Spectacole bucureștene

1.Salvarea prin memorie

Lena Constante, de profesiune artist plastic și pictor scenograf la pe atunci recent creatul Teatru Țăndărică, a fost arestată în 1948. A fost acuzată de complot și spionaj în favoarea unor puteri străine. De fapt, unica ei vină era aceea de a fi fost una dintre apropiatele familiei liderului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, căzut în dizgrație, arestat din ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej care îl considera un concurent periculos la conducerea partidului. Cum acuzațiile nu au putut fi pentru moment dovedite, Lena Constante a fosr relativ repedă pusă în libertate. Era însă vorba despre o libertate supravegheată și provizorie.

În 1950, Lena Constante  a fost rearestată în principal ca urmare a mărturiei mincinoase a lui Belu Zilber. Faptul s-a petrecut în ziua de 17 ianuarie. Au urmat anchete, un simulacru de proces de 6 zile cu avocat din oficiu, condamnarea la 12 ani de închisoare. Aceasta însemnând frică, foame, frig, noian de umilințe, interdicția de a vorbi, tăcerea răscumpărată prin vorbirea cu sine însăși. Prin scris , însă un scris fără creion și hârtie. Un scris numai în minte în urma căruia s-au zămislit poezii, povestiri pentru copii, opt piese de teatru. Puține dintre ele recuperate. Uitarea, limitele memoriei și-au impus prețul lor.

În 1968, Lena Constante a fost teoretic reabilitată. Precum arestarea, și reabilitarea a avut un substrat politic. Noul lider comunist, Nicolae Ceaușescu, dorea să-și consolideze puterea și asta se făcea și prin compromiterea predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Căruia îi jurase cu numai trei ani înainte că-i va eterniza memoria. Da, însă partidul, susținea Ceaușescu, are puterea de a recunoaște greșelile conducătorilor lui. Greșelile sunt ale oamenilor. Nu și ale comunismului. Cu ale cărui rele Lena Constante și alții mulți asemenea ei s-au confruntat nu doar în închisori, ci și cu ocazia eliberării. Ca și după aceea,

Când Lena Constante a fost eliberată, într-o zi 14 iulie, lumea era deja cu totul alta. De nerecunoscut. Frivolă, tot mai neatentă la semeni, la suferințele acestora. Lumea era numai aparent veselă, în realitate profund temătoare. Nedornică de complicații inutile. Cu teamă de cuvinte. De adevăruri neconvenabile. De adevăruri care dor. Cuvintele însele erau de nedorit. Puteau reprezenta șanse de evadare din închisoarea care devenise România. De aici cenzura și autocenzura.

Lena Constante și-a spus povestea la începutul anilor ‘90. În două volume intitulate Evadarea tăcută și Evadarea imposibilă. Prima dintre ele a apărut inițial în Franța. Mai apoi, ambele au apărut și în românește. Editura bucureșteană Humanitas le-a reeditat în 2023. Aproape simultan cu momentul în care pe afișul Teatrului Național din București a apărut spectacolul intitulat Evadarea tăcută, regizat și jucat de marea actriță Oana Pellea. În care în ceva mai mult de o oră sunt rezumate 700 de pagini de carte. 12 ani de durități, de rele, de punere între paranteze a vieții normale, de contrazicere a normalității, de luptă pentru salvarea condiției de om a unei prizoniere.

Oana Pellea e îmbrăcată în negru. Apare în scenă, se așază la masa înconjurată de microfoane. Microfoanele fiind elementul principal al decorului creat de Vladimir Turturica. Îmbogățit cu animații, cu imagini în care predomină pereții și ferestre de celule. Cu light designul creat de Ștefan Dumitra  Actrița își prezintă personajul a cărui voce va urma să fie.  Se cheamă acum Lena Constante. Care ne previne că va depune o mărturie. Aceea a unei figurante. Singura condiție pe care și-o recunoaște cinstit. Figurantă în marea desfășurare a timpului care deține și calitatea, și defectul de a trece. A istoriei pe care o detestă tocmai fiindcă a trăit-o.

Lena Constante a Oanei Pellea nu își revendică decât condiția de  voce. Care mărturisește, recapitulează o suferință. Uneori vocea mărturisitoarei tremură. Câteodată cuvintele sunt cu greu găsite. Alteori între ele și noi, spectatorii, intervine o perdea de lacrimi. Câteodată, povestea se animă și vocea Oanei Pellea se schimbă. Pe chipul actriței apare pe neașteptate un zâmbet. Un semn de bucurie. Bucuria regăsirii existenței naturii de afară, a coabitării cu vrăbiuțele care și-au făcut pe neaștepate cuib în zidul închisorii. Numai că și natura, și vrăbiuțele sunt interzise deținuților politici. Asemenea deținuților și vrăbiuțele sunt inamici ai comunismului. Așa că sunt eliminate din ordinul ofițerilor politici. Care pot orice. Nu pot însă suprima memoria. Amintirea. Salvarea în resturile de inocență ale copilăriei. În poveștile și cântecele amintirii. Care au supraviețuit în pofida fals binevoitorului sfat Uită!    

Teatrul Național ‘’I.L Caragiale’’ din București

EVADAREA TĂCUTĂ de Lena Constante

Regia: Oana Pellea

Scenografia: Vladimir Turturica

Ligheting design: Ștefan Dumitra

Cu: Oana Pellea

2.Farse

Nu spun nimic nou în clipa în care afirm că marele regizor Silviu Purcărete este complet lipsit de prejudecăți în clipa în care-și alege textele pe care urmează să le pună în scenă. Nu e preocupat de ceea ce ar putea spune critica simandicoasă, aceea care nu admite fleacurile și piesele descrețitive, la auzul vesții că cel care a montat marile piese ale Antichității la Pontul Euxin, Fedra și Orestia la Naționalul din Craiova, câteva scrieri celebre ale lui Shakespeare de la Richard III la Noaptea de la spartul târgului, la Teatrul Mic ori în Bănie, Pirandello precum Așa este (dacă vi se pare), care a dat un sens extrem de dificilul Cenci la Iași, s-a oprit la Pălăria florentină, sau, foarte de curând, la scrierile lui Sacha Guitry. Acesta fiind cunoscut ca un autor prolific, industrios, care a scris după rețetă în jur de 150 de piese (unii mai riguroși vorbesc doar despre 124) și scenariul a vreo 30 de filme. Ar fi scris el poate și mai multe dacă nu ar fi avut serioase probleme cu justiția îndată după eliberarea Parisului, în august 1944 și după aceea,  fiind acuzat de colaboraționism cu Pétain și guvernul de la Vichy și dacă nu și-ar fi pierdut vremea prin instanțele de judecată. Aceasta fiindcă dramaturgul a avut nu mai puțin de cinci neveste și patru divorțuri la activ. Fapt despre care s-ar putea spune că l-a ajutat în carieră fiindcă cele mai multe dintre piesele sale se învârt în jurul patului, al afacerilor matrimoniale, al soților care își înșală soțiile și viceversa.

Nici cu critica nu s-a aflat  în relații din cale afară de bune dramaturgul, aceasta acuzându-l de misoginism. în condițiile în care până în 1957, când scriitorul a trecut în lumea drepților, nu prea se auzise de feminism. E drept, Simone de Beauvoir a scris în 1949 Le deuxième sexe, iar în 1954 și-a adjudecat un premiu Goncourt pentru nu tocmai reușita carte Les Mandarins.

Judecând după cele cinci miniaturi dramatice, scrise de Guitry între 1905 și 1939), alese , redescoperite de arheologul Siviu Purcărete pentru noul lui spectacol de la Teatrul Odeon, realizat în colaborare cu Centrul cutural George Coșbuc din Bistrița, același care a contribuit și la înfăpturirea montării La câțiva oameni distanță de tine de la TNB (chiar, oare de când nu s-o fi jucat Guitry în România?), misoginismul e puțin și bine camuflat de formula jocului de șah cu mutări bine cumpănite ale personajelor ambe sexe la care apelează regizorul. Ilustrând nedezmințit formula A trompeur, trompeur et demi utilizată cu succes de literatura franceză încă din vremea Farsei Magstrului Pathelin. În plus, ceea ce ii iese foarte bine în spectacol lui Purcărete e sublinierea absurdului de situație sau de limbaj, o caracteristică a vodevilului de care va profita cu mult succes Noul teatru.

Cu excepția primei secvențe, construită scenic în formula parodiată cu măsură a teatrului japonez, secvență din care vedem cât de relativă e realitatea privită prin oglindă, toate celelalte patru module din spectacolul intitulat și el la modul relativ Tertium non datur, sunt fudamentate pe jocul de-a șoarecele și pisica dintre amanți. Dintre păcăliți și păcălitori. Iată, de pildă, tânărul Maximilen plănuiește să se sinucidă partajând cu amanta lui ilicită o porție imensă de laudanum,  însă este dus de nas de aceasta care pretinde că nu suportă gustul neplăcut al acestuia (mă rog, nu toate femeile sunt Julieta), scapă și el ca prin minune, după ce și-a înșelat creditorii și trebuie să scape și de soțul înșelat. O anume Rosy, un fel de târfă de lux, îi povestește cu infinite amănunte prietenei sale, Jeannette, cum și-a păcălit amantul care a copleșit-o cu cadouri și beneficii în bani. Numai că acesta îi pregătește femeii o mega-farsă din care nu lipsește recursul la arborele genealogic. Totul spre a determina căderea măștilor. Un soț cu multă minte și cu morgă știe care sunt resorturile a ceea ce francezii numesc le cocuage, îi prinde asupra faptului pe cei care au pus de un adulter și manipulează astfel lucrurile încât toată lumea să fie mulțumită. El cu onoarea reperată, cei doi planificând o nouă întâlnire. În fine, aflăm că nu doar la philologie mène à mort, așa cum ne-o va spune Ionesco în Lecția, ci și curiozitatea excesivă, mai ales în vreme de război.

Silviu Purcărete contează pe câțiva actori de seamă ai Odeon-ului. Pe atât de popularul Pavel Bartoș, pe Ioan Bătinaș, Vlad Bîrzanu, Ioana Bugarin, Ruxandra Maniu, Ana Maria Moldovan și Meda Victor, pe Claudiu Bleonț, împrumutat de la TNB și de la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, fiecăruia încredințându-i mai multe roluri. Cam pe toți îi vedem în mini-parodia japoneză și în secvențele de la sfârșit. Ansamblul funcționează fără probleme, chiar dacă, de la un moment dat încolo, am avut senzația de déjà vu. De o anumită pierdere de viteză. Pe care prefer să o pun în sarcina dramaturgului care a cam recurs la aceeași formula pe durata întregii cariere. Nu lipsește din ansamblu muzica lui Vasile Șirli, nu lipsește nici Dragoș Buhagiar, în calitate de scenograf. Care propune un decor mult mai simplu și mai puțin costisitor decât de obicei. Decor ce trimite la lumea teatrului, a transformării printr-o schimbare de costum.     

Teatrul ODEON din București în colaborare cu Centrul Cultural George Coșbuc din Bistrița

TERTIUM NON DATUR

Un spectacol pe texte de Sacha Guitry

Traducerea: Simona Noapteș

Regia: Silviu Purcărete

Scenografia: Dragoș Buhagiar

Muzica originală: Vasile Șirli

Cu: Pavel Bartoș (Tchong-Li, Van de Poch, Amantul, Domnul Michaud), Ioan Bătinaș (Mai-Mai-Jen, Domnul Hachepot), Vlad Bîrzanu (Houan,Maximilien), Claudiu Bleonț (Lao, mama lui Niao, Soțul, Lucien, O.A.C), Ioana Bugarin (Ting –Tao, Hildebrande, Femeia, Domnișoara Guillot), Ruxandra Maniu (Niao- soția lui Tchong Li, Bona, Doamna Hochepot), Ana-Maria Moldovan ( Chouang, Jeannette, Doamna Gaby P), Meda Victor (Tong-Ta, Rosy, Elvire M)