miercuri, septembrie 23, 2020

Soarta unui ambasador sovietic la Bucureşti: generalul de armată Aleksei Alekseevici Epişev (1908-1985)

Autorităţile de la Moscova citesc Strategia Naţională de Apărare a României. Este un semn bun! Înseamnă că, poate, au anumite lucruri de învăţat de la militarii, cercetătorii, analiştii şi politicienii români. Dacă Excelenţa Sa, ambasadorul Federaţiei Ruse în România, Valery Kuzmin, este incapabil să stabilească nişte relaţii cordiale cu autorităţile române, conducerea Ministerului rus al Afacerilor Externe este nevoită să citească doctrina românească de apărare direct de pe site-urile publice româneşti.

Subiectul nostru de astăzi nu are însă legătură cu soarta Excelenţei Sale, ambasadorul Valery Kuzmin, ci cu a unui predecesor al său: Aleksei Alekseevici Epişev. Informaţiile fragmentate aflate în arhivele civile şi militare din România despre ambasadorul şi politrucul sovietic pot să fie completate, parţial, cu mărturiile unor comunişti români care l-au întâlnit pe Aleksei Alekseevici Epişev, fie la Bucureşti, fie în U.R.S.S., în anii ’50-’60 ai secolului trecut.

În anul 2015 a fost iniţiat la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului un proiect extrem de interesant, intitulat „Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: Rivalităţi, represiuni, crime… Arhiva Alexandru Şiperco”. Recent, volumul al patrulea al proiectului – din cele şapte, programate – a văzut lumina tiparului (în condiţii extrem de vitrege cauzate de pandemia mondială), sub coordonarea şi îngrijirea istoricului Andrei Şiperco, fiul lui Alexandru Eduard Şiperco. Importanţa sutelor de interviuri neoficiale realizate de Alexandru Şiperco, începând din anii ’70, este de netăgăduit. Acesta a reuşit să discute cu circa 350 de membri şi simpatizanţi ai Partidului Comunist din România (denumirea din perioada interbelică a Partidului Comunist Român) pentru a afla ce anume s-a întâmplat în România, în perioada 1945-1965, la vârful puterii politice de la Bucureşti.

Una dintre mărturiile foarte interesante, publicate în primul volum al proiectului respectiv, este cea a lui Simion Bughici. În primul rând, fostul ministru al Afacerilor Externe a menţionat la 6 decembrie 1975, în discuţia iniţiată de Alexandru Eduard Şiperco, despre opoziţia exprimată de directorul uzinei I.A.R. Braşov faţă de proiectul de fabricare a unui tractor, sub licenţă germană, începând din anul 1946. Simion Bughici a prezentat situaţia de la Braşov, astfel: „Povestea cu «Tractorul». Pe acolo a trecut şi ziaristul american [Mark F.] Ethridge, care a râs de povestea cu tractorul care se realiza împotriva dorinţei directorului. Noi am considerat-o ca o chestiune de prestigiu. Au fost bătălii, epurări – scoşi. Directorul: «Aşa ceva nu veţi face niciodată! Eu voi fi primul care mă voi pune în faţa tractorului!». Au fost discuţii şi la noi, între două linii: se putea face sau nu? Trebuie să-l facem. Constantin (corect: Ilie – nota Petre Opriş) Trandafirescu, secretar, noul director, Găină. I.A.R. era de stat – subsecretarul de Stat era un liberal tătărescian şi social-democrat care se opunea … Adrian …?”.

Era o perioadă foarte dificilă pentru România şi, cu toate acestea, politicienii comunişti români se bănuiau reciproc de trădare. De exemplu, Roy M. Melbourne (reprezentantul S.U.A. la Bucureşti) a afirmat că Lucreţiu Pătrăşcanu era ostil faţă de Nicolae Malaxa, iar despre Gheorghe Gheorghiu-Dej aflase că a fost un colaborator apropiat al industriaşului român. În opinia noastră, acest aspect putea să conducă la agravarea tensiunilor dintre ministrul Justiţiei şi Gh. Gheorghiu-Dej, în condiţiile în care Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi crezut informaţiile care ajungeau la el privind favorurile oferite de Nicolae Malaxa şi primite de conducătorul oficial al Partidului Comunist Român după lovitura de stat de la 23 august 1944.

Situaţia în care se afla Nicolae Malaxa era mai complicată deoarece autorităţile sovietice au anunţat în noiembrie 1944 că doresc să primească întreaga uzină „Malaxa” din Bucureşti, în contul despăgubirilor de război pe care România trebuia să le achite Uniunii Sovietice. Solicitarea a fost analizată de premierul Constantin Sănătescu la şedinţa din 16 noiembrie 1944 a Consiliului de Miniştri.

Discuţia a fost reluată după două săptămâni, la reuniunea din 29 noiembrie 1944, deoarece la uzina „Malaxa” erau echipamente moderne pentru fabricarea de ţevi pentru forajul petrolier şi reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată de Control insistau pentru demontarea şi mutarea acesteia în U.R.S.S. Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Lucreţiu Pătrăşcanu au fost singurii membri ai guvernului condus de generalul Constantin Sănătescu care au acceptat cedarea întregii uzine în mâinile sovieticilor. Opinia antinaţională a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost categorică la reuniunea din 29 noiembrie 1944 a Consiliului de Miniştri: „După părerea experţilor noştri (cine anume? – nota Petre Opriş), această fabrică era socotită parazitară”; „Vom obţine noi ţevi de la dânşii (sovietici – nota Petre Opriş), tot aşa de bune”.

La rândul său, Lucreţiu Pătrăşcanu a comentat despre rentabilitatea obţinută la uzina „Malaxa” în perioada interbelică, astfel: „Era sistemul monopolului, dus la maximum”.

Este o ironie a sorţii faptul că ambii lideri comunişti români trădau în acel moment interesele naţiunii române, acceptând întocmai solicitările sovietice şi, după aproape 10 ani de la acea şedinţă, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Lucreţiu Pătrăşcanu se aflau în rolurile de călău, respectiv victimă – ultimul fiind acuzat (abuziv, de această dată) de trădare, condamnat la moarte, executat (aprilie 1954) şi reabilitat post-mortem (aprilie 1968).

În ianuarie 1945, reprezentanţii Uniunii Sovietice au revenit şi au solicitat demontarea laminorului cel mare (de 14 ţoli) instalat la uzina „Malaxa”. Autorităţile române au fost nevoite să accepte cererea lor şi să acorde sprijin pentru transportul acestuia în U.R.S.S., în conformitate cu articolul 11 din Convenţia de Armistiţiu (Moscova, 12 septembrie 1944) – care se referea la despăgubirile pe care România trebuia să le plătească timp de 6 ani către Uniunea Sovietică. Acel laminor a fost evaluat de sovietici la 2,46 milioane de dolari şi nimeni nu a îndrăznit să se opună în mod oficial demontării acestuia şi trimiterii în U.R.S.S. în anul 1945.

La uzina „Malaxa” a rămas laminorul mic şi putem să presupunem că Nicolae Malaxa s-a bazat pe acesta în 1946, când a propus autorităţilor de la Bucureşti planul privind înfiinţarea unei companii româno-sovieto-americane pentru fabricarea unor tractoare în România. Este posibil ca industriaşul român să fi fost temperat de oamenii de afaceri şi funcţionarii cu care a discutat în S.U.A., iar evenimentele politice care au avut loc în România, în perioada 1946-1948, l-au determinat pe Nicolae Malaxa să caute o modalitate de a pleca definitiv din ţară – fapt ce s-a întâmplat în anul 1948.

În paralel, s-a continuat lucrul la uzina I.A.R. Braşov şi, la sfârşitul lunii decembrie 1946, a fost finalizată montarea primelor două tractoare germane „Hanomag R 40” în fostul sector de reparaţie a motoarelor de avion germane Daimler Benz 605 şi Junkers Jumo 211 D.

Ulterior, maistrul turnător Ilie Trandafirescu (un activist condamnat în 1942 la 15 ani de muncă silnică pentru propagandă comunistă şi, din 1946, secretar al sindicatului din uzină) a fost numit director principal al I.A.R. Braşov. Politicienii comunişti de la Bucureşti încercau în acel mod să impună în România dogmele ideologice sovietice privind dictatura biruitoare a proletariatului şi decăderea iremediabilă a societăţii capitaliste. Sloganurile respective au fost infirmate definitiv în momentul încetării existenţei Uniunii Sovietice (26 decembrie 1991).

În discuţia sa din 6 decembrie 1975 cu Alexandru Şiperco, Simion Bughici a menţionat şi despre Dimitri Zaharici Manuilski. Reprezentantul Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice pe lângă Direcţia a VII-a din Direcţia Superioară Politică a Armatei Roşii (Glavpurkka) (în timpul celui de-al doilea război mondial) a asistat la scena în care Iosif Stalin l-a întrebat pe Gheorghiu-Dej dacă P.C.R. era un partid de clasă sau de rasă – în contextul disputelor care existau între gruparea condusă de Ana Pauker şi cea a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Alte trei personaje sovietice importante, care apar într-o poveste relatată de Simion Bughici la 15 aprilie 1976, sunt ambasadorii U.R.S.S. în România: Anatoli Iosifovici Lavrentiev (aflat la post în perioada 7 iulie 1952 – 17 iulie 1953), Leonid Gheorghievici Melnikov (28 iulie 1953 – 7 aprilie 1955) şi Aleksei Alekseevici Epişev (14 august 1955 – 28 noiembrie 1960).

Faţă de al doilea diplomat menţionat, Gheorghe Gheorghiu-Dej era foarte distant deoarece Melnikov fusese „secretar [al C.C. al P.C. (b)] al Ucrainei şi a căzut pe o pantă Beria”. Apoi, după sosirea la Bucureşti a lui Aleksei A. Epişev, liderul Partidului Muncitoresc Român a adoptat o poziţie protocolară şi nu a stabilit relaţii apropiate cu noul ambasador, aşa cum a avut în cazul ambasadorului Serghei Ivanovici Kavtaradze până la retragerea acestuia de la post la 7 iunie 1952.

Descrierea oferită de Simion Bughici la 15 aprilie 1976 este simplă şi concisă: „Epişev nu era diplomat. Fusese prim-secretar în Crimeea, de regiune. N-avea pricepere. N-avea experienţa lui Lavrentiev, care a mai fost înainte, în 1940. După Kavtaradze venise Lavrentiev, ca un diplomat forte. Fusese în Iugoslavia, apoi a venit la noi, apoi în Cehoslovacia, alt punct fierbinte. Conta ca un diplomat abil, forte. Viclean, vigilent.

Am observat la Dej nemulţumiri [faţă de] ploconirea faţă de U.R.S.S. […] Cu Melnikov era foarte distant, care era secretar al Ucrainei şi a căzut pe o pantă Beria. Cu Epişev a deviat cu treburi protocolare”.

Înlocuirea de la post a lui Aleksei Epişev cu Ivan Kuzmici Jegalin, în noiembrie 1960, a avut loc în perioada în care Gheorghe Gheorghiu-Dej şi principalii săi colaboratori constatau că proiectele lor de dezvoltare economică a României stârneau comentarii şi opinii negative la Moscova şi în alte capitale ale statelor membre ale C.A.E.R. şi ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. În plus, criza Berlinului din luna august 1961 a reamintit acestora faptul că întreaga armata română era subordonată Comandamentului Forţelor Armate Unite şi, practic, se afla sub controlul autorităţilor de la Moscova.

În acel context complicat, liderul P.M.R. a aprobat trecerea treptată în rezervă a unor membri din conducerile Direcţiei Generale a Securităţii Statului şi Direcţiei Informaţii a Marelui Stat Major – printre aceştia aflându-se foştii spioni sovietici Petre Petrescu (Piotr Goncearuk, iulie 1962), Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko, 19 ianuarie 1963) şi Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov, 29 februarie 1964).

Operaţiunea respectivă a stârnit nemulţumirea celor înlăturaţi din funcţiile de conducere şi, probabil, a şefilor acestora din U.R.S.S., pe fondul creşterii opoziţiei autorităţilor române faţă de planurile propuse în 1962 de Nikita Hruşciov, pentru integrarea economică a statelor membre ale Consiliului de Ajutor Economic Reciproc. Drept urmare, liderul politic de la Moscova a solicitat explicaţii, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a răspuns, printre altele, cu o atitudine foarte critică faţă de membrii din România ai serviciilor secrete sovietice – exprimată la reuniunea din 5 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Liderul politic român a aprobat atunci renunţarea completă la cei doi consilieri sovietici care îşi desfăşurau activitatea în Ministerul român de Interne.

Vizita în România, în a doua parte a lunii mai 1963, a unei delegaţii conduse de Nikolai Podgornâi (în componenţa căreia s-a aflat şi generalul Aleksei A. Epişev, în calitate de şef al Direcţiei Superioare Politice a armatei sovietice) a eşuat în încercarea de a atenua atitudinea critică a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej faţă de Moscova. Printre altele, liderul P.M.R. a insistat pentru ca schimburile de informaţii dintre autorităţile române şi sovietice, privind politicile externe şi militare, să se efectueze doar prin ambasadele de la Bucureşti şi Moscova ale celor două state. Ulterior, membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au primit o listă cu numele a 149 de persoane din România (care erau considerate agenţi sovietici) şi au discutat foarte critic despre existenţa reţelelor de informaţii ale K.G.B. şi G.R.U. pe teritoriul României, în şedinţa din 30 august 1963 a Biroului Politic.

După câteva zile de la vizita efectuată de Nikolai Podgornâi în România, generalii Leontin Sălăjan şi Aleksei A. Epişev s-au deplasat în Bulgaria pentru a asista la o aplicaţie militară de amploare, desfăşurată sub egida Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (1-11 iunie 1963). La întoarcerea în ţară, ministrul român al Forţelor Armate a întocmit un raport de activitate, din care vom reda în continuare un extras referitor la propunerile prezentate de generalul Aleksei Epişev şi reacţia generalului Leontin Sălăjan.

Un an mai târziu, adjunctul ministrului Forţelor Armate, generalul de armată Floca Arhip (şef al Direcţiei pregătire de luptă din Marele Stat Major) s-a deplasat la Moscova împreună cu generalul-locotenent Vasile Alexe (comandantul Apărării Antiaeriene a Teritoriului), contraamiralul Grigore Marteş (comandantul Marinei Militare) şi generalul-locotenent Octavian Orban (şeful Direcţiei Operaţii din Marele Stat Major), pentru a participa la convocarea de bilanţ şi sarcini a Comandamentului Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (11-12 noiembrie 1964). Reuniunea respectivă avea loc după o lună de zile de la înlăturarea de la putere a lui Nikita Hruşciov.

Raportul întocmit de generalul Leontin Sălăjan după întoarcerea de la Moscova a delegaţiei militare române dezvăluie, printre altele, opiniile mareşalului Rodion Malinovski (greşite, după părerea noastră) despre modul în care s-a desfăşurat cel de-al doilea război mondial, astfel: „La sfârşitul convocării, mareşalul Uniunii Sovietice Greciko A.A. a dat o masă la care a participat şi ministrul Apărării al URSS, mareşalul Malinovski.

Cu ocazia aceasta, s-au ţinut de către celelalte delegaţii toasturi care au avut un caracter de ploconire faţă de armata sovietică, ministrul Apărării al URSS şi Comandantul Forţelor Armate Unite. Toastul şefului delegaţiei noastre a avut un caracter general.

Pe timpul mesei, mareşalul Malinovski, discutând cu şeful delegaţiei noastre, a lăudat completul de ţinte pentru tragerile de luptă cu compania, prezentat în ziua a doua a convocării, cerându-i în acelaşi timp părerea. I s-a răspuns că, în forţele noastre armate, noi avem astfel de dispozitive în dotare de mai mulţi ani şi chiar la un eşalon mai ridicat (batalion); că unele agregate sunt mai bune la ei, iar multe din acestea sunt mai bune la noi, lucru ce l-a supărat.

Luând cuvântul, mareşalul Uniunii Sovietice R. Malinovski a mulţumit celor care şi-au manifestat recunoştinţa pentru ajutorul acordat de armata sovietică. A scos în evidenţă că, în anii celui de-al doilea război mondial, împotriva statului sovietic s-au năpustit toate popoarele Europei şi că, în acele momente, singurul prieten sincer, apropiat a fost Republica Populară Mongolă. Uniunea Sovietică a avut în război 22 milioane de morţi şi dispăruţi, ceea ce întrece chiar populaţia unora din ţările de democraţie populară. Nu a arătat nimic despre ceilalţi aliaţi, ca SUA, Anglia, Franţa, Iugoslavia.

De asemenea, nu a arătat nimic despre contribuţia popoarelor polonez, român, ceh, bulgar la nimicirea fascismului. A arătat că dacă nu ar fi existat Uniunea Sovietică şi armata sa, ţările, popoarele şi armatele noastre n-ar fi existat, nici ele şi nici cei prezenţi nu ar fi fost ceea ce sunt astăzi. A citat că generalul Weiss, adjunctul ministrului Apărării al Republicii Democrate Germane, nu ar fi astăzi general. Imediat după cuvântarea ţinută, pentru a evita vreo discuţie, fără a mai lua loc, a încheiat masa, luându-şi rămas bun de la participanţi”.

Sublinierile din raportul respectiv, marcate de noi cu litere italice, au fost făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Totodată, acesta a adnotat întregul text primit de la generalul Leontin Sălăjan cu diferite expresii (unele dintre acestea fiind sarcastice), cum ar fi:

Peste tot, comanda supremă este în mâna comand[amentului]. Sovietic;

Nu trebuie să fim geloşi ..”;

ne iubesc …;

Păi aşa se şi consideră – chiar dacă noi nu suntem de acord – ceilalţi, în schimb …;

– Asta nu priveşte decât U[niunea]. S[ovietică]. – Să nu aveţi pretenţii. Şi chiar dacă atrăgându-ne (sic!) atenţia şi s-ar referi şi la trupele sov[ietice]. care intră în compun[erea]. F.A.U., o vor face formal …”;

fi („foarte important” – nota Petre Opriş). Cultul personalităţii …;

Da Da;

Bravo! ffb;

Critică …! aşa! fb;

aşa D[omnu]le.;

Da, aşa o considerăm noi!;

Aşa! Dar toate astea nu le-ar fi spus dacă Floca – şeful deleg[aţiei]. n[oa]st[re]. n-ar fi pus aşa cum treb[uie]. lucr[urile]. la punct! Toţi ceilalţi s-au linguşit;

Poţi să nu fii de acord! – Că nici noi nu putem fi de acord cu tot ce propui D[umnea]ta.;

Nu aşa, Tov. Greciko – ci: Eu propun.;

fb! aşa să procedaţi, că e mai bine! – Şi nici noi nu vom considera directivele Dv. decât ca recomandări – pe care le vom însuşi sau nu (în întregime sau parţial), dacă le vom considera utile şi potrivite;

Să te îndoieşti mata cât vrei. N-ai dreptate! Viaţa va confirma justeţea măsurii;

Aşa, dragă tov.!;

Asta îi caracteriz[ează] (adnotare la toasturi, în dreptul sintagmei „caracter de ploconire” – nota Petre Opriş);

Semnificativ! Tot din îngâmf[are]. (adnotare la prezentarea făcută de mareşalul Rodion Malinovski, în dreptul frazei „Uniunea Sovietică a avut în război 22 milioane de morţi şi dispăruţi, ceea ce întrece chiar populaţia unora din ţările de democraţie populară” – nota Petre Opriş);

Aceştia „mici n-au existat” … (adnotare la discursul mareşalului Rodion Malinovski, în dreptul frazei „Nu a arătat nimic despre ceilalţi aliaţi, ca SUA, Anglia, Franţa, Iugoslavia” – nota Petre Opriş);

at[enţie!] Asta să bage bine în cap cei care manifestă atit[udine]. slugarnică. (adnotare la discursul mareşalului Rodion Malinovski, în dreptul frazei „De asemenea, nu a arătat nimic despre contribuţia popoarelor polonez, român, ceh, bulgar la nimicirea fascismului” – nota Petre Opriş);

Va trebui să folosim cândva un moment prielnic pt. a pune lucr[urile]. la punct. Fără să negăm sau să micşorăm aportul substanţial adus de U[niunea]. S[ovietică]. şi A[rmata]. Sov[ietică]. la victoria fascism (sic!) – victoria în cel de-al II-lea război mond[ial]., tov. Malinovski a pus chest[iunea]. stăpânit de [o] anumită dispoziţie şi stare de spirit – ignorând toţi – dar absolut toţi ceilalţi factori care au jucat nu mai puţin un rol de cea mai mare importanţă în sprijinul U[niunii]. S[ovietice]. şi Armatei Sov[ietice]. A-i nega înseamnă a idealiza, a deforma lucr[uri]. etc … (adnotare la discursul mareşalului Rodion Malinovski, în dreptul frazei „A arătat că dacă nu ar fi existat Uniunea Sovietică şi armata sa, ţările, popoarele şi armatele noastre n-ar fi existat, nici ele şi nici cei prezenţi nu ar fi fost ceea ce sunt astăzi”– nota Petre Opriş);

În asta treb[uie]. văzută atit[udinea]. de ignorare, de minimaliz[are] a partenerilor – spiritul de mare putere (asta este);

Acestora le-o fi indicat: … aveţi grijă de români, fiţi atenţi cu ei, cu sensibilit[ăţile]. lor etc. – Şi asta arată ceva!

În orice caz, când eşti demn, corect, principial, când îţi exprimi p[unctul]. d[e]. v[edere]. deschis, fără ocol, direct, când te respecţi, cu alte cuvinte, eşti respectat! (ultima adnotare pe raportul respectiv – nota Petre Opriş).

Concluziile prezentate la finalul documentului de generalul Leontin Sălăjan au fost următoarele: „Şeful Direcţiei operaţii din compunerea delegaţiei poloneze şi-a exprimat dorinţa de a vedea completele de ţinte telecomandate pe care le avem în dotarea forţelor noastre armate, iar şeful Direcţiei operaţii din armata naţională populară a Republicii Democrate Germane a manifestat interes faţă de corpul maiştrilor, cerând explicaţii pentru aprofundarea problemei.

Pe tot timpul convocării, faţă de delegaţia noastră s-a manifestat o atitudine corespunzătoare. După expunerea adjunctului ministrului Forţelor Armate – şeful Direcţiei pregătirii de luptă, s-a observat la celelalte delegaţii o atitudine de izolare, mai puţin din partea şefului delegaţiei militare poloneze, care imediat după expunerea făcută de şeful delegaţiei noastre, şi-a exprimat dorinţa de a-şi petrece concediul de vară în 1965 în ţara noastră. A doua zi, din partea Mareşalului Greciko, a Generalului de armată Epişev, şeful Direcţiei superioare politice a armatei sovietice, precum şi din partea unor ofiţeri din Comandamentul Forţelor Armate Unite, s-a manifestat o atenţie deosebită, chiar exagerată, faţă de delegaţia noastră”.

Sublinierile şi adnotările lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din raportul respectiv s-au realizat cu creionul şi cu pixuri colorate (albastru, verde şi roşu).

În ceea ce priveşte cariera ulterioară a lui Aleksei A. Epişev, putem aminti faptul că fostul ambasador al U.R.S.S. în România a primit titlul de Erou al Uniunii Sovietice în anul 1978, a condus Direcţia Politică a Armatei Sovietice şi a Flotei Militare a Mării Negre până în anul 1985 (când a încetat din viaţă), iar autorităţile comuniste de la Bucureşti i-au acordat medalia „A XXV-a aniversare a eliberării patriei” prin Decretul nr. 837/1969, publicat în „Buletinul Oficial” nr. 152 din 26 decembrie 1969. În acel moment, generalul de armată Aleksei Epişev era membru în conducerea centrală a Asociaţiei de prietenie sovieto-română.

Extras din raportul întocmit la 22 iunie 1963 de generalul de armată Leontin Sălăjan, ministrul Forţelor Armate, referitor la aplicaţia militară care a avut loc în R.P. Bulgaria, sub egida Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (1-11 iunie 1963).

7. Cu prilejul vizitei în Republica Populară Română, făcută de delegaţia sovietică, Generalul Epişev m-a informat că a primit o scrisoare de la Generalul Jaruzelski – şeful Direcţiei superioare politice a Armatei Poloneze, care a propus să se organizeze în acest an la Varşovia o consfătuire a şefilor D.S.P.A.

A propus ca înainte de această consfătuire să folosim prilejul aplicaţiei din Bulgaria şi să se întâlnească cu şefii D.S.P.A. pentru a fi consultaţi asupra ordinei de zi a viitoarei consfătuiri, deoarece polonezul a propus multe probleme şi trebuie să ne oprim la cele mai importante şi, de asemenea, să stabilim locul unde să se ţină.

Epişev a arătat, când a fost la Bucureşti, că el va propune să se ţină consfătuirea la Moscova deoarece acolo se găseşte şi Mareşalul Greciko, care doreşte să participe la consfătuire.

Pe ziua de 9 iunie 1963, Epişev a organizat o discuţie cu ceilalţi şefi ai D.S.P.A., care a durat 45 minute.

Fără să se mai refere sau să facă cel puţin aluzie la scrisoarea şefului D.S.P.A. polonez, Epişev a spus: „Consider că este necesar să facem şi în acest an o consfătuire a şefilor D.S.P.A. În acest scop, propun să organizăm consfătuirea la sfârşitul anului 1963, cu circa 20-30 zile înainte de începerea anului de instrucţie; să se ţină la Moscova şi să facem un schimb de experienţă asupra problemelor muncii de educaţie în spiritul patriotismului şi internaţionalismului socialist care se desfăşoară în armatele noastre”.

În continuare, a spus că vom asculta un raport al Mareşalului Greciko, cu privire la sarcinile pregătirii de luptă pe care comandamentul le va da armatelor ţărilor participante la Tratat.

Faţă de propunerile lui Epişev, a luat cuvântul Generalul Cernev din Bulgaria, Generalul Borbandi din Ungaria, Generalul Prihlič din Cehoslovacia, Amiralul Verner din Republica Democrată Germană şi Jaruzelski din Polonia. Toţi s-au pronunţat întrutotul de acord cu propunerea lui Epişev.

Interesant faptul că Generalul Jaruzelski, şeful Direcţiei superioare politice a armatei poloneze nu a spus nici un cuvânt cu privire la propunerile lui despre care Epişev a informat la Bucureşti, ci s-a declarat de acord cu propunerile făcute aici de Epişev.

Fiind ultimul care a luat cuvântul, şeful Direcţiei superioare politice a armatei a Ministerului Forţelor Armate ale Republicii Populare Române a întrebat pe Epişev de ce nu discutăm şi propunerile lui Jaruzelski? Jaruzelski a vrut să întrebe ceva, însă Epişev a intervenit, spunând că el a avut o discuţie cu tov. Jaruzelski pentru viitoarea consfătuire şi au căzut de acord să propună cele arătate anterior de el.

Rezultă clar că nu este vorba de iniţiativa şefului Direcţiei superioare politice a armatei poloneze, ci de iniţiativa lui Epişev.

Pentru faptul că Epişev a justificat necesitatea discutării problemelor de educaţie în spiritul patriotismului şi internaţionalismului socialist, ca fiind de mare importanţă şi avem multe de făcut în acest domeniu, şeful Direcţiei superioare politice a armatei a Ministerului Forţelor Armate ale Republicii Populare Române a atras atenţia că în acest domeniu, sub conducerea Comitetelor Centrale ale partidelor noastre, în fiecare armată s-a făcut ceea ce era necesar de făcut şi aceasta este dovedită de relaţiile de prietenie trainică care există între armatele noastre, de numeroasele activităţi organizate şi desfăşurate între partidele, statele şi armatele noastre. A arătat că nu înţelege de unde se trage concluzia că avem multe de făcut pe această linie. Înseamnă că cineva a analizat aceste probleme şi a stabilit anumite lacune. În acest caz, ar fi necesar să le arate.

Epişev a arătat că nu a analizat nimeni, însă consideră că este important să facem un schimb de experienţă pe această problemă.

Sub pretextul că se anunţă la microfoane că peste 15’ încep tragerile demonstrative cu rachete, Generalul Epişev a spus că socoteşte schimbul de păreri pentru consfătuire folositor şi propune să încheiem şedinţa, s-a sculat şi a plecat.

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. Ce situaţii paradoxale au fost imediat după WW2! Se pare că de multe ori între români şi ruşi era un fel de joc de-a şoarecele cu pisica. Rămâne totuşi întrebarea nelămurită: DE CE până la urmă sufletul românesc a asimilat la modul genetic comunismul? Şi iată că nu poate scăpa de el nici după 75 de ani.

    • Întrebarea dumneavoastră este valabilă pentru tot estul, centrul și sud-estul Europei. Capra vecinului se plimbă nestingherită între Marea Baltică, Marea Neagră și peste Balcani, până la Marea Egee și Marea Adriatică. Proverbul despre acest animal nevinovat este identic în acest spațiu, la fel ca autovictimizarea, patetismul și fanfaronada liderilor politici. În opinia mea, este vorba despre o problemă culturală.

      • Este o problema de legata de curaj.
        Omul curajos intotdeauna va gasi cai sa evite situatiile incomfortabile
        Curajul te face sa te mobilizezi si sa actionezi chiar daca sansele sunt considerate relative minime

        Am urmarit o inregistrare a unui eveniment organizat de USA si Japonia.
        Am vazut la un japonez, o persoana relativ tanara, cu o relativ importanta functie in guvern o atitudine lipsita de curaj si demnitate. A repetat niste cuvinte pe care le stiam ff bine ca fiind in uz in Romania – cam aceleasi cuvinte le-am auzit povestite de Andrei Serban ref. o reprezentatie teatrala in Coreea de Sud. Absolut ciudat – aceleasi cuvinte, aceeasi atitutidine.

        Capra care circula poate sa fie oprita.
        Dar pare ca nimeni nu doreste, nu intelge cu adevarat pericolul sau cand o face se ajunge uneori in situatii distorsionate, similare cu cele legate de Hitler.

        Stand UP!

        De ce unii au vazut inca din timpul celui de al doilea razboi mondial ca ceva nu se potriveste si au scris pagini intregi si multi dintre noi inca nici astazi nu vedem???

  2. Fff interesant!
    Așa ceva pare a fi ascuns, trecut cu vederea, chiar și acum la 30 de ani decând se pare că e voie să te exprimi liber.
    Cărtile lui Larry Watts ar trebui discutate aici pe Contributors, pt că sunt multe teme interesante și multe documente desecretizate, pe care le-a consultat, apoi le-a legat în mod logic într-o istorie a acelor ani. Nu e agreat despre interpretarea 22 dec 1989!
    Ceea ce explică el pe baza documentelor e că Gheorghe Gheorghiu-Dej, Maurer și Emil Botnăraș au fost cei care au îndreptat România către vest, motivele sunt multe și le găsiți în cărțile lui.
    Ceaușescu a continuat aceeași politică fiind sub CONSILIEREA permanentă a lui Maurer. După accidentul suferit de Maurer în 1972, Ceausescu a eșuat în ceea ce a întreprins până în 1989.
    Accidentul a fost pt a-l îndepărta de la conducere și cu legenda că Ceaușescu a înscenat totul.

    2) se manifestă în ultimul timp o propagandă ofensivă intensă, de la trolli, la influențări, pe la toate comentariile, chiar și pe la țară, că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu.
    Obiectiv vorbind din perioada comunistă 1945-1989 cel mai bine a fost în perioada 1962-1972(cu inerție spre 74) și alimentar și puțin cultural, ( libertate = zero 45-89) când numai de epoca Ceaușescu nu poate fi vorba.
    Nu știu ce se dorește, ce se urmărește!

    • Cu răbdare, voință, pasiune și un pic de șansă se poate scrie despre perioada Războiului Rece și România comunistă.
      Deoarece ați menționat despre cărțile publicate în România de domnul Larry L. Watts, pot recunoaște faptul că am criticat public cel puțin una dintre acestea deoarece conține informații eronate (cronologie greșită). Alegerea editorului și controlul final al lucrării pentru a da bunul de tipar sunt foarte importante.

      • De acord cu dvs, dar cărțile nu au fost per total cu informații inedite, neaflate până acum, chiar revelatoare? În special de unde a pornit separarea de URSS, pisica neagră pe care o arăta Stalin cu Transilvania, Regiunea Autonomă Maghiară, sovromurile, vizitele lui Hrusciov pe la uzinele românești, relațiile în cadrul CAER, rolurile și contribuțiile lui Maurer și Botnăras, etc.

        • Istoricul american Mark Kramer îmi spunea la un moment dat faptul că noi cunoaştem, în linii mari, începutul şi sfârşitul filmului despre comunism şi Războiul Rece. De aceea, nu ar trebui să fim surprinşi de evoluţia personajelor. Cu toate acestea, apar mereu informaţii inedite pentru cercetători, care pot confirma sau infirma anumite ipoteze, fără însă a modifica principalele concluzii rezultate după prăbuşirea comunismului.

    • În ceea ce priveşte documentele publicate de domnul Larry L. Watts, am fost curios să văd dacă le pot găsi în S.U.A. Pot confirma faptul că există acele documente şi am copii în variantă electronică. În măsura în care informaţiile din acestea pot fi coroborate cu altele, pe care le-am găsit în arhivele româneşti şi poloneze, o voi face fără nici o ezitare. Ar fi nepotrivit să nu le utilizez, chiar dacă informaţiile respective mi-ar infirma anumite ipoteze.

  3. foarte interesant material.

    sigur ca principalul obiectiv al lui Dej era sa scape viu din anii de teroare ai lui Stalin, nu il inreresau interesele tarii. apoi a scapat si de armatele sovietice din tara, incat a putut sa isi vada de drumul lui de dictator.

    • Sunt posibile foarte multe scenarii, însă nu pot propune nici unul deoarece Gheorghiu-Dej nu a descris ce anume gândea cu adevărat pentru a fi analizat de psihologi. Extrem de rar am găsit rezoluții și comentarii explicite precum cele de mai sus, iar acestea au fost făcute în condițiile în care Hrușciov fusese înlăturat de la putere cu doar o lună înainte.

    • Corect.

      Dej a fost cuminte și pe linie ca un șoricel cât a trăit Stalin. După aia, odată ce motanul era mort, șoarecele a început progresisv să chițăie plin de curaj și să se creadă leu.

  4. Aceast articol despre generalii ruși de dupa 1945 imi aduce aminte de referirile lui I Ghica despre ocupațiile rusești ale Principatelor din 1806-1812, 1828-1834, 1848. Cazaci plimbandu-se cu sulitele prin casele boierilor, oameni inhamati la care, mitropoliti exilați in Rusia, Regulamentul organic scris la St Petersburg. Multe au suferit romanii in timpul ocupațiilor rusești care ne scăpau de turci sa ne faca gubernie țaristă.

    • Probabil că da. A fost şeful DSPA din 1962 până în 1985. Presupun că au apărut multe poveşti despre el în perioada respectivă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

CV de parlamentar. De la greață la oroare

Mi-am luat inima în dinți și am citit pe pagina de Facebook a lui Valeriu Nicolae toate postările despre CV-urile parlamentarilor români....

Soluție: Trenuri la Aeroportul Otopeni la cadență de 10′

Un proaspăt comunicat al CFR Călători ne spune că în urma analizei graficelor de circulație împreună cu CFR Infrastructură s-a ajuns la...

Modernizarea societății românești și formele fără fond: Academia Română, Curtea Constituțională și altele

Incompatibilitatea dintre formele de import și fondul românesc. Teoria formelor fără fond ”Inainte de a avea o umbră...

Marele Laser și frauda științifică

Dacă noi vom tăcea, vor striga pietrele. Luca (19, 38-40) *1. Preambul

Cum trebuie să fie un film „Bun de Oscar”?

În noiembrie 1989 situația politică devenise una extrem de tensionată pe plan internațional. În Europa de Est, în Polonia,...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.