Statul și Piața

Criza financiară şi economică din 2008-2010 a slăbit încrederea şi aşa destul de mică a societăţii româneşti şi a elitelor sale în economia de piaţă şi a întărit încrederea lor în stat şi în reglementare. Un factor care contribuie la audienţa de care se bucură promotorii concepţiei etatiste este, pe lângă susţinerea unor puternice grupuri de interese, necunoaşterea modului de funcţionare al economiei de piaţă. O examinare echilibrată a relaţiei dintre stat şi piaţă poate contribui, de aceea, la evitarea tentaţiei de a crede că o combinaţie ,,originală’’ de etatism şi piaţă este calea pentru revenirea României la civilizaţia europeană.

Căderea comunismului în 1989 a constituit un eveniment istoric major, care a ridicat, printre altele, problema viitorului sistemului economic din România. În tot cursul anilor 1990, autorităţile „emanate” din revoluţie au ezitat să lanseze reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piaţă, cochetând cu idei care ar fi putut fi considerate ,,revoluţionare’’ înainte de prăbuşirea comunismului, dar care, în noile condiţii, erau complet depăşite: ,,a treia cale”, „modelul suedez”, „economia social(ist)ă de piaţă” etc. Această strategie „graduală” a amplificat dezechilibrele economice moştenite din perioada comunistă, a alimentat inflaţia, a împiedicat reformele necesare şi, până la urmă, a întârziat orientarea ţării spre structurile euro-atlantice.

O mefienţă asemănătoare faţă de proprietatea privată şi economia de piaţă a existat în scrierile economice apărute în România în anii 1990. Cei mai cunoscuţi economişti din mediile academice şi de cercetare, legaţi, într-un mod sau altul, de guvernele care s-au succedat în perioada postdecembristă, de partide şi de autorităţile politice şi administrative, au continuat să pledeze pentru menţinerea economiei de stat, agrementată, eventual, cu unele elemente cooperatiste şi nebirocratice de socialism. În planul politicilor economice, ei au susţinut revendicările populiste ale forţelor politice autoproclamate „de stânga”, subvenţionarea şi creditarea preferenţială a industriei, mineritului, transporturilor, agriculturii etc., măsuri pe care le-au motivat prin necesitatea de a stimula producţia, a păstra locurile de muncă şi a menţine preţuri scăzute la unele produse de bază sau pentru unele categorii de consumatori. Aceste recomandări de politică economică au fost aplicate de autorităţi, ceea ce a dus la amintita întârziere a reformelor, scăderea drastică a producţiei, hiperinflaţie etc.

Totodată, uni dintre economişti români consacraţi în perioada comunistă, mai sofisticaţi din punct de vedere intelectual, au încercat să resusciteze unele elemente „uitate” sau „valorificabile” ale marxismului ortodox. (Un exemplu este utilizarea conceptului marxist de „acumulare primitivă a capitalului” pentru a explica fenomenele economice din perioada postcomunistă).¹ Ei au abordat problemele schimbării sistemului economic doar pentru a respinge chiar şi puţinele şi ezitantele măsuri de reformă luate de autorităţi.²

Ulterior, unii dintre aceştia din urmă, precum şi unii economişti români din generaţia mai tânără au aderat la teoriile economice nemarxiste ale statului: neokeynesism, neoinstituţionalism, teoriile ecletice (ale căror concepte fundamentale sunt: raţionalitatea limitată, informaţiile limitate, asimetria informaţională, incertitudinea, complexitatea comportamentelor şi relaţiilor sociale, dinamica situaţiilor şi a comportamentelor, importanţa instituţiilor), teoria deciziilor publice (Public Choice Theory) etc. Comparativ cu acestea, contribuţia şcolii austriece la cunoaşterea modului în care funcţionează piaţa, de exemplu, a rămas puţin cunoscută şi influentă.

În fine, unii economişti au reluat în scrierile lor de după 1989 anumite interpretări cu privire la specificul dezvoltării economice a României elaborate de economiştii români înainte de instaurarea comunismului, în care se regăsesc numeroase elemente de etatism, corporatism, protecţionism ş.a.m.d. (Un exemplu este republicarea, urmată de numeroase prezentări laudative, a cărţii lui M. Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul internaţional).³

Reformele au devenit ceva mai susţinute în prima parte a anilor 2000, după ce Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, a decis includerea României şi a Bulgariei pe lista ţărilor candidate şi începerea negocierilor de aderare cu aceste ţări (februarie 2000). În perioada următoare, au apărut unele luări de poziţie oficiale şi teoretice în favoarea instaurării economiei de piaţă (http://www.cdep.ro/pdfs/snagov95.pdf), iar evaluările periodice ale Comisiei Europene au relevat că România înregistrează o serie de progrese în pregătirea sa pentru aderare. Cu toate acestea, UE a recunoscut că aceasta are o economie de piaţă funcţională abia în 2004.

Această nouă orientare a început să devină vizibilă şi în unele lucrări cu caracter teoretic apărute în acea perioadă. De asemenea, noua concepţie s-a reflectat în documentele oficiale adoptate de autorităţile române: ,,Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu’’ adoptată de guvern în martie 2000; „foile de parcurs” elaborate de UE şi acceptate de autorităţile române; ”scrisorile de intenţie” concepute împreună cu experţii FMI; programele de guvernare de după 1996; etc.

La 1 ianuarie 2007, după 50 de ani de comunism şi 16 ani de tranziţie confuză,
Romania a aderat la UE. După aderarea la UE, reformele au încetat iarăşi aproape complet, iar în condiţiile izbucnirii crizei mondiale (2008), în discursul public din România şi în scrierile unor economişti români au reapărut ideile etatiste, populiste, demagogice, anticapitaliste şi antioccidentale. În prezent, asistăm la o tendinţă de intensificare a propagandei împotriva corporaţiilor transnaţionale, a băncilor, UE şi, în general, a capitalismului. Această tendinţă este vizibilă inclusiv în modul de selecţie a unor cărţi ale economiştilor occidentali publicate în România.

La 29 de ani de la căderea comunismului, la 11 ani după ce România a devenit membră a UE şi a NATO, după ce au fost traduse în limba română mai multe cărţi de economie nemarxiste, inclusiv cele ale unor laureaţi ai premiului Nobel, după ce numeroşi tineri români au studiat în străinătate sau se află în mediile academice occidentale, a apărut Internetul etc., adoptarea formală a limbajului ştiinţei economice (în care se găsesc termeni cum ar fi: eşecul pieţei, externalităţi, bunuri publice etc.) şi al afacerilor moderne (risc, corporaţii transnaţionale, leverage etc.) pentru a suţine revenirea la etatism este terifiantă. Dacă ne aducem însă aminte că în ,,Tezele pentru Congresul al XIV-lea al PCR’’ (p. 33) se spunea: ,,Partidul nostru apreciază că statul socialist îşi păstrează şi îşi va păstra multă vreme rolul în societatea socialistă. Ideile şi opiniile privind diminuarea rolului statului în construcţia socialismului sunt profund greşite, de natură să supună societatea acţiunii distructive a factorilor stihinici, să determine apariţia unor grave perturbări în dezvoltarea economico-socială, cu consecinţe nefaste asupra construcţiei socialismului’’, concepţia etatistă a elitelor româneşti nu mai pare chiar atât de bizară.

Această încremenire într-o concepţie perimată a fost analizată aprofundat de L. Croitoru într-un articol recent. De asemenea, unii economişti români străluciţi din noua generaţie au atras atenţia asupra faptului că gândirea, şcoala şi politica economică românească sunt foarte mult rămase în urmă. (detalii aici, aici și aici).

Suntem întru totul de acord cu această evaluare, pe care am argumentat-o şi noi în mai multe lucrări apărute în cursul timpului (detalii aici, aici, aici, aici și aici). După părerea noastră, lucrurile sunt chiar mai grave, deoarece, din numeroase motive, elitele româneşti nu sunt nici doritoare şi nici capabile să regândească rolul economic al statului. Fiind foarte versate în arta lui ,,zicem ca ei şi facem ca noi’’, aceste elite au adoptat la nivel superficial sau declarativ unele teorii economice occidentale, limbajul afacerilor moderne, reglementările și valorile UE (acquis-ul comunitar) etc., însă, în realitate, au perpetuat unele trăsături ale regimului ceauşist, în care simbolurile şi valorile leniniste s-au întrepătruns cu un anumit bizantinism politic. Ele au adoptat totodată unele elemente ale ”liberalismului integrat” (embedded liberalism), concepţie conform căreia activităţile întreprinderilor private şi pieţele trebuie cuprinse într-o reţea de reglementări sociale şi politice şi un mediu reglementat care le restrânge libertatea de acţiune. Acest compromis ideologic a fost necesar pentru a justifica acele reforme care nu numai că nu amenință interesele oligarhiei, ci le servesc pe deplin: liberalizarea formării prețurilor, a comerțului exterior și a activităţii întreprinderilor mici și mijlocii; privatizarea întreprinderilor de stat; întărirea rolului băncii centrale; reforma sistemului fiscal etc.

Explicaţia adoptării aceastei ideologii sincretice rezidă în aceea că ea reflectă şi susţine acapararea statului de către grupurile de interese aflate în căutare de rente (rent-seeking). Ca urmare a acţiunii acestor ”elite de pradă”, care, de regulă, blochează politic reformele economice rapide, societatea românească a devenit o ”societate de vânători de rente” (Rent-Seeking Society), în care grupurile de interese restrânse folosesc ideea întăririi rolului statului în economie pentru a-şi justifica poziţiile. După cum am menţionat anterior, după izbucnirea crizei şi sub influenţa creşterii populismului în unele ţări europene, această ideologie a început să resusciteze, de asemenea, lozincile xenofobe, naţionaliste, demagogice, anticapitaliste şi antioccidentale ale regimului ceauşist, pe care o vreme le-a trecut sub tăcere.

Privită retrospectiv, orientarea relativ favorabilă pieţei de la începutul anilor 200 pare, aşadar, mai degrabă doar un exerciţiu de imagine, deoarece, după aderare, atât apetenţa autorităţilor, cât şi sprijinul intelectual pentru reforme al economiştilor români s-au redus din nou. Mai mult chiar, în condiţiile izbucnirii crizei, unii dintre aceştia au început din nou să pledeze deschis pentru intervenţionism. De fapt, şi la ora actuală, la fel ca în trecut, singura forţă care acţionează pentru continuarea reformelor este presiunea exercitată de organismele financiar-monetare şi politice internaţionale (Banca Mondială, FMI, Comisia Europeană, BCE etc.).

Situaţia este paradoxală. Într-o ţară în care aproape toată lumea s-a învăţat creadă în ,,statul providenţă’’, în care conducătorii pretind că ştiu mai bine decât oricine cum să-şi folosească puterea pentru a rezolva orice problemă economică şi socială, unde incantaţia politică nu conteneşte să invoce rolul statului în construirea naţiunii, unde politicienii şi birocraţii îşi justifică privilegiile prin faptul că servesc ”interesul general”, nu se discută aproape deloc despre rolul şi funcţiile pe care trebuie să le aibă statul într-o economie de piaţă şi într-o societate de oameni liberi. Aceasta, desigur, dacă facem abstracţie de acuzaţiile zilnice din presă de corupţie, ineficienţă, conflicte de interes ş.a.m.d.

În rarele cazuri în care subiectul este totuşi abordat, discuţia se poartă aproape exclusiv în termeni fiscali, constând în nesfârşite controverse cu privire la mărimea şi modul de aşezare a impozitelor şi taxelor, la repartizarea cheltuielilor bugetare, la incapacitatea statului de a absorbi fondurile europene şi la alte asemenea subiecte legate într-un mod sau altul de competiţia pentru accesul la resursele publice. Obiectul acestor dezbateri este evident, pertinent, însă ele nu epuizează nici pe departe întreaga problematică a dimensiunii economice a reformei statului.

Reducerea risipei şi a corupţiei este, într-adevăr, vitală pentru economia şi societatea românească: la urma urmelor, fiecare leu cheltuit de stat este sustras iniţiativei private (”efectul de evicţiune”, Crowding-Out Effect) şi restrânge libertatea cetăţenilor. Însă, acest obiectiv nu poate fi atins fără o reflecţie profundă cu privire la principiile generale şi la limitele acţiunilor statului. Se pun, prin urmare, o serie de întrebări fundamentale în această etapă a evoluţiei istorice a societăţii româneşti : în ce fel trebuie reformat statul român pentru a fi compatibil cu modul de guvernare al UE?; care trebuie să fie organizarea politică şi
administrativă a statului, în special sub aspectul raportului dintre centralizarea şi descentralizarea guvernării?; ce funcţii sociale şi ce servicii publice trebuie să furnizeze statul societăţii şi cum trebuiesc gestionate şi finanţate prestaţiile respective?; cât de mare trebuie să fie sectorul public?; cum trebuie reglementată şi controlată activitatea economică a statului?; etc. Dezbaterea în legătură cu acest gen de probleme de acest este foarte săracă în România, spre deosebire de ceea ce se întâmplă pe plan internaţional, unde ea este extrem de efervescentă. (Dintre excepţiile remarcabile, pe lângă articolul menţionat al lui L. Croitoru, amintim valoroasa lucrare a unor cercetători din generaţia tânără de la BNR: F. Neagu, F. Dragu, A. Costeiu, Pregătiți pentru viitor? O nouă perspectivă asupra economiei României, BNR, Caiete de studii, nr. 46, 2017).

Din fericire, pe măsură ce piaţa este descătuşată şi începe de bine de rău să funcţioneze, încrederea societăţii româneşti şi poate şi a elitelor sale economice în stat şi în reglementare scade. După ce decenii în şir i s-a tot spus că economia de piaţă este dominată de forţe stihinice şi contradicţii antagoniste, societatea românească începe să descopere că statul poate împiedica activitatea economică a oamenilor liberi.

Motivul este că pentru a fi funcţională, economia de piaţă are nevoie de un alt fel de stat decât statul comunist („instrument al dictaturii proletariatului”). Astfel, economia de piaţă are nevoie de un stat capabil să protejeze proprietatea, să impună „regulile jocului”, să determine respectarea contractelor, să promoveze obiectivele sociale acceptate de majoritatea cetăţenilor, să mobilizeze resursele necesare pentru activitatea sectorului public, să cheltuiască fondurile publice în mod util şi să producă bunuri publice. De asemenea, economia de piaţă are nevoie de reglementări simple şi clare, care nu lasă loc interpretărilor şi arbitrariului. Spre deosebire de economia planificată, în care regula este că nimic nu este permis fără o aprobare expresă, economia de piaţă se bazează pe principiul că tot ceea ce nu este interzis este permis.

În fine, economia de piaţă necesită instituţii fiscale operante şi programe de cheltuieli publice rezonabile, inclusiv sisteme de asigurări minimale pentru şomeri, bolnavi şi persoane în vârstă. Aceste programe trebuiesc finanţate din veniturile bugetare normale – i. e. obţinute prin fiscalitate, nu prin împrumuturi publice sau inflaţie (senioraj) –, şi în nici un caz nu trebuie să impună o sarcină fiscală excesivă sectorului privat. Mărimea acestor venituri depinde de gradul de dezvoltare economică şi de eficacitatea administraţiei fiscale, iar, ca urmare, constrângerea respectivă nu poate fi ignorată în dezbaterile cu privire la reforma organizării administrative a statului şi la veniturile şi cheltuielile sale.

Problema este că asemenea instituţii nu se nasc peste noapte, ci necesită timp pentru a fi construite şi perfecţionate. În ţările industrializate, instituţiile respective s-au dezvoltat în câteva sute de ani, însă, în România post-comunistă, decalajul trebuie recuperat rapid. În epoca postcomunistă, România se confruntă, aşadar, iarăşi şi iarăşi, cu eterna sa problemă: modernizarea târzie şi necesitatea „arderii” etapelor (catch-up effect). De aici, actualitatea cunoscutei dezbateri din cultura română cu privire la relaţia dintre „formă” şi „fond”.

Nu este, deci, adevărat că economia de piaţă înseamnă absenţa oricărei implicări a statului în viaţa economică. Dimpotrivă, după cum a arătat F. Hayek, libertatea economică (şi orice altă formă de libertate – am adăuga noi) nu pot exista decât într-un stat de drept.⁴

În absenţa regulilor şi instituţiilor publice necesare pentru a impune respecarea lor, ori, în cazul în care aceste instituţii există, însă stimulentele acordate conducătorilor lor au efecte perverse, statul împiedică, de fapt, activitatea economică. Conducătorii instituţiilor publice subordonează instituţiile respective propriilor lor interese personale, ceea ce deturnează resursele existente de la utilizările lor raţionale. Acest fenomen de „căutare de rente” (rent-seeking) are loc pe scară largă într-o societate a cărei caracteristică esenţială este corupţia endemică, iar diverse organisme ale statului sunt capturate şi folosite în interesul unor categorii de indivizi şi grupuri de influenţă. Un asemenea sistem împiedică activitatea economică, deoarece reprezentanţii statului trebuie mituiţi pentru a acorda licenţele şi autorizaţiile necesare şi, de asemenea, face imposibilă realizarea obiectivelor sociale. Pe scurt, departe de a fi „stat social” (,,providenţă’’), aşa cum proclamă adepţii săi, un asemenea stat este un prădător feroce.

Revenirea societăţii româneşti la civilizaţia europeană nu se poate finaliza, deci, fără continuarea unor schimbări majore la nivel instituţional şi economic. Aceste schimbări pot fi de suprafaţă – cum sunt cele care constă în schimbarea denumirii unor instituţii sau în adoptarea unui limbaj „european” –, ori pot fi profunde – cum este continuarea privatizării întreprinderilor de stat, modernizarea codului civil, asigurarea indpendenţei justiţiei şi, în general, reorganizarea administraţiei şi transformarea autentică a rolului economic al statului. În acest dificil proces, societatea românească trebuie să reziste tentaţiei de a crede că un stat intervenţionist şi paternalist este soluţia la problemele sale. După cum a spus T. Jefferson, ,,un guvern care poate să vă dea tot ce doriţi, poate şi să vă ia tot ce aveţi.’’