…stati putin si nu manati! (IV)

…ca de “manat”, manam tot anul. A venit vremea sa ne mai tragem sufletul si niste concluzii, dupa tot acest periplu prin traditia relatiei dintre traditie si modernitate (sic!). E de la sine inteles, orice pretentie de exhaustivitate este exclusa.

–          A te pozitiona din capul locului impotriva traditiei e la fel de lipsit de noima ca a sustine ca te pozitionezi din principiu impotriva oricarei pozitionari. Dupa cum am vazut, nu exista doar o traditie a modernitatii care incepe din anticihitate, dar orice modernitate, fie ea si anti-traditionala, isi construieste cu necesitate discursul prin raportare la … traditie. A refuza traditia doar pentru ca e traditie e si nepoliticos – presupune ca refuzi, cu tafnosenie, cele daruite, inmanate de catre generatiile dinainte, imaginandu-ti ca lumea a inceput cu tine. Ba, colac peste pupaza, mai este si pagubos. Nimeni nu poate sari peste propria-i umbra: a te vaduvi cu buna stiinta de toate cele care te-au facut, de bine de rau, ceea ce esti e traumatic atat psihologic cat si intelectual.

–          Mult mai interesanta – dar si mai provocatoare – este pozitionarea critica fata de traditie. Daca e sa ne luam dupa Montaigne, bunaoara, traditiile trebuie respectate, dar nu si crezute. Una vorbim, alta fumam, vorba lui Arghezi. Respectam traditiile – colindam, mergem cu plugusorul, etc – dar o facem pentru ca suntem convinsi de nevoia soicala a acestui “liant”, nu din alte motive. Dupa cum s-a vazut insa in absolutisul secol al XVII-lea, ba chiar si in vremea comunismului, aceasta schizoidie intre gestul exterior si credinta sfarseste prost.

–          Daca, pe de alta parte, e sa il credem pe Machiavelli pe cuvant, exista unele traditii indreptatite – mai mult, unele traditii (cum ar fi cea romana) merita recuperate si revitalizate. Problema este “care?” Care traditii sunt indreptatite, care merita recuperate? Cine stabileste asta si in baza caror criterii? Un raspuns simplu ar fi “ii vei cunoste dupa roade”. Socrate a preferat sa moara respectand legile cetatii – si a creat o traditie care a influentat decisiv evolutia Europei si a lumii intregi. Antigona a ales sa moara sfidand legile cetatii, dar acceptand legile zeilor, i.e., traditia – si a ramas pana in ziua de astazi un model pentru revoltati dintre cei mai diferiti cu putinta.

–          Sa mai zabovim nitel asupra acestui “ii vom cunoaste dupa roade” pentru ca are o legatura atat cu traditia cat si cu credinta (in traditie). Nu orice traditie se poate impune “de sus in jos”, oricat de mult s-ar stradui unii sau altii. E nevoie de macar un anumit grad de “potriveala” peste profilul si credintele deja existente. Mai mult, orice schimbare de acest fel presupune timp si rabdare. Edmund Burke, de exemplu, a sustinut independent coloniilor Americane dar s-a opus Revolutiei Franceze din asemenea motive: ce se potriveste intr-un caz, nu se aplica in altul. Istoria i-a dat dreptate. Mos Craciunul de la Coca Cola n-a aparut peste noapte, ci s-a grefat, insidious peste o traditie si un orizont de asteptare deja existente. Daca incercam sa impunem de maine “traditia” mersului dezbracat pe bicicleta, ma indoiesc ca vom avea succes. Iar daca rezultatele unei “traditii impuse” sunt nu doar artificial acceptate dar si pernicioase (vezi exemplul experimentelor revolutiei franceze sau a celor comuniste), e limpede ca ne aflam pe un drum prost. Nu degeaba Stalin a redeschis bisericile in fata invaziei naziste.

–          Care e legatura credintei cu traditia? De ce mai avem nevoie de “roade”? Nu e suficienta credinta? Evident, nu e – nici macar in cazul traditiei crestine. Ceea ce nu intelege necredinciosul, spre deosbire de credincios, e tocmai faptul ca indoiala e sadita in inima credintei. Credinciosul se indoieste, necredinciosul e sigur pe necredinta lui. Credinciosul, asadar e modern, nu necredinciosul. Sa fii necredincios e simplu. Sa fii credincios presupune curajul indoielii. “Daca ati avea graunte cat un bob de mustar, i-ati spune muntelui “arunca-te in mare””. Cum muntii sunt inca la locul lor, problema e limpede. Profetii mincioniosi “se vor cunoaste dupa roade”, “cred, Doamne, ajuta necredintei mele”. Pana si Iisus, pe cruce, are un moment de indoiala. E un Dumnezeu care isi asuma omenitatea pana la capat: “Doamne, Dumnezeule, de ce m-ai parasit?” Unde mai gasiti un Dumnezeu care se indoieste, ca sa spunem asa, de El insusi?

–          Suntem, sa nadajduim, mai bine pregatiti pentru a analiza traditia kitsch-ului si kitsch-ul traditiei. “Dupa roade”. Nu doar pomul de Craciun, dar si turnul Eiffel sau Statuia Libertatii au fost considerate, la vremea respectiva, kitsch-uri. A durat destul de mult pana au devenit simboluri. Traditii. Pentru ca o traditie sa devina o traditie, trebuie sa investesti mult in ea. Trebuie sa te indragostesti sub turnul Eiffel, sa ii privesti silueta pe cerul Parisului in vreme ce iti citesti cartea de la buchinisti sau iti sorbi coniacul, trebuie – vorba lui Joyce despre turnul cu ceas din Dublin – sa treci pe langa el de atatea ori pana cand vei ajunge sa ai o epifanie sis a-l vezi cu adevarat. Asta necesita rabdare, necesita dragoste, necesita timp.

–          Reciproca, de buna seama, este si ea valabila. Kitsch-ul, excesul de kitsch (pentru ca o anumita doza de kitsch isi face simtita prezenta oriunde si oricand), poate sufoca sau chiar ucide o traditie. Si-atunci unde sa tragem linia? La mesajele prin SMS sau la craciunitele despuiate? Am raspunsuri in ceea ce ma priveste – dar n-am retete universal aplicabile. Va pot spune doar atat: “dupa roade, dupa roade”.

Ia pocniti din bice mai si sunati din zurgalai! La anul si la multi ani!