joi, martie 28, 2024

Sovrom-uri, inflaţie şi tractoare în România, la începutul anilor ’50

În memoriile sale, redactate fără a avea la dispoziţie materiale ajutătoare (de exemplu, ziare şi documente din epoca la care se referea), Nikita Hruşciov a relatat despre situaţia economică din România de la începutul anilor ’50, astfel: „Ca şi noi, tovarăşii români au trecut la cooperativizarea gospodăriilor ţărăneşti. Totul a decurs cu succes. E adevărat că şi la ei au avut loc mişcări, răscoale în unele sate, dar le-au făcut faţă. Gospodăriile cooperativizate au început să lucreze bine. Iar noi, în ce ne priveşte, i-am ajutat în organizarea producţiei de tractoare, în crearea bazei mecanice a agriculturii. Am acţionat şi în punerea pe picioare a producţiei de automobile (corect: autocamioane – nota P. Opriş), locomotive cu aburi şi Diesel, în construcţia de rafinării şi uzine metalurgice. Pe scurt, am ajutat noua Românie peste tot unde a avut ea nevoie, peste tot unde nu îi ajungeau forţele proprii, am furnizat utilaje şi tehnică, am trimis specialişti şi consilieri (subl.n.)”[1].

În aceeaşi perioadă, autorităţile comuniste din România aveau probleme deosebite la „Sovromcărbune” şi „Sovromconstrucţii”. Ambele societăţi nu erau capabile să recruteze o forţă de muncă suficientă pentru a îndeplini planurile economice şi statul român intervenea mereu, forţând militarii în termen să lucreze în minele şi pe şantierele de construcţii din România. La şedinţa din 23 octombrie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., generalul Emil Bodnăraş a afirmat că 50% din muncitorii aflaţi la „Sovromcărbune” şi „Sovromconstrucţii” erau, de fapt, ostaşi ai armatei române şi, în opinia sa, problema forţei de muncă la acele societăţi mixte nu se putea rezolva prin retragerea totală a militarilor. Tot atunci, Miron Constantinescu a insistat pentru renunţarea la regimul de muncă forţată la care apelau permanent autorităţile comuniste de la Bucureşti, astfel: „Este o părere exprimată de tovarăşi de mare răspundere, sovietici, că acest lucru trebuie să înceteze pentru că nu este convenabil politiceşte ca ostaşi români să lucreze la Sovromuri (subl.n.)”.

Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş erau însă mai precauţi deoarece dezvoltarea în România a exploatărilor miniere în modul propus de sovietici şi de preşedintele Comitetului de Stat al Planificării se putea realiza numai prin investiţii foarte mari. Statul român trebuia să renunţe în acelaşi timp la achitarea anuală a diferenţei dintre preţul mare de cost al producţiei de cărbune şi preţul său mic de livrare pe piaţa românească. Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş au încercat să amâne acele investiţii şi au dorit să fie reexaminată complet situaţia economică a societăţilor de tip „Sovrom” care funcţionau în România – evitându-se în acelaşi timp menţionarea cuvântului „reexaminare” în propunerile pe care aceştia le-au trimis la Moscova, după şedinţa din 23 octombrie 1953 a Biroului Politic.

Chestiunea era foarte complexă şi sensibilă deoarece conducerile societăţilor „Sovromcărbune” şi „Sovrompetrol” nu au ezitat în 1953 să blocheze conturile unor întreprinderi româneşti pentru a primi sumele de bani care trebuiau achitate pentru produsele livrate. Ministrul de Finanţe Dumitru Petrescu a menţionat la 31 octombrie 1953, în şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R., că „noi am inclus o majorare a creditelor de la 200 la 500 milioane [de lei] pentru că la Sovrompetrol şi Sovromcărbune, în urma situaţiei, s-au blocat conturile, ei la rândul lor au blocat la zeci de alte întreprinderi şi acestea suferă. N-am găsit altă soluţie decât să mărim sumele cu care Banca de Stat creditează Banca Sovieto-Română”[2].

În plus, din cauza finanţării insuficiente planificate pentru anul 1953, conducerea armatei române a apelat la rândul său la o măsură de urgenţă, hrănind ostaşii cu alimente provenite din rezerva păstrată special pentru primele 90 de zile de război, precum şi din stocul de mobilizare (care era considerat intangibil, inclusiv în legislaţia statului comunist).

Măsura aplicată de Dumitru Petrescu în cazurile „Sovromcărbune” şi „Sovrompetrol” genera inflaţie. Cu toate acestea, construirea unei uzine de autocamioane la Braşov a rămas în planurile autorităţilor comuniste de la Bucureşti, chiar dacă investiţia respectivă nu s-a potrivit cu sugestiile făcute în luna iulie 1953, la Moscova, de Gheorghi Malenkov, Nikita Hruşciov, Anastas Mikoian şi Viaceslav Molotov.

Miron Constantinescu a afirmat în şedinţa din 23 octombrie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. că beneficiile obţinute de societatea „Sovrom” în perioada 1948-1952 au fost de 86,3 milioane de lei, în condiţiile în care „preţul a fost fixat prea jos, că n-a fost consultată partea sovietică. Adevărul este că productivitatea este foarte scăzută şi în loc să crească, scade, iar preţul de cost în loc să scadă, creşte”. Gh. Gheorghiu-Dej a întrebat retoric, la aceeaşi reuniune: „Dacă o întreprindere a Sovromurilor are pierderi, atunci s-o punem să mai facă investiţii social-culturale?”.

Într-o altă şedinţă a Biroului Politic, desfăşurată la 31 octombrie 1953, Emil Stanciu (vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării) a oferit câteva exemple de formare a preţurilor în România, astfel: „În întreprinderile noastre, cheltuielile de regie pe întreaga uzină sunt aplicate şi pe bunurile de larg consum. În URSS preţul de cost este mult mai ieftin.

Din cauza regiei şi a impozitelor, preţurile se urcă foarte mult. De ex., o siguranţă electrică: preţul de cost este de 23-24 lei, la vânzare cu ridicata revine la 64 lei, iar la vânzarea cu amănuntul ajunge la 84 lei. Un întrerupător obişnuit: preţul de cost e 3,70 lei, cu ridicata 12,75 lei, iar cu amănuntul 16 lei, deci de 5 ori mai mare preţul de vânzare decât cel de cost. S-a făcut un calcul numai cu cheltuielile de regie ale secţiei, cu un beneficiu normal şi s-a ajuns la concluzia că se poate vinde cu un preţ de 2-5 ori mai ieftin decât azi”.

Pentru a înţelege mai bine situaţia generală, precizăm că ministrul de Finanţe Dumitru Petrescu ştia despre problemele majore din economia românească şi, la reuniunea din 4 noiembrie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., a declarat astfel: „Am arătat aici câteva propuneri cum se pot face economii. Miliţia primeşte un salariu de 100% mai mult faţă de civili. Un caporal are 611 lei. Cine primeşte un astfel de salariu? Contabilul principal, conducătorul de sector. În URSS, Miliţia îşi plăteşte uniforma. La noi o primeşte gratuit. În URSS, cei din Miliţie plătesc şi impozit pe salariu, la noi nu. […] Pentru funcţionarii civili de la M.A.I. şi M.F.A., dacă nu de tot, dar în parte să se egalizeze situaţia, să se aplice un sistem de micşorare a acelor suplimente de 100%, iar la M.F.A. între 40-60% şi Ordinul 50 (referitor la alimente şi diferite bunuri acordate gratuit militarilor şi personalului civil din armată – nota P. Opriş) să nu se dea. Posibilităţi de economisire există, ele trebuie aşa făcute ca să nu constituie o lovitură pentru ei. O micşorare a disproporţiilor însă se poate face şi astfel se poate obţine o economie de 200 milioane [de lei]”.

În aceeaşi perioadă, balanţa comercială a statului român era dezechilibrată din cauza importurilor masive de produse militare şi industriale din URSS, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria şi RDG. Pentru a obţine sumele necesare achitării unor facturi externe, autorităţile de la Bucureşti au exportat 2,026 milioane de tone de cereale în anul 1953, din care 900.000 tone în Republica Democrată Germană, 875.000 tone în Cehoslovacia şi câte 100.000 tone în Polonia şi Ungaria. În paralel, a existat obligaţia expedierii în anul 1953 a 500 de vagoane cu ceapă în Cehoslovacia, R.D.G., Austria şi URSS (pentru a aproviziona unităţile militare sovietice) şi s-au efectuat transporturi masive de unt, animale vânate și congelate (în special iepuri de câmp), slănină, precum şi carne şi produse din carne mai ales către R.D.G. (6000 tone de carne în anul 1952) şi Cehoslovacia.

Autorităţile române erau nemulţumite de cererile foarte mari ale ţărilor respective şi au decis în luna august 1953 reducerea la jumătate a exporturilor de carne şi de cereale: de la 35.000 tone de carne, planificate pentru anul 1953, la 17.000 tone în anul 1954 şi 12.000 tone în 1955; 400.000 tone de grâu şi secară în anul 1953, respectiv 200.000 tone în anii următori. Liderii politici de la Moscova au insistat în luna iulie 1953 pentru a se menţine R.D.G. pe lista ţărilor în care România expedia carne. Probabil, aceştia au dorit să îmbunătăţească aprovizionarea cu produse alimentare în R.D.G., pentru a detensiona situaţia creată de politicienii comunişti est-germani şi care a provocat în luna iunie 1953 o revoltă a muncitorilor din Berlinul de Est.

Planurile de industrializare accelerată a economiei româneşti la începutul anilor ’50 au fost criticate de autorităţile de la Moscova, după decesul lui Iosif Stalin. De exemplu, Anastas Mikoian nu a ezitat să afirme în iulie 1953 faptul că fabricarea anuală în România a doar 5000 de autocamioane, sub licenţă sovietică, nu era rentabilă din punct de vedere economic, iar Nikita Hruşciov a folosit expresia „Tractorul vostru este un tractor de aur”. Nu am putut afla cum s-au simţit politicienii comunişti de la Bucureşti în acele momente şi dacă au dorit să se apere în faţa criticilor dure făcute de omologii lor sovietici, însă cunoaştem că Miron Constantinescu a utilizat fără nici o problemă expresia lui Nikita Hruşciov în şedinţa din 23 octombrie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., astfel: „Şi aceasta putem să ilustrăm cu cazuri concrete. De exemplu, tractorul nostru este un tractor de aur. Preţul lui a putut fi scăzut de Ciupikaşvili până la 45 mii [de lei] şi acum, după 3 ani, ne costă de trei ori atât (subl.n.)”[3]. Ideea respectivă a fost explicată imediat de Gh. Gheorghiu-Dej, în felul următor:

Nu este în interesul economiei naţionale [a României] şi în interesul colaborării [în societăţile „Sovrom”] să se întreţină beneficii mari, umflate, ci beneficiile trebuie să fie reduse în mod constant, să fie legate de ridicarea productivităţii, de reducerea preţului de cost şi a preţului de vânzare. Dacă se pune în faţa partidului şi guvernului [României] sarcina de a lupta pentru reducerea preţului de cost prin economii şi reducerea preţului de vânzare, acestea să fie lege şi pentru întreprinderile din cadrul Sovromurilor (subl.n.)”.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a insistat pentru o plafonare a câştigurilor societăţilor de tip „Sovrom” deoarece, după cum spunea ministrul Emil Bodnăraş la aceeaşi reuniune, „o societate la care trebuie să suporţi deficitele şi să plăteşti din buget şi beneficii, nu cred că este necesară (subl.n.)”. Ambii lideri politici au sesizat corect faptul că autorităţile de la Moscova aplicau nişte criterii inegale în relaţiile economice cu statul român, evitând investiţiile proprii şi solicitând în acelaşi timp beneficii foarte mari din partea tuturor societăţilor de tip „Sovrom” – chiar dacă acestea nu erau profitabile şi primeau subvenţii anuale consistente din partea statului român. Pe acest fond, expresia folosită de Nikita Hruşciov privind „tractorul românesc de aur” şi preluată fără nici o problemă de preşedintele Comitetului de Stat al Planificării din România putea să aibă un efect de bumerang împotriva ambilor lideri politici deoarece, în opinia noastră, părţile română şi sovietică erau vinovate în egală măsură pentru preţul exorbitant al tractorului KD-35 – fabricat la Braşov sub îndrumarea reprezentanţilor societăţii mixte „Sovromtractor”.

În paralel, autorităţile de la Bucureşti au preluat o idee sugerată la Moscova de liderii politici sovietici şi au analizat în toamna anului 1953 posibilitatea fabricării la Braşov, sub licenţă, a tractorului de roţi „Belarus MTZ-2” (lansat în producţie de serie la 14 octombrie 1953, într-o uzină din Minsk). În şedinţa din 23 octombrie 1953 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Miron Constantinescu a spus că toate documentele tehnice ale MTZ-2 (redenumit „UTOS 2”, în România) au ajuns la uzina de tractoare din Braşov şi a preconizat începerea producţiei de serie în toamna anului 1954 (în cel mai rău caz). Tot atunci, Gheorghe Apostol a afirmat că, în opinia sovieticilor, proiectul respectiv nu se putea finaliza complet în anul 1954 la Braşov.

În aceeaşi ordine de idei, M.G. Loşakov a propus la Moscova, la începutul lunii noiembrie 1953, să înceapă urgent „fabricarea tractorului prăşitor KDP pentru că acesta poate fi produs în serie după [o] pregătire de 3-4 luni”. În discuţia avută cu reprezentanţii României care participau la sesiunea anuală a comisiei mixte de colaborare economică în cadrul „Sovrom”-urilor, adjunctul ministrului Comerţului Exterior al Uniunii Sovietice s-a referit la KDP-35 (o variantă mai înaltă a modelului KD-35 şi prevăzută cu şenile înguste). Miron Constantinescu a insistat pentru „Belarus MTZ-2”, în timp ce M.G. Loşakov a dorit să fie trimisă urgent în România documentaţia modelului KDP-35 – producţia de serie urmând să înceapă în luna mai 1954 sau chiar mai devreme.

Deoarece problema era extrem de importantă, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica au fost desemnaţi de membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în şedinţa lor din 11 noiembrie 1953, să analizeze situaţia şi să propună o soluţie care să satisfacă interesele ambelor părţi. În cele din urmă, autorităţile comuniste de la Moscova şi de la Bucureşti au aprobat fabricarea la Braşov atât a tractorului KDP-35, cât şi a modelului „Belarus MTZ-2”. Producerea lor în serie, în România a început în 1955, iar după doi ani a apărut şi prototipul UTOS-26 (o versiune îmbunătăţită a MTZ-2, care a fost modificată şi exportată sub denumirea UTOS-45).

În unicul său volum de memorii (marcat de dogmatism, poveşti romanţate, dialoguri imaginare, foarte multe inadvertenţe cronologice şi informaţii eronate), liderul comunist român Gheorghe Apostol a relatat despre discuţiile româno-sovietice referitoare la producerea de tractoare şi autocamioane la Braşov, sub licenţă sovietică, astfel:

„Tot în perioada aceasta dintre 1953-1956, s-au mai înregistrat şi alte controverse cu Hruşciov. După ce a vizitat fabricile de tractoare şi camioane [de la] Braşov, susţinând că industria sovietică poate să ne livreze câte tractoare şi camioane dorim,

Dej i-a răspuns:

Economia naţională are nevoie de tractoare şi camioane în cantităţi sporite an de an şi dv. nu ne puteţi asigura cantităţile necesare. Şi i-a arătat o scrisoare primită din partea guvernului sovietic, prin care se specifică faptul că nu poate să ne livreze din 500 de camioane, cât a cerut guvernul român, decât numai 100 de bucăţi.

– Treaba voastră, o să vă coste ca şi când le-aţi produce din aur, a zis Hruşciov.

Vom produce, i-a răspuns Dej, şi tractoare şi camioane, chiar dacă ne va costa cât ziceţi dv., dar vom fi satisfăcuţi că le produce industria noastră şi că sunt ale noastre! (subl.n.)”[4].

În opinia noastră, un asemenea dialog dintre Nikita Hruşciov şi Gh. Gheorghiu-Dej nu a avut loc niciodată, iar despre o vizită la Braşov a liderului sovietic nu am găsit nici un fel de informaţii – edite sau în documentele din arhive. Folosind câteva date despre care, probabil, şi-a adus aminte, Gheorghe Apostol a inventat replicile respective pentru a sublinia faptul că, în opinia sa, autorităţile de la Moscova nu au fost de acord cu fabricarea la Braşov a unor tractoare şi autocamioane, sub licenţă sovietică. Liderul comunist a evitat însă precizarea că statul român a obţinut chiar din Uniunea Sovietică toate documentaţiile tehnice solicitate pentru producerea de tractoare KD-35, KDP-35, Belarus MTZ-2 şi a autocamionului sovietic ZiS-150 (SR-101).

Planul de producţie pe anul 1951 a prevăzut fabricarea la Braşov a 900 tractoare de către 6700 muncitori. Problemele din perioada ianuarie-septembrie 1951 au redus producţia reală cu 5% şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a menţionat la 3 noiembrie 1951 faptul că noua conducere a uzinei trebuia să analizeze modul cum s-au realizat pontările fictive – care au determinat o creştere necontrolată a fondului de salarii şi favorizarea financiară a unor muncitori şi specialişti în acel an.

Opt luni mai târziu, liderul P.M.R. a amintit despre proiectul unui tractor universal şenilat – echipat la uzina „23 August” din Bucureşti cu un motor M.G. 120 – şi a insistat pentru finalizarea acestuia. Gheorghe Gheorghiu-Dej ştia că preţul final putea să fie mai mare decât cel stabilit pentru un tractor importat, însă a dorit realizarea noului tractor pentru ca inginerii şi muncitorii din România să câştige experienţă în acel domeniu – chiar dacă proiectul respectiv nu urma să fie fabricat în serie.

În volumul său de memorii, Gheorghe Apostol a relatat despre acel proiect, astfel: „Ca să nu fiu nedrept, pot să arăt că au fost şi colaborări mai aproape de normal, la câteva sovromuri. Aş aminti Sovrom-tractor (sic!) unde s-a asimilat în fabricaţie tractorul pe şenile [KD-35] şi s-a putut căpăta o anumită experienţă în acest domeniu. Însă când lucrurile au depăşit fazele începutului şi uzina [de la Braşov] a putut să meargă pe propriile ei mijloace, s-a renunţat la fabricarea acestui tractor, asimilându-se un tip de creaţie autohtonă (sic!). Această creaţie îşi are şi ea o mică istorie. La propunerea lui Dej, trebuia să producem un tractor greu pe şenile care să semene cu „Caterpilarul” american. În acest scop s-a reuşit să procurăm din Statele Unite [ale Americii] un exemplar complect (sic!), dezarticulat. Specialiştii Uzinei „Tractorul” – după ce au concluzionat şi asupra compoziţiei metalului – cu anumite îmbunătăţiri tehnice, au produs primul „Caterpilar” românesc, o mândrie a Uzinelor Tractorul şi a industriei româneşti (subl.n.)”[5].

În opinia noastră, liderul comunist român a amestecat în relatarea sa câteva date pe care, probabil, le cunoştea din anii ’50 cu nişte fantezii privind potenţialul tehnic al specialiştilor români. De exemplu, la uzina din Braşov s-au produs tractoare pe şenile KD-35 şi KDP-35 (începând din 1951, respectiv 1955) şi tractorul Belarus MTZ-2 (UTOS 2, începând din anul 1955). Povestea lui Gheorghe Apostol despre modelul românesc de „Caterpillar” poate fi încadrată cronologic în anul 1952, conform informaţiilor provenite din arhivele româneşti, când KD-35 se afla în faza de început a fabricării sale la Braşov. În plus, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a propus realizarea în producţie de serie, la Braşov, a tractorului şenilat universal (echipat cu un motor M.G. 120 „Ganz”) – la care, probabil, s-a referit Gheorghe Apostol în volumul său de memorii. Presupunem că modelul respectiv a rămas la stadiul de prototip şi nu credem că putea fi „o mândrie a Uzinelor Tractorul şi a industriei româneşti”, în cazul în care ar fi fost copiat după un model „Caterpillar” fără a avea acordul celor care deţineau licenţa sa de fabricaţie.

Acelaşi principiu a fost aplicat şi în cazul celor cinci autocamioane realizate la uzina „23 August” din Bucureşti, în perioada noiembrie 1952 – aprilie 1953, de inginerii care s-au ocupat şi de proiectul tractorului şenilat (H. Holban, Sergiu Cunescu, Ervin Edelstein, Cornel Vlad, Louis Rubel şi Traian Călinescu). Trei vehicule au fost prevăzute cu câte o platformă de transport (de 15 tone), unul era autotractor pentru o remorcă de mare tonaj (de 50 tone), iar pe ultimul s-a montat o macara. Pentru propulsarea lor s-a utilizat un motor occidental M.G. de 120 CP („Ganz”), preluat de la tractorul universal şenilat.[6] Suspensia vehiculelor româneşti provenea de la autocamionul sovietic ZiS-151. Sistemul pneumatic de frânare, sistemul de direcţie şi roţile au fost luate de la troleibuzul M.T.B. (fabricat sub licenţă sovietică tot la uzina „23 August” din Bucureşti), iar de la autocamionul ZiS-150 a fost preluat diferenţialul.

Iniţiativa respectivă s-a oprit la acel stadiu şi autorităţile sovietice au aprobat în cele din urmă, în luna iulie 1953, planul liderilor comunişti de la Bucureşti privind fabricarea la Braşov a autocamionului ZiS-150, sub licenţă sovietică, începând din anul 1954.

NOTE___________________


[1] Cum vedea N.S. Hruşciov România, în „Magazin istoric”, anul XXXI – serie nouă, nr. 2 (359), februarie 1997, p. 29.

[2] Pentru a înţelege cine (Dumitru Petrescu) a hotărât în 1953 majorarea sumelor pe care Banca de Stat a R.P. Române le oferea, sub formă de credit, Băncii Sovieto-Române, precizăm următoarele:

Politica de autonomie faţă de Moscova a regimului comunist de la Bucureşti s-a dezvoltat la începutul anilor ’60, speculându-se polemica dintre liderii politici ai URSS şi R.P. Chineze şi a cunoscut consacrarea oficială în luna aprilie 1964, când, la Plenara lărgită a C.C. al P.M.R., a fost adoptată aşa-zisa „Declaraţie de independenţă” a României în cadrul blocului sovietic.

Pe acel fond, era inevitabilă apariţia de cereri ale unor foşti membri din conducerea P.M.R., care solicitau reabilitarea lor politică, subliniind cât de importantă a fost împotrivirea lor în faţa sovieticilor de-a lungul anilor. Un asemenea exemplu de cameleonism politic este şi memoriul adresat de generalul-maior (r) Dumitru Petrescu lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la 22 iunie 1964.

În cele 21 de pagini-manuscris, fostul inspector general al armatei române pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă şi-a prezentat biografia de ilegalist, activităţile pe care le-a desfăşurat în U.R.S.S. în perioada iunie 1935 – noiembrie 1943 şi metodele folosite de N.K.V.D. pentru racolarea sa ca spion. De asemenea, Dumitru Petrescu a menţionat că a lucrat la secţiile române din cadrul Editurii în Limbi Străine din URSS, postului de radio Moscova şi a Direcţiei a VII-a din Direcţia Superioară Politică a Armatei Roşii (Glavpurkka). Experienţa căpătată în ultima organizaţie menţionată – «care se ocupa cu activitatea de descompunere a armatei duşmane» – a fost folosită din plin în primii ani de după război, când, în calitate de politruc-şef al armatei române, generalul Dumitru Petrescu a promovat cu sârg modelul de comunizare învăţat la Moscova.

Totodată, se poate observa că fidelitatea acestuia faţă de şefii săi din Glavpurkka a generat conflicte în anii 1947-1948 cu colonelul Eromin (şeful secţiei militare a Comisiei Aliate de Control şi reprezentant al NKVD) şi, drept urmare, colonelul Valter Roman îl informa direct pe Eromin, fără aprobarea superiorului său din acel moment – Dumitru Petrescu. Membrii Secretariatului C.C. al P.M.R. au analizat acea situaţie în luna mai 1948 şi au hotărât înlocuirea lui Dumitru Petrescu din acea funcţie cu generalul-maior Petre Borilă (care considera că Valter Roman are un caracter mic-burghez). Dumitru Petrescu nu a fost trimis la „munca de jos”, ci i s-a încredinţat funcţia de şef al Secţiei Organe Conducătoare a C.C. al P.M.R. Aceste fapte pot duce la ipoteza că au existat presiuni din partea N.K.V.D. la nivelurile politice de la Bucureşti şi s-a încercat aplanarea conflictului prin înlăturarea „rebelului” (susţinut direct de Glavpurkka) de la conducerea aparatului politic introdus în mod ilegal în armata română, începând din toamna anului 1945.

Ulterior, Dumitru Petrescu a îndeplinit funcţiile de președinte al Marii Adunări Naționale (26 ianuarie – 29 mai 1950), președinte al Comitetului de Stat al Aprovizionării (14 ianuarie 1951 – 9 martie 1952), ministru de finanțe (9 martie 1952 – 3 octombrie 1955, în locul lui Vasile Luca) şi vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (4 octombrie 1955 – 26 mai 1956). A căzut în dizgraţie în anul 1956 din cauza unor „discuţii critice nepartinice” şi a ajuns în cele din urmă director general al Întreprinderii de Stat „Loto-Pronosport”.

Memoriul lui Dumitru Petrescu – întocmit în perioada în care acesta lucra la „Loto-Pronosport” şi era nemulţumit de nivelul salariului pe care îl primea – a fost văzut şi semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej în vara anului 1964, însă reabilitarea politică a fostului şef al Inspectoratului general pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă a fost făcută de succesorul lui Dej la conducerea partidului şi statului, Nicolae Ceauşescu.

[3] Deoarece Miron Constantinescu a menţionat numele lui Ciupikaşvili în exemplul său despre preţul tractorului românesc, putem presupune că funcţia pe care cetăţeanul sovietic (foarte probabil, gruzin) a deţinut-o la Braşov i-a permis să ia măsuri pentru eficientizarea producţiei de tractoare. Din păcate, nici într-o altă sursă edită de informaţii nu s-a reuşit identificarea exactă a poziţiei pe care Ciupikaşvili a avut-o la Braşov, avansându-se doar ipoteza că persoana respectivă „ar fi fost consilier sovietic în oraşul Stalin, la Sovromtractor”. Într-o şedinţă a Biroului de Organizare al C.C. al P.M.R. desfăşurată la 27 aprilie 1951, Ion Vinţe a afirmat despre Ciupikaşvili că a manifestat interes pentru „munca politică, activităţile sindicale şi, odată cu acestea, cultivarea prieteniei sovietice (grupul de dansuri sovietice, publicaţii sovietice şi manifestările culturale organizate la bibliotecă)”, toate aceste acţiuni având loc într-un cadru organizat la „Sovromtractor” – probabil până la sfârşitul anului 1950, când presupunem că a fost emis documentul de rechemare în URSS a cetăţeanului sovietic.

[4] Gheorghe Apostol, Eu şi Gheorghiu-Dej, Editură & Tipografie PACO S.R.L., Bucureşti, 2011, p. 146-147.

[5] Ibidem, p. 114-115.

[6] Motorul M.G. 120 „Ganz” a fost instalat şi pe două garnituri de cale ferată speciale (seria 75 ADE-600 S), fiind utilizat ca sursă secundară de propulsie. Autorităţile române au lansat comanda respectivă în anul 1956 şi fabricarea vagoanelor automotoare s-a finalizat după trei ani la uzina „23 August” din Bucureşti.

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. „…Gheorghe Gheorghiu-Dej […] a dorit realizarea noului tractor pentru ca inginerii şi muncitorii din România să câştige experienţă în acel domeniu – chiar dacă proiectul respectiv nu urma să fie fabricat în serie…” Aveti o pozitionare interesanta, as numi-o „istoric-realista”, privind pozitia si atitudinile afisate de o parte a conduceri politice a RPR, reprezentata de Gh.Gh. Dej, fata de autoritatile sovietice „de ocupatie” in plin stalinism (1951), pozitie si atitudini caracterizate printr-o forma atenuata de nationalism (~patriotism), intr-o perioada in care internationalismul proletar era ordin de front in lupta de clasa. Sunt, cred, germenii pozitionarii politicilor economice din anii ’59-’64, cand s-a produs primul mare val de modernizare a economei romanesti, prin importuri masive si achizitionarea de licente exclusiv occidentale (ex. Fiat – tractoare, Sulzer – locomotve D, Rhone Poulenc – Savinesti, Koyo – rulmenti, Siemens – metalurgie, Liebherr – excavatoare etc.), mentionate de dvs. in articole anterioare.

    Pe de alta parte, din discutiile factorilor politici ai timpului, inclusiv cu/despre partea sovietica, rezulta un efort intens, dar discret si implicit, de a atrage, castiga si extinde simpatia populatiei prin solutii de cresteri salariale (uneori nejustificate), crearea de locuri de munca, reducerea costurilor de productie si a preturilor finale etc., in conditiile in care aveam de platit despagubiri de razboi catre URSS.

  2. deci nici o diferenta intre URSS si UE…inainte asteptam aprobare si directive de la Moscova pentru orice, acum am ajuns sa asteptam directive d ela Bruxelles….

    • Inainte, daca aveai ceva pamant, tu erai in inchisoare si familia ta murea de foame. Acum fiul tau poate sa faca studii afara si amandoi puteti sa schimbati ceva la vot.

    • Din păcate, problema nu e la Bruxelles ( nici înainte nu era 100% la Moscova): când ești incompetent totdeauna trebuie să aștepți indicații de undeva :)

  3. ar trebui facute de catre ingineri si economisti care au lucrat candva la TRACTORUL-Brasov.
    Chiar daca nu dispun de documente incontestabile , acestia au amintiri care nu dispar toata
    viata . P ublicistii ar trebui sa-i consulte pe acesti „veterani”ai industriei romanesti …
    Mai exista specialisti care au lucrat , sa zicem la realizarea caterpilarului romanesc ? Eu insumi
    (84 de ani ) am asistat la prezentarea zisului Caterpilar la prima editie a Targului International-Bucuresti , dupa ce intre 1956 si 1962 am lucrat la uzina din Sinaia care producea pompe de
    injectie pentru tractoarele fabricate la Brasov .Si o mai fi traind si alti participanti de atunci la
    nasterea primelor tractoare si autocamioane romanesti !

    Intrebarea este : pe cine mai intereseaza asemenea evocari ? Iar daca mai intereseaza pe cineva ,
    bine ar fi ca cei care scriu sa apeleze si la martorii la care m-am referit , nu numai la documente
    oficiale sau „memorii”dubioase (interesate) ale unor fosti potentati .

    • Ideea dvs. privind apelul la memoriile celor care au realizat acele maşinării este firească. Încerc să o urmez, deşi este foarte dificil de găsit oamenii care s-au implicat atunci în realizarea acelor obiective industriale.

  4. Banuiesc inginerul Sergiu Cunescu, mentionat de dvs ca lucrand la asimilarea tractoarelor senilate la Buc, este aceiasi persoana cu viitorul lider la social-democratilor anilor 90.

  5. Sectia romaneasca a radio Moscova trebuie sa fi fost un cuib de vipere cu Valter Roman, Ana Pauker, Leonte Răutu, Iosif Chișinevschi si Dumitru Petrescu lucrand sub acelasi acoperis.

    Din biografia de mai sus a lui Dumitru Petrescu (nume adevarat?) rezulta ca a lucrat la Vocea Moscovei, unde l-a avut drept sef pe cine altul decat Ernő Neuländer, iar in divizia Horia, Closca si Crisan a lucrat iarasi cu Valter Roman, fiind probabil mai puternic decat acesta, din moment ce era politrucul diviziei. Odata transbordat la Bucuresti dragutul de Valter Roman era tare indignat ca exista altul si mai servil fata de rusi decat el.

  6. Gheorghe Gheorghiu-Deja declarat la 8 mai 1951, cu prilejul sărbătoririi a 30 de ani de la întemeierea Partidului Comunist din România, astfel:
    „Însuşirea metodelor socialiste de gospodărire a întreprinderilor, de organizare a procesului de producţie este mult uşurată la noi în ţară de experienţa întreprinderilor aparţinând societăţilor mixte româno-sovietice – sovromurile. Sovromurile sunt o vie oglindire a relaţiilor de colaborare economică între ţările frontului unic socialist. Ele sunt o oglindire a atitudinii internaţionaliste a Statului sovietic, care acordă un permanent ajutor ţărilor de democraţie populară în opera de construire a socialismului.
    Întreprinderile „Sovrom” în ţara noastră sunt nu numai un post înaintat în dezvoltarea economiei noastre pe calea socialismului, ci şi o şcoală de gospodărire socialistă, de răspândire a experienţei socialiste în cele mai importante domenii ale economiei.
    Bilanţul realizărilor de până acum şi minunatele perspective deschise ţării noastre în plină dezvoltare de planul cincinal ne dau dreptul să spunem cu toată convingerea că vom învinge toate greutăţile şi că vom duce sarcinile de stat la bun sfârşit”.

    După 37 de ani, Nicolae Ceauşescu a declarat în şedinţa comună a Plenarei C.C. al P.C.R., a organismelor democratice şi organizaţiilor de masă şi obşteşti (Bucureşti, 28 noiembrie 1988), astfel: „La începutul anului 1950 s-au făcut mari cheltuieli militare, iar existenţa „Sovromurilor” în ramurile economice de bază a împiedicat, de fapt, acumularea şi dezvoltarea sectoarelor respective şi a întregii economii naţionale. În acelaşi timp, au fost comise şi o serie de greşeli, s-au manifestat o serie de lipsuri serioase, din păcate, s-au comis chiar şi unele încălcări ale legalităţii socialiste, care au dăunat dezvoltării socialiste a patriei noastre. Trebuie subliniat faptul că tocmai în această perioadă s-au manifestat şi puternice concepţii străine, de fapt antisocialiste, de negare a forţei şi capacităţii poporului român, a clasei muncitoare, de negare a însăşi istoriei, a limbii şi culturii române”.

  7. Un an mai târziu, Nicolae Ceauşescu a apelat din nou la un ton polemic – care viza reforma iniţiată şi promovată de Mihail Gorbaciov în statele din lagărul socialist – pentru a demonstra justeţea acţiunilor sale politice. În raportul prezentat în ziua de 20 noiembrie 1989, la Congresul al XIV-lea al P.C.R., liderul român a declarat: „A trebuit să plătim zeci şi zeci de miliarde de lei aur tribut, iar după formarea statului naţional român, în 1859, aproape o sută de ani cele mai importante bogăţii ale României s-au aflat în mâna capitalului şi monopolurilor străine, astfel că numai între primul şi al doilea război mondial acestea au acumulat pe seama bogăţiilor României şi a muncii poporului român aproape o sută de miliarde dolari, care au ajuns în ţările capitaliste dezvoltate. (…)
    România continua, şi după încheierea procesului de organizare pe baze socialiste a economiei, să rămână o ţară slab dezvoltată. Este bine cunoscut că în această perioadă (1948-1965 – n.red.) s-au manifestat cu putere o serie de concepţii greşite, subaprecierea forţei şi capacităţii clasei muncitoare, a poporului român, s-au comis o serie de greşeli grave şi încălcări ale legalităţii socialiste care, fără nici o îndoială, au adus mari prejudicii socialismului în patria noastră. (…)
    Merită – şi în acest cadru – să subliniem importanţa istorică a hotărârilor Congresului al IX-lea, care a lichidat stările negative din trecut, a asigurat perfecţionarea şi ridicarea activităţii partidului în concordanţă cu noile cerinţe ale făuririi socialismului, cu poporul şi pentru popor”.

    • Domnul Opris,

      Citind articolul dumneavoastra, eu am inteles ca din partea rusilor au existat intentii de a ajuta si de a ridica si poporul roman. Este corect ce am inteles?

      Discutiile publice pana acum sunt in unanimitate ca rusii intotdeauna ne-au facut numai rau.

      Inteleg ca am platit tribut, ca orice tara de prostalai care nu e in stare sa se apere si care pierde mereu razboaiele in care se baga. Dar in afara de tribut, si de fluxurile de active care au iesit din tara pentru ca am fost slabi dpdv militar, rusii ne-au ajutat cu ceva sau nu?

      Romanii dau intotdeauna vina pe altii pentru dezastrul acestui popor. Dar, daca ne uitam mai atenti, cel mai mare rau ni-l facem singuri. In ultimii 30 de ani am avut ocazia sa facem ceva si facem numai mizerii si dezastre.

      Pana la urma, turcii, rusii, ungurii, nemtii ne-au facut numai cel mai mare rau din lume sau ne-au mai facut si lucruri bune?

      Sunt rusii, turcii sau ungurii cei mai mari dusmani ai nostri sau suntem chiar noi cei mai mari dusmani ai nostri?

      Multumesc!

      • Acesta este unul dintre obiectivele pe care mi le-am propus, în momentul în care am început să public pe acest site. Consider că trebuie să ne înţelegem istoria naţională şi să ne întrebăm dacă, nu cumva, cei mai mari inamici ai românilor au fost sau sunt liderii politici români.
        Tendinţa de a prezenta istoria românilor în şcolile din România doar în alb şi negru/foarte bine şi foarte rău nu ajută la înţelegerea fenomenelor politice, sociale, militare şi culturale care au avut loc în spaţiul în care se află astăzi România. Protocronismul a creat multe probleme în mentalul colectiv al românilor şi de aici până la apariţia complexelor de inferioritate sau de superioritate ale românilor faţă de străini nu a mai fost decât un pas – din păcate, pas care a fost făcut în perioada în care şeful statului român a fost Nicolae Ceauşescu.
        Istoria nu oferă neapărat răspunsuri la întrebări, ci mai curând momente de reflexie pentru a înţelege efectele pe care le pot avea anumite fapte. Corelarea acestora ne ajută să pricepem că nu suntem singuri pe lume şi nici deţinătorii adevărului şi că putem evita greşelile din trecut dacă alegem oameni care pot să conducă România demn şi civilizat.

        • Buna ziua,

          Pentru a intelege „faptele istorice”, fie ca sunt in domeniul economic-politic, fie in cel social, din timpurile acelea sau din vremurile noastre (asa cum vor aparea ele in manuale mai tarziu) trebuie sa intercalam in peisajul analitic „omul ca animal social”. Plus cateva alte date studiate stiintific despre „stiinta afacerilor”, „popoare si natiuni”, socialism stiintific” si altele. Unele „pe bune”, altele aberatii cu pretentii.

          Unul dintre colisteni apare mai sus ca avand 84 de ani si ca fost angajat la „Mefin” Siania (cred) pe linia de pompe de injectie. Altul apare intrebandu-se „cat au vrut rusii sa ne ajute, sau n-au vrut de fapt si totul este smecherie”. Mai incolo un alt participant la discutie remarca faptul ca „primim ordine de la Bruxelles, cum primeam odinioara de la Moscova”. Si tot asa.

          Dumneavoastra insiva, domnule autor, nu riscati sa trageti concluzii, ci expuneti date din arhive si le pozitionati cronologic. Relatare relativ seaca (de unde si nedumerirea celui care se intreaba cat au vrut rusii sa ne ajute cu „Sovromurile”).

          Problema neanalizata insa este cea a „omului sub vremi”. Ei bine, in anii ’50-60′, teroarea rosie era la apogeu. Cateva sute de mii de romani erau sub extinctie, neamurile lor erau ingrozite. In acest timp, alte cateva sute de mii erau impinse in sus pe scara sociala, ridicati din glod si dusi la orase, la scoala. Acestia din urma sunt si astazi recunoscatori partidului comunist si „comunismului” ca ideologie. Cei dintai, urasc cu patima. Urasc comunismul in primul rand cu o intensitate vecina cu afectiunile psihiatrice si ii urasc pe cei care au profitat de pe urma tragediei lor. A lor si a urmasilor lor.

          Ce importanta are in context? In toate fabricile si uzinele „industrializarii socialiste” lucrau unii langa altii si cei din prima categorie (sau rude, mai apropiate sau mai indepartate) si cei din a doua categorie. Indiferent cat s-au straduit comunistii sa epureze, a fost imposibil. Usor de inteles de ce… Cine a lucrat vreodata in sisteme organizationale cu mii de angajati isi dau seama din start ce potential distructiv are acest „amestec”. Unii aveau un scop, altii un scop contrar. Partea proasta pentru „sistemul socialist” (sistem de organizare si de productie, dar si sistem politic, social si cultural) este ca, intr-un orizont foarte scurt de timp, chiar si unii din categoria executantilor „de buna credinta” (oameni noi, sa le zicem dupa cum si-i dorea „sitemul”) au inceput sa „alunece” in tabara „negativistilor’ (sau „deviationistilor”) pentru ca s-a intamplat urmatorul lucru: „Sistemul” s-a autosabotat.

          Cum s-a autosabotat sistemul? In primul rand pentru ca sistemul impunea necesitatea existentei politrucilor si conducerii politice. In orice functie de conducere, daca un sistem n-are anticorpii naturali, se va infiltra si apoi se va baricada impostura (e ca microbul, cauta caldura si dolce far niente). Iar sistemul socialist nu are „anticorpi naturali” pentru ca… Ei bine, pentru ca este „alien”, este extraterestru. Si asta pentru ca in economie anticorpul natural cel mai important este „competivitatea”. Iar sistemul socialist este prin definitie anti-economic. Alti anticorpi sunt: creativitatea, spiritul liber antreprenorial, meritocratia, responsabilitatea etc. Iar acesti anticorpi. atentie, trebuie sa coexiste armonios. Daca vreunul dintre ei o ia razna, atunci mai devreme sau mai tarziu, „organismul” moare. Vezi corespondentul din natura cu virusul HIV.

          Revenind. „Sovrom”urile nu erau intreprinderi ci niste firme-capusa gigant. Ele aveau rolul ca sub un asa-zis „transfer tehnologic” sa formeze (sau sa ajute sa creasca, in spiritul „intrajutorarii frateasti) – in prima faza – si apoi sa mulga (sub pretextul „despagubirilor de razboi”) piata romaneasca pe un domeniu sau altul. Tragic a fost, si nu doar pentru Romania, ci pentru toate statele membre CAER, (dar nu numai, vezi pe unde a mai ajuns comunismul pe planeta la putere) ca negand natura umana si incercand sa rescrie „codul genetic” al omenirii, comunismul a pus in scena o uriasa mascarada. O mascarada a dublului limbaj, a gandului ascuns (una spunem, alta facem) a minciunii institutionalizate. Pe vremea aia circula o gluma care suna in esenta asa: „ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim”. In plus, era suficient sa fii atent si sa nu spui decat ceea ce „vor tovarasii sa auda” si in rest, trai neneaca pe banii babachii. Ganditi-va doar la faptul ca omul munceste nu de placere ci de nevoie. Adica orice efort care presupune consum, fie fizic, fie neuronal, trebuie sa aiba drept corespondent o „rasplata”. Fie si numai pentru a reincarca bateriile consumate. Dar ce te faci cand intervin „nevoi” mai presus de animalic. Ei?

          Un singur lucru mai vreau sa precizez: de ce am spus mai sus „asa-zis transfer tehnologic”. Ei bine, orice intelectual de formatie reala (nu umanista – inginer cum ar veni) care n-a trecut prin scoala ca „gasca prin apa”, face deosebirea intre „tehnologie de varf” si „fier mort”. Despre asta e vorba, in esenta. Un camion, un motor, o roata dintata (dar si un smart-phone, sau serverele internet) nu sunt performante doar pentru ca arata ca un camion, un motor sau o roata dintata, ci prin fiabilitate, prin raportul calitate-pret, prin performante de diverse tipuri. Iar toate acestea nu apar in contractele de licenta, nici in desene si schite si in nici un caz nu apar in manualele de instructiuni.

          De cele mai multe ori (daca nu in toate cazurile) ce ne-au dat noua rusii, au fost „desene animate” si utilaje de mana a doua. Plus multa, foarte multa propaganda cum ca ne dau „gaina cu oua de aur”. Si multi au crezut. Pentru ca 90% din populatie habar n-are de inginerie (si nici n-o intereseaza) si pentru 90% din populatie trecerea de la caruta trasa cu boi la tractor (orice fel de tractor, subliniez orice fel, doar sa arate ca un tractor) era deja „marele salt inainte”. Erau „nave spatiale”. In realitate, erau „fiare moarte”.

          Ar mai fi multe de spus, dar ma opresc, desi tarziu, aici.
          Cu stima

          • @autoR
            Acum am văzut mesajul dumneavoastră. Ideea pe care o expuneţi aici (omul sub vremi, teroarea comunistă, amestecul unor categorii ş.a.m.d.) se poate găsi în ultima carte pe care am realizat-o. Aceasta va apare în curând în România. Suntem pe aceeaşi lungime de undă, domnule autoR.

  8. Nu ar fi stricat niste imagini cu acele tractoare. Cele senilate au mai existat in constructii si in imbunatatiri funciare pina mai catre anii nostri, Un tip de tractor care mai exista pe la 1960, cel cu rotile inegale, cele din spate mult mai mari, in loc de cauciucuri avea niste dinti, lame metalice. La rotile din fata nu mai tin minte cum aratau, dar cred ca nu aveau nici acelea cauciucuri. Cam acesta era nivelul tehnologic al ajutorului fratesc.

    • Imagini cu tractoarele fabricate în România se află la sfârşitul cărţii care va apare în România sub semnătura mea. Fotografiile provin, în mare parte, de la Arhivele Naţionale ale României. În total, sunt 20 de pagini cu ilustraţii (de exemplu: vehicule, oameni politici, hărţi, documente).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro