”Regii mor, nu abdică” obișnuia să spună regele Juan Carlos al Spaniei, cel care, iată, pe 2 iunie, și-a anunțat abdicarea în favoarea fiului său, Felipe, care va fi încoronat pe 18 iunie și va fi numit Felipe al VI-lea. Știrea a fost foarte bine păstrată, deși se pare că primul ministru, Mariano Rajoy (președintele Partidului Popular) și șeful partidului de opoziție, Alfredo Pérez Rubalcaba (președintele Partidului Socialist) erau la curent cu intenția regelui încă din ianuarie. Nu cred că spaniolii se așteptau la aceată decizie, din mai multe motive: în primul rînd pentru că Juan Carlos nu s-a arătat niciodată în favoarea unui asemenea gest (fiind în acest sens mai apropiat de modelul monarhic britanic decît de cele din Belgia sau Olanda), apoi pentru că se bucură de o imensă popularitate (în ciuda derapajelor din viața privată) și a contribuit esențial, nu doar prin acțiunile politice, dar și prin carismă și prin felul foarte apropiat, chiar colocvial cu care s-a relaționat mereu cu liderii de toate culorile politice, la menținerea consesului în ceea ce privește monarhia. Fiul său, principele Felipe, numit ironic de presa de stînga El Preparado (cel pregătit), deși nepătat de vreun scandal (s-a ținut departe de orice malversațiuni financiare, iar în viața privată, în afară de faptul că s-a căsătorit cu o femeie care nu face parte din aristocrație și divorțată, nu s-a remarcat decît prin seriozitate, fidelitate, paternitate exemplară, adică o imagine exact opusă celei a tatălui său), este departe de popularitatea paternă. În comparație cu Juan Carlos, Felipe, cel puțin deocamdată, face o figură corectă, dar ștearsă. E de văzut dacă Felipe al VI-lea va avea prezența de spirit a tatălui său care, abordat fiind de șeful Partidului Izquierda Unida (partid de stînga neechivocă), Cayo Lara, cu mesajul că va susține un referendum în care spaniolii să se pronunțe în favoarea monarhiei sau republicii, regele i-a răspuns: ”Mi se pare o idee foarte bună, dar să știți că eu voi fi de partea monarhiei!”. Cu asemenea replici, cu permanenta dorință de a comunica direct (i-a sunat în ziua abdicării, direct și personal, pe toți liderii politici ai lumii, de la regina Angliei, la șeful celui mai mare cartel sindical din Spania, neocolindu-i nici pe cei mai radicali stîngiști republicani – seamănă în acest sens cu actualul papă și sînt legendare apelurile sale telefonice în care se prezintă direct, fără intermediari, ”soy Juan Carlos”), dar și cu acțiuni politice salutare pentru democrația Spaniei (în februarie 1981 nu a susținut încercarea de lovitură de stat a militarilor, deși aceștia nu l-ar fi îndepărtat probabil, făcîndu-l pe însuși liderul Partidului Comunist, Santiago Carillo, să spună ”Hoy somos todos monárquicos” – ”Astăzi toți sîntem de partea monarhiei”), regele Juan Carlos va fi greu de egalat.
În aceste zile însă cu greu s-ar mai putea repeta fraza lui Carillo, Spania este puternic divizată și chiar radicalizată în ceea ce privește dilema monarhie-republică. Luni seara, la cîteva ore după anunțul regelui, în Puerta del Sol s-au adunat aproximativ 20.000 de manifestanți care au scandat în favoarea republicii. De asemenea, aproximativ 5000 s-au strîns în Barcelona și grupuri variabile în mai toate orașele importante din Spania. Mai mulți factori concură la coagularea unui puternic avînt anti-monarhic: sărăcirea progresivă a populației în ultimii ani, nivelul extrem de ridicat al șomajului, popularitatea partidelor stîngist-extremist-populiste (cel mai vocal dintre liderii acestor mișcări, Pablo Iglesias, recent ales europarlamentar, are în programul partidului său propunerea ca fiecare cetățean spaniol, exclusiv datorită statutului său de cetățean, să primeascî salariul minim pe economie!), mișcarea independentisă din Catalonia care vede în căderea monarhiei un ajutor în încercarea de a se rupe de Spania, scăderea popularității casei regale din cauza proceselor de corupție în care e implicat ginerele regelui, Iñaki Urdangarin și din cauza multor acțiuni excentrice ale regelui însuși, cum ar fi pretinsele aventuri extraconjugale sau vînătoarea de elefanți, în fine, o cauză mai puțin acută, dar nu mai puțin importantă: fidelitatea multor spanioli, mai ales din zona intelectuală, față de ideea de republică, față de progresul în sensul libertăților cetățenești pe care l-au reprezentat în istoria spaniei perioadele republicane, o veche frustrare istorică față de uzurparea regim democratic al președintelui Manuel Azaña și mai ales față de lunga marginalizare a tuturor reprezentenților și ideilor de stînga sau republicane după încheierea războiului civil. Sloganele care se aud azi în toate zonele care cer referendum și apoi republică sînt comice și foarte serioase totodată: ”Felipe, acelera, que viene la Tercera” (Felipe, grăbește-te că vine a Treia… republică”), ”Mañana España será republicana” (Mîine Spania va fi republicană”) sau “Zarzuela, el próximo deshaucio” (”Palatul Zarzuela va fi următorul evacuat”, aluzie la evacuările din casele ipotecate ai căror proprietari nu mai pot plăti). În Barcelona steagurile independentiste, care flutură de ceva vreme chiar și pe clădirile de stat, se amestecă acum cu cele republicane. În Madrid s-au înmulțit grafitti-urile care cer ”plecarea Burbonillor” sau care îi trimit pe aceeași Burboni la coadă la INEM (Serviciul Forțelor de Muncă).
Dar în afară de aceste semnale, pentru un turist care vizitează Madridul în aceste zile, schimbarea istorică despre care vorbesc și scriu toate mediile de presă nu este foarte perceptibilă, Madridul este la fel de liniștiti și de însorit ca întotdeauna. Istoria Spaniei ne arată însă că această liniște specific mediteraneană poate fi înșelătoare. Cineva care s-a întors curînd de la Barcelona îmi povestea că orașul e de nerecunoscut și că discursul este extrem de radicalizat și de polarizat, indiferent care ar fi tema abordată, preopinenții se poziționează înainte de orice cu privire la independența Cataluniei, ceea ce pentru un străin, obișnuit cu atmosfera cosmopolită și relaxată a Barcelonei din urmă cu doar cîțiva ani, e deconcertant. De asemenea, nu trebuie desconsiderată falia foarte adîncă, cu rădăcini vechi, cel puțin de secol XIX, între cele două Spanii, Spania laică, antimonarhică, republicană și Spania catolică, centralistă, monarhică. Se știe la ce a dus înfruntarea dintre cele două Spanii și, din păcate, în acest moment sînt foarte mulți factori care contribuie la o nouă radicalizare a celor două extreme. Pînă pe 18 iunie cînd va avea probabil loc proclamarea noului rege, din punct de vedere politic, țara este într-un fel de limb, iar cei care vor cu orice preț schimbarea monarhiei vor face tot posibilul pentru a crește presiunea. Deja protestatarii din Puerta del Sol au anunțat că nu vor părăsi piața pînă la 18 iunie.
În toată această atmosferă încărcată, cea mai senină se arată a fi, ca întotdeauna, regina Sofia. Imediat după anunțarea abdicării soțului ei, a plecat la New York la o reunine UNICEF, unde a avut, printre altele, misiunea diplomatică de a pleda pentru un loc al Spaniei în Consiliul de Securitate al ONU. Jurnalistul de la El País care i-a luat un scurt interviu sublinia că regina se pregătea să ofere o masă femeilor ambasadoare ONU, omagiind astfel o tradiție feminină în diplomație care a început în 1924 cu românca Elena Văcărescu, trimisă a regelului României ca ambasadoare la Liga Națiunilor. I-a răspuns jurnalistului de la El País că pentru ea totul continuă la fel, că fiul ei este foarte pregătit pentru această schimbare, lar Letiția e foarte competentă și că ea, regina, o iubește și o apreciază în mod special.
90% din forțele politice care reprezintă în acest moment Spania în Parlament și guvern sprijină proclamarea noului rege. Primul ministru, Mariano Rajoy, spune că pentru a se organiza un referendum, trebuie mai întîi schimbată constituția votată cu un larg consens în 1978. Același răspuns li se dă și celor care cer referendumul în Catalunia. Deși procentual cei care se opun continuării liniei constituționale sînt minoritari, vocea lor se aude foarte tare. Spania joacă în acest moment pe linia subțire care desparte continuitatea și liniștea constituțională, cu toate problemele economice pe care le are această liniște, de neliniștea profundă pe care ar implica-o, la nivel de stabilitate statală, o schimbare atît de importantă cum ar fi aceea a sistemului monarhic. Javier Cercas, un foarte cunoscut scriitor, autorul unei cărți foarte apreciate despre încercarea de lovitură de stat militară din februarie 1981 și declarat anti-monarhist, se întreba totuși într-un editorial de marți din El País, în ce fel ar putea rezolva proclamarea republicii problema șomajului, de pildă. Caracteristica febrei schimbărilor este însă aceea că nu discută în nici un fel ce va fi după schimbare.
Excelenta pezentare, dna Marcu. Felicitari!
n-au invatat nimic din lectia razboiului civil din 1936-1939 1000000 de morti zurbagii stagisti si iresponsabili sa plece aca sa republica nu va rezolva nimic si nici separatismul totul depinde de buna sau proasta guvernare
în fine, o cauză mai puțin acută, dar nu mai puțin importantă: fidelitatea multor spanioli, mai ales din zona intelectuală, față de ideea de republică, față de progresul în sensul libertăților cetățenești pe care l-au reprezentat în istoria spaniei perioadele republicane, o veche frustrare istorică față de uzurparea regim democratic al președintelui Manuel Azaña și mai ales față de lunga marginalizare a tuturor reprezentenților și ideilor de stînga sau republicane după încheierea războiului civil.
Perioadele republicane au adus mai mult haos decat libertati cetatenesti. Reformele, cele lung asteptate din domeniul agrar, au fost gandite in pripa…executia lor a lasat de dorit (mai ales la capitolul eficienta). Cea de a doua Republica Spaniola nu a avut niciodata suportul social necesar sustenabilitatii… Stanga radicala si anarhistii au vazut in forma de guvernamant republicana mobilul declansarii unei revolutii sociale, tranformarea Spaniei intr-un stat laic, condus de muncitori si tarani, in timp ce dreapta ultra-conservatoare a considerat republica un atac la tot ce insemna Spania traditionalista. A fost imposibil de a gasi o cale de mijloc si in cele din urma, moderatii au fost izolati si s-au evaporat de pe scena politica.
Ce se intampla azi sunt manifestari tipice unei perioade de tranzitie. Similar, spiritele se incing in fiecare an in jur de 25 aprilie, aniversarea proclamarii republicii (La Nina Bonita). Cum se zice in America… just water under the bridge. Fara Monarhie Spania ar deschide din nou drumul spre degringolada… in ciuda situatiei economice, spaniolii se pot considera ultra-norocosi ca l-au avut pe Juan Carlos.
Articolul este ok insa unele precizari sunt in ordine.
1) Ati scris „și mai ales față de lunga marginalizare a tuturor reprezentenților și ideilor de stînga sau republicane după încheierea războiului civil”. Mai corect dpdvd istoric ar fi fost sa spuneti ‘si mai ales fata de represiunea crunta urmata de lunga marginalizare.”….Va rog nu cosmetizati.
2) Se vorbeste mult pe contributors despre „populism”si de cele mai multe ori termenul este folosit in sens peiorativ. Dvs.va referiti la partidele „stîngist-extremist-populiste”, asadar o veritabila constelatie politica- dupa descrierea Dvs. Nu credeti ca cititorii Dvs. ar beneficia de o definitia mai exacta a termenului „populist” sau a acestui univers politic la careva referiti? Dupa cum stiti, termenul „populism” are multe intelesuri in functie de contextul istoric si societatea respectiva. La noi, de exemplu, „populism” poate descrie si miscarea poporanista.In mod cert aceasta nu a fost „extremista” ci democratica si emancipatoare.
Asadar putina atentie la astfel de detalii nu ar strica. Macar asa, in vederea audagarii de valoare la acest gen texte menite sa edifice publicul.
@ garibaldi,
cu tot respectul, dar „populismul” referitor la partide le politice, nu are nicio legatura cu „miscarea poporanista” invatata la literatura.
@victor L
domnule victor L.
poporanismul nu a fost numai un curent literar. a fost si o ideologie poltica. vedeti divergentele dintre c.stere si gherea. daca poporanismul se preda numai ca literatura inseamna ca se face un deserviciu istoriei politice romanesti.
Spania are nevoie azi de o monarhie solida cu puteri sporite, nu de un rege de decor! Cei ce vad in republica o varianta mai democratica nu tin cont de faptul ca alegerile au devenit un joc de scena cu personaje mediocre dar foarte vanitoase si cu mult tupeu iar castigatorul e persoana cea mai populara, nu cea mai buna. Pe cand un monarh bine ancorat la realitatile moderne nu e preocupat de jocul politic marunt ci de problemele tarii.
@Red:
Si cum e de aflat acel monarh?
Si daca se schimba cu timpul?
E un risc pragmatic si nu pt oricine. Dar un risc ce merita asumat in tarile afundate intr-o lupta politica acerba unde partidele au devenit clanuri mafiote ce se bat pt putere si banul public la asapostul unor lozinci si a unui joc de scena tot mai dezavuat de popor. Un rege cu puteri cheie n-ar putea face minuni dar ar putea curba anumite excese.
@Red:
Daca monarhia nu a reusit limitarea exceselor pe timpul ei, credeti ca ar putea-o face acum? Cine credeti ca ar fi acel monarh providential?
Nu forma de guvernamint ci calitatea sistemului politic primeaza.
Restaurarea monarhiei probabil ar fi o deziluzie si mai mare decit cea servita dupa 1989. Evident, pentru cei ce isi fac iluzii.
Juan Carlos de Borbon a fost un mare om politic. Exceptional pregatit … si din pacate ptr el si poa ptr Spania ca rege a fots f putin activ la nilelul deciziei politice.
A nu se uita – ininate sa fie rege a fost dictator. Caudillo. In ultima perioada voetii lui Franco Juna Carlos de Borbon conducea de fapt Spania.
Si Tejero nu s-ar fi atins de rege, Care rege mai era … seful adevrat al Falangei!!
Un mare om politic… astfel se explica si succesul tranzilitei de la dictaura al democratie in Spania.
In rest este vorba si de multa reavointa. mare lucru 2 elrfanti care oricum trebuiau „retrasi” sau „recoltati” … Sau reprosul ca ar fi avut prea multe amante. Ce naiba doar este Bourbon! Stiti si voi Henry al IV lea este stramosul sau ..
Si bine-ntels ca Rubalcaba si Rajoy stiau … si posibil si alti sefi de partide … si f probabil ca acestia si-au dat acordul
A nu se uita – ininate sa fie rege a fost dictator. Caudillo. In ultima perioada voetii lui Franco Juna Carlos de Borbon conducea de fapt Spania.
Inexact… Franco l-a delegat pe Juan Carlos în câteva ocazii să reprezinte Spania – pe vremea aceea Juan Carlos avea titlul de „Prinț al Spaniei”, nici măcar „Prinț de Asturia” – titlu care este rezervat moștenitorului tronului. Catgoric nu a purtat titlul de „Caudillo”. În 1975, Juan Carlos începuse consultările secrete cu liderii partidelor politice pentru tranziția la democrație.
Încă ceva… Regele nu face politică… atribuțiile executive sunt de la limitate la inexistente…
Oricum, spaniolii trebuie sa spună Bogdaproste! de trei ori… o pleașcă norocoasă mai mare decât revenirea monarhiei si democrației după dezastrul razboiului civil si patru decade de dictatura nici că se putea!
Moralistule Lup
Juan Carlos a fost pregatit de Franco. A „corespuns” (adica rezultate bune al scoala de ofiteri, rezultate bune la facultate – stiinte politice in Spania- si postuniv -economie macro) A avut functii tot mai mari si a „corespuns” in fiecare functie. in final al fots al doilea dupa Franco, succesor desemnat al generalissimului. Din 1973 era deja pregatit (soclarizare, experienta, economic, politixc si adtiv) sa exercite functia suprema in Stat. Daca nu ma i8nseala memoria el preluase si conducerea Falangei inca din vremea in care Franco era in putere (relativ). Ca Falanga nu mai era mare lucru e una insa a conduce Falanga insemna si ca succesiunea la postul; de dictator era asigurata si nu ar fi existat „obiectii” (altele decat ale comunistilo, trotzchistilor, anarhistilor si a republicanilor „puri” )
La moartea lui Franco s-au umplut paginele ziarelor (aletel; decta spaniole) de bocetul ca franchismul va continua sa supravietuiasca fara Franco (ca in Portugalia unde salazarismul a suparavietuit mortii lui Salazar) Dupa cateva luni nimeni nu mai intelegea nimic!! Primii care nu intelegeau erau comunistii spanioli … urmati „strans” de falangisti care isi urmau seful strangand din dinti …
Ca nu a purtat titlui de Caudillo si nici nu si-a mai zis dictator .. pai nici Franco nu mai utliza un asa titlu (nu mai era la „moda”)
Ca era print de Spania.. Pai normal . Copii legitimi ai unui monarh sunt printi de X .. cu exceptia printului mostenitor daca ptr aceasta functie (print mostenitor este si o functie!) exista titlu separat – de ex Delfin, print de Galles, al Asturiilor . Daca nu exista un titlu special atunci se indica ca este Printul Mostenitor (Kronprinz, Print de Coroana). In cazul in discutie postul era deja ocupat insa .. insa Juan Carlos era mostenitorul lui Franco!! Fiind si nepot de rege si=a „sarit” tatal asa cum ii sedea bine ca sef de facto (dictator)
In fine .. eu am 62 de ani. Am in dulap si lazi niste reviste exact din aceasta perioada. De atunci am un mare respect pentru don Juan Carlos de Borbon nu ptr ca devenit rege ci pentru ca la „vremea lui” a fost unul dintre cei mai straluciti oamnei politici din Europa. Poate cel mai stralucit!!
Si sa iti zic ceva nu este vorba de o pleasca pe capu poporului spaniol. Sau pleasca s-a numit don Juan Carlos de Borbon. Barbat de stat cum rar a stat care a facut posibila tranzitia in liniste de la dictatura (ca era dictator) la un regim parlamentar democratic. Un om de stat care a inteles necesitatile vremii sale si a stiut cum si ce sa faca. Asta si pentru ca era pregatit … cum putini sefi de stat au fost!!
Si faptul ca a decis sa se retraga (ca abdicare e acelasi lucru) este o dovada in plus…
De acord cu ce scrieti acum… repet, Juan Carlos nu a fost dictator sau Caudillo cum ati precizat anterior Va rog sa va recititi „porumbița”: A nu se uita – ininate sa fie rege a fost dictator. Caudillo. Cu bine!