luni, iunie 24, 2024

Spectacole la X FEST

În perioada 7-15 Bucureștiul, mai exact în principal Teatrul Excelsior, a găzduit prima ediție a unui nou și extrem de incitant festival de teatru. Care a fost numit de creatorul său, regizorul și directorul Vlad Cristache, X FEST. Pe felurite scene bucureștene- celei de la Excelsior asociindu-se într-o admirabilă colegialitate cea a Sălii Ion Caramitru de la TNB, cele ale Teatrelor Odeon, Comedie, Mic, Nottara, Godot- au putut fi văzute spectacole nu doar din București, ci și din Oradea, Brăila, Constanța, Timișoara, Sibiu, Piatra Neamț ca și din Germania, Grecia, Bulgaria, Cehia. Au existat și activități conexe. Ca, de pildă, ateliere de scriere dramatică desfășurate sub conducerea regizoarei-dramaturg Alexandra Badea.

Am analizat vinerea trecută cu siguranță cel mai așteptat spectacol din ofertă. Cel cu O istorie a violenței, în regia lui Thomas Ostermeier. Comentez azi două premiere ale Teatrului-gazdă și un spectacol produs la Teatrul Maria Filotti din Brăila. Despre Fiul de la Oradea, Antisocial de la Sibiu ori despre Frontal de la Teatrul Tineretului dn Piatra Neamț am scris la vremea premierei,  Vor mai urma și alte cronici. Semn că Festivalul a reținut atenția. Și că finanțatorii- în primul rând Consiliul General al Muncipiului București- au făcut o făcut o foarte bună investiție în cultură. În special în aceea a generației tinere.

1.Școala românească are viitor undeva la Sfântu Așteaptă

Nu aș risca să spun că cel mai recent text al Gianinei Cărbunariu- Două ore cu pauză- care a văzut luminile rampei chiar în regia autoarei la Teatrul bucureștean Excelsior, în deschiderea Festivalului X-FEST, ar fi o scriere de factură pirandelliană. Aceasta, chiar dacă toți cei opt actori din distribuție-Alex Călin, Mihaela Coveșeanu, Cosmina Dobrotă, Andreea Hristu, Ioana Niculae, Alex Popa, István Teglaș, Annemary Ziegler, plus și cel de-al nouălea, care e și actor, și mânuitor de cameră video, adică Andrei Ionescu- au grijă să se plângă periodic că s-ar afla în dramatica situație de a se descurca pe cont propriu. Și asta fiindcă textul viitorului spectacol nu a venit la timp, iar atunci când a venit era cum nu se poate mai departe de a fi ceva cu adevărat finit, de a fi bun de ridicat pe scenă, de a avea, cum se zice, cap și coadă. Unde mai pui că  regizoarea s-a dovedit extrem de eliptică în explicații. Așa că, spre a salva ce se mai putea salva, au căutat ei înșiși soluții. Adică au improvizat, s-au uitat cu luare aminte în jur, au citit, s-au documentat, au discutat, au făcut propuneri, s-au luat la harță. Mai mult.  S-au metamorfozat fie în profesori, fie în elevi, fie în părinți, chiar și în avocați tocmiți să apere onoarea pierdută a unei eleve cu fumuri de fotomodel și de imagine bine plătită a unei firme. Altminteri foarte puțin preocupată de școală și care nu nutrea nici cel mai mic respect pentru o biată profesoară. Care deși le preda online (suntem în vremea pandemiei) se vedea de la o poștă că este prost plătită și îmbrăcată ca vai de capul ei.

În disperare de cauză, cei opt actori s-au adresat pentru început, așa cum fac mai toți, marilor clasici. Bibliografiei. Recte lui Sadoveanu care a scris nu doar Frații Jderi și Nicoară Potcoavă,  care nu s-a limitat numai a ne vesti, într-un discurs rostit la Sala Dalles, lumina vine de la Răsărit, ci ne-a mai dăruit și celebra povestioară Domnul Trandafir. În care era vorba despre un învățător ce îi impresionează prin modul simplu și omenesc în care își face datoria pe ministrul Educației (care pe vremea aceea  conducea ceva ce se numea Ministerul Instructiunii Publice) și pe un important inspector ce au sosit incognito în inspecțiune.

Firește, școala unde oficia domnul Trandafir nu era chiar una de lux, nu era nici foarte dotată, mai mult ca sigur că avea toaleta în curte. Ocazii  pentru cei opt/nouă actori de a glosa pe tema unor  ipotetice îmbunătățiri ce ar putea interveni în viitorii 100-150 de ani. Care nu prea au intervenit nici astăzi.

De la scrierea Domnului Trandafir nu au trecut toți cei 150 de ani, însă în vara anului de grație 2023,  atunci când a fost scrisă piesa și a fost montat spectacolul de la Excelsior, o grevă a cadrelor didactice, sau, mă rog, a dascălilor, cum se spune exasperant, a evidențiat mai toate marile și gravele probleme ale școlii. Precaritatea sistemului de educație, subfinanțarea cronică a acestuia, proasta salarizare a profesorilor, raporturile antagoniste dintre părinți și educatori,  indiferența parlamentarilor și a guvernanților mult mai interesați să facă jocuri de partid (că doar suntem în an preelectoral și viitoarele sinecuri se cer încă de pe acum  asigurate) ca și totala lipsă de respect pentru oamenii școlii a președintelui de la Cotroceni care se laudă că prin niște legi făcute pe genunchi ar fi pus bazele a ceea ce se iluzionează că ar urma să fie România educată.

Două ore cu pauză  poate fi  lesne pusă în relație fie cu Amintiri din epoca de școală, textul Mihaelei Michailov, fie cu Proful de Religie  al aceleiași autoare (ce bine ar fi făcut Mihaela Michailov să își fi văzut  pe mai departe de scrisul pentru teatru în loc să contribuie, împreună cu alți doi ambuscați, la punerea pe butuci a Festivalului Național de Teatru), fie cu Antisocial, textul și spectacolul lui Bogdan Georgescu, care a figurat și el în oferta acestei prime ediții a X-FEST.

Așa cum a dovedit în Artist Talk, text și spectacol în care a analizat la sânge problemele artiștilor și ale teatrului, Gianina Cărbunariu știe tot sau aproape tot despre ceea ce vrea să dezbată. În cazul de față, despre școala românească de astăzi.  Organizează textul minuțios în câteva capitole, aparent își ia măsuri de siguranță avertizându-ne că ceea ce urmează să vedem nu are nici o legătură cu nu știu care fapte din viața reală relatate cu lux de amănunte de presă sau cu analiști ai fenomenului educației. Iar ceea ce auzim și vedem e necosmetizat, nepudrat, e spus clar, răspicat, incisiv, cu umor, adesea cu un umor scrâșnit (grinçant, cum spun francezii), uneori cu atent controlate note de grotesc.

În calitate de regizoare, Gianina Cărbunariu recurge, de pildă, deloc gratuit la manele. O face spre a sublinia manelizarea școlii noastre cea de toate zilele. Ni se arată ce se întâmplă fie la examene, fie în cancelarie, fie la ședințele cu părinții unde profesorii au ajuns să fie chemați spre a da socoteală și a primi indicații prețioase de la tot felul de gospodine cu școală puțină, travestite în oengiste și propagandiste ale privatizării sistemului de educație. Mai vedem în Două ore cu pauză  cum s-a descurcat sau, mai corect spus, cum s-a mințit că se descurcă  școala românească în timp de pandemie. Sau Cum sunt făcute normele didactice. Mai pe pile, mai în funcție de cât de amabil și de drăguț sau de supus  e în relație cu directorul bietul profesor. E vorba despre norme care în localități cu elevi puțini se fac cu greu și cu completări care mai de care mai năstrușnice.  În Statul de funcțiuni al unei școli, Fizica este silită a fi în cele mai cordiale relații cu Educația fizică. Ne sunt aduși în fața ochilor directori care fac echilibristică între necesitatea de a salva ce se mai poate salva din respectabilitatea profesorilor, oameni umiliți de toată lumea, și pretinsele bune relații cu părinții. Care, dacă la o adică, ar pune de o reclamație pentru vini didactice care de care mai inventate, ar submina prestigiul școlii. Și atunci, adio elevi, adio norme, adio arme!. Mai avem și directori mici șantajiști dar și șantajabili care se fac preș în fața așa numiților factori responsabili atunci când trebuie să fie bine pregătiți spre a întâmpina oricând înalți oaspeți ce întreprind din vreme anunțate vizite de lucru. Nu ca aceea din Domnul Trandafir. Semn clar că cel puțin în ceea ce înseamnă astăzi școala românească trăim pe mai departe sub impactul zicerii un pas înainte, doi pași înapoi. Zicere, din păcate, simptomatică pentru mai toată societatea românească post-decembristă,

Actorii joacă fiecare mai multe personaje. Sunt ba pe scenă, ba în balcoane, ba așezați pe scaunele din sală. Discută, se ceartă între ei fie pentru că asta le cer feluritele personaje pe care le întruchipează, fie pentru că, în calitate de artiști, caută, propun diferite situații dramatice și mai multe ipostaze. Alex Călin, Mihaela Coveșeanu, Cosmina Dobrotă, Andreea Hristu, Ioana Niculae, Alex Popa, István Teglaș, Annemary Ziegler sunt câteodată filmați, deliberat, cu schepsis supradimensionat, de aparatul mânuit de Andrei Ionescu.

Și uite așa medităm, râdem, glumim, dar mai ales ne întristăm pe tema a ceva ce în România anului de grație 2023 se dovedește pe mai departe a nu avea leac. Sărmana, oropsita școală românească. Și cum ar putea avea măcar o minimă șansă de îmbunătățire când deja doamna învestită cu misiunea de  ministru al Educației se dă de ceasul morții spre a ne explica și a ne că ceea ce scrie în de abia adoptatele legi ale educației nu se va aplica chiar imediat? Ci etapizat. Carevasăzică, undeva la Sfântu Așteaptă. 

Teatrul EXCELSIOR din București

DOUĂ ORE CU PAUZĂ

Un spectacol de Gianina Cărbunariu

Scenografia: Adriana Ganea

Lighting design: Cristian NIculescu

Muzica originală: Oscar Ungvári

Mișcarea scenică: Ioana Marchidan

Camera și figurația: Andrei Ionescu

Producător delegat: Vasea Blohat

Cu: Alex Călin, Mihaela Coveșeanu, Cosmina Dobrotă, Andreea Hristu, Ioana Niculae, Alex Popa, István Teglaș, Annemary Ziegler

2.Până la Silent Night

În  2014 sau 2015, pe atunci încă foarte tânărul Vlad Cristache poposea în calitate de regizor invitat la Teatrul bucureștean Excelsior și împreună cu o mână de actori dintre care majoritatea îi fuseseră colegi de facultate, cărora li s-au alăturat Mihai Dinvale și Cristi Nicolae, a realizat primul său spectacol în care aborda fără menajamente problemele adolescenților. Așa cum erau ele evidențiate în momentul în care un intrus, adică un nou profesor ce arunca în aer vechile tabuuri, făcea în așa fel încât măștile să cadă.

History Boys, piesa dramaturgului britanic Alan Bennett și spectacolul regizat de Vlad Cristache aduceau în fața noastră o mână de băieți cum nu se poate mai simpatici, aflați în pragul absolvirii liceului. Erau băieți, elevi la un liceu modest,  ce își îngăduiau totuși luxul de se se vedea în ipostaza de viitori studenți fie la Cambridge, fie Oxford, deși erau conștienți că au mici șanse de realizare a visurilor. Mai apăreau și vreo doi sau trei funcționari didactici, complicatul profesor poreclit Hector, contrabalansați de mult mai tânărul profesor Irwin. Conflictele nu erau totuși de prea mare intensitate, povestea era mai curând romantică, deși din economia piesei nu lipsea nici tragedia profesorului poreclit Hector. 

Spectacolul acela pe care l-am văzut de vreo trei sau patru ori cu nedisimulată plăcere (poate și pentru că și eu însumi mi-am petrecut o viață întreagă în școală) a însemnat primul spectacol-cult din fișa de creație a regizorului.

Doi ani mai târziu, în luna februarie a anului 2017, același Vlad Cristache recidiva. Monta la Teatrul Mic, ce părea atunci că astfel își începe el însuși o nouă viață, Deșteptarea primăverii. Care iarăși s-a dovedit a fi un spectacol-cult, unul de cursă lungă (s-a jucat ani buni, a avut parte de două distribuții, l-am văzut și pe acesta în trei sau patru rânduri) poate și datorită faptului că, simțind limitele și datările textului lui Wedekind, regizorul a avut intuiția de a crea ceea ce el însuși a numit un poem teatral rock. A avut alături de el o foarte bună echipă actoricească și sprijinul profesionist al formației Firma.

Punck Rock, spectacol și punck, și anti-punck, duce lucrurile mai departe. Tonurile sunt aici cu totul altele, reconstruirea scenică a piesei mult mai radicală. Ajutați de câțiva recunoscuți profesioniști, cu importantă experiență în specificul muzicii de teatru (Lucian Maxim și Adi Coman) cei șapte actori tineri din  distribuție ( e vorba despre Dan Pughineanu, Matei Arvunescu, Alex Popa, Ioana Niculescu, Ana Udroiu, Alex Călin și Teo Dincă) aduc pe scenă o piesă din anul 2009 a dramaturgului britanic Simon Stephens. În Punck Rock, spectacol montat pe scena nu prea generoasă de la Excelsior, cu toții cântă live șlagăre în mare vogă. Sunt fiecare și vocaliști, și chitariști, și percuționiști deopotrivă, fără a suspenda nici măcar pentru o singură clipă ce e mai important. Actoria.

Precum băieții din History Boys, și cei cu nume precum William, Bennett, Chadwick, Cissy, Nicholas și Tanya se află în clasa finală. Sunt și ei cu gândul la Bacalaureat și la admitere la Cambridge sau la Oxford. Pe neașteptate, apare o nouă colegă, o fată frumoasă pe nume Lilly, care parcă schimbă ceva în atmosfera cotidiană din liceul Stockport. Primul dintre noii colegi pe care îl cunoaște Lilly se cheamă William. Băiat indubitabil inteligent, clar emotiv, evident singuratic care, spre deosebire de ceilalți, preferă să își petreacă ore întregi în biblioteca liceului, situată într-o zona izolată a clădirii.

William se prezintă a fi orfan. Îi spune lui Lilly că nu și-a cunoscut tatăl, iar mama i-a murit când el nu avea decât patru ani. E nedezmințit nemulțumit de condiția de licean la Stockport. Se sufocă în orășelul în care nici un tren important nu oprește. Se simte supravegheat, controlat, limitat în acțiuni de tot felul de opreliști exterioare. E critic al majorității profesorilor. Nu e deloc împăcat cu felul de a fi al colegilor. Singurul pe care dă semne că l-ar înțelege e terorizatul Chadwick. Poate că tocmai această condiție de terorizat să îl favorizeze pe Chadwick,  În comportamentul acestuia se pare că atât de complicatul William  întrezărește o posibilă revoltă viitoare. Ne vom lămuri ceva mai încolo că Chadwick e perceput de  William ca un fel de alter-ego. William se îndrăgostește rapid de Lilly. Și, deși evident asocial, deși nedornic de ieșiri ori de petreceri,  îi propune fetei o masă în oraș. E cum nu se poate mai clar că refuzul îl rănește.

Numai că după ce îi cunoaște pe Bennet, băiatul violent din clasă care nutrește plăcerea de a-l teroriza pe Chadwick, pe Nicholas, sportiv și prezentabil pentru care face un coup de foudre, pe Cissy și Tanya (Simon Stephens are importantul merit de a le conferi fiecăruia o individualitate, remarcabil evidențiată de regia lui Vlad Cristache și, desigur, de interpreți care cu toții se situează indubitabil în zona performanței) Lilly se lămurește că William e tare departe de ceea ce a vrut să pară. Undeva, în trecut, există o tară. Ignorată, minimalizată de părinți și profesori, întoarsă pe toate fețele de colegii de clasă. Și situația asta se răzbună. În cel mai cumplit mod posibil. Trei morți, alți doi tineri scăpați ca prin minune de la moarte, însă marcați pe viață și un criminal căruia nu știm dacă îi va servi la ceva ajutorul psihiatric.

Spectacolul începe întrucâtva în forță. Cu un cântec cântat de Dan Pughineanu, interpretul de notă maximă al lui William. Forță rapid și cu schepsis atenuată de scena în care același William și colegii lui de clasă rezolvă probleme de matematică pe elementele de decor create de o mai vechea colaboratoare a lui Vlad Cristache. Scenografa Andreea Tecla. Urmează momentul cvasi-idilic al întâlnirii dintre William și Lilly, nuanțat jucată de Ioana Niculae. Fata e sinceră, e conștientă de farmecu-i propriu, știe că nu-i e greu să farmece băieții. Mai departe, aparent totul e ok. Chiar și scenele de violență în care Chadwick Meade (admirabil interpretat de Alex Popa) e terorizat programatic de Bennet Francis, rol în care lasă o foarte bună impresie Matei Arvunescu au intrat în ritualul zilnic. Echilibrată evoluția lui Alex Călin în Nicholas Chatman, de efect și aducătoare de detalii aparițiile actrițelor Teo Dincă (Tanya Gleason) și Ana Udroiu (Cissy Francks). Numai că atât părțile vorbite cât și cele cântate, întîmplările aievea și felul  în care sunt acestea comentate de cântece marchează o sporire a tensiunii. Riguros gradată de regie și de sound designul datorat lui Andrei Doboș.

După ce crimele sunt comise, după ce criminalul este încătușat urmează o secvență în care ceea ce aș numi indiferența tensionată jucată remarcabil de Dan Pughineanu este contrapunctată de calmul din conduita de psihiatru care a văzut multe al doctorului Harvey, profesionist jucat de Oliver Toderiță. Masca lui William cade în clipa în care află că se apropie Crăciunul. Totul se cufundă în colinda Silent Night, care, remixată rock, încheie emoționant spectacolul.   

Teatrul EXCELSIOR din București

PUNCK ROCK de Simon Stephens

Traducerea: Bogdan Budeș

Regia: Vlad Cristache

Scenografia: Andreea Tecla

Lighting design: Cristian Șimon

Sound design: Andrei Doboș

Preparator muzical percuție: Lucian Maxim

Preparator muzical chitară și bas: Adi Coman

Grafică covor scenă: Karla-Maria Broșteanu

Cu: Dan Pughineanu (William Carlisle), Matei Arvunescu (Bennet Francis), Alex Popa (Chadwick Meade), Ioana Niculae (Lilly Cahill), Ana Udroiu (Cissy Francks), Alex Călin (Nicholas Chatman), Teo Dincă (Tanya Gleason), Oliver Toderiță/Robert Radoveneanu (Dr. Richard Harvey)

3.Naratologie

Oare chiar s-au întîmplat aievea fantasticele aventuri ale lui Louis de Rougemont? S-au consumat ele întocmai modului în care sunt povestite de el însuși?  I-au adus aceste întâmplări prezentate în conformitate cu toate regulile teoretizate de experții în naratologie mai întâi  o glorie efemeră și mai apoi denigrarea acerbă după care s-a instalat uitarea? S-a născut ori a trăit povestitorul nostru cu adevărat la Londra? A fost el oare, așa cum ni se spune, un copil bolnăvicios și hiper-dependent de mamă până într-o zi când l-a apucat pe neașteptate dorul de ducă și și-a luat lumea în cap? A explorat el nenumărate teritorii până când o furtună l-a redus la condiția de naufragiat, Pronia divină îngăduindu-i totuși să nu rămână tocmai singur și să fie vegheat, ba chiar  salvat de simpaticul, fidelul și atât de gelosul cățel pe nume Bruno? A salvat cu adevărat al nostru Louis la rându-i de la o moarte mai mult decât sigură o mână de aborigeni pentru ca mai apoi să se căsătorească cu o anume Yamba cu care a avut două fetițe? Prima pe nume Blanche, cealaltă botezată Gladys. A devenit el un veritabil șef de trib? S-a dovedit el oare atât de  inventiv și de stăpân pe tehnici de supraviețuire? Și oare cum se face că pe călătorul nostru despre care ni se spune în repetate rânduri că a fost crescut în ceața Londrei îl cheamă cât se poate de franțuzește? Să fie oare adevărat că, la un moment dat, acest bizar amestec de Robinson Crusoe, Peer Gynt și fiu de împărat plecat aventuros ncidecum  în căutarea tinereții veșnice, ci mânat de dorința de cunoaștere a fost cuprins de dor de casă? Dor simțit și înțeles de soție care îl sfătuiește și încurajează să își urmeze sufletul și chemarea inimii? A reușit Louis în cele din urmă să își salveze onoarea făcută zob de ziariști și de reali ori închipuiți oameni de știință călărind o caracatiță?

La urma urmei, răspunsurile la toate aceste întrebări la care s-ar putea adăuga și altele puțin importă. Ceea ce conteză e că scriitorul  american Donald Margulies a știut să pună ca nimeni altul pe hârtie poveștile din care e făcută existența lui Louis de Rougemont. Și nu oricum ci într-o piesă de teatru pe care a avut minunata idee de a o metamorfoza într-un spectacol montat la Teatrul Maria Filotti din Brăila excelentul actor Andrei Huțuleac, convertit de la o vreme într-un promițător și mai ales ghiduș regizor. 

Ceea ce importă e că Donald Margulies, dramaturg relativ bine cunoscut publicului românesc de teatru ( i s-au mai jucat Băiatul din Brooklyn, Casa de la țară, Când timpul nu se mișcă, poate și altele, iar acum la Bulandra poate fi încă văzut spectacolul cu piesa Cină cu prieteni) știe să spună o poveste. Iar darul acesta este ridicat la putere în Naufragiat !, dramaturgul inventând o serie de întreagă de trucuri pentru ca istorisirile lui Louis să nu își piardă interesul. Să fie mereu vii, cu umor, cu ironie, cu auto-ironie, cu o admirabilă putere de a regenera implicarea publicului.

Pe implicare mizează de la bun început Andrei Huțuleac, regizorul spectacolului de la Teatrul Maria Filotti din Brăila. Titularul rolului principal, admirabilul și foarte tânărul actor Ciprian Chiricheș, se adresează prietenește publicului. Ne informează cum stau lucrurile nu doar cu ceea urmează să vedem în următoarele aproape două ore, ci și cu ieșirile din teatru în caz de urgență și cu modul în care trebuie să uităm de gadget-uri. Povestea e organizată într-o succesiune de vreo 9 capitole, anunțate ca atare de vocea protagonistulu ca și prin suporturi vizuale, unul mai ingenios ca altul.

Decorul creat de Maria Nicola este extrem de simplu. E format doar din câteva cufere, din pături, plapume, din elemente ce sugerează o corabie, din două sau trei frânghii abil mânuite. Contribuie la aceasta light designul creat de Lucian Moga.  Numai că din acele două sau trei cufere, din frânghii, din alte câteva lucrur se zămislesc nenumărate surprize care te determină să stai cu sufletul la gură. Aștepți să vezi dacă bietul Louis este mâncat sau nu de caracatiță, dacă e salvat de la naufragiu de câinele Louis, dacă va fi sau nu va fi pregătit la proțap de aborigenii pe care mai încolo îi va salva de la cotropire, dacă aceștia îi vor învăța limba,  dacă va ține mariajul său cu Yamba, dacă va avea copii, dacă va rezista dorului de Londra, dacă povestirile sale vor deveni un adevărat un best seller.   

Alături de Ciprian Chiricheș evoluează în alte câteva zeci de roluri Nicholas Cațianis jr., Corina Borș și Blanca Doba. Care ca după un hocus pocus sunt câini, ne cântă un mic fragmențel din O solo mio, vorbesc în ciudate limbi străine, sunt căpitan de vas, matrozi, mame, hoți, infatuați patroni de revistă, mai mult sau mai puțin autentici oameni de știință. Cu toții ne iau mereu prin surprindere și știu să păstreze surpriza până în ultima secundă a spectacolului. Lucru încă și mai important când spectacolul lor se joacă într-un festival de teatru a cărui temă declarată este Limite.

Teatrul MARIA FILOTTI din Brăila

NAUFRAGIAT!-FANTASTICELE AVENTURI ALE LOUIS DE ROUGEMONT POVESTITE DE EL ÎNSUȘI de Donald Margulies

Traducerea: Corina Moise

Adaptarea: Andrei Huțuleac

Regia: Andrei Huțuleac

Scenografia: Maria Nicola

Light design: Lucian Moga

Cu: Ciprian Chiricheș, Nicholas Cațianis jr., Corina Borș, Blanca Dobă

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro