marți, iulie 14, 2020

Speranțe și iluzii stropite cu salivă. Despre colapsul valorilor civice

Irony or panic. Two opposite manners of bribing death. And in between them is this bright blue sky you can no longer bear the sight of.

Context “ideologic” în care nici măcar nu se pomenește despre pandemie

S-o spunem pe șleau: profesat cu metodă, adică din considerente ideologice, relativismul e destabilizant pentru orice om care se străduiește să-și folosească onest rațiunea. Relativism axiologic înseamnă respingerea oricărei valori absolute. Când nu mai distingi între ceea ce e valoros în mod obiectiv și propriul punct de vedere, aluneci lesne în cinism. Și la fel de lesne în sentimentalism. Joci ba o carte, ba cealaltă. Ești destul de conștient că propriile emoții nu-ți sunt niciodată de-ajuns. În realitate, încrederea în propriul joc și în jocurile celorlalți scade cu rapiditate.

Și totuși, absolut nimeni nu-și mai poate imagina astăzi viața publică și politică în lipsa relativismului moral. Până și Hayek admitea, în The Constitution of Liberty, relativizarea morală. În ce sens?

…in the sense that in many respects we do not know what will appear as good or beautiful to another generation. Nor do we know why we regard this or that as good or who is right when people differ as to whether something is good or not. (…) All that we can know is that the ultimate decision about what is good or bad will be made not by individual human wisdom but by the decline of the groups that have adhered to the „wrong” beliefs” (pp. 35, 36)

Norma morală nu este la el (cum nu e, de altfel, nici la Durkheim!) “întruparea” unui proiect perfect, este și ea tot un produs al ordinii spontane care nu se impune prin sensurile sale superioare, ci prin eficiența sa. Maturitatea morală a unei societăți înseamnă așadar un grad mare de eficiență și de succes social înregistrate de o formă anume de bine moral. De pildă, un mare și zdrobitor succes recent l-a înregistrat comandamentul “să nu judeci”: o dovadă indiscutabilă de generozitate sufletească și disponibilitate umană care face ca interacțiunea cu o ființă foarte diferită de tine să aibă, cel puțin pe termen scurt, sorți de izbândă.

Relativismul a devenit, iată, el însuși un argument moral imposibil de trecut cu vederea. Tocmai de aceea relativismul lovește la “ficații” societății, adică la motivațiile profunde ale indivizilor pe care le și scoate, de fapt, din circuitul politic și interpersonal.

Revocabilitatea unor criterii de evaluare pe motive absolut imprevizibile nu se face, însă, fără costuri psihologice. Ne trezim mimând dezinteresul pentru propriile atașamente valorice. Apare, în timp, și o neputință generală de a lua asupra noastră propriile preocupări. Ce înseamnă asta, de fapt? Neputința de a mai antrena propriile motivații profunde în deliberările noastre.

De fapt, ideologia relativismului, impusă de toate programele academice și promovată masiv în mass media și social media, nu poate lucra în lume decât de-motivând. Deși nimeni nu îndrăznește să o spună pe șleau, psihologia și politica se învârt efectiv în gol atunci când oamenii nu-și mai permit să-și ia în serios credințele și atașamentele cele mai profunde.

Nu e acum momentul să explic cititorilor cum aș aborda eu problema schimbării și raporturile sale cu dreapta și stânga politică. Poate s-o fac cu altă ocazie. Acum aș spune totuși că suntem excesiv de orientați spre schimbare și pentru că ne aflăm mereu în căutarea unor edificii valorice care să ne conțină, în cele din urmă, pe toți, cu profunzimi cu tot. Căutare zadarnică fiindcă relativismul dizolvă simțul comun a cărui importanță epistemologică e uriașă atât pentru realizarea interacțiunilor cotidiene, cât și pentru deliberarea — să-i spunem, superficial, rațională — pe probleme publice.

Relativismul întreține o mare nesiguranță și o mare frică de libertate. Fiecare om care se străduiește să se autoguverneze într-un context relativist e, inevitabil, predispus la schimbare compulsivă. El crede într-un “ceva” absolut care stă să vină. Stă să vină — ați ghicit! — cu următoarea schimbare. Fiecare își va justifica avântul de a se schimba aducând argumentele valorice cu care se simte mai confortabil: unul va spune că motoarele speranței trebuie să duduie fiindcă așa l-a asigurat terapeutul, altul va spune că mica afacere trebuie să meargă fiindcă așa a aflat din manualul tânărului antreprenor, în fine, altul crede că campania anti-mită trebuie să redea demnitatea muncii cinstite pentru că l-au dus cu vorba cei de la departamentul de PR. Ce urmează pe lumea asta va fi, cu siguranță, mai eficient, mai adecvat, mai bun, altminteri…la ce bun?

Acum câteva sute de ani, gândirea liberală stabiliza într-adevăr o lume occidentală destabilizată de Revoluția Franceză și punea — eficient — piciorul în pragul iluziilor. Optimismul său, concretizat în încrederea în specificul libertății moderne (așa cum știm de la Benjamin Constant, e stimulată de comerț și de “iubirea vie pentru independența individuală”)(1), acest optimism, așadar, era unul întemeiat și realist.

Numai că, așa cum scria Leon Wieseltier în Kaddish “The faith in freedom is not the same thing as optimism. For the uses of freedom are many.”(2)

Libertate fără calitate

Există nu doar grade de libertate, există, să nu uităm, și o dimensiune calitativă a libertății. Există, așadar, infinite modalități de a-ți folosi prost libertatea pe care ți-o asigură legea. Poți alege, de pildă, să nu te duci dimineața la serviciu. Sau poți să-ți exprimi opinia într-o ședință de redacție, înfruntând linia editorială impusă de patronul publicației. Din poziția celui care n-are oricum chef sau curaj să acționeze, ți-e la îndemână să-ți supraestimezi libertatea. Din poziția celui care ține neapărat să acționeze, a folosi prost libertatea e tot o formă de ne-libertate — e profilul lui Gică-contra — eternulnon-conformist compulsiv; sau profilul lui Gigi-durul, pentru care libertatea e același lucru cu contondența.

Pe scurt, libertatea justifică uneori ne-libertățile noastre cele mai flagrante, acțiunile noastre cele mai condamnabile. Am auzit de mii de ori în filmele americane câte un pierde-vară răspunzând malițios: “Hey, it’s a free country!”. O știm de fapt foarte bine, atât din experiența personală cât și din cea cinematografică: discursul libertății înflorește în cele mai meschine condiții. În condiții moderne de libertate, totul e libertate. Sau cel puțin pare să fie (în măsura în care oriunde se ivește un interes privat, fie el cât de trecător, apare și o libertate care să-l protejeze și să-l justifice).

Cu câtă promptitudine și ușurătate luăm aparența libertății drept realitate! Într-un număr zdrobitor de cazuri, însă, libertatea e fie o idee preconcepută, fie un pretext ca să facem, să fim și să spunem exact ceea ce ne e pe plac.

În vremuri de carantină, când numărul italienilor morți de coronavirus depășise deja câteva mii, am scris eu însămi pe Facebook câteva gânduri despre libertatea recentă. Rândurile sunau așa. Ele rezumă, de fapt, articolul de față.

You were at liberty to escape truth and you did. You made the world more like yourself and you called it choiceness. And then you were at liberty to escape choice and you did. You made the world even more like yourself and you called it scientific detachment. And then a time of sorrow came into your life and you didn’t have a name for it. And then another one. And yet another one, still nameless. You were drowning in pain, but all the good names were taken.

Ce-i drept, la libertatea de a suferi ne-am împotmolit cu toții fiindcă dacă celelalte libertăți individuale vizează satisfacția individului și pot fi astfel garantate în numele dreptății sociale, cu suferința proprie, însă, individul nu prea știe ce să facă; Statul, la rândul său, nu prea știe nici el, în domeniul ăsta, cum să împartă “dreptatea”! Legislațiile progresiste îți dau într-adevăr dreptul de a decide în ce măsură suferința extremă ți-e prieten sau dușman. Dar libertatea (tanato)politică devine, în realitate, tot mai mică. În prezența unor agenți de control indispensabili într-un sistem al morții bine pus la punct (terapeuți, consilieri spirituali, staff specializat) muribundul occidental e presat moralmente, spiritualmente și socialmete să se hotărască asupra sensului pe care dorește să-l dea suferinței și morții. Nu e locul aici să vorbesc despre înfiorătoarea dificultate de a da un sens suferinței în condiții de sărăcie interioară și hermeneutică. Aici mă rezum să remarc că experiența recentă ne arată că a alege suferința în loc de a alege moartea demnă e tot mai adesea înregistrată de către ceilalți ca… “eșec moral”.

“Direcția stilistică” însă, vă rog să remarcați, e clară: tot mai adesea, muribundul virtuos se simte moralmente obligat să ceară injecția letală.

Valori închise, rupte de sursa care le-a făcut posibile

Și a propos de eșecul valorilor morale: mă întreb uneori dacă nu cumva toate sistemele de credințe și toate ideile importante care au marcat vreodată umanitatea n-au ajuns, mai devreme sau mai târziu, în punctul în care și-au negat singure originile; și dacă nu cumva orice sistem de credințe, odată ramificat, nu ajunge să se lupte cu el însuși și, prin asta, cu excesele idolatre în care alunecă hiper-fidelii lor…

Odată cu dezintegrarea creștinismului, s-au mutat accentele de pe sursa (creștină) a moralei pe puritatea virtuților — și deci pe închiderea virtuților într-o lume imanentă, ruptă de sursele sacrului.

Cu alte cuvinte, închiderea accesului la cele supramundane conduce la pierderea reperelor dedefinire a binelui și a răului. Ajungi să “rezonezi” eratic, pe criterii instabile, cu orice valoare sau judecată morală care îți face la un moment dat cu ochiul. În acest răstimp, însă, încărcătura polemică și (pseudo)emoțională a judecăților de valoare crește, mărind atât senzația de dezordine, cât și presiunea de a te îndrepta, compensatoriu spre o ordine falsă, totală, perfectă.

În treacăt fie spus, omul anomic tânjește după determinism. Autonomia individuală — ca valoare liberală inatacabilă — nu face față tendințelor anomice generalizate. Desigur că nu se poate face vreo vină directă gândirii liberale că a ținut, secole de-a rândul, autonomia la mare preț; deși nu strică să ne aducem aminte că mulți au fost animați cât se poate de nespecific “de dragostea cea mai curată pentru libertate” cum spunea de altfel și Benjamin Constant despre… Rousseau(3).

Cititorul atent începe, probabil, să-și pună întrebări nedumerite. Mă văd obligată să menționez că acest fragment face parte dintr-un text mai amplu despre valorile și reflexele clasic-liberale care, în ultimul deceniu, pare că s-au pervertit. Nu doar în sensurile asupra cărora avertiza cu opt decenii în urmă Joseph Schumpeter(4), ci și în altele izvorâte din experiența socio-politică foarte recentă. Mă refer, în special, la neputința de a realiza un raport optim între autonomie și dependență. Restul textului, încă nepublicat, se referă pe larg la dificultatea omului de azi de a mai concepe dependența legitimă față de ceva sau cineva. Dificultatea aceasta e foarte reală într-o lume atât de diversă ca a noastră și care funcționează – nu doar economic, cum știam oricumde la Polanyi – tocmai pentru că există policentricitate.

Adevărul e că înțelegerea dependenței care nu oprimă nu e accesibilă decât oamenilor autentic-credincioși și mai degrabă tradiționali. Ea nu e deloc compatibilă cu viziunea noastră recentă despre libertate. Cine a citit Libertatea anticilor și libertatea modernilor a lui Benjamin Constant a înțeles deja asta. Cine a citit Omul recent a lui Horia Patapievici a înțeles de asemenea că “libertatea modernilor, prin urmare, se referă la dreptul de a putea face ce vrei, deci la posibilitatea de a te bucura nestingherit de subiectivitatea ta neîngrădită.”(5)

Câți moderni, așadar, mai sunt interesați (și iau în serios) spusa lui Hristos “Eu nu dau cum dă lumea”? Mai exact, câți sunt dispuși să nu confunde necesitatea unei lumi imanente cu grația divină și nici să nu aștepte de la timpul terestru lucruri care țin de o altă ordine?

Iluzii și speranțe — care pe care sau toate-mpreună?

Numai că a ști ce să aștepți de la tine și de la lume e o manieră de a da socoteală realității, adică, în ultimă instanță, de supunere, o supunere care are însă rol integrativ. Această atitudine nu micșorează libertatea, dimpotrivă, o face posibilă, căci o leagă de virtutea voinței care transcende totul.

Îndrăznesc să spun că libertatea nu decurge niciodată din ea însăși, și cu atât mai puțin dintr-un raport ambiguu cu tine însuți și cu lumea. A ști cum să fii liber împlinindu-ți datoria e, mi se pare, nu atât o atitudine specifică anticilor, cât mai degrabă o formă — atemporală — de a ține piept iluziilor, dintre care cea mai mare e aceeea că poți fi și poți face absolut tot ce vrei. Azi nimeni nu-și mai pune problema libertății luând în calcul adecvarea la realitate, omul e convins că libertatea e legată de împlinirea viselor (“How to achieve your entrepreneurial dream” de pildă…)

E însă la fel de adevărat că marile minți liberale n-au încurajat nicicând naivitatea. Ne-au spus, în schimb, că omul oferă puțin și pricepe puțin. Iluzie e, deci, pentru un liberal autentic, să creadă că poate, că vrea, că știe etc. Numai că asupra liberalului planează o altă iluzie: iluzia de a crede că din acest puțin poate face mult doar pentru că e harnic și descurcăreț și… pe cont propriu.

Regăsim aici — într-o formă mai nobilă ori, dimpotrivă, mai ridicolă — iluzia oricărui neputincios că, la o adică, e liber să devină atotputernic, rock star peste noapte… E o iluzie care trece astăzi drept speranță legitimă (“eu pot”, “mi se cuvine”, etc.), o iluzie care transformă atât de rapid pesimismul în optimism, că omul nici nu are timp să-și dea seama că, deși a trecut într-o stare contrarie celei în care fusese, condiția sa reală nu s-a îmbunătățit cu absolut nimic, iar atenția sa la împrejurări a rămas la fel de eratică. Întâlnesc această situație extrem de frecvent la studenții mei. Tocmai de aceea o și evoc.

E atât de mare și de acută lipsa de instrumente de autoevaluare (și, în consecință, de evaluare a realității cotidiene cu provocările ei specifice) că tinerii anticipează cu groază sau, dimpotrivă, cu nerăbdare, transformări pe care puterile lor cognitive, existențiale și emoționale (datele lor umane în ansamblul lor) nici măcar nu le-ar putea conține.

Ei nu-și cunosc nici potențialul real, nici limitele reale. Cu atât mai puțin adevăratul câmp de forțe în care are loc inițiativa de schimbare în care s-au trezit angajați. Când vorbesc de limite reale, nu mă refer deloc la vreo formă de îndiguire, ci de condițiile efective în care, eventual, se poate pune problema depășirii lor. Aici apare o distincție importantă între iluzii și speranțe la care suntem obligați să reflectăm.

Dublul test al speranței

Iluzia dinamitează pur și simplu limitele. Le aruncă în aer. Speranța, în schimb, speră să le depășească. Cum anume? Încerc să explic mai jos ceea ce îmi vine să numesc “dublul test al speranței”. Pentru început aș formula așa: speranța se aliază cu ce știe că, la modul ideal, se află deja dincolo de limite: se poate spune că ceea ce e dincolo de limite e o formă de absolut.

Speranța autentică nu e la îndemâna oricui tocmai fiindcă presupune un raport adecvat al posibilităților noastre vitale cu ceva ideal care e dincolo de toate posibilitățile noastre.

Nu multora le dă mâna să simtă spontan și ne-trunchiat această mecanică a speranței care există în context transcendent dar și în permanentă confruntare cu evenimentele vieții, mai exact, cu necesitatea.

Aici aflăm “dublul test al speranței” o înțelegere trunchiată a speranței schițează de îndată premisele pentru instalarea ideologiei (fie pentru instalarea planificării, fie printr-o năzuință neancorată, fie prin ambele elemente).

Să explic: ori de câte speranța coboară prea mult standardul (obediența față de contingențe) se transformă în planificare și raționalizare; ori de câte ori speranța ridică prea mult standardul (disprețul față de contingențe) omul pășește pe un alt tărâm: decorurile și scripturile devin altele, gândurile și dorințele omului încep să se manifeste în discordanță cu lumea, să aibă o relație dubioasă cu realitatea căreia încep să îi conteste indiciile (empirice), apoi reperele (normative), apoi puterea.

Omul de azi se simte încătușat în realitate și i se pare firesc să-și dorească să evadeze, să spargă zidurile, să schimbe totul conform năzuințelor sale. Acum formulez ceva scandalos: puterea ideologiei asupra realității e, mi se pare, la fel de uriașă, de problematică și, în cele din urmă, de firească ca a iluziei asupra speranței: este puterea pe care ți-o dă inițiativa însăși a schimbării, puterea de a repune în discuție absolut totul țintind, conform celor mai înalte principii și valori de care ești capabil, spre ceva mult mai bun.

Am mai pomenit și în alte rânduri de speranțe secularizate. Spre deosebire de alți autori, eu nu mă refeream neapărat la o speranță “fără Dumnezeu”, ci la o formă de închidere care dă mecanismul (eminamente deschis al) speranței peste cap. Am spus că speranța, ca să fie speranță și nu iluzie, trebuie să țină cont de contingențe. Tocmai de aceea speranța este atât de ușor de… secularizat. Eu înțeleg prin secularizarea speranței nu doar reducerea ei la contingențe, ci și, simultan, convertirea ei într-un limbaj nespiritual. Aceasta a devenit, de fapt, accepția obișnuită a speranței. Omul privește omenește la lucrurile care ar putea să-i fie favorabile. Se uită, adică, la recurențe, la experiențe, la cifre, la erori, la beneficii. E conștient că nu poate privi mai departe, mai profund, mai mult sau mai bine. “Prepare for the worst and hope for the best”, spune înțelepciunea managerială. Cine s-o mai depășească?

Și totuși, de ce, atunci, spune Noica despre fiul cel supus că a strâns fără să poată aduna, iar despre cel risipitor că a cheltuit fără să fi strâns? Pentru că, așa cum se vede în cazul extrem al iubirii (se poate vedea textul meu de pe contributors Îmi iubesc eu oare câinele?), speranța e ireductibilă la resursele ei, deși ea nu prinde cheag decât chiar prin aceste resurse. De la a spera ținând cont de necesitate la a spera ținând cont exclusiv de necesitate, pasul e unul mic, dar crucial.

Pentru pragmatic, orice e mai mult de atât, e iluzie. Numai că puterea speranței autentice apare exact în momentul în care conținutul ei practic tinde să se dematerializeze devenind nepractic, transformându-se în fior. Pentru un om autentic credincios, o speranță neînfiorată, seculară, e de-a dreptul blasfemiatoare. Orice credincios știe că deși speranța însăși e posibilă doar grație necesității, speranța își înfige totdeauna rădăcinile dincolo de necesitate. Ea face legătura dintre contingență și absolut și nu ține de optimism, ci de inteligența credinței.

Tocmai de aceea iluzia e “închisă”, iar speranța autentică e “deschisă”. Prima e materialistă (de pildă iluzia de a reface datele lumii conform unor standarde perfecte), a doua e idealistă, în sensul că tinde spre un ideal (de pildă speranța de a nu fi trădat de omul pe care-l iubești). Prima e criminală, a doua, în mod cu totul și cu totul paradoxal, practică. Și asta tocmai pentru că nu depinde în mod exclusiv de datele sale!

Numai că oameni care să se raporteze autentic-religios la problema dependenței, oameni care să se raporteze, de pildă, la obligații și constrângeri în orizontul libertății — simțind că sunt liberi nu pentru sine, ci chiar în numele a Ceva ce îi depășește — au fost, sunt și vor fi mereu extrem de puțini. Acest tip de libertate care nu-și dorește să lărgească “spațiul de manevră”, ci să înainteze în profunzimea unei relații cu cineva/ceva anume pare într-adevăr superior altora fiindcă înfruntă deopotrivă justiția socială și eclipsează autonomia. Ea implică o mobilizare a ființei care nu se mai poate reduce la chibzuință, e o mobilizare cu caracter “inuman” care nu poate fi extrasă din realitate și, deci, nu se poate surpa împreună cu ea. De aceea este și atât de rară: pentru că nici valoarea și nici eficacitatea ei nu depind exclusiv de cel care o practică sau de împrejurările concrete care o fac posibilă. În ce fel afectează acest lucru capacitatea noastră de a acționa în virtutea faimosului principiu de succes “trial-and-error”, voi arăta într-un text separat.

Îmi vine să spun că libertatea autentică (cea care admite dependența de ceva care scapă realului și, implicit, conștiinței noastre), e obligatoriu dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Că ea, în anumite condiții propice, nu se înțelege, ci se simte. Că e acel echilibru profund mobilizat de ființa care-și ține calea. E echilibrul profund la care făcea referire și Andrei Vieru comparând libertatea cu mersul — fără mâini — pe bicicletă.

Habar nu avem că NU suntem autonomi. Și o definiție a speranței

Îmi face impresia că astăzi libertatea psihologică a indivizilor e încă și mai mică chiar decât libertatea lor politică. Oamenii se cred, toți, fie ei de stânga sau de dreapta, mai autonomi și mai originali decât sunt în realitate. Prea puțini sunt suficient de stăpâni pe ei ca să-și permită să nu facă ce face turma (sau bula de Facebook care i-a consacrat).

Desigur că pentru a fi liber nu-i destul să nu faci ce nu face turma, ci să și poți justifica de ce ți-ar fi mai bine să nu faci ce face turma; de ce ți-ar fi mai bine, de pildă, fără smartphone.

Când ne așteptăm mai puțin, ne trezim ne-autonomi: în anomie, oamenii devin extrem de dependenți de orice se nimerește. Se lasă lesne invadați de orice și oricine. Deși valoarea (închisă!) a libertății continuă să fie invocată cu orice ocazie, practica (autentică, deschisă!) a libertății s-a deteriorat simțitor.

Oamenii nu sunt în stare să refuze dependența cu argumente justificate și validate intersubiectiv, cum ar zice Habermas(6).

De aceea spațiul libertății negative e — și asta chiar cu voia noastră — tot mai mic. Îl cedăm oricui, oricând, chiar și atunci când cedarea contravine simțului comun și convingerilor noastre celor mai profunde.

Cei care resping visceral asemenea măsuri de limitare a libertății negative se vor împuțina cu fiecare an care trece. Timpul nostru ideologic produce direct indivizi fără anticorpi care nu reacționează la măsurile ideologice. Noile generații aplică realului o grilă care nu mai permite distincția între convingeri autentice și pretenții. Ce rămâne, e doar fobia de dependență care conduce, firește, la o și mai mare dependență de orice se nimerește fiindcă nu există nevoie (profundă) mai mare decât aceea de aprobare. În lipsa criteriilor vii și legitime de dependență, se instaurează întotdeauna, cu rapiditate, altele strâmbe.

Apar tot soiul de obediențe, cazurile cele mai stranii de cedare a autonomiei. Asta pentru că autonomia e de cele mai multe ori una fictivă. Autonomia nu e niciodată una în absolut, ci una relativă la context, una care depinde de o cultură publică și familială anume în care, se înțelege, responsabilitatea individuală a fost deja cultivată adecvat. Altminteri ea nu valorează nimic.

Când ești condus de o puzderie de vise și iluzii, nu ești, repet, un om liber. Ești neliber și naiv. Când ești condus de speranțe seculare, ești neliber și, ca orice pragmatic, prizonier vanitos a ceea ce ești capabil să produci cu mintea ta și cu mâinile tale (“productive beliefs”, faimoasa spusă a lui William James apare aici într-o lumină mai clară…).

Speranța adevărată, însă, își conține libertatea. Și e indisolubil legată atât de realitate, cât și de suprarealitate, adică de propensitatea curajoasă spre un adevăr pe care speranța îndrăznește să-l spere pentru că deja l-a găsit.

Cum recunoști, dintr-o simplă privire pe facebook, o valoare “închisă”? Prin faptul că are un grad foarte mare de puritate și pentru că, în numele ei, oamenii consimt numaidecât să-și suspende judecata rațională și să-și cedeze, nereflexiv, autonomia.

Cui cedează oamenii autonomia? Să zicem că oricui se autoproclamă stăpân al valorilor “închise”: Stat sau alte instanțe politice ori juridice, medicina profilactică, Greta Thunberg etc. Odată îmbrățișată valoarea “închisă”, oamenii n-o mai pot concepe altfel decât ca valoare a deschiderii. Vor susține, deci, că profilaxia e sacră, că autonomia e sacră, că ecologia e sacră etc. etc.

Apologetica “deschiderii” “închisului” pare într-adevăr făcută de — și pentru — oameni neliberi care cred despre sine — sau pretind — că sunt liberi. Ei dau, în felul acesta, măsura superficialității criteriilor pe care le folosesc pentru a evalua nu doar propria libertate, ci și valoarea libertății în general. Când închisul trece drept deschis, iar deschisul drept închis, oamenii au dat deja o direcție ordonatoare propriilor impresii asupra realității. Impresiile sunt superficiale, iar ordinea e falsă. E imposibil, însă, să arătăm asta atâta vreme cât orice, în condiții relativiste, poate fi ne-superficial și ne-fals.

Accesibilitatea absolută profanează absolut. Iar dacă sacru nu există, cineva ca Durkheim ne-ar spune că nici societatea nu există…

Nimeni să nu ridice pumnul!

Dar dacă la rădăcina răului stă Lucifer însuși? Ce-i drept, îl poți aduce, la modul serios, pe dracul în discuțiile cotidiene — lumea simțului comun a făcut dintotdeauna asta. Îl poți aduce și în discuțiile teologice — pe temeiuri teologice, lumea poate fi neîncetat criticată. Îl poți aduce pe dracul chiar și în cabinetul terapeutic —Scott Peck credea că lumea poate fi vindecată de rău, iar cartea sa (tradusă și în limba română) People of the Lie. The Hope for Healing Human Evil rămâne nu doar însemnată, ci de-a dreptul cutremurătoare.

Lumea are felul său eficient de a nu sta pe gânduri, de a-și rezolva spontan urgențele, de unde persistența ideii că, din ce slalomul printre rele e mai reușit, din ce suntem mai bine adaptați la mediu (“survival of the fittest”). Dar aceeași lume simte că dincolo de remediile urgente, răul a fost și va fi mereu aceleași: marile erori, marile anomalii, marile scăderi de credință urmate întotdeauna de mari revoluții, marile dileme morale, marile adevăruri și marile nenorociri ale omenirii au fost, în esența lor, aceleași. Diagnosticul de “rătăcire” de la Calea Dreaptă nu se demodează complet niciodată, rătăcirea lumii e, ca să zic așa, una “paradigmatică” încă de când sacrul s-a retras din lume, chiar dacă lucrul acesta nu e azi de domeniul evidenței fiindcă “rătăcirea” nu mai are valoare oficială de diagnostic. Ea rezistă doar ca prejudecată religioasă sau ca informație culturală.

Ce motive ar avea, însă, oamenii de acțiune de azi să ia în calcul rătăcirea? Niciunul. Ați auzit recent pe cineva insinuând că diavolul ar avea un amestec în răspândirea coronavirusului? Doamne ferește! De vină e China. Sau Trump. Sau alții.

Oamenii de acțiune au nevoie de soluții practice, ei se uită la o instanță de rău și încearcă să tragă de acolo concluzii particulare care să-i ajute să treacă la rezolvarea următoarei instanțe de rău și tot așa. Condiția de bază pentru ca acțiunile lor să reușească în număr cât mai mare este să se asigure că s-au creat contexte prielnice pentru producerea unor schimbări avantajoase pentru toți cei implicați în cazul pe care-l au în grijă.

Nu are sens, de fapt, într-o societate fără instanțe planificatoare, o societate care funcționează pe sincronizarea spontană a intereselor individuale, să ne întrebăm vreodată — și fără a stârni suspiciuni — ce e răul “în sine” sau cum îl putem eradica. Dacă am face-o, e clar că am avea intenții reformiste deșucheate așa cum avuseseră toți filozofii de secol XVIII care se apucaseră, de capul lor, să re-simbolizeze moral lumea(7) . Sau, mai rău, intenții dogmatice, fiindcă, iată, ne dorim să re-accesăm simbolistica transcendentului și să-l lăsăm pe diavol să-și vâre coada în treburile noastre. Ambele variante, deși opuse, par smintitoare și nocive pentru libertatea omului!

Se practică, așadar, onest și cu mult folos, atenția la simptomul concret. Se poate protesta practic doar împotriva răului care frânge cooperarea între oameni. E puțin? E mult? Nu știm, dar dă rezultate.

Ceea ce anarho-capitalistul Walter Block numea “the libertarian non-agression principle” e singurul criteriu rezonabil care ne justifică adecvat și ne judecă rezonabil. Într-o lucrare celebră, Defending the Undefendable (lucrare pe care Hayek o numise în mica sa prefață “terapie de șoc”) ni se arăta negru pe alb că sclavia, prostituția și alte ocupații “revoltătoare” sunt perfect rezonabile din punct de vedere moral atâta timp cât respectă dinamica pieței libere:

In order to evaluate pimping, any extraneous evil acts which may be committed by some pimps must be ignored as having little to do with the profession as such. The function of the pimp qua pimp is that of a broker. In the same way as do brokers of real estate, insurance, stock market shares, investments, commodity futures, etc., the pimp serves the function of bringing together two parties to a transaction at less cost than it would take to bring them together without his good offices.(8)

Atitudinea față de situații ca cea relatată mai sus reprezintă, crede Block, un test de capăt pentru onestitatea noastră. În condițiile în care orice relație interumană e, până la urmă, o tranzacție, să susții că sexul pe bani e ceva rău nu poate fi decât o dovadă de ipocrizie. Jocul se strică, spuneam, doar dacă cineva îi nesocotește principiul de bază și ridică brațul împotriva omului pașnic. Omul pașnic, în schimb, în numele unei autonomii cel mai adesea fictive, se poate abuza pe sine cât dorește — droguri, apatie, anorexie, bungee-jumping, alcool, sinucidere etc. — fără ca cineva să poată curma procesul distructiv. Vorbim, deci, de rău abia când un om se arată netrebnic față de un altul.

Celălalt, stăpânul meu

A-ți arăta cât mai repede intenția nebeligerantă ține azi de un soi de “viclenie tranzacțională”. Aceasta a impulsionat, treptat, o schimbare de optică axiologică dar mai ales de metodologie curativă: fii drăguț cu ceilalți și problema răului e rezolvată! Atitudinea afabilă e presupusă să îi asigure pe ceilalți de totala ta adeziune la ceea ce au ei de oferit. Între cordialitate și adeziune entuziastă nu mai există diferențe de grad. Și dacă există, ele nu au relevanță pentru termenii tranzacției. Abținerea de la a face rău e la fel de bună ca lipsa totală de intenție rea. Interioritatea omului, cu profunzimile, obscuritățile și ambivalențele sale, n-are nicio importanță aici. Accentul cade pe întreținerea percepției bune, nu pe robustețea pozițiilor morale asumate de interlocutori. Mai mult, e pusă în evidență aparența cordialității, nu gradul său de “puritate”.

Teza lui David Riesman, redactată prin anii 50 și expusă într-o carte foarte cunoscută în anii 60, The Lonely Crowd(9), rămâne și azi la fel de convingătoare: orientarea oamenilor spre propria interioritate (întreprinderea modernă care primise cândva numele de individualism) își pierdea, în America celei de-a doua jumătăți de secol XX, forța etică. Tuturor le era clar că atât alienarea cât și egoismul feroce transformă omul într-o creatură inferioară. Închiderea în sine se dovedise jalnică. Cu nimic mai bună decât centrarea pe sine. S-a trecut, așadar programatic, cu metodă — politică, pedagogică, mediatică, filozofică — la orientarea spre ceilalți. Această orientare e însă una neputincioasă și superficială, făcută pe spezele autocunoașterii, mai precis, a capacității omului de a ține seama de propria-i complexitate afectivă. Omul astfel orientat spre ceilalți e prietenos, vorbăreț, neatent cu propriile trăiri și cu propriile valori (deși face mult caz de ele), mână largă, gură spartă, sensibil la critică și tot mai dependent de aprobarea necunoscuților. E, vedeți bine, strămoșul narcisicului de rit nou (al cărui portret l-am schițat în textul Despre monogamie și alte rătăciri).

Nesigur, așadar, pe cele ce zac în lăuntrurile sale și superficial în orientarea compulsivă spre ceilalți, incapabil de “reglaj fin” între propria interioritate și prezențele celorlalți, omul orientat spre ceilalți își înțelege într-o manieră extrem de simplistă menirea tranzacțională: trebuie să fiu drăguț ca să nu mă suspecteze nimeni de alienare (“good-bye to escape!”(10)) sau de ticăloșie:

performance [should be] in a style which is not aggressive or cynical, which may even be defenseless (…) at the mercy of both his audience and his emotions. Thus sincerity (…) evokes the audience’s tolerance for him: it would not be fair to be too critical of the person who has left himself wide open and extended the glad hand of friendliness.(11)

De ce totuși #stauacasă?

Dar răul cel searbăd și meschin se întâmplă. În pofida faptului că lumea e într-adevăr înțesată cu oameni drăguți, se găsesc mereu unii mai slabi de înger care nesocotesc regula jocului și lovesc din senin, cu pumnul, cu bomba, cu stropi de salivă. Unealta torturii e mereu în mâna cuiva. Omul orientat exclusiv spre ceilalți e, așadar, mereu la mâna cuiva. El nu are instrumente și resurse de autoaprobare, ci imploră direct aprobarea altuia. Omul covârșit de propria incapacitate de autogestionare știe un singur lucru: că ceilalți trebuie îmbunați. De ce se teme de ei? Pentru că, simțindu-se el obligat să pretindă că-i iubește cu entuziasm, îi suspectează că simulează exact așa cum face el însuși.

Într-adevăr, în câteva decenii, pământul s-a umplut de ticăloși latenți, de nemernici care au adoptat “stilul” și “manierele” oamenilor drăguți, flexibili, “deschiși la colaborare”. Colaborarea nu se face nici ea prea des în baza unor interese reale — pe acestea oamenii fie nu și le mai cunosc, fie nu le dezvăluie celorlalți de teama judecății negative. Trebuie să recunoaștem că azi se tranzacționează preferințe și pretenții. Interesul egoist, de profunzime, a devenit demult un tabu, iar urmărirea lui în văzul celorlalți, un delict.

Consecințele orientării superficiale spre celălalt era deja de domeniul evidenței în America anilor 60:

aware of their own repressed competitiveness and envy, think that others may try to do to them what they themselves would not dare to do to others (…) their own cooperativeness is tinged with an antagonism they have not yet completely silenced. And perhaps this gives us an answer to a puzzle about other-directed tolerance: why, if the other-directed person is tolerant, is he himself so afraid of getting out of line? Can he not depend on the tolerance of others? It may be that he feels his own tolerance precarious, his dreadful temper ready to let fly when given permission; if he feels so irritable himself, no matter how mild his behavior, he must fear the others, no matter how amiable they, too, may appear.(12)

Între timp, datorită condițiilor istorice, culturale și politice, oamenii au renunțat — cel puțin public — la “privilegiile” aroganței. Chestiune de supraviețuire când ești atât de nesigur…

A fi drăguț e de fapt o soluție profilactică la problema răului. Afabilitatea s-a transformat în câteva decenii într-un proiect instituțional, politic și cultural: o industrie profilactică în toată puterea cuvântului, menită să păcălească agresorul și să țină răul la distanță.

În vremuri dramatice, însă, industria afabilității e prima care intră în colaps.

Cu ocazia actualei pandemii de coronavirus, au renunțat la simulări și au trecut la viclenii mai simple. Sute de oameni potențial infectați au evadat din zonele de carantină fără cea mai mică zvâcnire de responsabilitate civică. E, s-ar zice, una dintre cerințele firești ale naturilor simple — ele sunt cele care, în condiții de blazare, își dau importanță simulând atitudini pro-sociale. Și tot ele sunt cele care, în condiții dramatice, o iau primele la fugă deși oricărui om rațional i-ar fi clar că fuga agravează situația generală. O lume o neagă, cât ai clipi, pe alta.

Când există prilej, mijloacele și miză, oamenii își recapătă vigilența și redevin ființe cu motivații și interese reale. Nu mai găsesc nici plăcere și nici temei moral în propriile stări de slăbiciune. Slăbiciunea în fața altuia încetează brusc să mai facă parte din profilaxia răului, de parcă oamenii n-ar fi fost nicicând convinși de soluția cordialității, de parcă această soluție profilactică nu i-ar fi ajutat niciodată, ci dimpotrivă, i-ar fi bântuit, sâcâindu-i cu propria lor vinovăție. Cordialitatea se prea poate să fi fost, de fapt, mereu un antidot la scârba de sine…

Deodată nu-și mai dă nimeni osteneala să fie drăguț; speranța că asta i-ar obliga pe ceilalți să-și limiteze inițiativele ticăloase e recunoscută de toți ca fiind exact ceea ce este: o himeră. Sub presiunea realității, oamenii sunt siliți să-și revină în simțiri și să distingă, surprinzător de prompt, între speranțe și iluzii. Ajunge, deci, cu depersonalizarea! Urgențele existențiale îndreaptă agende și reconectează oamenii la datele lor irevocabile — prea puține nevinovate, multe abominabile. Ajunge și cu scepticismul! Nu numai măștile, dezinfectanții și rezervele de cordialitate se împuținează, ci și incertitudinile. Nu-ți mai arde să pui totul la îndoială.

Fără complicitatea prefăcuților, relativismul se prăbușește. Nici moartea nu e viață, nici întunericul nu e lumină, iar dacă nu faci lucrurile bine, lucrurile vor sfârși rău. Tot acum remarci, cu stupoare, că binele real nu-ți stă în putere și că, tocmai de aceea, vei sfârși tu însuți rău.

Când speranța moare de moarte bună, iar motorul iluziilor nu mai poate fi ambalat, se întrevede ceva ce pare să semene a ordine. O ordine modestă și sobră, dar cu reperele așezate corect: cu susul în sus și cu josul în jos, cu stânga la stânga și cu dreapta la dreapta. Acum abia răul — hidra prolifică despre care citiserăm la Platon — se impune privirii. Ca s-o stârpești, îți trebuie timp îndelungat, nu mai puțin de-o veșnicie.

Simone Weil nu greșea când spunea că mila, aici, pe pământ, e cu totul absentă. Mila, așadar, nu e de găsit nici în natură și nici la cei care-și dau singuri dreptate. Mila se ia, de bună-seamă, din altă parte. “One cannot combat a satanic force with morality and humanity alone”(13), scria Voegelin, cu revoltătoarea sa intransigență. Iată genul de verdict care, în ciuda caracterului său scandalos, nu se demodează niciodată.

În vremuri pandemice, apelul la milă, responsabilitate, toleranță și moralitate — în calitatea lor de valori închise, adică rupte de sursa lor supranaturală — devine un apel nu doar inutil, ci de-a dreptul ridicol.

Responsabilitatea față de celălalt e o “nebunie”, un risc pe care e plauzibil să ți-l iei doar dacă te știi capabil să înfrunți atât ansamblul amenințător al realului, cât și detaliile sale cele mai spurcate și mai lipsite de carismă, materiile cu ochi tulburi și secreții nazale, relele pe două picioare umplând portbagaje cu conserve și hârtie igienică — lucruri mizerabile care-ți stau sub nas și care-ți paralizează nu doar rațiunea, ci și gândirea magică, câtă vei fi având.

Ai totuși ocazia să afli astăzi că nimeni — dar absolut nimeni! — nu trăiește doar de ochii lumii. Constați că tu însuți trăieși pentru tine însuți și că revendicarea propriei existențe poate lua forma unui act de violență. Mizeria din tine și mizeria din jur hrănește și confirmă cele mai cinice diagnostice. Lumea se declară scârbită de ea însăși. Ordinea care părea că se-ntrevede, se retrage. Un vid nou se-așterne în fața ochilor tăi larg închiși.

NOTE__________

1 Benjanjamin Constant, Libertatea anticilor și libertatea modernilor, ed. Baroque Books & Arts, București, 2019, tr. Miruna Tataru-Cazaban, Cristina Preda, p. 32.

2 Leon Wieseltier, Kaddish, Vintage, NY, 2000, p. 266.

3 Constant, op. cit., p. 36.

4 J. A. Schumpeter, Capitalism, Socialism & Democracy, Routledge, Londra, New York, 2003, prima ed. 1943.

5 H. R. Patapievici, Omul recent, ed. Humanitas, București, 2001, p. 50.

6 Jürgen Habermas, Moral Consciousness and Communicative Action, tr. Christian Lenhart and Shierry Weber Nicholson, MIT Press, Cambridge MA, 1991.

7  După cum arată J. L. Talmon într-un subcapitol intitulat “Apriorism and empiricism” în The Origins of Totalitarian Democracy, Secker & Warburg, vol. 1, 1952, vol. 2, 1960 “If there is no God, and no transcendental sanction, why should men act virtuously? Eighteenth-century philosophy not only accepted the challenge, but turned the accusation against the Church itself. The philosophes felt the challenge so keenly that, as Diderot put it, they regarded it their sacred duty to show not only that their morality was just as good as religious ethics, but much better.”, op. cit., p. 30.

8 Walter Block, Defending the Undefendable, Fox & Wilkes, 2nd ed., 1991, pp. 10, 11.

9 David Riesman with Nathan Glazer & Reuel Denney, The Lonely Crowd, Yale Nota Bene, Yale UP, New Haven & Londra, 2001 (1st ed. 1961).

10 Riesman, op. cit., p. 156.

11 Ibid., p. 194.

12 Ibid., p. 234.

13 Voegelin, The Drama of Humanity and other Miscellaneous Papers 1939-1985, vol. 33 în The Collected Works of Eric Voegelin, University of Missouri Press, Columbia & Londra, 2004, p. 22.

Distribuie acest articol

30 COMENTARII

  1. Am spus.o mereu, când nu mai știu ce e bine și ce e rău mă uit la un western american clasic. Nimic nu e mai limpede când pistolul încărcat e pe masă.

    • Desigur pentru cei cu dubii in privinta a ceea ce e bine sau rau mai au americanii o vorba :

      -Nimic nu e mai convingator decat o vorba buna si un pistol in mana.

    • Păi, hai să vedem contextul ideologic: OMS spune acum că virusul nu se transmite prin aer, fiindcă virușii sunt grei și ”se prăbușesc la podea” :) :) Deci avem polen care ajunge în Antarctica, avem furtuni de nisip din Sahara care ajung în sudul Europei, dar virușii sunt grei și se zvârcolesc în chinuri, ”prăbușiți la podea” :) :)

      • Virusii cad la podea! Singurul care a crezut asta e Donald Trump. Impresia ca ar fi suficient sa interzică intrările asiaticilor și europenilor in SUA o dovedește. Ca urmare, sunt 3 milioane de noi șomeri intr-o săptămână.

        • „Virusii cad la podea! Singurul care a crezut asta e Donald Trump. Impresia ca ar fi suficient sa interzică intrările asiaticilor și europenilor in SUA o dovedește. Ca urmare, sunt 3 milioane de noi șomeri intr-o săptămână.”
          Doamna Alina, ce se intampla cu virusii daca nu cad la podea? Se raspandesc in stratosfera sau raman suspendati indefinit ia o anumita inaltime faforabila existentei lor? Ati criticat actiunea lui Trump drept cauza a somajului de 3 milioane, insinuand ca ar fi fost prostinspirata! Daca asumati ca Trump este prost fiindca nu are renumele lui Leonardo Da Vinci, nu aveti de unde stii ce renume va avea Trump peste 500 de ani! Trump are cativa sfetnici, daca ati auzit de ei, de mare calitate intelectuala.In plus, decizia asta pentru un om de rand ca mine mi se pare logica. Mai bine 10 milioane de someri decat 10 milioane de morti. Daca ganditi diferit este dreptul Dvs insa santeti singura. Trump trebuie sa combata o epidemie cu un potential necunoscut, sa deblocheze o economie care imi dau seama nu ii apreciati dimensiunile si sa demoleze un sistem administrativ vechi si toxic, toate in acelasi timp! Pentru un om care nu este politician insa are bun simt. Si poporul anerican, in imensa majoritate stiu fiindca traesc aici, iubeste asta!

          • @Muceni
            Doamnă /Domnule
            Cu virușii se întâmplă în felul următor: ei nu sunt nici polen nici fire de praf care să fie purtate de vânt pe distanțe mari, fără a suferi modificări. Virușii sunt expectorați rămânând în picăturile mâine de salivă până la evaporarea acestora sau până când mor expuse radiației uv solare. Ar trebui deci ca nelămuririle dumneavoastră să le îndreptați către @Harald, el fiind cel care nu are încredere în afirmațiile OMS.
            Cum același comentator a văzut în comunicatul OMS o intoxicare ideologică, iar Trump e cunoscut mai ales prin faptul că ignoră organizațiile internaționale, am forțat o concluzie, evident eronată, tocmai pentru a sublinia intenția lui @Harald de a eluda adevărul.
            Ca om de rând, așa cum vă considerați dumneavoastră înșivă, constatați cu ușurință complexitatea sarcinilor ce decurg din mandatul actual al președintelui american. Și totuși Trump a negat mult timp pericolul reprezentat de acest virus, rezumându-se la închiderea frontierelor, dar neprofitând de avantajul temporal și experiența prin care au trecut chinezii și europenii. Abia acum a reacționat Trump, dar ca un copil în timpul unui joc video, care simte că a pierdut controlul și redirecționează brusc toate resursele de care dispune. Driftingul s-a transformat în derapaj. Ignorarea permanentă a sustenabilitatii proceselor oferă rezultate spectaculoase pe termen scurt, dar toxicitatea unor astfel de strategii își face tocmai în astfel de situații simțită prezența.
            Nu mă îndoiesc că poporul american iubește principiile și adevărul și tocmai de aceea poate evalua corect și cele bune și cele rele, fiecare punându-le însă în balanță conform priorităților personale. Nimeni nu rămâne însă singur!

            • Daca nu ma insel, SUA au inchis granitele inaintea Europei, ba chiar suspendarea legaturilor cu Europa a provocat niste proteste din partea unor lideri europeni – Macron dar si altii au dat si niste comunicate-n sensul asta. Nici Europa nu a luat masuri drastice de izolare sociala pana cand nu a devenit evident ca fare ele va urma o tragedie. Cand le-a luat s-a dovedit prea tarziu. Eu zic sa nu-l mai demonizati pe Trump, liderii europeni n-au fost cu nimic mai breji. Pe de alta parte, daca nu-l vreti pe Trump reales, nu trebuie sa-i faceti acest mare serviciu, sa-l atacati pentru orice, sa-i gasiti nod in papura. Abia asta o sa-i faca pe nehotarati sa-l voteze.

  2. Libertatea societății contemporane bazate pe pilonii culturii occidentale nu pleacă de la autodeterminism real (Doamne fer’), nici de la asumarea acțiunilor (insul pierde vară din filmul american sau Gigi de la noi nici nu își pun problema asumării, ei au găsit doar un șopron sub care să se bage, nu le pasă al cui este, dacă o ține sau nu, e acolo, e bun, e suficient, Will do. Asta este. Libertatea s-a transformat în acest context în pretext, în ascunzătoare, nu în mecanism în care roțile sunt unse și lucrează împreună, iar oamenii interacționează, unși fiind cu respect. Dovadă că libertatea nu este decât un make believe, o vorbă goală numai bună de folosit în vreun discurs, este faptul că, atunci când lucrurile se troznesc, libertatea este automat înlocuită de sistem represiv. Sistemul, societatea, oamenii așa-zis liberi, în lipsa respectului fără de care libertatea de fapt nu există decât ca pancartă sub care să îți ascunzi neputința, trebuiesc amendați, rânduiți cu armata pe stradă, cu declarații semnate olograf, cu ordonanțe o dată la 2-3 zile și cu parcuri închise. Pentru că ei nu cred în celălalt, nu cred în societate, nu cred punct.

    Omul global a ajuns astăzi să creadă că e liber dacă are acces la internet și poate scrie acolo orice, că e fericit dacă are Netflix și că e conectat dacă poate împărtăși cu contactele din facebook bancuri și poze haioase, știind în detaliu ce a mâncat aseară X, ce tricou și-a comandat online Y, respectiv cum va fi vremea mâine de la 12:00 la 14:00. Cutia aceasta din carton lucios plin de poze tipărite la rezoluție mare este însă goală. Iar zilele acestea de izolare paradoxal nu apropie oamenii, ci adaugă mai mult internet, Netflix, conserve și hârtie igienică în exces între ei. Cu un adaos de suspiciune. Din ce în ce mai multă.

    Textul dumneavoastră arată totuși, aparent contradictoriu – doar aparent însă – că speranța există. Desigur, nu o speranță globală; globalul – sub forma sa de sat global sau cele ce derivă din aceasta – tocmai ce-și dovedește eșecul zilele acestea. În schimb, o speranță cu o doză de mistic – cum altfel ar putea fi speranța (a nu se confunda cu alunecușul dat de asocierea misticismului cu religia)!? Vorba lui Karen Armstrong, misticul, acel element pe care, ignorându-l, individul ajunge să fugă de aproape, dar și, implicit, de sine, catalogând tot ce este diferit materialului și excitării (pentru că bucurie nu poate fi) dată de acesta drept faut pas.

    Mulțumesc frumos și nu de conveniență.

  3. „Despre colapsul valorilor civice”

    Cu scuze pentru exprimarea colocviaă, aș zice că-i mare „jmekerie” cu valorile astea civice… Până când îți asumi riscul să le pui la îndoială și încerci să le verifici.

    … Cum spuneam în comentariul meu la articolului d-lui Liviu Papadima, din 27 martie, publicat în spațiul acestei platforme. Pentru că, dacă ajungi să le pui la încercare, ajungi invariabil în situația descrisă de José Saramago în al său „Eseu despre orbire”. Iar asta, dincolo de poveștile despre morală, se petrece în mod cât se poate de natural.

  4. „Iluzie e, deci, pentru un liberal autentic, să creadă că poate, că vrea, că știe etc. Numai că asupra liberalului planează o altă iluzie: iluzia de a crede că din acest puțin poate face mult doar pentru că e harnic și descurcăreț și… pe cont propriu.”

    indraznesc sa ma iluzionez ca pentru un liberal autentic reperul valoric e dreptul la alternativa in campul relativist al libertatii, care devine tot mai grea cu cat alternativele tind spre infinit, pana la libertatea absoluta de pe o insula sau planeta pustie, in care infinitul relativist se transforma matematic in nimicul absolut.

    multumesc pentru libertatea de a ma autoservi cu ceea ce mi-a convenit :)

  5. Irony or panic?
    Voi decideti…

    In Italia azi mortalitate de 10,56% si 9136 decedati
    In Germania azi mortalitate de 0,67% si 325 decedati i
    In Romania azi mortalitatea a ajuns la 2,16% si 40 decedati

    Pe plan mondial mortalitatea este de cca 4,56% adica 27000 decedati la cca 592000 pozitivi.

    • Statistic vorbind, mortalitatea raportata la nasteri e de 100%, oricine se naste moare. Orice raportare a mortalitatii la vindecati, total infectati, persoane cu ochii albastrii, sau persoane cu copii in brate e o privire subiectiva.
      Poate, cindva, s-ar putea face o statistica a reducerii sperantei de viata la nastere, ca urmare a virusului. Dar e muult prea devreme pt asa ceva. Asa ca raminem la pozitia paharuui pe jumatate, e jumategol sau jumateplin!?

      Reducerea masiva a activitatii a redus masiv accidentele de avion, de auto, sexuale…

  6. Omul e „mai animal” decat animalele, este „corona” evolutiei ! cel putin asa crede si uita ca face parte ca si virusul, din natura care il inconjoara si nu are nici cea mai mica sansa in fata ei cu toate valorile, virtutile si ce si-o mai fi creat, intrega lume cladita de el fiind una virtuala, in cea reala traind doar oamenii cu zeci chiar sute de mii de ani in urma.

    • @Ursul Bruno
      Alain Finkielkraut atacă în mod vehement în Frankfurter Allgemeine Zeitung din 1 Aprilie pe vorbăreții Sloterdijk și Agamben. Alain Finkielkraut spune că viața unui om bătrân e la fel de valoroasă ca a oricărei om în floarea vieții. Nu trebuie să uităm faptul că incertitudinea e o parte a existentei omenești. Să ne imaginam numai o secundă de groază: intelectualii „atotstiutori” iau locul celor din guverne. Noi rămânem o civilizație și nihilismul contemporan nu va triumfa definitiv dacă păstram principiul: viața unui om batrân e la fel de valoroasă ca a oricarei om în floarea vieții.

      In Bergamo/ Italia s-au adus în spitale mai mulți pacienti infectați cu sars- cov -2 decât erau locuri pentru tratament intensiv cu aparat de respirat. Nu era loc pentru toți. Batrânii, cei peste 80 de ani au rămas fără tratament. Vorbe și fapte? Etica?

      ( Alain Finkilekraut: „…„Das Leben eines Greises ist so viel wert wie jenes eines Menschen im Vollbesitz seiner Kräfte. Solange wir dieses Prinzip hochhalten, hat der zeitgenössische Nihilismus nicht endgültig triumphiert, und wir bleiben eine Zivilisation.“
      Aber man darf nie vergessen, dass die Ungewissheit Teil der menschlichen Existenz und das Leben tragisch ist. Genau dieses Vergessen manifestiert sich in den ungerechten Attacken. Man stelle sich eine Schrecksekunde lang vor, die allwissenden Intellektuellen würden an die Stelle der Regierenden treten: Dann hätten wir zusätzlich zum Albtraum der Epidemie das Grauen schlechthin.“
      Auch Finkielkraut beruft sich auf Hannah Arendt. „Die Barbarei der modernen Welt“ ist ein Leitmotiv seiner kulturkritischen Philosophie. In einem epochalen Essay analysierte er vor dreißig Jahren „Die Niederlage des Denkens“. Mit Sloterdijk und Agamben habe es aufs Neue kapituliert: „Heute ist man versucht, für alles eine Erklärung zu haben. Und wenn man sie nicht zur Hand hat, braucht man eben einen Feind. Am besten einen Verräter.“
      Wie Sloterdijk hat Finkielkraut das zwanzigste Jahrhundert im Visier: „Es hat uns gelehrt, dass die Dummheit nicht das Gegenteil der Intelligenz ist. Es gibt eine Dummheit der Intelligenz und die Dummheit der Intellektuellen, die in Systemen denken. Bei allem, was dem Menschen geschieht, hat der Mensch stets seine Hand im Spiel. Wir sind nicht nur ein Spielball und ein Produkt der Strukturen. Nichts kann sich der Geschichte entziehen, die ihr Urteil fällen wird.“

      Wir bleiben eine Zivilisation: Der französische Philosoph Alain Finkielkraut geht mit Äußerungen von Giorgio Agamben und Peter Sloterdijk zur Corona-Krise hart ins Gericht.
      Auch Alain Finkielkraut hat im Ausnahmezustand in Paris „Die Pest“ wiedergelesen: „Camus beschreibt den Krieg als Epidemie. Heute bekämpft Macron das Coronavirus mit den Idiomen der Kriegsrhetorik.“ Für Finkielkraut handelt es sich um ein Ereignis, „wie wir es bisher nicht kannten und das unvorhersehbar war“. Deshalb seien „voreilige Schlussfolgerungen“ unmöglich. Er lobt die Staatschefs, die den „Primat der Politik“ von der Wirtschaft zurückerobert haben.
      Keinerlei Verständnis hat Finkielkraut für die „hasserfüllte“ Kritik der Intellektuellen an den Regierungen, „denen sie vorwerfen, entweder zu spät gehandelt zu haben oder mit übertriebenen Maßnahmen zu reagieren“. Der französische Philosoph Robert-Walter Redeker macht Macron für Tote verantwortlich, die sich am 15. März in den Wahllokalen angesteckt hätten. Giorgio Agamben und Peter Sloterdijk unterstellen ihm, eine banale Grippe zur Epidemie hochzuspielen und die totale Überwachung durch den Staat durchsetzen zu wollen.
      Diktatur der Biopolitik
      Mit Entsetzen las Finkielkraut ein Interview, das Sloterdijk dem Nachrichtenmagazin „Le Point“ gewährte. Der deutsche Philosoph empfiehlt darin, „Die Pest“ zu vergessen und besser Boccaccios „Decamerone“ zu lesen. Macron rät er zu einer „pazifistischen Rhetorik“: „Manchmal führt man den falschen Krieg. Der Kampf gegen ein Virus hat nichts mit einer militärischen Mobilmachung zu tun.“ Sloterdijk weiter: „Die Pest hat den Aufstieg Europas nicht verhindert, und das tausendmal harmlosere Coronavirus wird jenen Chinas nicht stoppen.“
      Unter Bezug auf Boccaccio skizziert Sloterdijk im besten Jargon der Postmoderne eine neue Wissenschaft, die „Labyrinthologie“. Die Medizin macht er zum Komplizen einer totalitären Politik, die gerade den totalen modernen Sicherheitsstaat begründet: „Die Gespenster der wiedergefundenen Ordnung kehren zurück“ – das können im französischen Kontext nur Vichy und Pétains Faschismus sein. Finkielkraut bringt Sloterdijks Wahngebilde als „Foucaults Diktatur der Biopolitik“ auf den Punkt. „Zynisch“ nennt er dessen Kritik an der Schließung der Schulen, die der autokratische „Souverän“ im Sinne seines Gesellschaftsprojekts durchgesetzt habe: „Kinder mögen ungefährdet sein, aber sie übertragen die Krankheit“, hält Finkielkraut dagegen…. „…).

      Alain Finkielkraut a citit „Ciuma” de Albert Camus (am citit „Exilul Elenei” 1977 în limba română) și se referă acum la „Barbaria lumii moderne” de Hannah Arendt. Alain Finkielkraut laudă politicienii care au restabilit acum în criza virusului sars-cov-2 „primatul politicii” înainte de „primatul economiei”. L-am văzut pe Alain Finkielkraut la arte TV de mai multe ori.

      • Da, dar relativitatea chestiunii ramane, atunci cand ai un ventilator si mai multi pacienti au nevoie de el, ce alegi? Spun ce alegi pentru ca poti sa demisionezi si sa refuzi sa faci parte din jocul asta imoral sau poti alege un pacient in functie de ce iti spune mintea (nu constiinta, mintea). Asta da libertate, esti perfect liber atat vreme cat nu alegi nimic, atata vreme cat contemplezi posibilitatile de pe margine. Dar chiar esti liber daca nu faci nimic? Este libertate daca te limitezi sa privesti de pe margine sau libertatea iti impune sa te manifesti, alegand ceva? Evident, dupa ce alegi una nu mai esti liber pentru ca au disparut celelalte optiuni. Mi-aduc aminte de ceva ce am citit odata, nu stiu daca era adevar sau fictiune. Zice-se ca in timpul WWII un ofiter de la Gestapo s-ar fi adresat unei mame careia i-ar fi luat ostatici ambii copii, spunandu-i sa aleaga pe care dintre ei sa-l trimita in fata plutonului de executie. Daca refuza sa aleaga, o sa-i execute pe amandoi. E o drama, ca medic, sa trebuiasca sa alegi intre pacientii tai, dar daca refuzi sa alegi, nu faci decat sa-i condamni pe toti la moarte, nu-i asa?

  7. Coronavirusul plutea in aer , sau în eter , intelectualii de geniu l-au prevăzut , i-au intrevăzut cilii si coada , acum se calcă in picioare , sau in eseuri ´din vremea Virusului´. Face ravagii in Intelighenție : P. Bruckner , Sloterdijk ( evocîndu-l de la extrema cealaltă pe Schmitt ) , Zizek scriind repede o nouă carte aiurită , Foucault pesemne că jubilează , in caznele extatice din Tartar . Virusul ăsta e elitist , de societate și decadent : #meetoocorona : Tom Hanks , specialistul nr. 1 in roluri de Oscar , baschetbaliști , fotbaliști de geniu și alții care îsi fac cumpărăturile prin malluri , prințul Charles , sirena Greta , ba chiar și un conservator robust , ´cu simptome ușoare´ , ca B. Johnson , la asemenea densitate virală ar trebui să reevaluăm complet teoriile conspirației : o co-conspirație ruso-chinezo-americană ! Madonna etalîndu-și lasciv formele mature , rugîndu-se în baie la Noul Coronavirus, psihologi , psihanaliști , motivaționaliști , inspiraționaliști si alți măscărici , blogerul Selly , astroloaga Minerva , progresiști , conservatori ex-coronasceptici , anarhiști , populiști și regaliști , fiecare are un mesaj , într-o euforie cu adevarat febrilă , aplauze , mandoline , efervescență umanitară , lacrimi de compasiune pt. Planetă , mîine sau poimîine , îi promitem lui Isus și lui Buddha , vom fi cu toții mai buni , mai uniți și mai contopiți .
    Iată un fragment de estetică perversă a ororii, de la un mare expert in tanatologie , de pe vremea altor molime naturale și omenești :
    … moartea stupidă şi burgheză, moartea prin boală sau bătrâneţe. Dar moartea noastră, a tinereţii de astăzi, va fi cu totul alta . Noi vom muri cu toţii, milioane de tineri, vom muri strânşi unul într-altul, şi nimeni nu se va mai simţi singur în acel ceas… Tu nu observi ce frumos se pregăteşte tinerimea, în toate ţările, de moarte? Ce sunt miliţiile şi batalioanele de asalt, legiunile şi armatele lumii de astăzi, decât mase tinereşti strâns legate între ele, legate mai ales prin destinul care le aşteaptă, moartea laolaltă? … Într-un război, într-o revoluţie, vor muri numai tineri, şi vor muri atât de mulţi deodată, încât nici nu vor simţi că mor cu adevărat… Astăzi, tinerii, care cresc împreună, care se simt legaţi şi prin suferinţe, dar şi prin destinul lor comun, nu vor mai avea nevoie de ajutor în ceasul morţii; vor muri mulţi, atât de mulţi încât va exista o singură moarte: moartea colectivă.( ´Huliganii´)
    ´

  8. O gura de aer proaspat in marea nebunie postmodernista. O societate poate inflori cu adevarat doar dupa ce reuseste sa depaseasca paradigma nihilista, parca asa zicea Nietzsche. Ei bine, realitatea oricat de sobra se pare ca e de ajutor la asta.

  9. Felicitari pentru analizele actuale si pertinente!, dar n-ar fi mai bine sa invesmantati barocul expunerii in purpura conciziei?
    In toate spor si de Sus ocrotire si ajutor!

  10. Sa o spun asa pe scurt: „sa nu judeci”, sau „libertatea mea incepe unde se terimina a ta” – niste sloganuri care, ca orice slogan, da doar iluzia unui adevar absolut si aplicabil cu ochii inchisi, in general pentru oamenii cu gandire reflexiva limitata.

    Da, cand eram mai putini pe lumea asta, fiecare pe cate un deal, puteam sa traim asa, fiecare cu a ma-sii. Nu ne vedeam si mai ales nu stiam unul de altul. Dar azi, si mai ales in vremurile astea de pandemie, vedem ca pana si cele mai simple libertati ale mele ii pot „atinge” pe altii. Fumez ? Pai te deranjez, acum e „common sense”, dar acum cativa ani nu era. Merg cu masina ? Sun convins ca cei cu trotineta ma considera un ghiolban din cauza caruia ei resipra noxe, de multe au dreptate, de alte ori insa judeca fara sa se gandeasca de ce poate sunt obligat sa iau masina. Si lista poate continua, repet, orice fac eu, poate fi problema celuilalt.
    Cu cat vom fi mai aglomerati, cu atat libertatile noastre individuale se vor reduce in favoarea celor comunitare.

    In alta ordine de idei: Era o intrebare undeva pe un forum: sunt veganii narcisisti? Pai depinde ce ii mana in lupta: daca isi vad de salata lor si mananca sanatos is se bucura de asta, sunt OK, zic eu. Daca in schimb numai despre asta vorbesc, incearca sa ii faca pe ceilalti sa se indoieasca de alegerile lor, sa ii converteasca pe toti cei in jur, intrevad niste probleme. Daca mai rau, ii considera in sinea lor pe mancatorii de carne niste criminali, atunci problemele sunt clare, si nu mici…

    Da, eu tind sa nu judec ce nu ma atinge vizibil si direct, cu rezervele exprimate mai sus, in extremis orice lucru, care tine chiar de intimitatea celuilalt, poate fi privit ca o incalcare a drepturilor celorlalti. Dar e doar o chestiune de extremism, de multe ori.

    Insa, atunci cand omul sa zicem ca „trece pe rosu”, motivand ulterior ca „e parerea mea si trebuie sa mi-o respecti”, atunci, o, da, judec. Nu sunt obligat sa ii respect pe cei care nu au niciun argument, nicio empatie si care nu vor sa asculte. Si chiar cred ca nu trebuie ascultati.

  11. „You were at liberty to escape truth and you did”
    Stia cineva care este adevarul in contextul pandemiei? Nu stia nimeni, erau doar supozitii.
    Stie cineva care este Adevarul?

    • @Elena – adevarul are multe fatete, nu le stie nimeni pe toate. Dar minciunile sfruntate sunt destul de usor de detectat, iar faptul ca se apeleaza la ele demonstreaza (si) o agenda ideologica.

      Cutremurul din 1977 a fost real, nu l-a inventat Ceausescu. Dar l-a folosit ca pretext pentru a demola cartiere intregi din diverse orase. Astfel incat dupa 1980 a aparut o intreaga generatie de zombies pentru care trecutul nu mai reprezenta nimic, pentru ei adevarul erau doar blocurile lui Ceausescu. Taranii adusi la oras, precum si copiii lor, au configurat Romania asa cum e azi, „securisti pe care satul nu putea sa-i mai incapa” :) Cam tot asta e povestea si cu virusul tau, e doar un bun pretext pentru o noua etapa de inginerie sociala.

  12. Este trist că trăim cu toții într-o mizerie de societate umană (mă refer la organizarea societății, raportandu-ne, evident, la aspectele negative, căci frumusețea pălește în prezența grotescului, la fel cum nu-ți faci botox în buze când ai cangrenă la picior), deși există așa de mulți intelectuali printre noi care ar putea îmbunătăți lumea. Atâta înțelepciune irosită. Prostul se adaptează vieții și suportă ce i se dă, însă intelectualul trebuie să-l salveze și pe prost datorită moralității sau necesității, întrucât lumea ar fi mai tristă și mai grea fără gloată. Cum ar fi un rege fără țară și popor, un tiran fără asupriți sau un zeu fără supuși care să-l venereze? Cred că înțelepții le datorează proștilor puțină recunoștință. Teoretic, înțelepții ar trebui să implementeze soluții pentru îmbunătățirea societății umane pentru a trăi în armonie, însă până acum nu s-a afirmat niciunul, nicio idee, propunere. soluție, nimic de anvergură.
    Și cum nu este niciodată îndeajuns, există intelectuali transformați în scursuri de oameni, o patologie specifică ce mutilează gândirea unor intelectuali de seamă, facându-i să emită critici asupra castei inferioare, chipurile inadaptații societății, cei cu răutatea, lenea sau prostia genetică; o ipocrizie paradoxală a intelectualului, ca și cum ar fi scârbit de propriile mebre, ca și cum inima nu ar mai distribui sânge la unele organele considerate fără importanță deosebită.

  13. Nu stiu de ce si articolul de fond cat si unele din contributiile aduse prin discutiile libere mi-au amintit de o propozitie de a lui Camus, mai ales ca „Ciuma” este azi readusa pe tapet, propozitie in care unul din personaje, respectiv Tarrou, este descris ca unul care „mai demult, când se conformase: doctrinelor care autorizau suferința altora în scopuri înalte, era si el purtător al ciumei, chiar dacă i se împotrivea”. Si plecand de la aceasta mi-am adus aminte o sustinere foarte veche de a mea si pe care am mediatizat-o in virtual de cate ori am avut ocazia si acum fiind unul care face parte din categoia celor aflati la risc in cadrul acestei epidemii ciudate imi permit sa o repet cu mai putina modestie, ocazie cu care poate voi afla de la cineva mai citit decat mine ca nu este doar creatia mea.
    Asadar in anii 80 citind un dialog platonician si mergand si pe urmele unui Machiavelli mi-am reamintit sentinta sa aceea despre care afirm de atunci ca a adus un mare rau civilizatiei occidentale si pe care saracul Machiavelli nici macar nu a pronunat-o ca atare, eu nereusind sa aflu cine a formalizat-o in mod clar sub dictonul cunoscut azi cum ca
    „SCOPUL SCUZA MIJLOACELE”
    interpretata ca scopul scuzand orice mijloc .
    Asadar eu am spus si scris ca ea trebuie interpretata, trebuie citita numai ca spunand ca :
    SCOPUL NU SCUZA ORICE MIJLOC
    Mentionez ca zilele astea am realizat ca mult inaintea mea Camus a exprimat aproape aceasi idee in propozitia mai sus citata.

    PS Ramane o problema deschisa: nivelul acelui orice mijloc si acela eu cred ca este dat de propria constiinta in fata lui Dumnezeu dar si de o lege morala bine facuta ca sa-l parafrazez pe Kant.

  14. Un scenariu science fiction care poate descrie cat de cat starea psihica a noastra a tuturor in aceste vremuri de pandemie:

    Asadar sa va spun o poveste ca sa intelegem mai bine ce este cu acest virus si cu influenta lui asupra psihicului uman O sa fie o analogie pe care cred ca toti care conduc un automobil dar si ceilatti o pot intelege , despre un virus al soferilor si in acelasi timp un soi de ruleta ruseasca.

    Asadar voi incerca acum sa fac o analogie care sa ne faca sa intelegem grozavia acestei boli, care, asa este, deocamdata statistic nu omoara cat omoara multe alte boli dar omoara in afara sistemului acceptat de noi si cu care din pacate suntem si obisnuiti
    Adica toti care avem masina cand ne urcam la volan desi se moare inca in accidentele de automobil (alea dinaintea epidemiei ca acum se merge cu 70% mai putin si probabil ca au scazut si accidentele la fel) acceptam acest risc matematic sperand ca noi prin grija, atentie si sofaj corect nu o sa intram in statistca deceselor din accidente auto. Dar sa spunem ca intrun science fiction, ca o molima cumplita cuprinde planeta si ataca doar soferii de automobile doar cand se urca la volan si pornesc motorul astfel ca oricare aleator siin mod brusc poate sa-si schimbe directia de mers si sa se duca cu o viteza mortala sau aproape intrun stalp, zid sau copac. Nimeni nu e ferit ,orcui i se poate intmpla si s-a si intamplat exact dupa modelul victimelor covidului, exact la fel ca numar distributiein timp localizare etc Credeti ca ar mai avea curaj sa sofeze cineva desi statistica i-ar spune ca riscul este mai mic decat atunci cand ininte se urca el la volan?
    Asta este acest Covid si se adauga si aglomerarea de morti intr-o zona restransa care ar corespunde in metafora mea cu sute de accidente mortale in Suceava, in Bucuresti in orasele italiene lovite etc. Deci pana nu stim de ce inebunim aleator la volan, nu putem sa ne continuam viata asa cum si acum cu Covid suntem in aceasta situatie.
    Oare exemplul meu este prea fantasmagoric si vi se pare ca nu modeleaza aceasta realitate a Covid?

    • mai putin fantasmagoric ar fi sa se anuleze codul rutier si sa se desfiinteze toate sistemele de semnalizare rutiera; eventual in prima faza sa fie toate semafoarele pe verde;
      iar pericolul nu se rezuma doar la deces;

  15. E o placere sa va descopăr și sa va citesc. Nu știu cine sunteți, ce formație aveți, câti ani aveți. Ma bucur doar ca exista acest fel de a scrie azi, în România.

Lasă un răspuns la Gigel Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

Antifragil

de

Nassim Nicholas Taleb

recomandată de contributors.ro

 

Top articole

Datele lipsă în monitorizarea epidemiei: internările la ATI pe județ pe zi

Pacienți covid-19 în ATI în România (sursa: graphs.ro) Numărul...

Tăcerea manualului nu înseamnă și tăcerea profesorului. Un răspuns lui Selly

Nu manualul sau catalogul te fac profesor, ci faptul că vezi în cei din...

Jurnalism în cheia „clarității morale”

Jurnalismul nu poate fi niciodată matematic obiectiv, însă el ar trebui măcar să fie, cel puțin în teorie,...

România erorii umane

I. București, România, 9 iulie 2019 În iulie anul trecut, un avion Tarom a suferit...

Franța vs. Turcia sau de ce nu încap două săbii strategice în teaca Mării Mediterane

Că nu există deloc simpatie între Paris și Ankara se știe nu de azi de ieri, ci...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)