Ideea că simpla orientare politică, de stânga sau de dreapta, este un factor de progres sau regres a avut și are o atracție specială pentru români. Poate pentru că multă vreme nu a existat opțiune politică reală, iar opțiunea impusă s-a dovedit dezastruoasă. Istoria recentă influențează puternic atitudinile și valorile unei comunități; pentru noi, istoria recentă a rămas în bună măsură istoria unui enorm experiment al stângii totalitare, ale cărui rezultate le trăim azi. „Omul nou” nu a rămas un proiect de laborator; el a fost creat și multiplicat în milioane de exemplare. Dezrădăcinat, fără convingeri proprii, oportunist și grobian, el populează încă, în bună măsură, parlamentul, presa și afecerile.
Pentru mulți români, totalitarismul bolșevic a compromis ideea că stânga politică în ansamblu ar avea ceva bun de oferit. Mai mult, extrema stângă e adesea considerată reprezentativă pentru esența stângii; ca atare, mișcările social-democrate sau socialiste sunt privite cu suspiciune și „demascate” drept cripto-comuniste sau (cel puțin) inacceptabil de tolerante față de facțiunile extremiste. (Notă: nu neg că unele mișcări de stânga chiar sunt cripto-comuniste. Eu mă refer însă la un anumit tip de evaluare globală a stângii, inclusiv a celei occidentale). Atitudinea față de extrema dreaptă e mult mai ambiguă. În pofida derapajelor și exceselor din perioada interbelică, extrema dreaptă nu a devenit obiectul unei traume sociale transportate în prezent. Dimpotrivă, figurile sale marcante au căpătat o aură de martiri, datorită modului în care au fost (mal)tratați de puterea instalată în 1946. Perfect explicabilă în contextul tragediei lor personale, această aură a fost extinsă și asupra ideilor lor. Raportarea la extrema dreaptă continuă să fie marcată de acest sindrom al martiriului purificator, care face imposibilă o discuție argumentată și detașată. Or, ideile nu pot fi salvate prin destinul dramatic al susținătorilor lor; o idee criminală rămâne criminală oricine ar promova-o – un politician, un lider exaltat sau un poet. Și rămâne criminală indiferent de poziționarea doctrinară a acestuia.
Nu vreau să spun că reticența multor români față de stânga ex-comunistă e nejustificată. De asemenea, nu vreau să spun că ascendența clară a unui discurs de dreapta în România post-comunistă e în sine problematică. (Mă refer la predominanța unui discurs de dreapta în rândul „intelectualilor publici”, nu neapărat în plan politic.) Problema nu rezidă în poziționarea doctrinară, ci în faptul că luăm prea în serios acești termeni (stânga / dreapta) și tindem să ignorăm contextul în care ei trebuie evaluați. Tindem să uităm că acești termeni nu denotă esențe fixe, imuabile: nu există o „esență” a dreptei politice care să constituie nucleul tuturor mișcărilor de dreapta. Există, în schimb, contexte în care unele mișcări (mai bine zis, idei, valori, atitudini și acțiuni atașate acestor mișcări) au fost caracterizate ca fiind „de stânga” sau „de dreapta”. Judecata noastră cu privire la modul în care trebuie trasată această distincție a evoluat în timp și va continua să evolueze. (De exemplu, primele partide liberale – în tradiția liberalismului clasic – nu erau situate la dreapta, ci la stânga. Poziționarea lor trebuie situată în context: la sfârșitul sec. al XIX-lea sau în primele 2-3 decenii ale sec. XX, ele nu se opuneau socialismului, ci conservatorismului catolic).
Discursul public autohton pare, uneori, să transforme aceste distincții doctrinare într-un soi de metafizică politică sui generis. Există un dublu pericol aici.
În primul rând, acest tip de discurs rămâne de multe ori blocat într-o evaluare maniheistă, rudimentară. Tendința dominantă e de transformare a unei caracterizări graduale și multicriteriale într-o distincție netă, lipsită de nuanțe. De multe ori, pasul următor e opțiunea fermă pentru unul dintre termeni (și implicit respingerea netă a celuilalt): o opțiune „existențială”, nu una pragmatică și contextuală. Proiectarea opțiunilor doctrinare în planul „esențelor metafizice” presupune absolutizarea lor, considerarea lor în afara unui context determinat.
În al doilea rând, o astfel de evaluare tinde să scape din vedere substanța argumentelor, acordând o atenție excesivă cadrului în care se desfășoară jocul politic. La nivel general, confruntarea politică are în vedere meritele unor proiecte politice alternative în vederea rezolvării unor probleme clar delimitate. Aceste merite trebuie argumentate. Faptul că proiectele pot fi caracterizate ca fiind „de stânga” sau „de dreapta” este secundar și derivat. Nu poți justifica un proiect politic prin simpla sa poziționare doctrinară. Nu poți salva o idee proastă (sau promova o idee bună) refugiindu-te în spatele unei etichete. Și încă ceva: delimitările doctrinare nu implică evaluări morale. Nu ajunge să declari că X cochetează cu stânga/dreapta pentru a pretinde că ai stabilit care-i caracterul acestui individ (în virtutea unor valori morale atașate cu necesitate – nu-i așa? – propriei poziționări doctrinare).
Sigur, delimitarea stânga/dreapta oferă un mijloc facil de departajare – dar și de grupare – a unor trăsături: stânga e preponderent colectivistă și egalitară, dreapta preponderent individualistă și meritocratică etc. Aceste delimitări sunt bazate de la bun început pe simplificări majore; ele nu pretind să ofere o listă exhaustivă de criterii de delimitare cu aplicabilitate generală. Sunt multe cazuri care nu pot fi acoperite pe baza lor, după cum sunt multe cazuri în care unele criterii nu se aplică, sau se aplică parțial. Cu toate acestea, ele ne ajută să facem presupuneri – de multe ori întemeiate – cu privire la opiniile, atitudinile și chiar profilul comportamental al unei persoane. Însă nu trebuie uitat că ele reprezintă, în ultimă instanță, niște convenții, niște artefacte teoretice convenabile, care ne ajută să explicăm și uneori să facem predicții. Utilitatea lor este pur instrumentală – ele nu creează, prin ele însele, o realitate socială care să funcționeze conform propriilor noastre convenții.
Dincolo de toate acestea, absolutizarea delimitărilor doctrinare tinde să proiecteze discuția în plan ideologic. Refugiul în ideologie a fost dintotdeauna reacția naturală a celor prea îndoctrinați pentru a putea concepe alternative sau a celor incapabili să-și susțină propria poziție cu argumente. Cu alte cuvinte, refugiul fanaticilor și al ignoranților oportuniști. Și ce fel de opțiune e asta?
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Oooo, incercati sa convingeti atotstiutorii nostri analisti politici despre secundaritatea ideologiei… e plin chiar si aici pe contributors de pareri „toata stanga e paguboasa” si „toata dreapta e naiva”. Probabil vrand-nevrand atitudinea principalelor media s-a intiparit definitiv in mintile noastre: „daca nu dai cu pumnu-n masa nu ai dreptate”. Pacat ca respectivii comentatori nu-si realizeaza propriul ridicol, caci altfel printre randuri mai gasesti si argumente de calitate de la care s-ar putea porni dezbaterile adevarate atat de necesare in societatea noastra (civila sau politica).
…nu mi se pare normal ca multe dintre comentarii sa fie deasupra nivelului articolelor, ar trebui sa fie invers… dar cine suntem noi sa-i criticam pe analisti?
Nu oricine poate sa ajunga analist politic in tara asta, asa cum nu oricine poate sa ajunga politician in tara asta, asa cum nu oricine poate sa ajunga mare om de afaceri, asa cum nu oricine poate sa ajunga solist de muzica usoara sau prezentator TV sau purtator de cuvant. Asa cum nu oricine poate sa vanda tigari in piata :) Doar cei chemati si alesi … pe spranceana :D
NU, nu „toata stanga e paguboasa” doar ca doar ca aplicarea principiilor de stanga la o tara care a pornit de la stanga (extrema), la o tara subdezvoltata, la o tara in care motoarele economiei abia daca se aud, la o tara in care populatia e obisnuita sa fie (prost) asistata social e intr-adevar paguboasa. Doar daca nu cumva vrem sa alegem sa ne conduca stanga doar-doar o aplica principii de dreapta :) Dar asta mi se pare chiar absurd :D
Stati linistit, sunt convins ca nu riscam ca stanga sa aplice principii de dreapta. Nici dreapta de stanga. Si in general, cu actuala clasa politica nu riscam DELOC sa vedem principii politice la lucru.
Inainte de WW1 stinga europeana dispunea realmente de oameni valorosi – culti, energici si pragmatici. Citeva exemple la gramada: Jean Jaures, August Bebel, Ramsay MacDonald, ba chiar si mult diabolizatul Christian Rakovsky (care ulterior a platit FOARTE scump afilierea sa la revolutia bolsevica). Pina si Trotzki parea cit de cit rezonabil in acele vremuri. Comunistii a outrance, adeptii inflexibili ai revolutiei pustiitoare, erau clasati drept anarhisti si nici nu se dovedeau capabili a forma vreo organizatie coerenta.
Lenin, cu mica lui gasca, era un caz aparte de teribila violenta potentiala, insa foarte bine strunita in vederea unor scopuri viitoare. Dupa cum stim metoda a dat rezultate „excelente”. La nivel european nu aveau nici o influenta (nici macar in Rusia). De fapt nu depaseau nivelul unei secte.
A venit MRSO (Marea Revolutie Socialista din Octombrie) care a incurcat treburile infiorator: pe unii i-a radicalizat pina la sinucidere (Trotzki, Rakovsky), pe altii i-a plasat intr-un statut subred si incert (d.p.d.v. ideologic) – social-democratia germana. In acea faza bolsevico-comunistii ii urau de moarte fiindca ocupau centrul-stinga unde le-ar fi placut si lor sa se joace.
Mult mai tirziu – dupa WW2 – Moscova a recuperat stinga infiltrind-o (vezi CELEBRUL caz al lui Willy Brandt) sau folosind-o pe post de „idiot utili” (vezi colosala campanie impotriva razboiului din Vietnam si a rachetelor Pershing din anii ’80).
Cum toate filierele fostului KGB (actual FSB) au ramas in picioare, stinga occidentala actuala apare drept suspecta oricarei persoane avizate (care mai stie ceva istorie). Vezi nationalizarile lui Francois Mitterand sau „convertirea” lui Daniel Cohn-Bendit la ecologism. Apropo, nici macar „verzii” nu au scapat capacitarii de catre „agenturili” sus-numite. Cite proteste „indrazneste” sa faca Greenpeace in Rusia ?
Asadar CUM puteau scapa social-democratii, plus alti stingisti, de manipulare ? Nu neg ca printre ei se gasesc destule personaje oneste, INSA NU E SUFICIENT. Si Christian Rakovsky, cu toata experienta si cultura lui, a fost onest, dar a facut mult rau (cel putin Romaniei) sfirsind pina la urma cu un glont in ceafa. Pe „political corectzii” de astazi nici macar un asemenea sfarsit nu-i ameninta.
Excelenta interventie. Era cazul, dupa bascalia in toata regula de zilele trecute a lui Fumurescu :)
Excelenta, intr-adevar!
Conduce la aceeasi concluzie la care se ajunge si citind articolul lui Alin Fumurescu, chiar daca acesta si-a axat interventia doar pe aceasta singura observatie:
„Refugiul în ideologie a fost dintotdeauna reacția naturală a celor prea îndoctrinați pentru a putea concepe alternative sau a celor incapabili să-și susțină propria poziție cu argumente. Cu alte cuvinte, refugiul fanaticilor și al ignoranților oportuniști.”
Probabil tonul bascalios fuse dat de diferendul continuu pe care dumnealui il are cu cei de la ILD, un raspuns lui costin, care ii scrisese astfel: „cit timp vei mai scrie prostii pe contributors, voxpublica sau pe alta platforma publica cu expunere, vei mai auzi probabil de noi, si stii de ce? pentru ca articolele tale, prin minciunile, deformarile, simpatiile stingist extremiste, fatarnicia si cinismul lor, eu le consider ca fiind o contributie negativa care trebuie sanctionata.”
Pai, asta e singurul text scris asa de Fumurescu? Ce e particular de data asta e ca pur si simplu a facut-o lata. Si ca si cum n-ar fi destul, se mai si fuduleste. Nu, incercati sa scuzati asa un minor, eventual un debutant, nu pe cineva care scrie de nu stiu cand.
Intre noi, intre textul lui Alin si cel al lui Bogdan pur si simplu nu exista comparatie. N-avem ce discuta aici
a se citi Florin in loc de Bogdan, scuze
Sunteti un om intelept, domnule. Bun si util text!
Cine v-a suparat asa de tare d-le?
Daca cititi articolul cu o minima buna credinta, o sa vedeti ca nu are de-a face cu ‘secundaritatea ideologiei’ (?!) si nici cu restul comentariului dvs.
Foarte binevenita interventie, D-le Popa. Conextualizaea ar trebui sa fie un reflex de gindire mult mai la indemina vorbitorilor din spatiul public si politic. De ce oare un lucru spontan in viata de zi cu zi, devine asa de anevoios in dezbaterea ideolgoic-politica?
Din pacate, chiar singurele noastre tinere sperante precum Dl.Ungureanu sau Dl Neamtu folsoesc etichete doctrinare care par importuri neconvingatoare si neadecvate. De pilda, cum poti defila cu doctrina pietei libere de influenta statulu, cind criza de acum e exact rezultatul politicilor aferente acestei pozitii doctrinare. In fapt a falimnentat mai degraba doctrina capitalismului neoliberal, degraba decit doctrina statului social (aceasta din urma sugerata aseara la B1 Tv de Dl.Ungureanu.)
Inteleg ca pledati pentru intelegerea si definirea nevoilor si deziderator societaii romanesti in forma unui proiect pre-doctrinar? a-doctrinar?
a.b.
Va multumesc.
Nu atat a-doctrinar, cat trans-ideologic. E ciudat sa vezi cate persoane iau de buna premisa ca orice discurs si orice argumentare sunt cu necesitate ideologice, din moment ce se bazeaza pe presupozitii (convingeri, valori) care nu pot fi justificate rational. E cu atat mai ciudat cand asta vine din partea unora care se declara de dreapta. Si e un mod prost de a pune problema.
Intotdeauna exista convingeri si valori implicite, insa nu toate sunt ‘ideologice’ (acceptate necritic, rezistente la orice posibil argument). Nu putem fi total obiectivi (cu atat mai putin in plan politic sau moral), insa asta nu ne pune in mod automat pe toti in aceeasi oala. Unele convingeri pot fi sustinute cu argumente, altele mai putin. Iar altele sunt absolut idioate (iar idiotenia nu e de stanga sau dreapta, e repartizata absolut democratic).
Ne convine sau nu, aceasta este caracteristica dialogului roman actual si cu asta trebuie sa”jucam”. Asta bineinteles daca nu alegem sa comentam de pe margine…
Comentatorii de pe forumuri si jurnalistii nu sunt nimic altceva decat comentatori si jurnalisti. Nu ei sunt problema, ci faptul ca politicul insusi este inglodat fara speranta in aceeasi argumentatie viscerala (in contrast cu cea cerebrala). Faptul ca omul de rand poate acum sa-si spuna neingradit parerea este foarte bine, si asteptarile de la el nu sunt foarte ridicate. Foarte rau este ca politicul in loc sa-l provoace la gandire alege sa se coboare constant sub nivelul publicului. Desi mesajul populist trebuie sa-si pastreze si el locul sau, consider total regretabil cand acesta pare sa fie singurul mod de a comunica cu electoratul. De ce credeti ca se intampla asta?
Probabil pentru ca:
(1) sistemul nostru politic se bazeaza in continuare, intr-o masura mai mare ca alte sisteme, pe mecanisme de anti-selectie, care creeaza o ‘race to the bottom’ si tind sa-i scoata in fata pe cei care stiu sa manipuleze jocul fara scrupule.
in ultima instanta, ele presupun un cost nu doar pentru noi (‘publicul’), ci si pentru clasa politica, pentru ca asta nu-i un sistem perfect predictibil, pe care sa-l poti manipula pana la capat. ca atare, ‘noii lupi’ se vor dovedi mai lipsiti de scrupule decat cei care i-au promovat si, in cele din urma, ii vor scoate pe acestia din joc.
(2) e nerezonabil sa asteptam de la sistemul politic sa educe sau sa ‘ridice’ publicul. problema noastra e ca nu exista o contrapondere suficient de puternica la nivelul societatii civile (ma refer la cea autentica, cata mai este) si ca spatiul public e dominat de personaje jenante.
nivelul discursului politic e atat de scazut nu pentru ca asta-i nivelul general, ci pentru ca aceste personaje acapareaza spatiul public si blocheaza orice evolutie. si cred ca fiecare dintre noi are o doza de raspundere aici, pentru ca nu-i sanctionam mai des.
aceste denumiri sunt ,nu simbolice dar nici macar reprezentative teoretic