marți, mai 17, 2022

Soljeniţîn reînviat (și nițel falsificat)

Transportat în câteva ore cu viteză ameţitoare din închisoarea Lefortovo, din Marea Zonă Sovietică înconjurată cu sârmă ghimpată, în căsuţa de ţară a lui Heinrich Böll (localitatea Langenbroich, la 55 de km de Köln n.m. Nicolae Coande), m-am pomenit încercuit de sute de ziarişti care aşteptau de la mine declaraţii fulminante; într-un mod neaşteptat şi pentru mine, le-am răspuns: am vorbit destul în Uniunea Sovietică, acum tac.”

Aleksandr Soljenițîn

Am citit de curând un articol al unui jurnalist care a fost cândva și scriitor oficial despre Aleksandr Soljenițîn, scriitorul rus care a denunțat fenomenul Gulagului sovietic. Jurnalistul devenit democrat de nevoie opinează că laureatul Premiului Nobel pentru literatură în 1970 a continuat să critice comunismul, însă dinspre Asia iar nu dinspre valorile democrației occidentale. Se cuvin introduse nuanțe, chiar dacă activitatea de critic al Occidentului este binecunoscută, încă din vremea când era oaspete al SUA. Impenitentul jurnalist asertează că Soljenițîn a fost un adversar al reformelor și democrației. Depinde ce fel de democrație. Prințul Volkonski, perfect educat în cultura franceză, a fost exilat în Siberia atunci când mișcarea decembriștilor a fost destructurată, dar acolo el discuta cu țăranii și era iubit de ei. Și Soljenițîn credea că se poate adresa direct rusului simplu, la fel cum o făcuse Tolstoi în ultimii ani de viață. Desigur, actualul satrap al Rusiei, Vladimir Putin, s-a folosit de imaginea marelui scriitor atunci când i-a acordat onoruri deosebite la Kremlin, acest fapt nu poate fi negat. I se poate imputa o anumită inocență lui Soljenițîn în a accepta să fie decorat de Putin (arătați-mi un intelectual român care a refuzat să meargă la Cotroceni), dar fostul căpitan al Armatei Roșii, devenit în 1945 el însuși dușman al poporului și condamnat la 8 ani de lagăr, nu minimaliza întreg acest Occident. Modelul elvețian, acela al democrației participative care permite cetățenilor elvețieni să propună reforme legislative aprobate prin referendum, l-a interesat foarte mult, iar după ce a plecat din Germania a mers acolo pentru a studia acest tip de democrație. Așadar, lagărul stalinist nu e pentru Soljenițîn un simplu decor „pentru a-și promova filozofia sa panslavistă”, cum simplifică jurnalistul care „a citit mult”. Este chiar iadul pe care l-a cunoscut nemijlocit un intelectual (a studiat matematica la Universitatea de Stat din Rostov), care a denunțat bolgiile acestuia.

Daniel J. Mahoney, profesor de ştiinţe politice la Assumption College, SUA, a scris un studiu serios*, bine documentat, aplicat şi coerent, în care sunt prezentate principalele teme ale discursului public al lui Soljeniţîn din momentul expulzării din URSS şi până la moartea sa: autoconstrucţia gradată a guvernării locale, de la bază spre vârf, căinţa pentru crimele şi minciunile care au făcut din Uniunea Sovietică iadul pe pământ şi renaşterea poporului prin acţiuni ale libertăţii civice, nu prin ucazuri ideologice. Analistul american și-a propus să demonteze toate poncifele de gândire care au făcut din Soljeniţîn cel mai discreditat luptător pentru democraţie naturală în Rusia ultimilor 75 de ani. Ani pe care în cartea din care am citat la începutul acestui articol avea să-i rememoreze în volume de o izbitoare veridicitate, parte a marii suferinţe a poporului rus din ultimele sute de ani: „O, voi, urmaşi ai noştri, fiţi cu băgare de seamă atunci când îi judecaţi pe cei care au trăit în Rusia în aceşti cumpliţi şaizeci de ani sovietici!” Acestea sunt cuvintele cu care se deschide cartea de memorii din exil a lui Aleksandr Isaievici Soljeniţîn, „Ca bobul între pietrele de moară” (ediția românească, Humanitas, 2005), în care autorul se confruntă pentru prima oară în mod direct cu opinia publică occidentală, în speţă cu presa dornică să afle tot ce gândea şi simţea marele disident rus. Se ştie că Soljeniţîn a debutat oarecum nefericit în această relaţie care avea să-l victimizeze până la reîntoarcerea în Rusia, în 1994, stârnind pasiuni şi controverse cărora cu greu le-a făcut faţă. Momentul sosirii sale în Occident a fost determinat de apariţia, la Paris, în 1973 a cărţii „Arhipeleagul Gulag”. KGB-ul descoperise deja o copie a lucrării, fapt care a urgentat apariţia în premieră mondială în Franţa a acestei lucrări ce avea să împartă intelighenţia occidentală în două tabere. Arestat din nou în 1974, el este eliberat la presiunile Occidentului şi expulzat în Germania Federală (unde stă două zile la prietenul său Böll, laureat al Nobelului pentru literatură în 1972), după care alege Elveţia, ca o primă escală a drumului său spre Statele Unite.

Aici avea să ţină în 1978 faimosul „Discurs de la Harvard”, în faţa unei elite americane înmărmurite să afle că scriitorul rus avea şi cuvinte de dojană, nu doar de aprecieri la adresa societăţii lor. Ideile sale morale şi politice (nu consimţea la dihotomia hobbesiană a politicului separat de morală) au fost răstălmăcite şi întoarse pe toate feţele, nu de puţine ori presa conservatoare americană creionându-i un portret de rus iubitor de autoritarism, paseist, panslavist şi critic al democraţiei occidentale. Creştin şi anticomunist urmând principiile deprinse de la Aristotel, Montesquieu, Alexis de Toqueville, dar şi ale gânditorilor ruşi (Berdiaev, în special, cu acel teribil cuvânt spus în faţa anchetatorilor CEKA: „o fiinţă umană are un punct de vedere”), Soljeniţîn face un teribil portret acelei crunte boli a veacului trecut, ideologia comunistă, o „teorie socială” care îl ajută pe scelerat să-şi justifice faptele faţă de sine şi alţii: „datorită ideologiei, secolului XX i-a fost hărăzit să experimenteze nelegiuirea în milioane de exemplare. Nelegiuirea nu poate fi dezminţită, nu poate fi ocolită ori trecută sub tăcere.” Faptul că a cerut constant ruşilor să se căiască pentru suferinţa prin care a trecut un popor întreg i-a fost imputat de adversarii săi, aceia care nu-i puteau ierta că a descoperit mobilul acţiunii criminale a comunismului: minciuna ideologiei ca atare, dusă la crimă şi genocid prin Lenin şi Stalin. De altfel, Soljeniţîn arată în lucrările sale (studiul „Lenin la Zurich”, din cartea sa, Roata Roşie) că Lenin este cel care a militat pentru execuţii în masă, distrugerea ţăranilor liberi şi aruncarea opozanţilor în lagăre de muncă, Stalin nefăcând decât să perfecţioneze ce învăţase de la maestrul său. Hitler însuşi i-a admirat pe cei doi bolşevici, susţine el. Chiar şi liberalismul modern a fost criticat de autorul „Arhipeleagului Gulag” în „Discursul de la Harvard”. Asta a oripilat o parte a establishmentului american, acesta vizat direct pentru excesivitatea legalismului său, dar şi pentru cultura de masă, tot un fel de ideologie, care ruinează sensibilitatea naturală a omului. Drieu la Rochelle în jurnalul său contorsionat nu gândea altfel despre noua pax americana.

Mahoney explică această controveră: „Detractorii lui Soljeniţîn se înşeală când îl prezintă ca opozant reacţionar la democraţia liberală. Ei minimalizează profundul său ataşament faţă de libertatea umană şi sobrietatea rezervelor sale cu privire la starea morală a democraţiei contemporane […]  scrierile politice ale lui Soljeniţîn, în timp ce evită perfecţionismul politic, alunecă ocazional în direcţia romantismului conservator. El scrie ocazional ca şi când  « toate lucrurile bune merg mână în mână », ca şi când avantajele ordinii democratice moderne ar putea fi cu uşurinţă combinate sau aliate cu ceea ce există mai bun într-o ordine socială predemocratică.” A fost acuzat de fanatism moral, iar unii, între care chiar soţia preşedintelui Jimmy Carter, doamna Rosalynn Carter, i-au cerut să părăsească SUA. Mi-amintesc că atunci când a criticat puterea americană după 11 septembrie 2011 („Hai să compătimim împreună, dar să nu fim proști cu toții”), eseistei Susan Sontag i s-a strigat acelaşi lucru din ţara democraţiei celei mai înaintate. Însă temerea lui Soljeniţîn din acei ani era ca Occidentul să nu slăbească lupta împotriva comunismului sovietic, care ducea o abilă propagandă de falsă acceptare a unor măsuri cerute de vestici. Acceptând că tonul critic la adresa Occidentului a avut anumite acute care puteau irita, Mahoney corectează imaginea unui Soljeniţîn intratabil în chestiuni de morală politică şi aduce dovezi ale unei priviri mai nuanţate asupra Occidentului, în special cu ocazia discursului său ţinut în Lichtenstein, în faţa Academiei de Filozofie a Principatului. Tonul acelui discurs nu mai este atât de dur, Soljeniţîn vorbeşte aici în faţa unui public conservator, atent la valorile seculare ale Europei. El nu uită să remarce faptul că atunci când marile puteri au decis imediat după război ca prizonierii ruşi din Lichtenstein să fie repatriaţi în URSS, acolo unde ar fi sfârşit în Gulagul stalinist, micuţul stat occidental a refuzat să facă acest lucru conştient că i-ar fi trimis la o moarte sigură. Iată cum, spunea Soljeniţîn, „participarea îndreptăţită şi trebuincioasă a moralei în spaţiul politic” are rolul său major de jucat, împotriva ideilor ajunse la noi pe filiera Machiavelli-Hobbes.

Astfel, Soljeniţîn a aclamat public capacitatea Occidentului de a prezerva libertatea individuală ca garant infailibil al democraţiei şi a salutat moştenirea sa creştină, acele „mari rezerve de milă şi dăruire de sine” pe care se poate încă baza civilizaţia noastră. Ceea ce-l deosebeşte, poate, pe Soljeniţîn de alţi disidenţi ruşi este speranţa sa că Rusia poate renaşte din cenuşă prin cultivarea acelui etos popular al zemstvelor, acele unităţi regionale unde oamenii îşi croiesc singuri viaţa şi aşează convieţuirea pe principii trainice de cooperare. Modelul său este indubitabil fostul prim-ministru al ţarului Nicolae al II-lea, Stolîpin, unul dintre puţinii bărbaţi de stat pe care Rusia i-a avut în debutul secolului XX, cu puţin timp înainte ca forţele demoniace ale celor două ideologii criminale să se dezvăluie. El este personajul nefictiv din „Roata Roşie”, cel care şi-a propus planuri de reformare a unei ţări căzută, după 1905, pradă convulsiilor revoluţionare. O ţară condusă de o aristocraţie practic incapabilă să sesizeze nevoia de reforme adânci, cu o curte de ipocriţi şi vanitoşi care-l înconjurau pe slabul ţar Nicolae al II-lea, spectatori interesaţi la decăderea unei Rusii tot mai vlăguită şi mai bolnavă de obscurantism. Teroarea revoluţionarilor de stânga, coroborată cu lipsa de soluţii a liberalilor (cadeţii), avea să fie tamponată de acest Stolîpin, cel care va tempera zelul revoluţionarilor, aducându-i în faţa Curţii Marţiale şi care va reda ţăranilor pământul pentru ca robii şi iobagii să devină o clasă independentă, cu acces la drepturi civice. Din păcate, reformele începute, incluzând greoaia birocraţie rusă, care au dat deja roade în mandatul său din perioada 1905-1911, aveau să fie stopate prin asasinarea sa de către un agent dublu şi informator al poliţiei, Bogrov. Cum acesta era evreu, adversarii lui Soljeniţîn au găsit de cuviinţă să-l acuze de antisemitism, pentru faptul că ar fi pedalat pe originea semită a ucigaşului lui Stolîpin. Însă Mahoney respinge acuzaţiile aduse şi creionează un portret veridic al lui Soljeniţîn, un scriitor şi gânditor politic căruia antisemitismul îi este străin, şi care a explicat foarte lucid care era „chestiunea evreiască” a vremii, în lucrări ample de genul „Două secole împreună. Evreii şi ruşii înainte de revoluţie – 1795-1917”.

Poate că destui dintre noi au văzut filmul „Căinţa”, al lui Tengiz Abuladze, unde cadavrul unui primar tiran, cu apucături staliniste, îngropat cu o zi înainte apare în grădina fiului său. Reînhumat, cadavrul revine din nou şi încercările de a scăpa de el sunt de prisos. Parabola lui Abuladze foloseşte de minune pentru a înţelege de ce iertarea se poate da doar în timpul vieţii: după moarte nu foloseşte nimănui. Soljeniţîn este autorul rus cel mai exponenţial care a cerut ruşilor, în eseul „Voci de sub dărâmături”, să se smulgă „din adâncul acestei nopţi umede” şi să accepte că a te căi este un dar divin, ceea ce-l face pe om să se deosebească de animal. Progresul fără sfârşit este pentru Soljeniţîn o iluzie periculoasă care poate duce chiar la sfârşitul lumii, iar nebunia celor două isme ale veacului abia trecut a dus la sfâşierea sufletului uman care trebuie protejat şi pansat în credinţă. Soljeniţîn cere ca oamenii să intre în ceea ce el numeşte „comunitatea de vinovăţie” pentru a se izbăvi în comuniunea de credinţă, pentru ca de pe acest teren ferm să se meargă spre împăcare. Altminteri, viitorul bun nu va putea fi construit de cei care nu au cerut iertare şi nu au fost iertaţi pentru crimele lor. Căinţa şi autolimitarea reprezintă o cale a îmbunătăţirii interioare prin care omul poate realiza autenticul progres spiritual, singurul capabil să-l scoată din marasmul utilitarismului contemporan exacerbat, din nebunia posesiunii ilimitate. Autolimitarea de care vorbeşte Soljeniţîn consună cu ideile lui Stolîpin, cel care credea că o extindere pe orizontală a Rusiei este nonprofitabilă: Rusia trebuie să-şi cucerească propria adâncime. Precauţia, aşa cum a definit-o Burke, trebuie să fie „dumnezeul acestei lumi”, iar nu escaladarea puterii lumeşti în dauna celorlalţi.

Poate cel mai impresionant gând al acestui mare scriitor în care se regăseşte oboseala şi vinovăţia Rusiei şi a lumii contemporane este acesta: „Dacă totul ar fi atât de simplu! Dacă ar exista undeva oameni negri, care săvârşesc intenţionat doar fapte negre şi n-ar trebui decât să îi deosebeşti de ceilalţi şi să îi distrugi. Dar linia care separă binele şi răul intersectează inima oricărui om. Şi cine va distruge o bucăţică din inima sa?” Cartea lui David J. Mahoney este o excelentă pledoarie pentru cunoaşterea gândirii unui luptător unic în istoria secolului XX, cel care a denunţat, cum el o spune, „fărădelegea şi genocidul popoarelor” şi a luptat împotriva „Dragonului Sovietic”.

*Aleksandr Soljenițîn, „Dincolo de ideologie”, traducere de Nicolae Drăguşin, Editura Polirom, 2011

Distribuie acest articol

42 COMENTARII

  1. Soljeniţîn nu doar s-a lăsat decorat de Putin ci și-a manifestat public susținerea față de acesta și a declarat că deși Putin fusese kagebist nu fusese dintre aia vinovați. Mai mult, tezele contra-revoluționare ale lui Soljeniţîn au constituit miezul campaniei de propagandă putinistă din 2007. Nu era număr din Rossiiskaia Gazeta fără Soljeniţîn. Premiul de care vorbiți venea după ce Putin s-a lăudat că politicile sale urmează recomandările anti-revoluționare ale lui Soljeniţîn (era vorba de suprimarea demonstrațiilor). Și așa și era. Soljeniţîn era în mod cert adeptul unei anumite libertăți individuale (mai ales religioase) dar în nici un caz al pluralismului politic.

    De altfel Putin a dus o campanie foarte activă de reabilitare și de celebrare a memoriei alb-gardiștilor și l-a condamnat deschis pe Lenin (nu pentru violența politică ci pentru internaționalism, ateism, descentralizarea statului și alte păcate).

    Rețin paralela Soljeniţîn – Drieu la Rochelle. Bine văzut.

      • În 2007 Soljenițîn era bolnav și nu mai scria nimic. Dar textele sale din anii ’90 erau reciclate și serveau extrem de eficient propaganda putinistă. Soljenițîn criticase ultimii lideri sovietici că în încercarea de a salva URSS au compromis unitatea rusiei Kievane, unitatea rușilor mari, mici și albi (sunt termenii folosiți de el în 1990 – ucrainienii erau ruși mici). Soljenițîn deplangea că o unitate care rezistase catolicizării și dușmanului polonez se găsea în pericol. Mai mult, dintotdeauna Soljenițîn a combătut teza asimilării Holodomorului cu un genocid (comis de un dictator rus asupra poporului ucrainean). Nu înseamnă că Soljenițîn pierde ceva din meritul de a fi denunțat sistemul concentraționar sovietic și nici nu înseamnă că e responsabil de ceea ce se întâmplă acum. Înseamnă însă că nu orice anti-comunism e onorabil.

        • Despre receptia lui Soljenitin ca icoana a Razboiului Rece: Elisa Kriza – Alexander Solzhenitsyn: Cold War Icon, Gulag Author, Russian Nationalist?
          Foarte justa remarca despre anticomunismul neonorabil : anticomunismul ideologic paranoid al Cold-wariors, adeseori ei insisi fosti comunisti ( Chambers, Burnham, etc. : Daniel Oppenheimer – Exit Right: The People Who Left the Left and Reshaped the American Century) dar si ´New York Intellectuals´, trotskysti convertiti la liberalismul Cold War sau la Neocoservatorism, etc. Ceea ce unii au numit chiar ´comunistii anticomunisti´, pt. ca si-au pastrat zelul revolutionar si inchizitorial, pus in slujba noilor stapani – caracterul de nesters al tuturor celor ce au frecventat ideologii radicale, comuniste sau fasciste, ei pot fi recunoscuti dupa ´stil´ . Anticomunismul ca arma ideologica impotriva ´inamicilor interni´, anticomunismul ca mijloc de agregare si legitimare ( cum s-a intamplat la noi ), contra Liberalismului si chiar democratiei denuntate ca ´socialism´ si deci bolsevism ( toti acei vajnici luptatori cu P.C. care acum tac malc sau compun poeme metafizice), anticomunismul ca existentialism politic ( in sens arendtian), anticomunismul ca meserie, anticomunismul ca pretext …

        • Da. Mi- fost dat sa aud zilele astea „ce cauta regele MIhai la Stalin, sa fie medaliat ?”, si „ucrainenii au jucat intotdeauna la doua capete, iar acum primesc rasplata”. Asta de la anticomunisti din familie, care au stat chiar la masa cu regele, in exil, l-au aclamat, s-au pozat cu el, dar sunt constienti „ca vestul nu e tocmai ok” iar (pe langa faptul ca „Dumnezeu le-a dat ucrainenilor pe masura rautatii lor” – o fi ? asa zice propaganda lu chirila dracu’ cel putzin) „lucrurile se mai schimba”. Ar putea parea cel putin ciudat, daca n-as sti ca e vorba despre acea rasucire de fibre sufletesti pe care o face atat de abil comunismul – cel chinuit se crede salvat, si vrea sa-l salveze si pe celalalt, chiar daca acela nu vrea, primul amalgamand totul intr-o sarabanda de idei si concepte pe cat de diverse si opuse pe atat de neintelese („sclavul vestului”, „fii cu Dumnezeu nu cu satana (vestica)”, „stramosii se intorc in mormant” – cunoasteti retorica, poate) si de dusmane chiar interesului si chiar fiintei nationale. Nu o data a rostit raspicat puterea rusa ca romanii nu sunt un popor – decat sub cizma lor – iar acum ca suntem si popor si mai suntem si sub umbrela Nato (inclusiv ofensiva, caci ei de vizavi „bastionul pacii e” si musai sa-i atace cineva… si chiar o va face daca nu se potolesc. zic eu), „solutia” e limpede. Precum odinioara legionarii, tampi si cu ochii cascati in cautarea unui inchipuit rai razboinic, destui fani (ai lui Boca, de pilda, care plesnesc de credinta – cred ei) risca sa dea in cap „vanzatorului de neam” – in special ceea ce are mai bun tzara in acest moment.
          Si iarasi 50 de ani de bezna, minimum minimorum, ca „sa dispareti dra… lui odata”.
          Inclin sa cred ca romanii de placere se fenteaza si se ucid intre ei.

          • Eu rămân un admirator al lui Vladimir Voinovici, disident, scriitor publicat în samizdat, adversar înverșunat al lui Soljenițîn. Cert, și el s-a lăsat premiat de Putin în 2001. Dar a murit opozant. Soljenițîn a murit putinist.

          • @crs
            Da, „ca vestul nu e tocmai ok” iar „lucrurile se mai schimba” ” e parțial adevărat. Dar raportat la un moment al istoriei. Nu e greu de observat că astăzi „occidentul” pare (cel puțin în manifestările publice zgomotoase) să abandoneze grăbit și înfrigurat valorile care l-au consacrat. Un abandon similar cu „te lepezi de satana?!? Mă lepăd de satana!!….”.
            Societățile mai deconectate, puțin, de la trepidațiile ce zguduie occidentul (in special anglofon) par a rămâne on the right track. Păstrând și minusurile binecunoscute, dar travestite in specificități culturale, ethos accesibil doar celor cufundati nativ in tot ceea ce el reprezintă, s.a.m.d.
            Ptr.o comparație relevantă, in opinia mea, este de văzut balansul ideologic teribil iconofilie-iconoclastie din Bizanț. Ceea ce ieri era o erezie astăzi devenise dezirabil și chiar o extraordinară manifestare a „dreptei credințe”. Și „back and forth” de cel puțin 3-4 ori intr-un secol.

            E păcat să punem semnul = intre RUS/ruși și URSS/comunism.
            Totuși, popoarele din URSS sunt cele care au suferit cel mai crunt de pe urma comunismului. Represiunea cea mai sălbatică acolo s-a manifestat. Suvorov, pe l-ați citit, amintește & descrie succint tragediile teribile la care „rușii” au fost supuși.

    • Am citit cu interes articolul si unele comentarii despre Alexander Solzhenitsyn si as avea de adugat urmatoarele puncte :
      1- Alexandr Solzhenitsyn a fost un scriitor de geniu , todeauna in cautarea adevarului ,un profund analist al sufletului uman in traditia marilor scriitori rusi , Dostoevsky, Gogol , Solovyev, Berdyaev …si un vizionar profet al secolului 20.
      2- Privind adresa dela Harvard 1978, in esenta a spus ca pentru a progresa Rusia nu poate sa urmeze modelul Sovietic dar nici pe cel al democratiei Americane ( democratiilor vestice) deoarece ambele modele au la baza materialismul.
      modelul sovietic este ateist militant si totalitar
      modelul vestic democratic este ateist, consumerist si hedonist.
      Solzhenitsyn a atras atentia ca liberalismul democratiilor vestice se va transforma in anarhie, anarhia duce la socialism iar socialismul niciodata nu a putut rezista comunismului.
      Evenimentele recente ( 2020-2022) petrecute in Statele Unite si Canada confirma profetia lui.
      Privind Rusia scriitorul imagineaza numai un model democratic similar cu cel din Elevetia – o democratie in care elementul crestin este fundamental.
      – Ceea ce Alexandr Solzhenitsyn a prevazut acum douazeci de ani, privind situatia Ucrainei care este foarte complicata si va deveni o mare problema in viitor, se confirmas in zilele noastre. Solutia propusa de el a fost una pasnica… ( Joseph Pearce “ The Voice of a Prophet : Solzhenitsyn on the Ukraine Crisis” Crisis Magazine Februarie 24,2022
      https://www.crisismagazine.com/2022/the-voice-of-a-prophet-solzhenitsyn-on-the-ukraine-crisis)

      • democratiei Americane ( democratiilor vestice)

        parintii fondatori sunt crestini
        tarile europene s-au construit pe lumea crestina

        bisericile sunt mai pline la „atei” decat la adoratorii unei mumii, cel putin de oameni liberi

      • Dumneavoastră vă dați seama că atunci când vă referiți la Rusia lui Soljeniţîn vă referiți la toate Rusiile? Asta era Elveția lui pravoslavnică. Asta nu vor ucrainenii și pentru asta se moare. Madame Soljeniţîn când a venit în Franța în 2018 cu treburile fundației (finanțată la greu de Putin) a explicat că ruperea graniței dintre Rusia și Ucraina a fost ca un divorț între niște soți care nu au avut timp să se gândească bine pentru că traversau o criză. Putinism curat.

        Eu nu văd crize fundamentale în Canada sau SUA și am toată încrederea în UE. Da, societățile se secularizează și secularizându-se devin mai bune, mai inteligente, mai tolerante. Da, statul social e din ce în ce mai solid – e un lucru bun. Se numește progres, suntem din ce în ce mai puțin influențați de sălbăticia istoriei.

      • Merci! Very good link 👍.
        Din nefericire, vocea rațiunii are șanse mici să fie ascultată. Suntem la momentul prevalenței intereselor și geopoliticii, de ambele părți.
        State cu politică/abordare reținută (DE strălucit exemplu) sunt culpabilizate fără reținere și fără sens de niște ulii de keyboard, mouse&screen. Viteji from 2000 miles away.

  2. Vremurile se schimbasera si Soljenitin nu putea sa nu tina seama de ele, si Dostoievski era mare iubitor de libertate dar notele lui de calatorie in Occidentul degenerat, in Anglia ( marele rus scriind mai mult pe drumurile europene ), sunt de o rea credinta inspaimantatoare. E o caracteristica a sufletului rus sau a celor doua suflete ruse, inclestate mortal.
    Nu sunt pregatit acum pt. o discutie espre cazul f. complicat al lui Soljenitin, dar as aminti cateva lucruri mai putin (re)cunoscute despre Berdiaev, seful spiritual de generatie . Marxist in tinerete ( ca si prietenul sau, S. Bulgakov si practic aproape toti ceilalti ), el si-a construit o utopie milenarista ( ´Noul Ev Mediu´), cu personalismul sau, ce a influentat f. mult pe personalistii francezi: o revolutie alternativa, spiritualizata sau crestina, desi Crestinismul lui era foarte personal, liberatarian si ´cosmist´, in parte anarhist, in parte gnostic. Trebuie spus ca Berdiaev a influentat f. mult ideologiile interbelice ale ´ celei de-a treia cai´ ( v. Z. Sternhell ), considerata acum ca foarte aproape de un anumit fascism ( ´clerical´, A. Francaise si austrofascismul, antigermane, pe motive confesionale). Dar tot o revolutie, in sens social si politic, o revolutie teocratica sau teopolitica. Spre sfarsitul vietii ( cand Stalin era in plina glorie!), Berdiaev visa la o conciliere a Sovietismului cu Crestinismului, sau un fel de Sovietism spiritualizat, medieval. Aceasta marca revolutionara pare a fi ceva ca un character indelebilis.
    Sunt bine cunoscute textele lui impotriva antisemitismului rasist al nazistilor, mai putin se stie insa ca Berdiaev, ca mai toti emigrantii rusi, nutrea aceleasi prejudecati antisemite religioase, fortat de evenimente sa si le reevalueze ( aceeasi ambiguitate la Maritain, pe urmele magistrului lui , L. Bloy, Raissa fiind totusi o convertita, de altfel un Catolicism foarte modernist si estetizant).
    Personalismul lui si al emigrantilor rusi, ca si acela al nonconformistilor si neotomistilor, era un ´comunitarism´ ( sobornost slavofil, cu aceeasi semnificatie cu Gemeinschaft, corporatismul catolic ) vitalist-organicist, in acelasi sens romantic. Si se putea ajunge la absurditati monumentale, de pilda, ca numai ortodocsii ar fi posesorii unei ´persoane´, dupa chipul lui Dzeu, asigurata prin filioque, in vreme ce tot restul, papistii, ar avea doar individualitate animala´ si burgheza, dobitoace ( asa zicea marele teolog J. Romanides, implicat activ in partida coloneilor, elev al lui G. Florovski, la randu-i implicat in partida eurasianista), un tipic dualism ideologic.´Omul nou´ al acestei revolutii personalist-comunitariste, alt refren de epoca, o religie ´virila´ in contra degenerarii si ´efeminarii´ Crestinismului liberal sau ´modernist´, atat de aproape de sunetul nietzschean, de altfel prometeismul lui Berdiaev e strident, amintind de compatrioata sa, Ayn Rand.
    Despre ambiguitatile si ambivalentele acestui curent de gandire interbelic paneuropean, poate cel mai bun ex. este acela al lui E. Mounier care, dupa ce a simpatizat cu maurrasienii, a ajuns un tovaras de drum al comunistilor, din aceeasi ura fata de burghezia capitalista. Caz similar cu acela al altor ´conservatori´ anticapitalisti interbelici, insusi Maritain, Chesterton(/Belloc) sau T.S. Eliot, care era un fervent maurrasian.
    Desi au fost foarte bine primiti in Occident, foarte cultivati si foarte admirati ( pe drept) , marii intelectuali emigranti rusi au ramas profund antioccidentali si atasati de ´ideea rusa´ sau, mai bine zis, de mortala contradictie rusa …

    • @LA fantastic text, ca de obicei:un umil multumesc!!!!!!!Eruditia d-voastra este inspaimintatoare dar e o spaima in sens pozitiv!!!!!!!Astept cu interes si un comentariu in privinta lui Soljenitzin.
      Respect!!!!!

      • Mulumesc. Nu m-a interesat Soljenitin in mod special. Soljenitin nu a fost un ganditor original, se inspira din intelectualitatea rusa interbelica de care am vorbit, in principal din Berdiaev, acelasi apocalipticism cu tendinte anarhiste, in discursul sau celebru de la Harvard a dat glas unui antiamericanism ridicol, caricatural, intru totul similar cu acela al lui E. Mounier, pur si simplu nu intelegea lumea in care intrase, o vedea prin cliseele literare, europenii erau antiamerican fara sa haiba habar de realitatile americane, America era si inca mai este ca planeta Marte. Dupa el Bolsevismul ar fi fost o molima ( ´holera´) occidentala si iluminista, e foarte ciudat antirationalismul sau, fiind totusi matematician. Daca ai inteles utopismul teocratic-revolutionar al lui Berdiaev, care nu era un intelectual singular, ci varful unei scoli de gandire ( formata deja inainte de exil si in corelatie cu simbolistii Erei de argint ), l-ai inteles si pe Soljenitin. In fondul sau Soljenitin a ramas un reactionar romantic si putem compara atitudinea lui fata de Revolutie cu aceea a lui J. de Maistre, ce ironie, exilat la curtea lui Alexandru I : de Maistre credea ca Revolutia ( franceza) se datora Reformei protestante, germane, ce ar fi influentat pe filozofii iluministi, o conspiratie anticatolica si antiregalista – Franta fiind centrul Universului -, acelasi anti-intelectualism feroce, quietist, era foarte ambivalent fata de Revolutie, vazuta ca o purificare providentiala, poporul francez ca ´vicar suferind´, – obsedat de sange si moarte, a fost numit un iacobin contrarevolutionar sau primul conservator-revolutionar, intrucat visa la o contra-revolutie, dar tot revolutie, crestina sau teocratica, un Crestinism alternativ de altfel, alimentat din curente subterane si subversive, joachimite ( era francmason ) – cum si Crestinismul renasterii religioase ruse isi avea originile in aceleasi cercuri masonice, cu sofiologia gnostica ( Soloviev), nu era Ortodoxia rusa traditionala si acest lucru trebuie subliniat – ; demaistrianismul s-a impletit cu socialismul romantic ( Saint-Simon, Lamennais) si cu pozitivismul comtean si asa a ajuns la C. Maurras. Iar Maurras si Sorel au avut o influenta decisiva asupra lui Mussolini si fascismului italian, deci sunt retele.
        Despre pozitia lui Pipes si a altora, v : In the Russian Intellectual Tradition, Richard Pipes, in Solzhenitsyn at Harvard The Address, Twelve Early Responses, and Six Later Reflections, Edited by Ronald Berman.

      • Urm. fragm din lucr. citata ilustreaza f. bine problema :
        Like some lapsed Catholics who as fanatical anti-clericals reproduce in reverse the dogmatism of the faith they reject, Solzhenitsyn carries with him the impress of the Communism he repudiates (as well as of the Orthodoxy he embraces) and seeks to impose on the untidy West the straitjacket of one Truth and one Duty to defend that truth. Russian Communists and Russian Orthodox Christians share this kind of logic. It is, indeed, one of the many things Russian Communism took over from Orthodoxy. Solzhenitsyn therefore, because he remains true to his Russian past, cannot feel comfortable with our messier way of thinking and acting. ( Wiliam H. McNeill, The Decline of the West ).

        • Mii de multumiri!!!!!!!!!cu sincera modestie nu pot decit sa afirm ca e pur si simplu fascinant cum in doar citeva comentarii concentrati naucitor teme interesante si idei interesante din istoria gindirii ultimelor 3 secole!!!!!!!
          Daca s fi avut un profesor ca d-voastra la istoria filozofiei as fi fost mai mult decit norocos!!!!Oricum citesc si revin pt a luat notitze,he he he he!!!!deci inca sint norocos!!!!!!!!!
          Cu respect,numai bine bine si week-end placut!!!!!!!!!!
          O intrebare off topic(de fapt 2): in ce inselau Culianu,etnologii la care facea referire in biografia lui Eliade,referitor la modul de intelegere al povestilor si miturilor: contin ele cu adevarat frinturi de adevar codificate (cu o tipologie diferita,evident,in functie de spatiul cultural specific).Are dreptate C Jung cind se referea la faptul ca exista in mentalul colectiv urma unei imense traume traite cu mult timp in urma de catre umanitate?
          Va multumesc!!!!

    • Cand ti se pune inainte o carte te uiti si cine a scris-o. Daniel J. Mahoney e un conservator din Dreapta pura si dura, scrie la National Review si The Imaginative Conservative, cateva titluri sunt sugestive : The Idol of Our Age, How the Religion of Humanity Subverts Christianity; De Gaulle: Statesmanship, Grandeur, and Modern Democracy; Bertrand de Jouvenel: The Conservative Liberal and the Illusions of Modernity ( B. de Jouvenel a fost un simpatizant al Fascismului ). Pare sub influenta aceluiasi Pierre Manent, noua eminenta gri a (neo)Conservatorismului. Ceea ce a reusit Manent e o subvertire a Liberalismului din interior, o strategie deja pusa in practica pe scara larga de discipolii lui Schmitt in Germania ( v. lucrarea fundamentala despre Schmitt a lui J-W. Muller, A Dangerous Mind, Carl Schmitt in Post-War European Thought, ), a dat o intorsatura reactionara Liberalismului, ostil traditiei drepturilor omului si egalitarismului democratic, eurosceptic, etc. Manent e gurul sef al conservatorilor de lux romani, e un fel de Leo Strauss francez, la fel de versatil , de ezoteric si de subversiv ca si acela original ( cu care ii place sa se puna uneori in dezacord ), ´liberalismul´ lui Manent e recunoscut drept unul f. original si personal ( in definitiv, si Schmitt ar putea fi considerat ´liberal´ in sens hobbesian ). E noul chip al traditiei reactionare, adaptata la vremuri, mixata cu neo-conservatorismul ( pe urmele lui R. Aron). Acestea, pt. a se vedea cam de unde vin tendintele in polemicie scenei conservatoare de la noi, ce nu face adesea decat sa repete papagaliceste ce apare prin hexagon sau aiurea, avem si noi scrutonii nostri prolifici, de nisa, fukuyamele din Carpati …

  3. „Căinţa şi autolimitarea reprezintă o cale a îmbunătăţirii interioare prin care omul poate realiza autenticul progres spiritual, singurul capabil să-l scoată din marasmul utilitarismului contemporan exacerbat, din nebunia posesiunii ilimitate. ” Aceasta poate fi una dintre definitiile „corectitudinii politice” si ideea de baza a noului curent „woke” care prin limitare si „cainta” vrea sa stearga istoria natiunilor occidentale si sa ne readuca la stadiul de fiinte retrogade. La fel de bine am putea sa pastram un moment de reculegere zilnic, in loc sa ne „caim” pentru o istorie si vremuri demult apuse. A-ti pune cenusa in cap nu rezolva problemele lumii si nu face lumea mai buna decat este. Toate aceste ideologii provin de pe la „iluminatii” din spatiul rus.

    • Ideologia woke a fost clocita in laboratoarele sociale rusesti, exportata prin diversi aprinsi pe creier i occident unde, din filozofie de canal a ajuns sa fie religie de stat la unii. Vezi cazul francez al statuii Fecioarei de pe Ile de Re, noaptea mintii am zice daca n-am sti cine e la butoane.

    • Discutabil, fiecare curent cu exagerarile lui, e usor sa bati cimpii ( ma refer la „woke” dar si in general) Nu cumva e vorba de karma hindusa?se poate si asta interpreta in multe sensuri….
      Cit despre fiinte retrograde…hmmm suna cam dubios, puteti dezvolta, va rog?
      Respect,domnule Mike!!!

  4. Bun articol. Merci.
    Soljenitin merita aparat de atacurile joase si nedrepte ale fauritorilor de comunism, ale comunistilor si urmasilor lor…..in spirit/idei si interese.
    Dar merita si mai mult sa i se citeasca lucrarile. Amintesc aici, doar, „Warning to the west” o colectie de scurte discursuri: Speeches to the Americans, Speeches to the British. Trebuie promovate macar printre occidentali. Cei de buna credinta vor intelege. Cei cu „agenda politica” ne/va vor urî „in a blink of an eye”. Fiti atenti sa nu va fie cumva prof sau sef. You’re doomed !! Profii occidentali din „categoria idiotilor utili”, care indoctrineaza si acum studentii, capata instant toate metehnele comunistului bolshevic care e gata sa recurga si sa justifice orice forma forma de represiune impotriva celui despre care au inteles ca a sesizat ce hram ideologic poarta. And I’m not kidding.

    • Unul dintre „profii occidentali” critici ai lui Soljenițîn a fost Richard Pipes. Un tip foarte de dreapta. Alt critic al lui Soljenițîn a fost disidentul Vladimir Voinovici (Voinovici a fost şi anti-putinist). I-am citit pe amândoi. Au dreptate.

      • @Margicu
        N-am citit „Rebuilding Russia”, dar m-ați făcut curios. Merci.
        D-le, eu nu vorbesc despre oameni ca R.Pipes. Ci despre cei „din „categoria idiotilor utili”, care indoctrineaza si acum studentii”. Și credeți-ma că există numeroși. Univ.US&CAN sunt cunoscute ptr.aceste aspecte. Nu-mi dați exemple contrare ptr.că vă voi spune că sunt de acord cu dvs. Eu semnalam o tendință/un fenomen care e f.prezent și greu de acceptat ptr.noi până nu îl constatăm direct și cu uimire. N-am avut „privilegiul” de a fi în „cătarea” vreunuia ptr.ca, la timpul meu, am avut inspirația să-mi țin gura.
        Dar închipuiți-va cum ar fi discuția cu unii care ridică elogii unor R.Luxembourg, K.Libnecht și „romanticilor” bolshevici, sau deplâng soarta crudă a lui Trotsky, sau îi au pe Zinoviev, Kamenev și Buharin ca exemple, edificatoare, ale represiunii staliniste. Sau cum ar fi, bad luck la max., să o ai profă pe Angela Davis și să „te pună sfântu’ ” să aduci ca argument vreo lucrare de-a lui Soljenitsyne….!?!
        Wiki dixit: According to Solzhenitsyn, in response to concerns about Czech prisoners being „persecuted by the state”, Davis had responded that „They deserve what they get. Let them remain in prison.”

    • Mai pe intelesul tuturor este Bezmenov, concis si direct. O fi fost sau nu in misiune chiar si dupa defectie, descrie realitatea asa cum este ea.

      • @crs
        Bezmenov: excelent hint. Merci.👍
        Edificatoare paginile Wiki dedicate lui. Trebuie coroborate, neparat, versiunile eng&fr. Cea fr.aduce detalierea subversiunii democrațiilor occidentale de către URSS/comunismul militant. „Selon Paul Ratner, journaliste pour le site internet Big Think, la similarité de la société subvertie décrite par Bezmenov avec celle des États-Unis du début du xxie siècle est frappante : « une société de tribus polarisées, certaines personnes rejetant carrément les faits au profit de récits et d’opinions.”

        • Repet ca nu-mi dau seama daca misiunea lui Bezmenov, ca si cea a unui Suvorov (acela cu cartile lui despre cum a pierdut urss razboiul, de fapt, samd). este de a prosti lumea sau de arata adevarul prostind totusi lumea – ca rusia nu sta pe loc, o vedem azi. Ei nu vor sa cucereasca tara aia, vor s-o anuleze, de aia aduc artileria. In conditiile in care multi americani stiau deja ceea ce le spunea Bezmenov, ce rost mai avea acesta din urma ? Sigur defectase, sau… era parte din meserie ? Cine stie. Universitatile sunt penetrate total, la propriu ca si la figurat. Este deosebit de curios faptul ca nu sunt revolte in occident – inca. Cu spargeri, atentate monstru, samd, „ample” manifestatii impotriva occidentului criminal, etc. Sigur dispun de ceva armate subterane.
          Evenimentele sunt programate, fiecare faza a razboiului la momentul potrivit. Este felul rusiei de-a proceda. Nu cred sa-si fi uitat naravul. Ciudat ca blm nu mai procedeaza la spargeri in SUA. Asteapta poate semicentenarul martiriului lui Georgica pentru a sparge asfaltul cu rotula.

          • @sf Toma Hawk
            O să mă autoplagiez 😂 repostând aici un comentariu, pe aceeași temă, adresat unui alt comentator. Despre teoria lui Suvorov:
            „And this is real: URSS a pierdut războiul! Vorbim despre scopurile programatice/ideologice ale URSS/comunismului. Nu despre un stat X/oarecare care a câștigat războiul ww2 împotriva DE&JAP.
            Desigur, URSS a scăldat-o, a vândut world-wide eroismul tragic&teribil al soldatului sovietic și a transformat/deghizat războiul, proorocit de Lenin, din război ptr. triumful comunismului în marele război de apărare a patriei….. Dar pe fond a fost o pierdere groaznică, ptr.comunisti. Din 2 motive: n-au ajuns la Atlantic, a apărut bomba atomică (the game changer). Deci oportunitatea folosirii bazei economice/industriale a occidentului european ca platformă necesară ptr.viitoarele cuceriri a dispărut. Iar un alt conflict imediat ptr.repornirea avansului nu era posibil because atomic bomb threat.
            Normal, Stalin a schimbat strategia îndreptându-se către est și sud. Dar știa că direct nu mai putea lovi nucleul lumii democratice & capitaliste. Așa că da, Suvorov a dreptate, 100%.
            Dar ptr.Rusia&ruși ww2 a fost altceva decât ptr.comunism. La fel rezultatul ww2. Credeți că popoarele URSS ar fi fost triste dacă s-ar fi anunțat că „Da, am înfrânt nazismul dar comunismul a pierdut”?!?! Așa că URSS&mișcarea comunistă au încercat să capitalizeze de pe urma victoriei. Victorii tactice au mai avut, nu puține. Strategic însă…..
            Rușii, însă, ca neam/popor nu resimt niciun fel de culpă față in raport cu ww2. Dimpotrivă. Și, cumva, au dreptate. Ei nu văd ww2 prin prisma scopurilor eșuate ale comunismului.
            Nu putem pune semnul = între RUS/poporul rus și comunism/URSS. Nu doar că ar fi nedrept dar și incorect istoric&moral.”

            Ce rost mai avea Bezmenov?!!? Curioasă întrebare. Păi istoriografia, politologia, studiul rel.internationale, geopolitica & geostrategia se opresc vreodată. Sunt vreodată clarificate definitiv?!? No way.
            Astăzi apar cărți despre ww2 mai multe ca niciodată. Most of them cu agendă clară de a păstra narativul oficial, vinovățiile, răspunderile si obligatiile materiale&morale decurgând din ww2.
            Bezmenov și cartea au apărut intr-un moment f.bun deoarece au adus noi dovezi si clarificări ce puneau o lumină demistificatoare asupra mișcărilor sociale comunistoide din occident cu apogeul in emblematicul „68 parizian, american, etc.
            Dar cum spuneți dvs.”Evenimentele sunt programate, fiecare faza a razboiului la momentul potrivit.” Dar mi-e teamă că nu „Este felul rusiei de-a proceda.” ci cel al lui Stalin. Nu cel bezmetic Trotskyst sau prea avantat-optimist Leninist. Dar exact asta spune Suvorov despre URSS&Stalin și răspunderea în declanșarea ww2, manipularea occidentului, etc. Dacă vă pasionează subiectele acestea vă recomand călduros cărțile lui Suvorov. Sunt toate traduse in ro.si este, realmente, un privilegiu ptr.noi comparativ cu occidentalii. Teoriile lui se coroborează (99,9%) cu descoperirile din arh.sovietice deschise după ’91 și concluziile altor istorici. Știți, este intrigant că in occident există o întreagă literatură menită să-l combată pe Suvorov. Cade pe un teren fertil deoarece cititorul francofon/anglofon avea, până de curând, dificil acces la cărțile lui Suvorov.
            Nu in ultimul rând vreau să amintesc un art.f.,f.bun aparut aici: https://www.contributors.ro/dupa-80-de-ani-razboiul-pe-care-occidentul-nu-si-permite-sa-l-explice-iar-rusia-nu-si-permite-sa-l-incheie/
            Este și un comentariu unde sunt menționate cărțile importante ale lui Suvorov. Spor la lectură!!! 👍😀

  5. Am citit articolul la care va referiti si mi se pare un exercitiu jurnalistic interesant, care mi se pare ca se inscrie in traditia jurnalistica de demontare a mituriilor create tot de presa.

    Ceea ce gasesc tragic la scriitorii mari e ca nu au putut rezista tentatiei de a iesi din domeniul lor de competenta. Oricare scriitor sau poet am lua, proza sau poemele care i-au consacrat a fost cu mult peste publicistica lor. Iar publicistica se stie e cu totul alta mancare. Si apoi fiecare din ei a avut o perioda cand a atins apogeul carierei si ar fi corect sa judecam valoarea lor dupa opera in care au fost la maximul lor. Daca as citi doar jurnalul de scriitor sau notele de calatorii in Europa ale lui Dostoievski mi-as face o impresie rea de el. Daca as citi doar marele sale romane Fratii Karamazov, Idiotul si Demonii, as fi impresionat, dar tot as ramine pe undeva cu un gust amar ca totul se invarte oarecum in jurul eternei teme „ideea ruseasca” si de vina sunt cand socialistii (nihilistii), cand catolicismul. Daca as citi doar „Insemnari din subterana” sau „Visul unui om ridicol”, as fi uimit de profunzimea textelor si de universalitatea lor. Si atunci care e adevaratul Dostoievski? Cel sovin, xenofob, anti-semit din publicistica sau cel profund uman si nobil din cele mai bune texte? Cred ca e la fel si cu Soljenitin: lumea l-a iubit pentru Arhipelagul Gulag, mai putin pentru alte opere.
    In speta, nu cred ca ucrainenii agreaza ideea avansata de el ca rusii, ucrainenii si belorusii sunt un singur popor. Dar una e ce crede un scriitor si alta e cum interpreteaza un politician. Nu cred ca Soljenitin si-ar fi dorit ca Ucraina sa fie tarata cu forta intr-o uniune a slavilor cum face acum Putin.

    • Adevarat ce ati scris mai ales ca Soljenitin a dedicat citeva pagini in „Arhipelahul Gulag” problemei nationalismului ucrainian; de fapt el se refera des in opera respectiva la ucrainieni si la nationalistii lor fara agresivitate, fara sa-i condamne radical.
      Mai ales ca in paginile respective el chiar afirma ca daca ucrainienii doresc sa se separe, sa fie lasati in pace sa mearga pe drumul lor;intelepte concluzii, oare sa fii reusit Putin si filonul acela tipic rus inradacinat in mind setul lui sa-l orbeasca la batrinetze si sa-si schimbe viziunea?Mare pacat.
      Devenise Soljenitzin un panslavist adevarat,radical cu tot ce cuprinde asta?Pt. mine e greu de raspuns.

      • Soljenitin era un tip introvertit intuitiv, pentru care viata interioara prima. Oricare ar fi fost parerile sale politice si dincolo de intentiile sale nobile, politica nu era punctul sau forte pentru ca e domeniul extravertitilor.

        • Soljenițîn a fost foarte abil în a denunța lucruri pe care umanitatea nu ar trebui să le tolereze. A fost extrem de neîndemănatic în a identifica soluții și remedii. În mod paradoxal, acesta este un punct comun între el și mulți gânditori ai stângii radicale.

  6. Soljeniţîn era rus

    Asta se pare ca este greu de inteles ptr adeptiii multiculutualismului … adica ca exista si alte culturi in afara celei pe care o acccepta „multiculturalii”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Nicolae Coande
Poet Membru al USR. Secretar literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, Craiova. A debutat cu placheta de poeme „În margine” (Ed. Ramuri, 1995), premiată de Uniunea Scriitorilor din România. A mai publicat „Fincler”, (Ed. Ramuri, 1997), Premiul Filialei Craiova a U.S.R.; „fundătura homer” (Ed. Dacia, 2002), Premiul Uniunii Scriitorilor; „Folfa”, (Ed. Vinea, 2003), „Vînt, tutun şi alcool”, (Ed. Brumar, 2008), „Femeia despre care scriu” (Ed. Măiastra, 2010), „VorbaIago”, antologie de versuri (Ed. Măiastra, 2012). Publicistică și eseuri: „Fereastra din acoperiş. Un anotimp în Westfalia”, (Ed. Fundaţia Scrisul Românesc, 2005); „Celălalt capăt” – interviuri (Ed. Curtea Veche, 2006), „Revanşa chipurilor” (Ed. Măiastra, 2009), „Intelectualii români și Curtea Regelui” (Ed. TracusArte, 2011). Burse literare oferite de fundații germane: Fundaţia „Heinrich Böll” (Köln), noiembrie 2003-februarie 2004; Fundaţia „Künstlerdorf Schöppingen”, iulie-august 2008. În noiembrie 2012 a fost invitat de Goethe Institut Berlin la reuniunea experților în teatru din sud-estul Europei, pe tema teatrului documentar. Poeme traduse în antologii și reviste din Germania, SUA, Belgia, Serbia, Turcia, Albania, Franţa.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro