vineri, martie 29, 2024

Spectatorul încarcerat sub dărâmăturile cutremurului ONB din 2016, strivit de sloganul ”revoluției”: „Afară din țară” (sau Ori ne placi, ori ne lași)

Există o cutumă pentru mulți dintre profesioniștii artelor, și anume, nu poți emite critici dacă nu ești de specialitate, pentru laude nu e nevoie de autorizări. Fac parte din marea masă a spectatorilor plătitori de pe această planetă, care judecă standardul artistic prin emoția creată sau prin comparație cu experiențe anterioare. Sunt însă puțin mai norocoasă. Fac parte din categoria ‘heavy consumers’,  o categorie avizată, și, poate părea surprinzător, nu suntem puțini.

Ca spectator frecvent de operă și balet, timp de un an, am încercat să analizez, să „investighez”, să-mi explic cum și de ce a avut loc scandalul de la ONB. Precizez din start, sunt un fan Alina Cojocaru pe care am văzut-o în, cred, toate rolurile de la ROH și ENB. Nu insist asupra statului ei în străinătate – chiar presa britanică spunea, de exemplu, pe vremea când dansa la ROH, că, acolo, „regină nu-i Regina, regină e Alina”.

Toată lumea știe, sau măcar a auzit, de scandalul de la ONB (a trecut un an!). Am participat la protestul din 12 aprilie 2016 – organizat de spectatori, nu, așa cum s-a dezinformat, organizat chipurile de balerini. Au curs rîuri de cerneală și peliculă despre ce s-a întâmplat atunci, nu mai revin (pentru refresh, recomand reportajul „Fantomele de la Operă” de Carmen Avram). Dar pot „garanta 100%” că Johan Kobborg cu baletul ONB ajunsese la cele mai înalte cote din ultimele decenii. N-o spun ca fan, ci ca una care a văzut sute de spectacole de balet contemporan și clasic pe două continente. Nu voi intra în considerații estetice, pentru cine nu a prins momentele e inutil să mai regrete. Vă suiți în avion, low cost, și puteți vedea spectacole de excepție ce au în distribuție pe cei mai buni balerini pe care i-ați fi putut vedea în România. Momentan, mai puțin pe Alina Cojocaru care se pregătește de rolul vieții, cel de mămică!

Pentru o fotografie a erei Kobborg sunt de recapitulat câteva informații:

–        Spectacole noi (premiere naționale în majoritate), cu semnăturile celor mai celebri coregrafi din lume: Ashton, MacMillan, Forsythe, Robbins, Possokhov, Ratmansky, Kylian, Bournonville, Balanchine, Stiefl, Kobborg, la care se adugă reluări și revitalizări ale titlurilor mai vechi. Un repertoriu la nivelul oricărei opere internaționale cu pretenții.

–        Casting-uri deschise, dar și promovări interne pe criterii de talent și nu de vechime sau networking, cum se obișnuia. Nume noi, românești, aduse din eșalonul 2 în primul rând;

–        Donații, de la celebrele poante, la warming boots (se pare că pentru prima dată balerinii au avut parte de așa ceva), mese de masaj etc

–        Apariția laboratoarelor de coregrafie în care balerinii erau stimulați să creeze coregrafii pentru colegii lor;

–        Creșterea numărului de spectacole lunare, de la 3-4 la 7-8 și, cel mai probabil, în stagiunea care tocmai s-a încheiat, numărul ar fi depășit cifra 10. Existau titluri noi, trupa fusese omogenizată și completată (acum s-a revenit la 3-4 spectacole lunar);

–        Introducerea distribuțiilor multiple, succesive;

–        Aducerea de traineri și maeștri de balet de înaltă clasă;

–        Multe ore de muncă solidă și cu valoare adăugată, deseori, și peste norma de opt ore;

–        Pentru prima dată balerini români au fost nominalizați de Dance Europe la premii internaționale – Marina Minoiu – Outstanding Female Performance, la fel ca și ONB-balet, la categoria Compania Anului (2015);

–        Pentru prima dată, presa de specialitate începuse să-și facă drum spre ONB, iar acest lucru, știți, e urmat de abonații turismului cultural.

E doar un sumar, s-au întâmplat foarte multe și foarte bune, mai mult ca sigur nu totul a fost roz. Dar așa cum premonitoriu se încheia primul reportaj semnat de Carmen Avram despre ONB și J. Kobborg (2014), „dacă îi vom lăsa să facă…”; exact acest lucru nu s-a întâmplat.

Demența stârnită în data de 4 aprilie, culminând cu ziua de 12 aprilie, a produs un șoc emoțional teribil. Pentru mine, o prăpastie enormă între ce simțeam la spectacolele Alinei, în străinătate, „în al 9-lea cer”, lumea te privește cu invidie admirativă că ești român – ca ea – și ce mi-a fost dat să trăiesc în acele zile. Rușine. Neputință. Mânie.

A fost o descoperire bruscă, nu a unei singure persoane, ci a unei întregi falange dispuse să facă/spună orice în apărarea privilegiilor și, totodată, o explicație a fugii de excelență. A fost mai relevant ca niciodată că majoritatea nu slujește arta, ci se consideră pe sine ca fiind chiar arta. Iluminarea a venit de la cei implicați direct în eveniment și din sferele înconjurătoare, așa am realizat că: Spectatorul plătitor este încarcerat. Oferta o plătim ca atare, fără comentarii. Deși ONB este o instituție finanțată de contribuabili, chiar și de cei care nici nu știu unde e opera sau, și mai cinic, au murit fără s-o fi văzut.

Ce a determinat ieșirea la suprafață a unei mizerii nebănuite la nivelul unei instituții de cultură? Sau a atitudinii agresive, caracteristică ignoranței și mediocrității?

Luate punct cu punct, iată, de fapt, ce adevăruri erau în spatele șocantelor slogane din acele zile, grupate pe principalele categorii:

– „Nu ne vindem țara – Afară din țară”: infuzia de balerini (și) străini este un proces început înaintea venirii lui Kobborg. „Când am fost director am deschis Compania către Occident pentru că eram în imposibilitatea să mai dăm spectacole la un nivel și un standard ridicat. Pentru prima dată în istorie am făcut audiții internaționale unde au venit foarte mulți străini.” declara Alin Gheorghiu în 2012, fost director al baletului ONB. Atunci, nu s-a opus nimeni. S-or fi gândit că la ONB n-ar putea veni decât cei mai slabi, respinși de alții. Nu vom ști niciodată.

– „Balerinii străini sunt mai bine plătiți ca cei români”: balerinii străini, dar și români, cu contracte de colaborare, aveau sumele trecute cu tot cu taxe, pe care trebuiau să și le plătească. ”Revoluționarii” au prezentat ca adevăr o comparație între netul lor și brutul colaboratorilor, în realitate sumele sunt egale. Mai rău, colaboratorii pe perioada off – stagiune nici nu erau plătiți. N-am înțeles de ce n-a cerut niciunul să inverseze contractele, dacă tot erau de invidiat?

– „Avem salarii mici”: salariile mici erau dintotdeauna. „Meseria de balerin în Romania anului 2012 este una care implică eforturi și sacrificii enorme, iar salariile sunt rușinos de mici. Un balerin câștigă între 700-800, mergând până la 1200-1500 de lei” spunea tot Alin Gheorghiu. Și mai adaug, nu numai balerinii. Perfect de acord, dar nu s-a înțeles legătura cu Kobborg sau de ce n-au făcut scandal și n-au anulat spectacole până atunci. Balerinii sunt captivii salariilor, dar acest lucru nu este  valabil și pentru soliștii/instrumentiștii de operă. La fel ca actorii din teatre, aceștia pot avea apariții în privat. Uneori, aceste apariții sunt mai numeroase decât cele ca angajat. De exemplu, în luna aprilie soprana Irina Iordăchescu a avut colaborări în 4 spectacole și nicio apariție pe scena ONB! Probabil, alți funcționari la stat se vor întreba, acum, ei de ce nu pot avea același tip de program?

– „Îi avem noi pe-ai noștri (…sătui de snobism)”: nu judec nivelul școlii de balet de stat sau privat (vreo 30 de școli numai în București, una dintre ele, chiar o școală excepțională – La Sylphide), dar și în ziua de azi, cu un alt management, departamentul de balet face audiții internaționale. Au fost deja două! În schimb, ce să vezi, dintre membrii baletului ONB, unii dețin astfel de școli, alții predau în ele (una dintre contestatare tocmai își făcuse o asemenea școală în 2014). Nicio problemă. Dar creșterea neașteptată a standardului, audiții la care elevii din diversele școli n-ar fi trecut nici de prima etapă, nu fac bine bussines-ului. S-a instalat un fel de panică. Mai bine înapoi, mai strâmb, mai rar, dar trăim și noi. Probabil, dintre susținătorii acestora, unii, chiar, au avut copiii respinși la audițiile lui Kobborg. În plus, cum te poți ocupa de afaceri dacă trebuie să exersezi mult, uneori, peste program? Este interesant, totuși, de amintit, că domniile lor se laudă cu aparițiile pe scenele internaționale, dar publicul românesc n-ar merita să vadă străini pe scene românești. Pentru noi sunt suficienți ei.

– „Și noi avem tradiție”: baletul instituționalizat ONB, la origini, este, nici mai mult, nici mai puțin, opera unui străin: Anton Romanovski. Școala de balet românească a fost înființată tot de un străin, Floria Capsali. Desigur, balerini români au fost, și vor fi, foarte apreciați în străinătate, dar cei mai buni au rămas acolo (s-o amintim doar pe inegalabila Magdalena Popa, Principal Artistic Coach la Compania Națională de Balet a Canadei). Concluzie, tradiția este, de fapt, străină! Probabil, acest slogan a fost repetat, mizându-se pe o presupusă ignoranță a publicului.

– Și noi știm „să conducem performant”: dintre cei care au strigat cât i-au ținut bojocii, sunt și foști directori ai ONB-balet, de exemplu, d-nele Iliescu și Șomăncescu. Și ”datorită” lor numărul spectacolelor de balet ajunsese la vreo 3 pe lună, o vechime de ”o sută” de ani (la fel și spectacolele de operă), aceeași balerini în toate rolurile principale (astăzi s-a revenit la modelul ante-Kobborg) și cifre astronomice de spectatori: 50-100. Nu insist cu calitatea, dar ce calitate ar putea exista, când se fac concursuri de ocupare pe un post pentru un candidat, iar dacă sunt mai mulți, se fac concursuri până intră cine „trebuie” (și nu e din sceneta lui Caragiu). Sunt și concursuri pe bune, că de, nu sunt cunoștințe suficiente pentru toate pozițiile artistice. Dar, în ultimul caz, admișii nu prea obțin punctaje maxime ca în primele două exemple!?!

– „Johan Kobborg – director artistic balet ONB” scria pe site. Se știe cum s-a deschis cutia Pandorei. Prima acțiune, din prima zi de management a dlui Soare a fost scoaterea de pe site-ul operei a numelui lui Johan Kobborg cu funcția atașată (astăzi sunt doi directori de balet, un străin și un român). Fără preaviz. În realitate, Johan Kobborg n-avea atribuțiile birocratice ale unui director (afară există funcția de director artistic și director artistic executiv). El a fost trecut pe site așa pentru că e un Brand Added Value (cei de la ROH îl țin și acum pe site, de la noi, Alina Cojocaru a fost scoasă). Valoarea adăugată care deschide uși și accesează numele cele mai importante din lumea baletului. Diligențele oficiale, legale pentru titulatură, ca atare, sunt în sarcina managerului. Managerul a preferat, însă, să scape de problemă, dacă exista cu adevărat, și a părut preocupat să aducă acuzații fără număr, pentru care, nici astăzi, n-a prezentat dovezi.

– „Aaa, corupția!- Dincă & comp”:  cu această ocazie am asistat la nașterea noțiunii de corupție selectivă. Directorul Dincă este judecat pentru o presupusă fraudă 100 de mii de euro de pe vremea când era director la Operetă, în timp ce, predecesorul lui Dincă a fost trimis în judecată pentru un presupus prejudiciu de 800 de mii de euro, dar, la vremea respectivă, cei care au provocat scandalul în 2016, angajați și atunci, n-au oprit spectacole, n-au ieșit în fața sediului să dea afară din țară pe cineva, nu s-au invocat salariile mici, etc. Legătura cu Kobborg? Doar faptul că JK a fost adus de Dincă (sic!).

– „la repetiții se vorbește în engleză”: și astăzi se vorbește tot în engleză. Această perlă am lăsat-o la urmă pentru că, pe undeva, este epitoma gândirii ”revoluționarilor” ONB. Mai mult, ca să fie clar pentru toată lumea, varianta în engleză a site-ului ONB a dispărut, deci, interdicție totală străinilor, spectatori sau nu!

Spre norocul nostru nu vorbim de toți angajații, in corpore. Prin tot fumul de atunci, am apreciat un mesaj, cel al Ozanei Barabancea, poate au fost și alții, un îndemn la calm și rațiune.

Dintre cei care au provocat și susținut ”revoluția”, din primul rând (adică, începând din fosă), sunt balerini, soliști, coriști, instrumentiști, personal tehnic și administrativ (vorba cuiva, „numai menajerele n-au dat-o afară pe Alina”), angajații celorlalte opere din țară (nu, nu sunt independente, tot finanțate de stat), normal, prietenii și rudele lor, cei care au terțe colaborări prin firme proprii, cercul criticilor prieteni, foști și actuali angajați, beneficiari ai sistemului de invitații, în fine, lista e lungă. Pentru ei, spectatorul plătitor e facultativ și, la fel, standardele. Nu-ți convine, treaba ta, ei își iau salariul și în absența spectatorilor.

Pentru toți aceștia, probabil, apogeul îl constituie chemarea în judecată a blogger-ului Alexandru Pătrașcu, fondator site Despre Operă și corespondent al celebrei reviste „Opera”, de către dna Irina Iordăchescu și dnul Tiberiu Soare. Susțin dumnealor că din cauza scandalului, provocat de dl. Soare și susținut, descalificant, aș spune, de dna Iordăchescu, au avut de suferit și cer daune în valoare de 100.000 de euro. Dumnealor fac trimitere la articolele de opinie scrise de Pătrașcu pe propriul blog, dar și la postări și comentarii de pe facebook, comentarii ce aparțin altor persoane care, ușor și logic de bănuit, le desființau comportamentul și criticau spiritul gregar al unui colectiv dintr-o instituție etalon a culturii românești, cel puțin așa se credea. Cu toate acestea, vocea dânsei nu a fost afectată, pentru că a cântat în continuare, la fel, nici brațele dlui Soare, a dirijat nestingherit. Bănuiesc că judecătorul le-a cerut câte-o fișa fiscală, de cu un an înainte, pentru a vedea dacă, înafara salariului, pe care, de la sine înțeles, l-au primit, au câștigat minim 50.000 de euro, fiecare. Poate or fi câștigat, dar, atunci, sare în aer tot mobilul protestului. Concluzia, independent sau nu, trebuie să scrii frumos, altfel, te dăm în judecată.

Dacă cu primii explicațiile au venit ușor, datorită motivelor mărunte ce i-au mânat în luptă, am intrat în impas căutând explicații pentru (non)reacțiile celor din cercul cultural lărgit. Artiști, elite intelectuale, personal didactic, minister etc. Din capul locului trebuie spus că au existat destui, și nu numai independenți, care au luat poziții ferme, în special, în cazul anulării spectacolelor. Presa independentă și-a făcut treaba, chiar dacă a mai fost trădată de câțiva jurnaliști care, deși nu au călcat în operă decât, probabil, la Gala premiilor Gopo, au ținut să îi susțină pe ”revoluționari”. S-a dovedit, ulterior, că aveau colaborări cu firme de PR ale diverșilor artiști care susțineau, foarte curios, ”revoluția”, dar ei n-au venit la ONB nici măcar să cânte, darămite să facă ceva. Chiar și critici/analiști au apărut cu ”studii aprofundate” pe rapoartele despre situația de la ONB. În economie, prezentarea unor cifre fără explicațiile necesare se numește ’gee-whiz’ și este folosită pentru impresionare sau tăinuire de date. Un exemplu dintre formulările cele mai frecvente: cifra de afaceri a firmei x a crescut cu 30%, dar în spate sunt explicații gen: firma și-a început activitatea de-abia anul trecut/a beneficiat de niște condiții speciale/a crescut prețurile cu 30% din cauza devalorizării etc. Așa s-a întâmplat și în cazul de față, s-au aruncat cifre și s-au emis verdicte. Două exemple: compararea indicelui costuri/spectator a fost prezentată în lei pentru anii de referință 2006 și 2013 când paritatea leu/euro era 3,5, respectiv 4,5 lei, deci o creștere de cost numai din devalorizarea leului. Asta pe de-o-parte, pe de altă parte, nu s-a prezentat nicio analiză structurală, de pildă numărul de producții noi, reparații, turnee etc., lucruri care influențează costurile dramatic; s-a mai prezentat o comparație a numărului de contracte de colaborare în diverși ani, fără o analiză calitativ-cantitativă, gen, ce tip de producții și ce nevoi de personal, câți invitați, respectiv, media de contracte/invitat (un cântăreț invitat poate avea într-un an mai multe contracte) sau alt ex. pentru producția „Fidelio” se folosesc circa 30 de figuranți (deci 30 de contracte), și ce e mai important, nu s-a spus dacă așa s-a obținut o creștere a standardului artistic sau nu, dar asta nu poți ști decât dacă ești în sală. Amatorism.

În rest, tăcere. Elita intelectuală care vizavi de politicienii cu discurs anti-european, xenofob etc a avut reacții foarte rapide și de substanță, în acel moment, a tăcut asurzitor.

Artiștii, personalul, toți angajați la stat, n-au văzut, n-au auzit. Se auzea prin târg că la Liceul „Floria Capsali” au dispărut de pe pereți fotografiile cu Alina Cojocaru făcute cu ocazia unei vizite la liceu pentru a dona echipament tinerelor balerine (o pereche de poante costă între 20 USD, no name, și 130 USD, Gaynor Minden – visul suprem al oricărei balerine).

Una peste alta, pentru cei din fenomenul artistic, excepțiile confirmă regula, Ion Caramitru, criticul Mircea Morariu s.a., evenimentul de atunci nu a existat sau, cred, nu a fost atât de important încât să le merite atenția.

Încercuit din toate părțile spectatorul e condamnat să vadă doar spectacolul lor. Și, ca după orice vizionare, spectatorului i-au încolțit în minte întrebări. Unele dintre acestea le las aici, poate inspiră și pe alții:
Pe spectatorii lezați de evenimentele de la ONB, de anul trecut, cine îi despăgubește? Pentru că nu mai putem vedea producțiile favorite, artiștii preferați, cine ne recompensează?

Și dacă la binele spectatorului nu se gândește nimeni, noi ne gândim la binele artiștilor, ca exponenți ai artei, și iată ce soluții am găsit, evident, nimic nou sub soare, așa e în întreaga lume:

  1. Salariile artiștilor sunt mici. Am înțeles că și după recenta mărire de 50%, tot mici sunt! Ok, de ce nu se trece la statutul de liber profesionist, plată per spectacol, pe bază de cotă (box-office), mai ales că majoritatea prestează mai mult înafara instituției de la care iau salariu? În acest fel statul își descongestionează bugetul de salarii, iar artistic poate fi asigurată diversitatea, atât de necesară artei autentice. E mai complicat pentru câteva categorii, cum ar fi corpul de balet, corul, orchestra de bază sau personalul tehnic-administrativ, dar din bugetele câștigate de la interpreți (taxare și durată), se pot mări salariile celorlalți. Și, normal, mai multe spectacole, iar banii să intre pe circuitul salarial.
  2. De ce instituțiile culturale, cel puțin din zona performing arts, finanțate de stat, nu se transformă în fundații, fără să fie afectată finanțarea curentă? Există două mari avantaje. Primul, managerii nu vor mai fi încorsetați în numărul de posturi, legea salarizării unice!, condițiile de angajare, promovare, titrare (scânteia care a aprins scandalul) etc, iar artistul este descărcat mental de grila de salarizare. Al doilea lucru, atragerea de extra-fonduri ce se pot folosi pentru realizarea de noi producții. În plus, toată birocrația dispare. Și odată cu ea, și ridicolul acesteia (n-ai cum să nu mori de râs când citești condițiile de participare pentru ocuparea unui post artistic);
  3. De ce Bucureștiul, capitală europeană, nu are o a doua operă, așa cum are Parisul (Garnier și Bastille), Londra (ROH și ENB) etc? Lucrul acesta ar fi foarte ușor de realizat, transformând Opereta, tip de instituție care nu mai există nicăieri în lume, în a doua Operă. De altfel, fostul director, Dincă, a sesizat bine acest lucru, schimbând-o în Teatrul de Operetă și Musical (ulterior, unind-o cu Opera). Cele trei musicaluri puse în scenă s-au jucat tot timpul cu casa închisă, ceea ce nu s-a întâmplat cu opereta. Spectacolele de operetă, oriunde, mai sunt prezente, secvențial, doar în cadrul stagiunii Operei, chiar și la noi, în provincie. Și nu în ultimul rând, ar fi apariția concurenței, care face bine la orice. Din păcate, opera este costisitoare (nu e ca în teatru), așa că intrarea independenților pe această piață e greu de anticipat, mai precis, imposibilă fără suport de la stat. S-ar mai adăuga aici repertoriul actual restrâns al ONB. Fără operă barocă, fără operă contemporană, baletul e aproape în extincție. Până și pentru concertele de muzică clasică ai opțiuni. Nu-ți place Filarmonica, te duci la Sala Radio sau invers.
  4. De ce în comisiile de examene pentru numiri, evaluări, reevaluări pe posturi se desemnează persoane care au legături directe cu instituția pentru care fac evaluarea? Cu tot respectul pentru persoane, nu valoarea și capacitatea sunt chestionabile. Dar oare ce notă ar putea da cineva unui, eventual, unic, candidat pentru managementul unei instituții, dacă pe acea scenă are montată o producție sau participă, în diverse calități, direct în producții? De ce într-o comisie pentru posturi manageriale nu e nicio persoană cu pregătire, sau poate și cu practică, managerială? Și, de asemenea, cine supervizează comisiile, din interiorul instituțiilor, care angajează și promovează personalul artistic?  Oricum, din start, în artă, noțiunea de angajare (contract perioadă nedeterminată) este anacronică. Și încă un motiv de zâmbet (amar), un fapt recent petrecut la ONB, comisia care oferea titlul de solist balet IA actualului director era formată din subordonați. Desigur, candidatul a luat punctaj maxim.

Pacient, spectatorul a așteptat un an să se întâmple ceva mai bun la operă. Mai bun a fost imposibil, mai rău, da. Dacă în teatru există ofertă, fiind nenumărate instituții finanțate de stat, bașca, independenții, în operă și balet, acest lucru este exclus.

Poate ar fi timpul administrării dozei de epinefrina pentru resuscitarea „revoluției”. Să fie dusă până la capăt. Dar poate ministrul culturii să facă tot ce nu s-a făcut până acum? N-am niciun dubiu că DA. Ne trebuie momentul 0. Un început în care, public, ministrul culturii să spele mizeria de atunci. Ar fi și singura cale de a descarcera Spectatorul. Vreau să mai cred că rațiunea pentru care aceste instituții există e totuși spectatorul.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. permiteti-mi sa spun si io ceva la tema, sa vada lumea ce cult sunt.
    Sunt un fervent ascultator/vizitator al muzicii clasice, operei. Spre rusinea mea baletul se afla de abia pe locul trei in topul preferintelor.
    Cunosc destul de multi meseriasi din aceasta lume, apropos Deutsche Oper am Rhein, unde merg f. des, e intesata de romani, atit in orchestra cit si cintareti precum si-n corpul de balet.

    Artistii sunt o categorie aparte de oameni, calitatile lor pragmatice, management sunt extrem de modeste, exceleaza la capitolul sensibilitate. Aceasta poate lua dimensiuni monstruoase, nu intimplator termenul de „diva” vine din acest domeniu. Obisnuiti din frageda pruncie sa joace solisti, sau sa-si doreasca sa fie solisti, dezvolta o mindrie si un egoism supradimensionat, de multe ori in contradictie cu mesajele generoase pe care le transmit pe scena. Chiar si orchestrantzii, care prin definitie sunt o echipa, au iesiri individuale.

    Stiind acestea, as fi de parere ca artistii sa fie exclusi din start din stafful de management si conducere al institutiilor culturale.

  2. Am urmarit, in mare, ce s-a intimplat la ONB; am pus multe pe orgoliul exacerbat, dar omenesc, prea omenesc, al artistilor.
    Dar strigatul, din rarunchii Patriei, „Afara strainii din tara!”, m-a „entuziasmat”: uite ca avem o corespondenta la „moarte intelectualilor”.

  3. Este incredibil ca instanta a acceptat plangerea impotriva autorului blogului Despre Opera, si l-a obligat la plata unor despagubiri de 20.000 lei (!!!!) catre fiecare reclamant.

    Putem sa facem ceva ca sa-l ajutam? Exista vreun cont de donatii?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dana Cristescu
Dana Cristescu
Specialist management-marketing, experiență de peste 25 de ani în media, publishing și printing

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro