste reguli, se vor dovedi incapabile să funcţioneze într-un alt context.

Şi aşa s-a şi întâmplat odată cu accesabilitatea resurselor Uniunii Europene. Organizaţiile maghiare din Transilvania s-au dovedit în general incapabile să redacteze, să documenteze un proiect şi să se ocupe de buna ei desfăşurare. Să nu ne legăm acum de faptul că e o adevărată anomalie că s-a format o veritabilă „proiectocrație” care se ocupă de finanţările UE, sau că întregul sistem de proiecte UE este o absurditate.

Cert este că organizaţiile maghiare din Transilvania, asemenea administraţiilor locale din Ţinutul Secuiesc, au ajuns într-o situaţie absolut defavorizată: cei obişnuiţi cu sistemul de finanţare acordată de guvernul Ungariei n-au fost capabili să se descurce în noua situaţie.

Şi e destul de îngrijorător faptul că şi această perioadă va evolua spre un rezultat similar. În prezent, diferenţa dintre Ungaria şi România nu e foarte mare bunăoară, dar sumele acordate de Ungaria au crescut vertiginos şi din acest motiv am ajuns iar într-o situaţie similară, când pentru mulţi reprezentanţi ai instituţiilor maghiare finanţările acordate din Ungaria pot reprezenta perspectiva viitorului.

Dar aceste finanţări nici acum nu sunt competitive, nu se bazează pe o documentaţie clară privind cheltuielile planificate și efectele scontate. Astfel, pe lângă faptul că utilitatea lor socială e destul de îndoielnică, ele menţin reţelele clientelare. Ori, prin însăşi natura lor, organizaţiile clientelare sunt absolut inutilizabile în afara mediului incubator, unde s-au născut. Nu sunt convertibile.

200518_kerekasztal

Bakk Miklós: Aş avea câteva cuvinte de adăugat în ce priveşte problema studiilor de eficienţă şi a analizelor specialiştilor. Da, ar fi bine să se întocmească aceste studii. Dar şi aceste studii şi analize sunt de obicei mijloace în procesele politice concurențiale, deci ele ar trebui văzute ca rechizitoriul de la un proces penal, aflat în controversă cu pledoaria avocatului apărării. Şi totuşi, e importantă efectuarea acestor studii şi analize, accesibile marelui public, deoarece acestea raţionalizează problema şi o prezintă într-o formă despre care se poate discuta apoi, cu argumentaţie, cu tot.

De ce nu există astfel de studii?

Eu cred că la noi principala problemă se datorează faptului că societatea civilă şi profesională nu e în stare să creeze acele forumuri de evaluare care ar putea prelua, în mod legitim şi pe termen lung, aceste funcţii. Din anumite puncte de vedere situaţia noastră e mai proastă, decât cea din Slovacia. Mi se pare că pe plan cultural organizaţia CSEMADOK de acolo are o autoritate culturală și profesională mai mare, decât Societatea Maghiară de Cultură din Transilvania (EMKE), de exemplu.

Masa Rotundă a Maghiarimii din Slovacia a fost şi ea mult mai reuşită decât ideile similare de la noi, din Transilvania, care n-au supravieţuit dincolo de stadiul de organizare. Şi văd de exemplu, pentru a face referire la ceva concret, că lucrăm de jumătate de an deja, fără succes, pentru a crea un consorţiu civil pentru continuarea Congresului Secuiesc, care ar avea o bază de date, întocmită de specialişti, şi în care s-ar regăsi atât rezultatele ştiinţei moderne, cât şi analizele de politici publice, puse laolaltă pentru a înlesni proiectarea politicilor publice regionale.

Una dintre cele mai importante condiţii ale politicilor publice, adică ale aplicabilităţii politice a rezultatelor ştiinţifice, de specialitate s-ar concretiza printr-o modalitate de traducere între limbajul ştiinţific şi cel al obiectivelor politice dominante, cel al narativelor politice actuale. Analizele de politici publice sunt menite să ofere aceste traduceri. Dar se pare că pur şi simplu nu putem crea acele ateliere, acele forumuri care să se ocupe de asta, nici măcar pentru un cerc cât de cât general, pentru ca măcar acolo să funcţioneze în mod legitim. Şi asta mi se pare o problemă majoră.

Toró Tibor: Consider că în cazul în care am fi capabili, totuşi, să realizăm aceste analize, chiar ulterior, dacă am putea concepe un material de specialitate în domeniul politicilor sociale, am fi în stare să influențăm întrucâtva aceste procese.

Nu cred că nu s-ar citi acel studiu în care am scrie de exemplu că din totalul finanţărilor pentru un număr de 200 de grădiniţe, x investiţii au ajuns în localităţi unde în câţiva ani nu vor mai fi copii vorbitori de limba maghiară, şi nu cred că acele studii n-ar influenţa defel deciziile. Ar trebui să ne implicăm într-un mod sau altul, deoarece chiar dacă nu putem influenţa adoptarea deciziilor la Budapesta, am putea încerca să intervenim în implementarea acestora la nivel local.

În acest moment, din păcate, până ajungem să vorbim despre studii de impact sau policy-uri, contractele de finanţare s-au semnat de mult, şi s-a decis deja chiar și unde şi cu ce scop vor fi cheltuite sumele respective. Cred că ar trebui să-i confruntăm cu aceste probleme atât pe cei care iau deciziile, cât şi pe executanţii deciziilor respective. Procesele pot fi influenţate într-un fel sau altul, doar dacă sunt prezentate problemele și greșelile cu privire la ele.

Extinderea spaţiului mass-media cu centrul la Budapesta asupra comunităţii maghiare din Transilvania: ce efect are asupra noastră faptul că suntem mai bine informaţi în ce priveşte politica din Ungaria, decât cu privire la întâmplările din Bucureşti? Ce efect are propaganda anti-imigranţi şi anti-Soros din mass-media publică din Ungaria asupra publicului din Transilvania (de exemplu asupra pensionarilor din spaţiul rural), care nu se informează din nicio altă sursă?

Kiss Tamás: Nu e vorba doar de pensionarii din spaţiul rural. În rândul maghiarilor din Transilvania s-a format o părere foarte unitară în legătură cu refugiaţi. Am realizat unele sondaje de opinie, atât printre maghiarii din Transilvania, cât şi în întreaga ţară. În plus, am putut compara aceste rezultate cu sondaje efectuate în Ungaria. Şi am văzut că în privinţa animozităţii faţă de străini, maghiarii din Transilvania i-au cam întrecut pe toţi. Şi am avut rezultate similare și în ceea ce priveşte preconcepţiile şi prejudecăţile la adresa romilor.

Cred că animozitatea faţă de străini – şi haideţi să vorbim deschis: rasismul – are două tipuri de bază. În primul tip lipseşte orice reflecţie: am putea să-l considerăm cu oarecare ironie ca un fel de rasism „inocent”. Acest tip este destul de răspândit în România, deoarece aici lipseşte şi acum acea versiune, „politically correct”, a culturii care în Ungaria s-a impus în anii nouăzeci. Prin asta vreau să spun că în spaţiul public din România lipsesc adesea reflecţiile conştiente în legătură cu această problemă.

Toró Tibor: În presa română se menționează fără probleme, de exemplu, etnicitatea cuiva.

Kiss Tamás: Da, aşa e. Un primar din provincie, de exemplu, nu reflectează îndeosebi despre atitudinea sa faţă de romi sau de refugiaţi deoarece acestea sunt, putem spune, cultural determinate.

În Ungaria, această lipsă de reflecţie (ceea ce nu echivalează însă cu rasismul!) a fost ştearsă de cultura de tip „politically correct” a anilor nouăzeci. Această cultură (sau tendinţele ei, cel puțin) a cunoscut un colaps absolut spectaculos după 2006, fiind urmată de epoca rasismului instrumentalizat din punct de vedere politic, care ar fi cel de al doilea tip de rasism.

Aceasta nu mai este epoca „inocenţei” când, de exemplu, relaţia ierarhică dintre romi şi cei care sunt de altă etnie să fie oarecum de la sine înţeles pentru toţi (în sensul că „ăia sunt doar nişte ţigani”). Discursul rasist devine, pe de o parte, o revoltă împotriva tendinţei etichetate ca „politically correct”, pe de altă parte e mijlocul de a obţine cât mai multe voturi. Sau şi-şi. Iar propaganda lui Orbán a conectat aceste două formule în comunităţile maghiare din Transilvania.

Maghiarii din Transilvania s-au procopsit cu rasismul instrumentalizat din punct de vedere politic, fără să fi trecut în prealabil printr-o perioadă marcată de vreo versiune a culturii „politically correct”. Rezultatul e, pe cât de comic uneori, pe atât de trist în general.

În ceea ce priveşte spaţiul unitar mass-media, procesul datează de mai mult timp. Transformarea radicală a tiparelor de consum media în privința televiziunilor a început după anul 2000. Acum e clar că predomină canalele care transmit în limba maghiară. Faptul că şi presa tipărită este concentrată din ce în ce mai mult în mâinile unor actori din Ungaria (şi conectați la Sistemul Cooperării Naţionale) este un fenomen mai nou. În schimb, posturile comerciale locale de radio reprezintă interesele unor grupări de întreprinzători legate de organizaţiile locale ale UDMR. Deci, spaţiul unitar mass-media se manifestă în principal în tiparele consumului emisiunilor televizate.

Toró Tibor: O consecinţă interesantă a transformării şi centralizării spaţiului mass-media este faptul că elita maghiară din Transilvania, dacă vrea să transmită un mesaj propriei comunităţi, atunci trebuie să apeleze la mass-media din Budapesta şi trebuie să apară în organele de presă centrale din Ungaria, cum ar fi M1, Duna TV, sau Radio Kossuth, pentru că acestea sunt singurele organele de mass-media prin care se pot adresa tuturor maghiarilor din Transilvania. În cazul alegerilor din 2016, aceste organe de presă au avut un efect clar şi puternic.

Problema e că aceste organe media au o logică redacţională foarte diferită de cea a organelor locale, sunt controlate de temele politice din Ungaria, așadar selecția sau filtrarea mesajelor se face cu totul altfel.

Politicienii transilvăneni trebuie să propună subiecte care se încadrează în logica redacţională a mass-mediei publice ungare. De exemplu, toată lumea şi-a putut exprima părerea în legătură cu Gyurcsány Ferenc când acesta a atacat dreptul de vot al noilor cetățeni din afara granițelor Ungariei, şi aceste păreri au fost mediatizate. Comparativ, succesul unui caz de advocacy în domeniul drepturilor minorităților nu interesează neapărat organele mass-media din Ungaria. Ideea este, deci, că spaţiul unitar mass-media aduce cu sine controlul politic central al ordinii de zi.

Va funcţiona pe termen lung situaţia actuală, de a trăi, din punct de vedere fizic, în România, dar cu capul nu în nori, ci în Ungaria?

Salat Levente: Dacă această situaţie poate exista pe termen lung, şi dacă da, ce consecinţe va avea, este o întrebare în legătură cu care putem doar să ne dăm cu presupusul. Eu personal cred că minoritatea maghiară din Transilvania se găseşte într-o situaţie pentru a cărei caracterizare am putea folosi (oarecum forţat, ce-i drept) conceptul de disonanţă cognitivă.

Această expresie este folosită de psihologi pentru a descrie situaţia când o persoană, de regulă expusă în mod îndelungat la un proces informaţional foarte invaziv, suferă o modificare a percepţiilor şi a conştiinţei, ajungând la o stare mentală total inadecvată condiţiilor în care trăieşte.

Deşi noţiunea nu este folosită cu referire la comunităţi, eu cred că extinderea spaţiului de mass-media din Ungaria asupra unei importante părţi a comunității maghiare din Transilvania, sau integrarea membrilor minorității maghiare din România, prin sistemul cetăţeniei duble, în spaţiul politic din Ungaria în cursul alegerilor recente, de exemplu, reprezintă o intervenţie informaţională extrem de invazivă, care poate crea în cei vizați iluzia că soluţia problemelor lor se află cu totul, şi cu totul altundeva, decât unde ar trebui să fie căutate.

Trebuie adăugat aici că este extrem de dificil să formulez această critică la adresa politicii național ungare tocmai în această perioadă când minoritatea maghiară din România pare să-şi fi pierdut partenerii politici frecventabili, cât de cât respectabili și cu influenţă suficientă pentru adoptarea acelor măsuri pe care liderii UDMR le consideră oportune și necesare. Totuși, trebuie admis că e o iluzie criminală să-i faci pe cei care trăiesc aici să creadă că situaţia maghiarimii din Transilvania ar putea fi consolidată fără acordul aparatului guvernamental român, sau chiar în opoziţie cu opinia publică şi voinţa elitei politice românești.

Kiss Tamás: Suntem de acord în privința faptului că lipsa unei viziuni politice despre viitorul maghiarilor în România e o problemă enorm de mare. Poate că e cea mai mare problemă. Şi eu simt că politicienii maghiari transilvăneni n-au idee despre direcţie care ar trebui urmată. În acelaşi timp eu cred că imaginea e mult mai complexă la nivelul comunităţii, şi în acest context eu n-aş folosi noţiunea disonanţei cognitive, adică aş fi mai precaut în privința folosirii acestui termen.

200518_kerekasztal

Bakk Miklós: Pe vremuri, când eu şi cu mulţi alţii, ne-am trezit în competiţia formulărilor proiectelor de autonomie, mulţi ne-au criticat că – folosind o expresie de tip Bibó – suntem niște clarvăzători supratensionaţi şi focalizaţi asupra esenţelor, producem viziuni ale viitorului pe bandă rulantă, ne uităm în depărtări, fără să avem habar de ziua de mâine, de paşii care trebuie făcuţi acum, imediat. Iar acum e problemă că nu există viziune a viitorului, nu există cine s-o conceapă.

Nu ştiu, unde ar fi nivelul optim de abordare, cine ar putea stabili ce e realist şi cu ce mijloace poţi determina ce este realist. Politicianul determină ca şi realist ceea ce poate realiza într-un an, doi. Cercetătorul în schimb crede că realist e ceea ce se poate dovedi util pe termen lung, conform cunoştinţelor sale de istorie şi conform modelelor sale de gândire. Niciunul dintre aceste abordări nu se poate aplica aici. Iar ne-am lovit de conflictul dintre realismul fals şi focalizarea supratensionată asupra esenţei, în spiritul lui Bibó.

Kiss Tamás: Eu nu sunt întru totul de acord. Voi v-aţi ocupat în mod serios de diferitele modele și concepţii de autonomie prin 1993–1995, nu? În acest sens, chiar aţi creat o anumită viziune despre viitor, dar eu nu cred că ar fi fost vorba de un conflict dintre falsul realism şi clarvăzătorii supratensionați Era vorba pur şi simplu de faptul că exista în paralel și un alt tip de viziune asupra viitorului, luat în considerare de conducerea de atunci a UDMR, dar pe care aceştia nu l-au conturat în mod explicit.

Cel puţin, nu în sensul care ar fi impus dezbateri deschise cu voi. Iar această viziune era întocmai modelul controlului prin cooptare, despre care am vorbit la început. Un fel de împărţire „de facto” a puterii, pe bază etnică, bazată pe negocieri cu reprezentanții majorității, în vederea participării la guvernare, deci nu erau interesaţi să propună partenerilor români diferite concepţii de autonomie și să lupte pentru adoptarea acestora.

Acest tip de integrare politică a minorității era considerat în acea vreme un fel de model de urmat de către Uniunea Europeană şi alte organizații internaţionale. Iar conducerea UDMR a adoptat acest model, fără însă ca această decizie să fi fost comunicată în mod deschis către alegători, fără să fi dezbătut problema de exemplu cu voi, experții care lucrau la elaborarea unei concepții de autonomie. Astfel, aceste concepţii de autonomie n-au avut niciun suport, deoarece procesele politice reale pur şi simplu au trecut pe lângă ele.

Eu consider, de altfel, că o reală viziune politică despre viitor ar trebui să însemne că aceasta ghidează procesele politice, măcar în linii mari, dacă nu chiar în detalii. Şi eu cred că în anii nouăzeci liderii UDMR aveau o viziune în privința viitorului. Dacă ne uităm la documentele întrunirilor de la Neptun (negocieri între lideri PDSR și UDMR în 1993, în stațiunea Neptun), vom constata că Borbély, Frunda şi Tokay au avut o viziune destul de clară asupra viitorului. Aceşti oameni vroiau să ajungă undeva (chiar dacă direcţia aleasă de ei nu era pe placul tuturor sau chiar dacă ideea lor, privită de acum, nu pare cine ştie ce).

Acum însă nici vorbă de aşa ceva. DNA a creat o nesiguranţă de o asemenea anvergură, încât modelul de control prin cooptare, practica obținerii resurselor prin participarea la putere a ajuns într-un vid politic. Pur şi simplu nu mai funcţionează, deoarece nu există nicio protecţie pentru cei care s-ar implica în negocieri cu privire la resurse. Am putea spune că pe vremuri modelul controlului prin cooptare era în armonie cu realitatea conform căreia România era o aşa-numită democraţie bazată pe patronaj. Într-un astfel de sistem, chiar şi implementarea drepturilor minorităţilor devine un rezultat al unor negocierilor politice informale, în loc ca implementarea să aibă la bază legi scrise și să poate fi considerat de la sine înțeles.

În acest context, consider că relaţia actuală cu PSD se datorează doar în parte faptului că UDMR este interesată de reforma justiţiei pentru a stopa exagerările la care a ajuns DNA. În opinia mea, acesta este un obiectiv politic absolut legitim. Dar, din păcate, realitatea este mai complicată: din aceasta face parte şi faptul că UDMR nu prea dispune de alte scenarii alternative decât restabilirea modelului de control prin cooptare, în cadrul căruia ar putea fi reluate negocierile informale, fără protocol oficial, cu Dragnea sau alţi lideri politici. Acest lucru nu poate fi considerat o viziune reală despre viitor.

S-au schimbat în vreun fel percepţiile legate de maghiarii de dinafara graniţelor Ungariei, odată cu acordarea dreptului de vot la alegerile parlamentare din Ungaria şi odată cu tematizarea finanţărilor din ce în ce mai subsțanțiale acordate acestor comunităţi?

Kiss Tamás: Eu aş aborda problema din sens opus. Cred că e vorba mai mult de faptul că cetăţenia dublă şi dreptul de vot (care înseamnă că maghiarii din Transilvania fac parte în mod oficial din comunitatea politică din Ungaria) nu a schimbat schemele de identificare cotidiană. A rezultat mai degrabă o dualitate. Într-un context dat, maghiarii din Transilvania sunt parte a naţiunii ungare. Pot fi prezentați la o sărbătoare naţională ca atare, sau se poate referi la ei ca la un simbol al națiunii maghiare care au trecut prin multe necazuri. Într-un alt context însă, pot fi tratați ca un grup de străini, de exemplu, dacă reprezintă concurenţă pe piaţa forţei de muncă sau există pericolul că vor avea acces la sistemul de beneficii sociale.

Această dualitate este prezentă în mod continuu şi nu a fost schimbată în esenţă nici de cei opt ani petrecuţi de Orbán la putere. Gyurcsány n-a făcut nimic altceva decât să re-instrumenteze această atitudine din punct de vedere politic, după cum au procedat anumiți actori politici de stânga şi în 2001 (anul adoptării legii statutului maghiarilor din afara granițelor Ungariei), şi în 2004 (anul referendumului despre acordarea cetățeniei). Paradoxal e că în prezent, în Ungaria toată lumea încearcă să instrumenteze opoziţia faţă de străini, în conformitate cu propria concepţie despre naţiune. Fidesz o face în contextul refugiaţilor sirieni, Gyurcsány se bazează pe invidia și sentimentele de neacceptare față de maghiarii de dinafara graniţelor Ungariei. Iar în trecutul nu atât de îndepărtat, partidul Jobbik încă îi avea în centrul atenţiei pe romii din Ungaria. Aceste sentimente şi reacţii au, cred eu, rădăcini comune.

Székely István Gergő: Eu cred că s-au petrecut, totuși, nişte schimbări foarte importante. E important că din ceea ce este considerat blocul partidelor de stânga din Ungaria, în acest moment doar Coaliția Democrată îşi asumă aceste lucruri față de maghiarii de dincolo de granițe în mod deschis. Cred că unul dintre motivele principale ale instrumentării acestor atitudini era faptul că Gyurcsány a considerat că prin aceasta se poate evidenţia din mulţimea formaţiunilor de stânga, se poate diferenția clar de celelalte partide printr-un issue în care ceilalți în mod sigur nu vor adopta aceeași poziție ca el.

Ce crede acum elita politică română despre maghiarii din Transilvania? Cum s-a schimbat această viziune faţă de cea de dinaintea anului 2010? Cum s-a modificat spaţiul de manevră al UDMR după ce a ajuns la acord cu Fidesz? A avut această măsură politică vreun impact evident asupra politicii UDMR în context românesc?

Bakk Miklós: Eu cred că viziunea de bază pe care elita politică română, respectiv elita română în general o are în ce priveşte maghiarimea din Transilvania nu s-a schimbat semnificativ. Problema principală a acestei elite, viziunea sa definitorie este în acelaşi timp şi întrebarea istorică de bază a consolidării naţiunii române.

Referitor la consolidarea naţiunii române, s-au născut două modele. Cel din Transilvania, care se baza încă din secolul XVIII pe cultură, pe societatea civilă şi pe elita română care avea misiunea „să trezească conştiinţa naţiunii”, respectiv cel din Principatele Române care se baza pe mijloacele birocratice ale statului. Odată cu naşterea României Mari, s-a impus de fapt modelul naţionalismului birocratic, de aici provine viziunea predominantă de azi pentru care întrebarea centrală e: cum am putea noi, românii, să-i transformăm pe maghiarii din Transilvania în buni cetăţeni români?

În prealabil, naţionalismul birocratic român se situa în acel mediu de problematizare al politicii afacerilor interne care constata că există în ţară o comunitate de maghiari, care nu vor asta, nu sunt de acord cu aia, şi din când în când beneficiază de sprijin material din partea statului ungar. Acum se pare că această situaţie începe să degenereze într-o senzaţie de ameninţare geo-politică, bazată pe ideea că România nu îşi găseşte coordonatele geo-politice, se simte ameninţată, şi în contextul acestor senzaţii de ameninţare maghiarimea reprezintă un factor destul de important.

Salat Levente: Eu aş mai adăuga că opinia elitei politice române în ce priveşte maghiarimea din Transilvania a fost şi este influenţată în mod semnificativ de ceea ce ştie şi crede această elită despre UDMR, despre rolul și performanţa politică a organizaţiei care și-a asumat reprezentarea intereselor minorității maghiare din România. Din această perspectivă putem spune că au existat perioade bune în care această opinie era de-a dreptul favorabilă, mai ales în contextul primelor participări UDMR la guvernare.

La vreme respectivă, partea marcantă a elitei politice române a putut accepta inclusiv situaţia oarecum stranie în care UDMR era considerată o realitate politică cu două feţe, care face referiri sporadice, cu precădere în campanii, la ideea autonomiei, dar niciodată nu încearcă introducerea acestui subiect în agenda dezbaterilor politice mai serioase, fiind din acest motiv un partener politic de încredere, relativ ieftin și ușor de mulțumit.

Imaginea UDMR, şi în acest context opinia românilor despre maghiarimea din Transilvania a început să se deterioreze încetul cu încetul atunci când organizaţia a renunţat la principiul consecvenţei politice şi a intrat în coaliţii de guvernare cu cele mai diferite formaţiuni românești, fără să fi fost în stare să explice în mod cât de cât convingător opiniei publice române motivaţia din spatele acestui comportament politic, iar în situaţiile concrete ale guvernării s-a văzut nevoită tot mai adesea să recurgă la mijloacele şantajului politic pentru a-şi atinge obiectivele.

În felul în care UDMR a fost percepută de opinia publică din România o schimbare majoră s-a petrecut în toamna anului 2014 când organizaţia a dat publicităţii propriul proiect referitor la autonomia Ţinutului Secuiesc. În opinia mea, atunci a început izolarea UDMR pe scena politică din România, izolare care a devenit ireversibilă într-un timp destul de scurt, nu independent, evident, de faptul că UDMR apare tot mai des în spațiul public din România în ipostaza unui actor politic care servește necondiţionat interesele partidului lui Viktor Orbán.

Marginalizarea politică nu este afectată, cred eu, nici măcar de faptul că actuala coaliţie guvernamentală a avut nevoie în repetate rânduri de votul UDMR pentru a asigura stabilitatea politică. În aceste contexte politice dificile UDMR „a reuşit”, prin performanțe de comunicare lamentabile, să se manevreze într-o poziţie în care analiştii politici români, care în trecut au urmărit evoluția organizaţiei cu multă empatie, ba chiar apreciere sinceră uneori, consideră acum că UDMR s-a raliat cu groparii democraţiei din România. Este de remarcat că în aceste contexte ale analizei apare uneori şi ideea că opinia privind maghiarimea din Transilvania ar trebui disociată de imaginea pe care UDMR o are în opinia publică din România.

Nu e cazul să intrăm acum în detaliile dilemei „stat de procuratură vs. stat al mafiei”, dar pare cert că UDMR, în caz că s-a poziţionat într-adevăr corect în această dispută, a ratat o şansă esenţială, nereuşind să explice cât de cât inteligibil în faţa opiniei publice române chestiunile în privința cărora coaliția aflată la guvernare a eșuat lamentabil.

Bakk Miklós: Punând întrucâtva deoparte problematica UDMR, trebuie să specificăm că există aici un subiect juridic, care nu creează neapărat antagonie. Însă politica are nevoie să determine totul în termeni contrastanţi, să contureze antagonisme. Eu am încercat să contactez jurişti pentru a-i întreba de aspectele de specialitate, dar mi s-a răspuns că în acest context există părţi bune şi părţi rele. E un pachet juridic complex.

Şi aşa ceva nu se poate comunica către public. Că avem aici şi aspecte bune, şi aspecte rele. Dacă detaliezi părţile bune, atunci treci sub tăcere o mulţime de alte lucruri, deci într-o măsură oarecare antagonizezi problema. Ori, eu cred că soluţia politică nu se poate naşte din studiul şi discuţia amănunţită a detaliilor juridice.

Kiss Tamás: După cum am mai semnalat, eu cred că problema e mult mai mare. Nu lipseşte doar o strategie comunicaţională profesională. Nu există nici strategie de acţiune, nu există nici măcar limbaj adecvat prin care situaţia – şi anume dilema „statului de procurori” sau al „statului de mafioți” – ar putea fi abordată pe înţelesul tuturor.

Pe de o parte, mie îmi este extrem de antipatic populismul anti-corupţie al clasei mijlocii profesionale din mediul urban. Atitudinea de adoraţie faţă de DNA mi se pare a fi o problemă majoră, şi consider că principala responsabilitate a democraţiei române de azi este să pună capăt cumva acestui amoc al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Dar îmi sunt străine şi idealurile tehnocrate ale clasei de mijloc, împreună cu concepţia sa de democraţie anti-politică.

Pe de altă parte, mi se pare problematică şi concepţia în care singura viziune despre viitor ar fi restaurarea modelului de control prin cooptare şi a democraţiei bazate pe patronaj. Ar fi nevoie de mult mai multă inventivitate şi inovaţie politică pentru a evita ca opinia publică română să clasifice UDMR în categoria „retrogradă”.

Din punctul de vedere al comunicării, cred că UDMR se află într-o spirală descendentă care va fi doar agravată de condamnarea recentă a lui Horváth Anna.

În dezbaterile fără sens de pe Facebook dintre Eckstein Kovács Péter şi unii lideri UDMR se reflectă, de exemplu, lipsa structurilor adecvate de noţiuni. Cred că e posibil ca Eckstein să aibă dreptate când susţine că în funcţionarea DNA nu putem distinge o atitudine vădit anti-maghiară. Dar consecinţa colaterală a luptei anti-corupţie este totuşi faptul că s-a distrus acel model de integrare care a determinat în ultimii 25 de ani interacţiunea dintre elita politică maghiară din Transilvania şi cea română. Iar în acest moment nu dispunem de niciun alt model. Iar acest lucru este o problemă majoră, și din această cauză lupta împotriva corupţiei are, totuşi, un caracter specific defavorabil pentru maghiari (chiar dacă acesta nu este neapărat intenţionat).

Dar nu poate fi susținută nici alternativa care ar dori reinstaurarea democraţiei bazate pe patronaj şi a controlului prin cooptare. Nu mi se par o alternativă fericită nici panelurile de comunicare referitoare la ideea statului „securist” (fără să intru în detalii despre plauzibilitatea veridicității acestor afirmații). Potențialul de mobilizare al acestui panel comunicațional în rândul maghiarilor transilvăneni este destul de îndoielnic, iar în direcția românilor sau a opiniei publice internaţionale o astfel de idee pur și simplu nu poate fi comunicată.

Toró Tibor: În acest context ar fi foarte important să menţionăm și faptul că acest discurs afectează o instituţie care ar putea fi tocmai o alternativă viabilă în ceea ce privește implementarea drepturilor minorităților naționale. Este foarte clar că implementarea unor legi (aplicarea efectivă a drepturilor referitoare la utilizarea limbii materne, concretizearea unor paragrafe din legea învăţământului, etc.) nu se pot soluţiona cu negocieri situaționale. O soluţie alternativă ar fi să încercăm să obţinem punerea în practică a acestor drepturi prin calea justiţiei.

Prin asta nu spun că ar trebui să avem încredere în statul român de drept, dar ar trebui să putem diferenţia între diferitele procese, cazuri şi obiective. Statul român de drept nu este o unitate omogenă. Pentru moment, se pare că justiția românească funcţionează mai bine în probleme legate de dreptul la folosirea limbii materne, decât în cele legate de corupţie.

Nu ştiu… dar cert este că ar fi nevoie de mai multe procese și cazuri concrete în care justiția este pusă la încercare, pe baza cărora să putem să afirmăm că sistemul juridic din România are probleme structurale în ceea ce privește drepturile minorităților naționale. Un dezavantaj al modelului de comunicare din prezent este că sugerează ca în viitor să nici nu mai încercăm să apelăm la sistemul de justiţie. De ce am face-o? Oricum ştim ce decizii se vor adopta. Iar dacă acceptăm această argumentație, atunci nu va mai exista advocacy, nu vor mai exista procese strategice legate de implementarea drepturilor minorităților naționale. Acest mod de gândire va avea ca și rezultat, printre altele, că nu o să avem dovezile necesare prin care să prezentăm problemele noastre comunităţii internaţionale ale cărei instituții competente sunt deosebit de interesate de dovezi și exemple juridice care pot fi considerate apolitice.

Eu cred că afirmaţia conform căreia tribunalele adoptă decizii părtinitoare pe baze etnice sau că sunt influenţate printr-un control politic ar putea avea legitimitate, dar trebuie să fie demonstrată cu argumente şi dovezi, iar procesele de corupţie nu sunt potrivite pentru aşa ceva. Mai ales dacă reprezentanţii politici ai comunității maghiare se folosesc de mesajele de acest fel şi în scopuri politice concrete de a-şi mobiliza susţinătorii.

Discuţia a fost moderată şi redactată de Sipos Zoltán. Acest text este o versiune adaptată pentru publicul român, versiunea originală în limba maghiară poate fi accesat aici.

Traducerea:

Péterfi Lenke

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. Hargita si Covasna primesc si au primit intotdeauna de la bugetul de stat mai multi bani decat contribuie. Povestea asta cu fondurile de la Budapesta e o minciuna penibila. Singura diferenta este ca exista o presiune clara ca aceste fonduri sa fie folosite pe obiective vizibile, sa aiba unii si altii cu ce sa se laude, in timp ce fondurile de la Bucuresti sunt furate / tocate ca de obicei de primarii si consilii judetene, fara nici un rezultat. Ca sa nu mai vorbim de padurile furate de Verestoi si prietenii lui din UDMR…
    Daca maghiarii din Hargita si Covasna ar fi avut autonomie, batrinii lor ar fi murit de foame pana acum.

  2. Ma bucura initiativa Contributors de a publica aceste dezbateri. Este important pentru noi sa intelegem comunitatea maghiara, sa stim ce vise, preocupari, ganduri sau idei politice ii framanta. Am citit materialul in diagonala, dar voi reveni asupra lui cu atentie.
    Pana la urma, sa nu uitam, Romania inseamna si comunitatea maghiara, ca si cea germana, evreiasca, turca, tatara, bulgara, sarba, ucraineana, rusa, greaca etc., etc… Nu exista Centenar fara acesti concetateni ai nostri!

  3. Pe linga expunerea situatiei complexe si fara solutii (deocamdata) pentru viitorul comunitatii maghiare, razbate o concluzie (ca o ,,geana de lumina”) care poate conduce la o viziune pozitiva de lucru: politicienii gindesc situatia maghiarimii pe 1 un an, doi si in perioade electorale, iar analistii si istoricii pe termen lung, astfel ca nimeni nu poate spune ce este de facut la modul curent, de zi cu zi, in folosul acesteia.
    Intradevar, dincolo de strategiile de moment ale organizatiilor maghiarimii fie ale Ungariei, nimeni nu se gindeste la un proiect de tara al Romaniei, care sa cuprinda componentele economice si sociale de aducere (si) a maghiarimii la nivelul de prosperitate economica si decenta sociala a Vestului.
    Nimic altceva nu va putea desfiinta relatia politica clientelara si risipa de energie politica, care nu aduce nimic pentru omul simplu al acestei comunitati…

  4. E mult prea multă istorie amară între românii și maghiarii in Transilvania. E absurd ca cineva să se aștepte la armonie, deschidere și onestitate reciproce. Oricum nu în viitorul previzibil, E o situație ce durează de secole. În cel mai fericit caz poate exista un armistițiu. Armonie etnică nu există nici măcar în interiorul numeroaeor famili mixte din Transilvania. De regulă copiii adoptă naționalitatea mamei (cel mai adesea unguroaică) și se ajunge la situații grotești în care un personaj cu nume românesc e șovin ungur și viceversa. :)

    În rest e natural ca guvernul Orbam să acorde cetățenia maghiară etnicilor maghiari din afara țării. La urma urmei Ungaria e statul național al ungurilor, așa cum România e statul național al românilor. Vecinii Ungariei nu pot face nimic în această privință și nici nu trebuie să o facă.E o prostie să-l obligi pe om să fie ceea ce nu vrea. Majoritatea maghiarilor din România nu se simt deloc cetățeni români și nimeni nu-i va putea face să se simtă astfel. Însă în același timp această situație clarifică oarecum lucrurile, așa cum observa dl. Kiss Tamas: Oamenii aceia sunt până la urmă străini ce au ajuns prin jocul istoriei să trăiască în afara frontierelor țării lor. Și-și afirmă acestă comdiție. Dacă elvețianul de lumbă germană e elvețian și nu german, românul sau slovacul de limbă maghiară nu va fi niciodată român respectiv slovac.

    Ei nu sunt interesați (aproape) deloc de ceea ce se întâmplă în România, așa um remaca dl. Toro Tibor. Chestia e că asta însă nu e ceva ce a apărut după 2000. E ceva dintotdeauna. Așa cum românii ascultau Europa Liberă în vremea epocii, maghiarii asculatu și atunci în mod conspirativ Radio Kossuth și credeau cu fanatism tot ce se spunea acolo, chiar și atunci când acesta mințea grosier. Amuzant e faptul că în ecoca de aur ungurii din România nu prea ascualtau Europa Liberă în limba maghiară pentru că li se părea o trădare față de Ungaria :) Nu pot să uit episodul din săptămâna Paștilor a lui 1986. Explodase reactorul IV de la Cernobîl. Din motive pe care nu le cunosc (probabil antipatia față de Gorbaciov) radio-ul și TV-ul românesc au anunțat accidentul la intern cu una sau două zile înainte ca rușii și restul țărilor comuniste să-l recunoască oficial. Farmaciile au început să distribuie iod și s-a recomandat tuturor să nu stea pe afară fără motiv. Cam același lucru îl spunea și Europa Liberă. Radio Budapesta în schimb vitupera împotriva „denigrărilor și calomniilor” revărsate de „cercuri ostile” împotriva URSS și reformelor lui Gorbaciov. Că un mic incident la o centrală nucleară ucraineană ce a fost imediat rezolvat e umflat în cataclism planetar. Ungurii de la noi făceau mișto „că vă lăsați speriați de Pingelică dacă s-a aliat cu Europa Liberă” și refuzau să creadă în chestia cu accidentul nuclear. Vecinul nostru, Torok bacsi l-a rugat conspirativ pe tata să ia niște iod măcar pentru „kisfiu Karcsi” (nepotul său Carol) . Se temea să-l nu-l vadă vreo-un cunoscut la farmacie :)

    Până la urmă încercările puterii de la București de a „cumpăra”comunitatea maghiară din România sunt inutile. Banii se topesc oricum în buzunarele oligrihilor UDMR. ȘI chiar dacă fac ceva, asta nu va genera nici o umbră de simpatie pentru România. Astea fiind zise cred că e de preferat ca UDMR-ul să fie finanțat cat mai masiv din Ungaiia împreună cu cele două județe ecuiești. Cinic vorbind, Indiferent că iese ceva sau că se fură mai tot, măcar se pierd banii lorși toată lumea e fericită…

  5. In pofida lungimii articolului raspunsul poate fi mai scurt: profitind de raminerea in urma a zonei cu nationalism pentru prosti si bani pentru smecheri, nimic foarte sofisticat.

  6. Pentru cine are rabdare sa citeasca tot materialul e interesant de remarcat ca nici intelectualii maghiari din Ardeal nu se dau in vant dupa cantecul de sirena al lui Orban & Co, pentru a nu mai vorbi cata distanta pun intre ei si clica de la Bucuresti. Ma intreb unde si cine a organizat o astfel de masa rotunda cu intelectuali romani care sa analizeze sine ira et studio ce se intampla cu comunitatea romaneasca din Ardeal in relatia cu cea maghiara. Sunt placut surprins de echilibrul discutiilor redate in aceasta traducere si modul deschis in care acesti oameni pun problema viitorului maghiarimii traitoare alaturi de romani. Oamenii au dubii si de o parte si de alta, isi pun intrebari pertinente, raspunsurile nu pot sa le dea doar politrucii de la Buda sau Bucuresti.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Atlatszo.hu
Atlatszo.hu
Atlatszo.hu este un ONG de tip watchdog și o platforma online de jurnalism de investigație, care promovează transparența, responsabilitatea și libertatea de informare în Ungaria. Înființat în anul 2011, atlatszo.hu - "atlatszo" înseamnă transparență în limba maghiară - produce investigatii, primeste informații de la whistleblowers, solicita informatii de la institutii in baza dreptului de informare liberă. Atlatszo.hu este finanțat din surse nepartizane și neguvernamentale; nu accepta bani de la instituții de stat sau partide politice.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro