Spectacole la FIGURA STUDIO din Gheorgheni (II)

1.Operațiune specială

Slawomir  Mrožek a publicat piesa Casa de pe graniță în anul 1967, în celebra revistă poloneză Dialog.

La data apariției scrierii, Europa dădea semne că se resemnase cu felul în care îi fuseseră redesenate granițele la feluritele conferințe pentru pace ce pregătiseră și parafaseră încheierea celei de-a doua mari conflagrații mondiale. Oamenii simpli înțeleseră că politica, istoria, geo-politica nu sunt apanajul lor, că marile decizii, câteodată consemnate pe banale șervețele de hârtie, sunt rodul unor negocieri și tranzacții ale unor mari decidenți politici cărora, foarte adesea, le pasă extrem de puțin, dacă nu cumva chiar deloc, de destine și răni individuale. Probabil  se credea atunci că ultimul act al întronării unei noi ordini care, în linii mari, avea să dureze până către sfârșitul anului 1989, se jucase la 13 august 1961, atunci când, în pofida asigurărilor contrarii, autoritățile comuniste din Berlinul de Est au ridicat aproape peste noapte ceea ce avea să se numească, neutru, Zidul Berlinului, iar simbolic, dureros și acuzator, deopotrivă, Zidul Rușinii.

În Polonia anului 1967, Casa de pe graniță avea, cred, semnificații, mult mai apăsate dar și infinit mai dureroase decât în celelalte țări ale Europei de Est. Pentru simplul și durerosul motiv că țara cunoscuse mult prea adesea redesenări de granițe, câteodată atât de drastice încât acestea duseseră la dispariția ei la propriu de pe hartă.

Să fie oare depășită scrierea lui Mrožek în Europa zis unificată sau unită din anul de grație 2024? Are acum scrierea în cauză mai mult decât valoarea unui remember, a unui trist, răscolitor și util exercițiu de memorie? Părerea mea, confirmată după vizionarea spectacolului regizat cu mult rafinament și echilibru, într-o cheie absolut originală de Keresztes Attila la Figura Studio din Gheorgheni, este că scrierea asociază inteligent și util rememorării, avertismentul. Istoria nu se repetă niciodată aidoma, însă repetițiile în linii mari ale unor fragmente tragice sunt oricând posibile. Ajunge doar să ne uităm la ceea ce se întâmplă azi în atât de apropiata Ucraină ori in Fâșia Gaza.

În plus, piesa lui Mrožek  oferă șansa câtorva roluri generoase.

Mrožek a scris un absurdoid. Regizorul Keresztes Attila a propus un absurd grotesc. La început, atunci când personajul numit generic Eu, în care actorul Moșu Norbert-László izbutește un rol absolut notabil, nutrim impresia că avem de-a face cu o lume descinsă parcă din vesele, antrenante,  desene animate. Bărbatul își prezintă familia, una, simplă. Tradițională, cum se spune astăzi.. Cu doi copii veșnic puși pe joacă (Barti Lehel-András și Pascu Tamara), cu socri (Bartha László-Zsolt și Bartha Boróka) și o soție devotată (Szilagy Mira).

Familia se reunește pentru cină, mănâncă nelipsitele găluște, totul pare să se desfășoare în cadre previzibile și absolut ok. Asta până când la ușă bat diplomații (Faragó Zeno, Kolozsi Borsos Gábor) a căror misiune este de a pune în practică deciziile rezultate ca urmare a negocierilor dintr-o importantă conferință internațională. Din acest moment, lucrurile se precipită, normalitatea se pulverizează, acțiunea e tot mai alertă și se prezintă astfel grație decorului conceput de Bajkó Blanka Aliz care valorifică la maximum virtuțile scenei turnante. Diplomații discută, măsoară, taie, redimensionează, stabilesc noi frontiere. La a căror respectare veghează vameși și grăniceri înzestrați cu arme (Tamás Boglár) și forțe armate (Faragó Zeno). Încălcarea lor fie și accidentală poate costa viața și uite așa se face că vor dispărea unul după altul soacra, copiii, socrul, nevasta. Până atunci însă familia încearcă să păstreze o urmă de normalitate. Înzestrată cu pașapoarte oamenii trec frontierele care le-au împărțit în două casa. Mănâncă eternele găluște atent numărate și înregistrate de pretinse forțe de menținere a ordinii și păcii. Încearcă să scape onorabil din deranjul produs de trecerea unui contrabandist (Kolozsi Borsos Gábor). Este asaltat de oaspeți care dau curs unor invitații inexistente. Așa  cum au făcut foarte adesea de-a lungul istoriei agresorii.

Bufonada e perfectă, grotescul garantat. Numai că la capătul lor se află moartea. Asta oare  numai fiindcă istoria e oarbă sau pentru că rațiunea umană este suspendată, aneantizată și, la rându-i.  moartă?

Teatrul FIGURA STUDIO din Gheorgheni

CASA DE PE GRANIȚĂ de Slawomir Mrožek

Regia: Keresztes Attila

Decorul  și costume: Bajkó Blanka Aliz

Muzica: Boros Csaba

Cu: Moșu Norbert László (Eu), Szilagyi Mira (Soția), Bartha Boróka (Soacra), Bartha Lászlo-Zsolt (Socrul), Faragó Zeno, Kolozsi Borsos Gábor (Diplomații), Tamás Boglár (Vameșul), Faragó Zeno (Căpitanul genist), Barti Lehel –András, Pascu Tamara (Copiii), Kolozsi Borsos Gábor (Contrabandistul), Tamás Boglár (Grănicerul)

2.Liliom show

Asemenea romanului Băieții din strada Pál, piesa Liliom înseamnă una dintre scrierile- cult ale literaturii maghiare din secolul al XX lea.

Precum romanul, Liliom a depășit rapid frontierele Ungariei, țara în care s-a născut autorul ei, Molnár Ferenc. Așa încât piesa a fost adesea înscenată în felurite teatre din Europa ca și de peste Ocean. A reprezentat, în repetate  rânduri, o tentație pentru regizorii de film, producțiile cele mai semnificative în domeniu fiind filmele realizate de Frank Borzage în 1930 și de Fritz Lang în 1934. Acesta din urmă ajungând a fi considerat de un număr semnificativ de critici de film o adevărată capodoperă.

În teatrul românesc piesa i-a atras pe câțiva regizori de mare calibru precum Andrei Șerban, Victor Ioan Frunză și Bocsárdi László ca și, chiar în această stagiune,  pe tânărul Andrei Huțuleac.

De unde oare fascinația scrierii lui Molnár Ferenc? În primul rând din felul în care dramaturgul a știut să surprindă o lume. Aceea a oamenilor simpli, a tinerilor ajunși cine știe cum, în mod hotărât în căutarea unei vieți mai bune, într-un mare oraș și care încearcă acum să-și afle un rost acolo. Care trudesc pentru aceasta o săptămână încheiată, care își drămuiesc cu grijă puținii bani cu care le e răsplătită munca spre a petrece o jumătate de zi la Carusel, în cazul de față la Carouselul doamnei Muskát. Și care se iluzionează că viața lor a devenit în acest chip mai bună, că e frumoasă sau, oricum, mai lipsită de griji. Mai cu seamă dacă luxului de a ieși duminica în oraș i-l mai adaugă și pe acela de a-și cumpăra o dată pe săptămână o înghețată. Din acelea ieftine. Tineri care se bucură de un flirt real sau imaginar cu cineva de aceeași condiție socială cu ei, a cărui ocupație nu le este încă foarte clară fiindcă acesta, venit înaintea lor în „marele oraș” a prins un pic de cheag, chiar dacă aceasta înseamnă și că și-a mai pierdut din inocență ori din puritate.

Nu e deloc greu să identifici aici, în atmosfera fără aparent fără griji și fără identități precise a Carouselului, celebra metaforă a „lumii pe dos”. Metaforă cu mare impact în literatura medievală și în aceea a Renașterii, atent analizată într-o carte de referință de binecunoscutul formalist rus Mihail Bahtin.

Avem în piesa lui Molnár Ferenc o remarcabilă fotografie a unei lumi ambivalente. Lume de început de secol al XX lea, surprinsă cu mijloacele expresionismului temperat, oricum mult mai temperat decât cel din Kasimir și Karoline, piesa lui Ödön von Horvath, dar și cu cele ale realismului diluat, controlat, nu știu dacă neapărat tocmai sans rivages, așa cum și-l imagina Roger Garaudy într-o carte din 1963, repede devenită bibliografie universitară obligatorie. Carte ce a fascinat nu doar Franța profund marxizată a vremii, ci și întreaga Europă de Est, de abia ieșită din chingile realismului socialist. Oricum, un realism superior, de care nu poate face abstracție aproape nici o scriere de calitate. Avem deopotrivă imaginea lumii și a omenirii care își trăiesc ultimii ani frumoși, ani fără gânduri negre sau aparent fără griji de dinaintea Marelui Război. După care nimic nu a mai putut fi la fel. Poate și fiindcă în felul în care s-a încheiat acesta se aflau deja germenii unei viitoare conflagrații încă și mai devastatoare. 

În al doilea rând, scrierea lui Molnár Ferenc interesează datorită complexității și farmecului personajului principal. Datorită lui Liliom, artist de cabaret, unicul animator al Carouselului, „băiatul care nu poate să spună îmi pare rău”. Băiat și bun, și rău, și orgolios, și cu suflet tandru, și cald, și violent, anunțându-i prin felul său de a fi, prin încurcăturile în care intră pe neașteptate, prin sfârșitul tragic ce îi este hărăzit pe viitorii mari rebeli ai secolului.

Cercetată cu atenție, Liliom este exact așa cum o definește cel de-al doilea titlu al ei- Viața și moartea unui vagabond. Așa sau chiar ceva mai mult decât atât căci găsim în Liliom câte ceva din savoarea misterelor medievale, a fabliaux-urilor ori a exemplarelor moralités, a reprezentațiilor teatrale din Evul de Mijloc, ieșite de sub tutela bisericii. Reprezentații cu decoruri fabuloase, mai toate ilustrând celebra formula theatrum mundi.

Am regăsit multe dintre ideile de mai sus în remarcabilul spectacol montat pe scena Teatrului Figura Studio din Gheorgheni de regizorul Albu István. Care nu a uitat nici faptul că Liliom este ceva ce azi s-ar chema o tragedie urbană. Pe care ne-o înfățișează sub forma unui mega-show realizat în pofida dimensiunilor relative reduse de care dispune scena din sediul unde funcționează astăzi Figura Studio. O face exploatând la maximum virtuțile scenei turnante.

Regizorul și scenografa Márton Erika ne transportă când pe Pământ și când în Purgatoriu, când în parcul unde funcționează caruselul doamnei Muskát sau în casa tinerilor căsătoriți Julie și Endre, alias Liliom, când în locul în care acesta din urmă împreună cu Ficsur încearcă să pună mâna pe banii transportați de casierul Linzmann.

Spectacolul exploatează la maximum excepționalele calități de showman ale actorului Faragó Zénó, inspirat distribuit în rolul principal. Din când în când povestea se oprește spre a face loc câte unui cântec din creația binecunoscutei formații rock Tankscapda. Cântec interpretat de Faragó Zénó și muzicienii Bernád Boldiszár, Ferencz Ferdinand, Simon András cărora li se alătură  Bocsárdi  Magor care îl și interpretează inspirat pe cel numit generic Conțopistul. 

Endre, adică Liliom, ca la carte interpretat de  Faragó Zénó, repet, un showman desăvârșit,  este un bărbat frumos, e iubit de femei, profită necondiționat de asta, acceptă câteodată chiar să fie întreținut de ele. Le seduce cu voluptate, e complet nepăsător la ceea ce lasă în urmă. E vagabond, e  absolut indiferent când vine vorba despre ziua de mâine. Are însă uneori crize de demnitate. Refuză, de pildă, șantajul sentimental și financiar al patroanei bâlciului, doamna Muskát (în aqua forte desenată  Bartha Boróka), dar se căsătorește pe neașteptate cu o tânără oarecare pe nume Juli ( am apreciat creația actriței Szilágyi Mira, m-a emoționat îndeosebi secvența în care Juli apără memoria soțului ei fără să știe că o face chiar în fața lui, tot la fel cum mi-a plăcut și evoluția tinerei Barabás Nora distribuită în rolul Lujza), cunoscută cu totul întâmplător, după ce află că aceasta așteaptă un copil. Va fi pe mai departe rebel, vagabond, își va brutaliza soția, va intra în conflict cu legea (polițiștii sunt jucați de Moșu Norbert- László și Koloszi Borsos Gábor), stimulat de interlopul Ficsur (Barti Lehel-András)  se va amesteca în tot felul de „afaceri” și „combinații” periculoase care se termină prost (atacul împotriva casierului jucat de Dávid A. Péter), spre a-și asigura lui și familiei sale supraviețuirea. Ori plecarea în America.

Arta regizorului constă în capacitatea de a urmări cu minuție, cu atenție la nuanțe, povestea vieții unui „ anti-erou”, a unui „revoltat”, a unui „tânăr furios” avant la lettre.  Ca și de a surprinde imaginea unei lumi marginale, de mâna a doua. Lumea menajerelor (Julie și Mari, bine jucate de deja amintita Szilagyi Mira și de Pascu Tamara, a strungarilor (Molnár Zsolt), a portarilor cu fireturi de la marile hoteluri (o pată de culoare aduce prin jocul său Fodor Alain Leonard), a fotografilor la minut (Tamás Boglár).

Spectacolul are, asemenea scrierii lui Molnár Ferenc cu care consună perfect și pe care o și îmbogățește,  marele merit de a releva o lume. Aceea a comunităților urbane oamenilor simpli, săraci care trăiesc cu iluzii. Care atunci când sunt pierdute sunt plătite cu dezamăgiri cumplite. Foarte adesea chiar cu viața. 

Teatrul FIGURA STUDIO din Gheorgheni

LILIOM de Molnár Ferencz

Regia: Albu István

Scengrafia: Márton Erika

Director muzical: Korpos Szabolcs

Cu: Faragó Zénó (Liliom), Szilágyi Mira (Julie), Pascu Tamara (Marie), Barti Lehel-András (Ficsur), Fodor Alain Leonard (Hugó, Dr. Reich), Dávid A. Péter (Linzmann, Kádár István, Doctorul), Bartha Boróka (Doamna Muskát), Barabás Nóra (Lujza), Tamás Boglár (Doamna Hollunder), Bocsárdi Magor (Conțopistul), Moșu-Norbert László (Primul polițist), Koloszi Borsos Gábor (Al doilea polițist), Molnár Zsolt (Carpenter), Bernád Boldiszár, Ferencz Ferdinand, Simon András (Muzicieni)