Statul paralel și justiția română. Partea a II-a

Elemente ale „statului paralel”, așa cum l-am definit anterior[1] (instituții formale, dublate de rețele criminale/infracționale), au existat în justiția românească după evenimentele din 1989, până aproximativ acum 15 – 10 ani, localizate în special în încrengăturile dintre unii politicieni și unii magistrați ce s-au aflat în funcții cheie ale sistemului judiciar, dar și membri ai unor instituții de forță (polițiști, foști angajați ai serviciilor de informații). „Rețeaua” Voicu a fost un exemplu revelator în acest sens[2].

Justiția a fost cea care a demantelat aceste rețele criminale prin arestări și condamnări penale ale unor protagoniști, parte a rețelelor criminale. Și a fost categoric un răspuns la pericolul concret pe care astfel de rețele îl constituiau la adresa funcționării statului de drept. Azi nu se mai poate vorbi, și spun asta în mod categoric, de astfel de rețele criminale sau de existența, pe scară largă, a unor încrengături între politicieni și magistrați, rețele cu scopuri infracționale.

În ultimii 10 ani s-a creat, însă, o rețea informală care a dublat instituțiile publice, formale. Deși, inițial, „statul în stat” a fost un răspuns la pericolul grav ce-l reprezentau elementele criminale ce riscau să sufoce instituțiile formale, în timp, rețeaua informală – formată în special din membri ai instituțiilor de forță, inclusiv procurori cu funcții de conducere – s-a cristalizat cu efecte nu întotdeauna benefice pentru funcționarea statului de drept.

Cazul „statului paralel” din România (dacă a existat un caz …)

Spuneam în partea I a articolului că statul paralel a fost o temă publică în primul rând de natură politică în România, fie și pentru simplul fapt că a fost inițiată și întreținută de parte a clasei politice, dar și de unii formatori de opinie cu conexiuni în politica din România. Toți aceștia au profitat sau au încercat să profite de lansarea temei statului paralel.

În special politizarea evidentă a numirilor în funcții de conducere în funcțiile cheie din Ministerul Public, dar și o accelerată divizare a magistraturii, concretizată în poziții diametral opuse în chestiuni de esență pentru profesiile de judecători și procurori – de la poziții pro sau contra rapoartelor MCV, la nefericita înființare și funcționare a Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție – toate își au originea în această dublare a instituțiilor formale cu o rețea informală.

Clasa politică, unii politicieni nu au stat departe de această paradigmă, încercând (și reușind uneori) să profite de situație, deși, după cum voi explica mai jos, rețeaua informală i-a vizat inclusiv pe acești politicieni în anchetele penale inițiate de instituțiile de forță.

După o perioadă de evidentă timorare, acești politicieni s-au regrupat și, profitând de pârghii legislative și administrative, dar și de breșe create în interiorul sistemului de justiție, prin captarea unor magistrați, au încercat (și poate au și reușit uneori) să destabilizeze și să intimideze judecători și procurori, nu doar pe cei investiți cu cauze penale, de corupție, dar și pe acei judecători și procurori care au fost și sunt, să spunem, ceva mai vocali în spațiul public.

Capetele de berbec au fost:

• numiri în funcții de conducere la nivel înalt în cadrul Ministerului Public, în ultimii 15 ani;
• crearea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție;
• numirea recentă a unor judecători la Curtea Constituțională, fără criterii transparente privind numirea acestora – în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție, ignorată deliberat în acest proces de numire, este un rezervor important și esențial pentru buni profesioniști în materie constituțională;
• modul în care Inspecția Judiciară în toți acești ani și-a gândit verificările specifice și anchetele disciplinare și degringolada legată de confirmarea unor magistrați în funcțiile de inspector șef și inspector șef adjunct.

Modul în care a fost aruncată în piața publică sintagma – și dezbaterea în jurul acesteia – ne poate duce la ideea că „statul paralel” era în altă parte decât spun ei, adică tocmai la cei care au lansat această temă: finanțarea dubioasă, neclară, a acestei propagande, implicarea indirectă sau directă a unor persoane cu certe probleme de natură penală (condamnați sau cu dosare penale aflate pe rolul unor parchete sau instanțe) sau apropiați ai acestora.

Există și varianta spusă public, și poate vom afla în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat, că „statul paralel” a existat, însă nu acolo unde au încercat să ne arate cei care au lansat tema, adică în zona instituțiilor de forță (DNA, servicii secrete), ci exact în zona din care provenea strategia manipulărilor.

Un exemplu este dat de fostul procuror general al României, în Revista 22 din 07.05.2019 într-un interviu dat jurnalistei Andreea Pora [3]. Domnul Augustin Lazăr vorbește de „grupul de reflecție” creat undeva în jurul anului 2013 și care, se pare, a fost destinat să creeze acele elemente care s-au aflat în spatele manipulărilor publice ce au avut loc în cele 18 luni de agresivitate ofensivă în tot ce înseamnă spațiu media: televiziuni, așa zisa mass media on line, rețelele de socializare (facebook, twiter, instagram, etc.).

Acest „grup de reflecție”, ne spune domnul Lazăr, a cărui sinceritate eu personal nu o pun la îndoială, fie și doar pentru faptul că a rezistat atacurilor furibunde ale celor ce au făcut parte, din această perspectivă, din „statul paralel”, s-a constituit ca urmare a faptului că multiplele anchete penale declanșate împotriva unor demnitari ai statului român, înalți funcționari, miniștri, consilieri județeni, etc., au primit condamnări penale, parte din ei. În consecință, aceștia din urmă și-ar fi exercitat influența politică pentru a zădărnici și compromite lupta împotriva corupției.

Nu cred că domnul Lazăr ar fi afirmat aceste lucruri fără să fi avut informații certe în această direcție. Afirmațiile din acest interviu sunt foarte grave. Arată o posibilă dimensiune a unor lucruri care riscau să scape de sub control. Și mai arată exact ceea ce, probabil, mulți intuiam: s-a pus în mișcare o uriașă mașinărie compusă din specialiști, din imense resurse financiare obscure care să decredibilizeze „lupta împotriva corupției”.

Dacă a existat sau nu un „grup de reflecție” vom afla. Sau poate nu. Însă din modul de manifestare, agresivă, săracă din punct de vedere ideatic, însă repetitivă, această manipulare s-a bazat, totuși, pe câteva evoluții deloc fericite a unor instituții ale statului (așa numitele instituții de forță, în special DNA și SRI) care pot conduce la ideea că a existat o rețea informală din rândul membrilor acestor instituții, a reprezentanților acestora în special. Ei au fost cei care au dominat instituțiile informale în interes personal (dorința de a-și manifesta puterea personală prin recunoaștere publică; dominarea instituțiilor publice și controlul activității acestora; prezervarea funcțiilor de conducere etc.).

Mai precis, există elemente ce pot fi decriptate din spațiul public, astfel cum s-au derulat evenimentele, din care ar putea fi trasă concluzia că au existat cele două „seturi” ale statului, după cum le-a numit Michael Glennon: un „set” de instituții formale și o rețea informală formată din membri ai instituțiilor de forță. Cu alte cuvinte, eu cred că putem vorbi de existența unui „stat în interiorul statului” în anii 2012 – 2019 („a state within a state”).

De ce a fost aleasă, de către cei ce s-au aflat în spatele manipulării publice, această sintagmă de „stat paralel”? Cred că s-a ținut în primul rând de posibilul impact psihologic pe care-l creează în rândul populației ideea existenței a două ”state”, unul vizibil și unul ascuns. Repet ceea ce am spus în partea I a articolului: românii au amintiri clare din istoria recentă a statului comunist, în care, practic, oamenii vedeau desfășurându-se o dublă activitate a statului: una, ipocrită și mincinoasă, ce răzbătea din propaganda oficială a partidului comunist și o realitate paralelă, viața de zi cu zi a oamenilor, cu greutățile inerente unui stat nefuncțional, pentru marea majoritate a românilor.

În al doilea rând, artizanii perdelei de fum, care s-a numit „statul paralel”, au ținut cont probabil și de faptul că celelalte sintagme, teoretizate de literatura anglo-saxonă, ar fi fost greu de tradus, cu impact minim la nivelul psihologiei de masă.

Dar ce cred cu adevărat e faptul că sistemul de justiție a fost pus, deliberat, sub presiune. Sau, mă rog, parte a acestui sistem. În special acele structuri care s-au comportat în ultimul deceniu al secolului XX și începutul secolului XXI ca structuri de forță. Și aici mă refer în primul rând la Direcția Națională Anticorupție.

Concentrarea atacurilor asupra acestor structuri a fost una clară, evidențiată chiar și de Comisia Europeană. Iar demiterile unor procurori cu funcții de conducere din aceste structuri de către politicienii cu acoperire decizională în domeniu a fost una din consecințele în mod evident urmărite. Însă, s-a dorit mult mai mult prin această campanie:

1. să suscite îndoiala că judecătorii înșiși au fost de bună credință sau că au fost independenți când au avut de soluționat cereri de interceptări telefonice, de supravegheri electronice, cauze pe fond în materie penală, etc.;

2. să discrediteze total anchetele penale și procurorii ce au condus aceste anchete privind politicieni de top, oameni de afaceri cu conexiuni politice pentru că, întâmplător sau nu, parte din cei care au întreținut tema „statului paralel” erau ei înșiși subiecte procesuale – inculpați în dosare ale DNA sau DIICOT pentru diverse infracțiuni de corupție, de falsuri etc.

Oricum, e de consemnat următorul paradox, pe care justiția însăși nu a reușit să-l rezolve, ci a asistat neputincioasă și fără o reacție adecvată la întreg spectacolul legat de așa zisul „stat paralel”: cauzele instrumentate de DNA au reprezintat în jur de 0,1% din totalul cauzelor înregistrate pe rolul instanțelor. Evident că numărul judecătorilor și procurorilor care s-au ocupat sau se ocupă cu aceste cauze este unul fatalmente limitat, undeva sub 2% din totalul judecătorilor și procurorilor, parte a autorității judecătorești. Însă, loviturile ca urmare a scandalului „statului paralel” le-a primit întreg corpul judecătorilor și procurorilor, consecințele negative fiind contabilizate la nivelul întregului corp profesional.

Și, de fapt, aici poate fi consemnată consecința cu adevărat reală a temei „statului paralel”: o mai mare atenție a opiniei publice asupra sistemului justiției. Ceea ce nu este, în esență, un aspect negativ, trebuie să recunoaștem. În măsura în care atenția critică a societății este asumată de justiție și urmată de măsuri concrete pentru a evita pe viitor sincopele în funcționarea acesteia, atunci s-ar putea spune că această falsă dezbatere în jurul conceptului de „stat paralel” a avut și o consecință benefică.

Altfel, nu a fost decât o chestiune de timp până când sincopele cu adevărat reale din sistem să fie scoase în evidență și tratate de opinia publică ca tare ale sistemului. Iar ele nu au avut nici o legătură directă cu „statul paralel”. Cazul Baia de Aramă, Caracal, dosarul Revoluției, cazul Gheorghe Ursu, dar și pensiile speciale ale judecătorilor și procurorilor. Toate aceste sincope sau scandaluri publice au avut un impact negativ mult mai apăsat pentru societate decât acuzațiile legate de existența „statului paralel”.

Revenind la tema „statului paralel”:

Primo: Documentul ce a formalizat conceptul ca temă principală a agendei publice din România l-a reprezentat o rezoluție adoptată de un partid politic în luna noiembrie 2017. În această rezoluție este pomenită de 8 ori sintagma „stat paralel și ilegitim”. În mod evident, documentul [4] se raportează la una din structurile Ministerului Public, respectiv la Direcția Națională Anticorupție, chiar dacă instituția nu este numită ca atare. Totodată, sugestia este una de impact: nu doar că așa zisa „luptă anticorupție” reprezintă o vulnerabilitate a statului de drept, dar elementele structurilor informale, parte a „statului paralel”, au „scopul de a controla discreționar puterea politică sau puterea judecătorească”.

Repetiția are un rol important în psihologia mulțimilor, chiar dacă autorii probabil că nu au urmărit lucrul ăsta: în mod subconștient, oamenii încep să se îndoiască de validitatea unor concepte, instituții, acțiuni ale acestor instituții cu care erau familiarizați inducându-le, în schimb, alte valori. Până la urmă, dacă dezvoltă spiritul critic al cetățenilor, nu ar fi în principiu ceva atât de rău, sub condiția totuși ca ceea ce se propune sau ceea ce este în spatele unor astfel de construcții ideatice, manipulatoare în fond, să țintească binele, adevărul, și nu distorsionarea lui.

Unii reprezentanți politici ai statului formal românesc au avut, de asemenea, un rol esențial în a întări și întreține tema pe agenda publică. Reamintesc declarația de presă a fostului Președinte al Senatului în acea perioadă – 6 noiembrie 2017 – , declarație publicată pe site-ul oficial al Senatului României [5]. Referirea la justiție, în special la vârful justiției – respectiv, la doamna președintă a Înaltei Curți de Casație și Justiție –, a fost principalul vector al invocării statului paralel. Iar critica a vizat, din nou, segmentul penal al justiției românești, mai ales acele mijloace care au fost indicate ca fiind metode de presiune asupra membrilor parlamentului (iarăși, subliminal, indicate ca fiind „deja cunoscute și validate”, fără să ni se spună cine le-a validat): dosare fabricate, cătușe, încarcerări nejustificate, compromiterea publică cu ajutorul diviziei de presă a „statului paralel” etc.

Secundo: Deși afirmațiile legate de „statul paralel” vizează un foarte mic segment al sistemului judiciar, de suferit au suferit toți actorii din justiție, judecători și procurori, așa cum am precizat anterior. Sunt două lucruri de spus aici, din punctul meu de vedere:

1. justiția însăși, prin reprezentanții ei constituționali învestiți cu garantarea independenței ei, mă refer la Consiliul Superior al Magistraturii și membrii lui, nu a făcut nimic consistent în direcția elucidării existenței sau inexistenței „statului paralel”. Dimpotrivă, au dat semnale contradictorii, iar senzația de luptă pentru putere în interiorul acestei instituții a fost una cât se poate de reală, în special pentru membrii sistemului de justiție. De reamintit faptul că în anul 2019 o perioadă îndelungată Consiliul nu a funcționat datorită polilor de putere ce s-au confruntat în interiorul acestuia. Miza a fost promovarea unor procurori în cadrul Secției pentru investigare infracțiunilor din justiție și numiri în funcții de conducere la această instituție. S-a ajuns chiar la solicitarea unor membri CSM de demitere a președintelui acestuia, cerere care nu a fost pusă pe ordinea de zi de tocmai președintele căruia i s-a cerut demiterea. De aceea, magistrații au văzut această instituție, Secția specială, ca un instrument de exercitare a puterii de câțiva magistrați asupra colegilor lor, deși poate intenția creării acestei instituții a fost alta;
2. pe de altă parte, anumiți reprezentanți ai justiției au avut comportamente care au sugerat că ceva nu este în regulă în relațiile pe care unii magistrați (în special procurori) le-au dezvoltat cu serviciile de informații. Potențarea negativă a fost dată și de publicitatea peste limitele firești, normale, într-o societate democratică, a anchetelor penale derulate de structura DNA: zăngănitul public de cătușe; anunțul unor anchete ”fulminante” (vezi Microsoft, EADS, etc.). care s-au dovedit apoi eșecuri răsunătoare; scurgeri în presă ale unor informații din dosarele ce erau în curs de instrumentare; probe obținute de Serviciul Român de Informații, deși acesta din urmă nu avea cadrul legal pentru a face acest lucru și folosite în dosare de unii procurori (multe din aceste „probe” au fost eliminate de judecători în câteva dosare penale); referiri la politici publice guvernamentale ce ar trebui derulate de alte autorități publice în domenii care nu fac obiectul de activitate al parchetelor (nu era rolul și rostul procurorilor să afirme public, în conferințe sau bilanțuri oficiale fraze de genul: „cu banii confiscați se puteau face x spitale sau x km de autostrada”, etc.); martori chemați la unele structuri de parchet în timp ce era chemată și presa pentru a-i filma, deși acești martori nu aveau calitatea de inculpați sau suspecți (dacă ești martor într-un dosar penal de mare răsunet public, e greu să fii disociat de presupusa activitate infracțională posibil săvârșită de inculpatul sau suspectul din acel dosar. Nemaipunând la socoteală că în chiar cazul în care persoana avea calitatea de inculpat sau suspect, totuși, aceasta din urmă are dreptul la imagine și, mai ales, la respectarea prezumției de nevinovăție); achitări pe bandă rulantă date în dosare care au fost anunțate cu mare pompă de conducători ai acestor parchete (a se citi: DNA), fără ca procurorii care au instrumentat greșit cauza să răspundă pentru anchetele prost făcute sau pentru fapte inexistente și care au adus grave prejudicii persoanelor anchetate, dar au și presupus enorme cheltuieli din banul public (expertize, cheltuieli cu proceduri etc.).

Tertio: Pentru a face o analiză comparativă a posibilei existențe a uneia din modelele descrise de autorii ce s-au ocupat de o asemenea temă în spațiul anglo saxon, e necesară o sumarizare (reamintire) a elementelor unei astfel de construcții statale:

• existența a două seturi la nivelul decizional al statului: un „set” formal, format din instituțiile formale, recunoscute ca atare de constituția statului și de celelalte legi și un „set” informal, format dintr-o rețea informală ai căror membri sunt fie componenți ai instituțiilor formale, dar care au creat o rețea trans-instituțională pentru protejarea propriilor interese sau cariere, sau/și membri ai unor rețele infracționale;
• rețeaua informală participă/influențează deciziile instituțiilor formale sau, în unele cazuri, chiar dictează deciziile instituțiilor formale;
• rețeaua informală nu-și dorește publicitatea, tocmai pentru a putea opera în liniște, la umbra instituțiilor formale și pentru a nu deconta eșecurile statului formal.

Așa cum s-au desfășurat evenimentele în România ultimilor ani, de la intrarea ei în Uniunea Europeană (01.01.2007) și în special după anul 2012, nu sunt întrunite toate elementele de mai sus pentru a fi în prezența unei anumite tipologii descrise de autorii literaturii dublului guvernământ.

Însă, sunt elemente specifice care mă fac să cred că a existat un prototip anume, cu particularități specifice, a „statului în interiorul statului”, mai ales a unor structuri de parchet, în special DNA, în combinație cu servicii de informații, mai ales SRI. Așa cum am spus anterior, s-a dezvoltat o relație, chiar personală, între anumiți responsabili ai acestor autorități și instituții publice, fapt care poate să conducă la ideea că aceștia s-au constituit într-o rețea informală.

Suportul nu au fost acele protocoale încheiate de Parchetul General, DNA cu SRI, după cum s-ar putea crede. Protocoalele au fost doar efectul, nu cauza.

Ce anume i-a determinat pe acești responsabili să creeze această proto-rețea informală? E dificil de probat, dar nu greu de intuit. Ceea ce s-a întâmplat în SUA, așa cum explică atât Michael Glennon, cât și Mike Lofgren, citați în partea I a acestui articol, putem presupune că s-a repetat și la noi: dorința de a-și afirma puterea în spațiul public („sunt puternic prin faptul că am în mână pârghii de control și sancțiuni puternice”) prin deplasarea accentului instituțional al puterii la nivelul personal, individual al protagoniștilor rețelei informale.

Totodată, o explicație plauzibilă o poate reprezenta și prezervarea funcțiilor de conducere din aceste instituții: contrar modelelor mai sus amintite, în cazul României publicitatea forței și puterii acestor indivizi, părți ale rețelei informale, a fost și pentru a asigura o posibilă presiune publică pentru renominalizarea sau perpetuarea lor în funcții, iar „lupta împotriva corupției” și crearea unor efecte scenice de mare amploare legate de această luptă (cazuri spectaculoase, parte din ele fiind în fapt eșecuri ulterioare) ar fi putut avea și această destinație, a presiunii publice de care vorbesc aici.

După o perioadă – până în anul 2012 – în care instituțiile de forță au avut o legătură ombilicală cu anumite instituții formale, în special puterea executivă prin Președintele de la acea vreme (numirea în posturile de conducere la nivel înalt în Ministerul Public revenea Președintelui, potrivit legii, precum și controlul evident al serviciilor secrete prin intermediul Consiliului Suprem de Apărare al Țării în aceeași perioadă), după această dată încetul cu încetul instituțiile de forță au devenit autonome.

De fapt, din cauza rețelei informale ce s-a creat în timp între reprezentanți ai acestor instituții de forță și ca urmare a sprijinului reciproc al demnitarilor implicați în vederea prezervării influenței lor de putere în interiorul și exteriorul funcționării acestor instituții, ”instituțiile de forță”, DNA și SRI mai ales, au devenit autonome. Și când spun „instituții”, mă refer mai ales la persoanele aflate la conducerea acestora până în anul 2017.

Practic, prin forța pe care o dădeau atribuțiile de urmărire penală, inclusiv și mai ales cele legate de supravegherea tehnică pe care o permiteau normele de procedură penală și legile privind siguranța națională (interceptări și nu numai), dublată de o politică de marketing public eficientă și agresivă, autonomia acestor instituții, a conducătorilor ei, ca și rețeaua informală care s-a creat între timp, a devenit dominanta în activitatea acestora.

Poziționarea celorlalți reprezentanți ai puterilor executivă, legislativă și judecătorească a ținut cont de această realitate, probabil și pentru că parte dintre ei aveau perspectiva unor posibile anchete penale ce se puteau derula în ce-i privește; motiv pentru care benevolența față de reprezentanții instituțiilor de forță a fost una evidentă. Adoptarea de acte normative prin care, an de an, au crescut alocările de personal suplimentar și financiar a fost un rezultat al acestei situații. Iar avizul/acordul/admiterea formală de către mulți judecători a cererilor privind supravegherea tehnică în dosare de corupție sau în cazul mandatelor de interceptare privind securitatea națională a fost un alt rezultat.

Așa cum se observă, fenomenul a fost similar celui descris de Michael Glennon (dublul guvernământ) și de Mike Lofgren (statul ascuns/adânc), deosebit fiind faptul că dacă în cazul rețelei informale din SUA aceasta nu și-a dorit publicitatea, cazul românesc s-a manifestat prin contrariul său; publicitatea, marketing-ul „operațiunilor” penale de succes a fost o prioritate pentru rețeaua informală a instituțiilor de forță din România.

Probabil, s-a mizat pe presiunea publică pentru menținerea în funcții a membrilor acestei rețele informale, în condițiile în care clasa politică și secția de procurori din cadrul CSM (în cazul DNA) puteau produce surprize în numirea alte persoane la conducerea instituțiilor de forță, SRI și DNA.

De altfel, surpriza trecerii pe linie moartă a fostului procuror general în anul 2012 a fost un semnal clar că astfel de surprize pot avea loc, iar cei care posibil s-au constituit în rețeaua informală au ținut cont de acest lucru.

Cu atât mai mult cu cât în decembrie 2012 a intervenit celebrul „acord de colaborare” [6] între Președintele României și Prim Ministrul de la acea vreme, care, chiar dacă nu a prevăzut expresis verbis modul de împărțire a posturilor la vârful Ministerului Public, a permis o negociere politică între actorii politici pentru numirile în funcțiile cele mai înalte de conducere la Ministerul Public [7], așa cum poate rezulta din declarațiile publice ale unor politicieni, inclusiv a fostului Prim Ministru care deținea și funcția de ministru interimar al justiției la data de 03.04.2013 când au fost făcute propunerile pentru aceste posturi.

Iar aceste negocieri politice sau politizarea numirilor în funcțiile de top ale Ministerului Public pare a fi devenit o constantă, cu mici excepții, e adevărat.

Evident, ca întotdeauna, chiar și acum, secția de procurori a CSM nu a contat în ecuație, dat fiind că nu era și nu este un pol de putere, cu adevărat, în termenii pe care politicienii și unii reprezentanți ai instituțiilor de forță îi percepeau și îi percep.

În orice caz, prin acest „acord” (negociere) politic se consemna o realitate în ce privește legătura ombilicală de care pomeneam anterior dar, în același timp, cei numiți în funcții de conducere în instituțiile de forță au realizat fără doar și poate fragilitatea pozițiilor lor, fie și numai pentru faptul că instabilitatea politică putea însemna pierderea acestor poziții și, evident, a influenței pe care ei o aveau în raport cu politicieni ce dețineau temporar funcții de decizie în puterea executivă și/sau legislativă.

Metoda sigură de a rămâne în astfel de funcții pentru membrii instituțiilor de forță era aceea de a dezvolta acțiuni concertate și ample de anchete penale în ceea ce s-a numit „lupta împotriva corupției”. Și asta în ideea de a crește presiunea publică pentru ca persoanele, cu nume și prenume, să rămână la cârma acestor instituții de forță. Sunt convins că una din intențiile acestor persoane a fost de fi performante și de a curăța societatea românească de corupție, dar este posibilă și o secundă explicație a acestui marketing, fără precedent în istoria justiției române, a activității unei componente a sistemului judiciar.

De altfel, ministrul Prună în primăvara anului 2016, prin numirea directă a șefului în funcție al DNA pentru un nou mandat, fără să mai organizeze, fie și formal, o competiție pentru acest post, a reprezentat rezultatul unei astfel de presiuni publice a cărei cauză, evident, a fost marketing-ul prezentării anchetelor penale din anii anteriori.

A fost o imensă greșeală modul în care a procedat fostul ministru Prună, în condițiile în care deja în spațiul public apăruseră sincope reale ale funcționării DNA, sincope ce indicau în mod clar că erau probleme reale în managementul DNA (scurgeri din anchetele penale în spațiul public, declanșarea unor mega anchete penale, cum a fost spre exemplu Microsoft, care s-au soldat cu eșecuri răsunătoare, imagini cu suspecți, inculpați și, uneori, chiar martori chemați la DNA – în condițiile în care aceștia până la urmă nu au fost trimiși în judecată și dacă, eventual, au fost trimiși, au fost achitați pentru că faptele erau inexistente, etc.).

Astfel, renominalizarea fără o minimă competiție și fără o dezbatere publică pentru acest post de conducere, în jurul posibilelor proiecte ale candidaților la șefia DNA, a făcut să fie ratată o discuție publică necesară și utilă în jurul acestor sincope, mai ales dacă ele erau într-adevăr reale.

Sigur, așa cum spuneam, cele de mai sus pot fi ipoteze care să argumenteze că a existat o „rețea informală” formată din membri ai instituțiilor de forță, în special SRI și DNA. Însă, trebuie scos în evidență și elementele pozitive ale colaborării în ceea ce eu numesc rețeaua informală.

Astfel, instituțiile de forță au atins zone despre care cu greu și-ar fi imaginat cineva anterior că ar fi putut face obiectul unor investigații penale (consilii județene, primari de orașe și municipii mari, Parlament, sistemul de sănătate, judecători și procurori, înalți funcționari publici – practic, nu a fost zonă publică care să nu fie obiect al anchetelor desfășurate), iar ajutorul SRI s-a dovedit esențial în multe cauze (de altfel, după scandalurile succesive din anii 2017 – 2019 în jurul protocoalelor și colaborării unor procurori DNA cu SRI a condus la o scădere semnificativă a cauzelor DNA, posibil și din cauză că unii procurori nu au mai avut informațiile furnizate de SRI, așa cum a recunoscut de altfel un candidat recent la procedura de numire pentru postul de procuror șef DNA).

Marketing-ul agresiv pe care l-au afișat ani de zile unii reprezentanți ai instituțiilor de forță a fost însă, în timp, contraproductiv. Pentru că această întindere pe toate palierele, mă refer nu numai la anchetele penale, ci și la dorința de a ocupa în mod semnificativ spațiul public, a arătat limitele pe care aceste instituții de forță își bazau retorica publică.

Dar și, din păcate uneori, mediocritatea profesională – tradusă în achitări sau clasări de dosare ce au fost anunțate cu mare pompă inițial – a unor procurori DNA (puțini, ce-i drept, dar din păcate s-a întâmplat ca acest element să se fi manifestat în dosare importante) a avut un cuvânt de spus. Acesta a fost un alt element important ce a contribuit la o scădere de încredere a instituțiilor de forță, mai ales în rândul judecătorilor și procurorilor. Au început să apară din ce în ce mai des achitările răsunătoare, în cauze care au ținut pagina ziarelor cu câțiva ani înainte și care, de altfel, constituiau repere în marketingul de imagine promovat de instituțiile de forță.

Poate cel mai grav aspect a fost cel privind protocoalele semnate între instituțiile forță, Ministerul Public și SRI, nu atât faptul că aceste protocoale au fost, prin conținutul lor, în afara Constituției și legilor României (fapt consemnat cu subiect și predicat de Curtea Constituțională). Protocoalele au legitimat rolul ”judiciar” al unui actor care nu avea ce să caute în ecuația procesual penală și în activitatea administrativă a componentelor autorității judecătorești reprezentată de instanțe, parchete, Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară: SRI. Ce e grav e faptul că aceste protocoale indică certe legături informale între membri ai reprezentanților acestor instituții, ceea ce chiar ar trebui să dea frisoane societății civile.

Trebuie să spun că nu e neapărat un lucru negativ, dacă serviciile de informații au un rol în descoperirea infracțiunilor de corupție, însă doar dacă acest rol este clar, transparent și previzibil, prevăzut ca atare de legiuitor.

Pe de altă parte, modul în care funcționează un serviciu de informații (prin definiție netransparent, tocmai pentru a avea performanță: a se vedea și Michael Glennon și Ivan Briscoe mai sus citați), cel puțin în acele cauze în care nu are competența legală, cum sunt și infracțiunile de corupție, lasă loc pentru interpretări: dacă informația este livrată în întregime procurorului? Dacă nu cumva parte a informației sau a informatorilor sunt omiși pentru a securiza pe informatori și continuarea obținerii de informații, uneori chiar apelând la acțiuni la limita legalității?

Acesta nu e un lucru neapărat rău în logica conspirativă și de lipsă de transparență a intelligence-ului (așa cum a consemnat și Ivan Briscoe în lucrarea mai sus indicată). Dar strict pentru îndeplinirea scopului constituțional și legal pentru care aceste agenții de informații își au rațiunea existenței lor. Sistemul de justiție însă, procurorii în special, trebuie să respecte principiul legalității obținerii probelor, așa numita loialitate a probelor și să se ferească de „cântecul de sirenă” al informărilor serviciilor de informații nu de multe ori făcute doar în beneficiul legalității procedurii penale (și civile), cu atât mai mult în acele situații în care sunt obținute la limita legii.

Așa cum arătam în cazul instanței speciale americane, FISA Court, Michael Glennon, dar și Mike Lofgren, indică cel puţin o dominare de către reţelele informale a acestei instanţe. Modul de numire la această instanţă, dar mai ales cifrele tulburătoare privind mandatele de interceptare imens de multe, peste 32.000, între 1979 – 2011, în condiţiile în care foarte puţine cereri au fost respinse, i-au condus pe aceşti autori (şi nu numai pe ei, ci şi mulţi jurnalişti americani), la concluzia aceasta. Doar un singur caz a condus la descoperirea unui complot la adresa securității SUA din cele 32.000.

Dacă comparăm cu ce s-a întâmplat în România în ultimii 7-10 ani vom descoperi că lucrurile nu stau diferit, din păcate. Însă, sigur că da, la altă scară, ținând cont că totuși provocările de securitate ale SUA sunt cu totul altele și mult mai serioase decât în cazul României:

1. Numărul imens de mandate de interceptare privind securitatea națională, adică un domeniu care nu include infracțiunile de care se ocupă DNA (infracțiunile de corupție și cele asociate corupției), nu a fost justificat coerent și acceptabil din punctul de vedere al respectării minimale a regulilor statului de drept de către Serviciul Român de Informații, Parchetul General, Înalta Curte de Casație și Justiție. Nici Comisia permanentă privind controlul SRI a Parlamentului României [8] nu a venit cu suficiente clarificări, cifrele avansate de raportul Comisiei sunt discutabile, contradictorii (evident că nu avea cum să fie supravegheați tehnic de către SRI 6 milioane de oameni). Trebuie consemnat totuși, în mod pozitiv, faptul că în sfârșit Parlamentul a luat în discuție și a făcut o minimală verificare a interceptărilor enorm de multe dispuse în domeniul securității naționale.

Rămân mai multe întrebări care nu și-au găsit răspunsul. Și e puțin probabil ca vreuna dintre instituțiile formale (Ministerul Public, CSM, ÎCCJ, Parlamentul, SRI, CSAT, etc.) să fie interesate a răspunde la aceste întrebări, legate, evident, de numărul mare de interceptări acordate în domeniul securității naționale: câte din propunerile SRI privind soliticarea de mandate de supraveghere tehnică în domeniul securității naționale au fost într-adevăr filtrate de Procurorul General (sau doar acesta s-a comportat ca un notar)? Câte din solicitările Procurorului General, la propunerea SRI, au fost aprobate de judecătorul competent de la ÎCCJ (sentimentul meu e că procentul se apropie de 100%)? Câte din aceste mandate de interceptare s-au transformat în dosare penale care s-au finalizat cu trimiteri în judecată pentru săvârșirea de infracțiuni privind securitatea națională a celor supravegheați tehnic? Câte din dosarele trimise în judecată s-au finalizat cu condamnări penale pentru săvârșirea de infracțiuni privind securitatea națională?

Oricum ar fi, dacă comparăm cifrele privind mandatele de interceptare solicitate de instituțiile de forță americane și acordate de FISA Court – 32.000 în perioada 1979 – 2011 – cu cele din România, cifra indicată de SRI în comunicatul său public privind mandatele de securitate națională [9], solicitate prin Procurorul General al României și aprobate de Înalta Curte de Casație și Justiție – 28.784 de mandate, inițiale și prelungite, în perioada 2004 – 16.02.2016, fiind monitorizate în acest fel 20.907 de persoane –, constatăm că instituțiile de forță și judecătorii din România au exercitat și permis restrângerea drepturilor și libertăților unui număr foarte mare de cetățeni.

De ce subliniez acest lucru: pentru că, iată, o perioadă cu adevărat dificilă pentru securitatea națională, cum este această pandemie ai cărei martori și subiecți suntem azi, poate justifica cu adevărat restrângerea unor drepturi fundamentale, inclusiv prin mandate de siguranță națională în cazuri temeinic justificate.

Or, numărul de mandate din perioada 2004 – 2016 justifică mai degrabă o perioadă de război sau de pandemii extinse și nu o perioadă în care astfel de activități de supraveghere a multor cetățeni ar fi justificată, supraveghere pe scară largă care nu se știe cui a folosit.

Ce vreau să spun e faptul că astfel de acțiuni în perioade în care respectarea drepturilor omului nu necesita restrângeri precum cele pe care le generează o situație extraordinară (război, pandemie etc.), din această perspectivă și datorită supravegherii pe scară largă, fără rezulate palpabile (dosare penale, condamnări penale etc.), pot conduce la efectul pervers de a nu avea încredere în instituții tocmai atunci când e nevoie de încredere deplină a cetățenilor în funcționarea în interesul public al acestor instituții.

2. Un raport al Inspecției Judiciare, aprobat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii la data de 15.10.2019 [10], indică majore și multiple disfuncționalități la nivelul funcționării DNA în perioada 01.01.2014 – 31.07.2018. Spicuiesc câteva sincope majore ale DNA, din acest raport:

– durata nejustificată a cercetărilor în numeroase dosare, cauzată, în principal, de lipsa de ritmicitate în efectuarea urmăririi penale, corelată cu perioade de inactivitate;

– încălcarea normelor de procedură de către procurorii care au efectuat urmărirea penală, inclusiv efectuarea unor acte specifice de urmărire penală de către ofițerii SRI în cauzele privindu-i pe magistrați;

– numărul mare al judecătorilor vizaţi de activităţile de urmărire penală în cauze aflate pe rolul Direcției Naționale Anticorupție (Structura Centrală şi structurile teritoriale), privit în corelaţie cu numărul total al judecătorilor din instanţele respective, pe de o parte, şi cu faptul că în majoritatea covârşitoare a acestor cauze au fost dispuse soluţii de neurmărire penală.

Ca exemplificare, din raport: „la Înalta Curte de Casație și Justiție au fost vizaţi mai mult de 75 de judecători (9 dintre aceştia fiind cercetaţi la serviciile teritoriale Braşov, Oradea, Constanţa), la Curtea de Apel Bucureşti aproximativ 100 de judecători, la Curtea de Apel Oradea aproximativ 35 de judecători (din circa 40 de judecători), la Curtea de Apel Ploieşti aproximativ 30 de judecători (din circa 50 de judecători), la Curtea de Apel Braşov aproximativ 25 de judecători, la Curtea de Apel Iaşi aproximativ 20 de judecători (din circa 45 de judecători), la Curtea de Apel Constanţa mai mult de 15 judecători (din circa 40 de judecători), la Curtea de Apel Timişoara mai mult de 15 judecători (din circa 60 de judecători), la Tribunalul Bucureşti mai mult de 85 de judecători, la Tribunalul Argeş mai mult de 25 de judecători (din circa 40 de judecători), la Tribunalul Bihor peste 30 de judecători (din circa 40 de judecători), la Tribunalul Dolj mai mult de 25 de judecători (din peste 70 de judecători). În total, la nivelul Structurii Centrale şi al structurilor teritoriale ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie au fost vizaţi peste 1900 de judecători.”.

Concluzia Plenului CSM, vis a vis de constatările Inspecției Judiciare din acest raport, a fost că „Practicile procurorilor DNA care au instrumentat cauze cu judecători în modalităţile mai jos menţionate au reprezentat forme de presiune asupra acestora, cu consecinţe directe în ceea ce priveşte înfăptuirea actului de justiţie.”.

Nici puterea judecătorească nu a scăpat de anumite îndoieli că instanțele au fost eficiente, uneori, în a controla limitele de acțiune ale instituțiilor de forță (în domeniul penal în special). Astfel, un alt raport al Inspecției Judiciare, finalizat în luna aprilie 2019 [11], relevă o serie de disfuncționalități la nivelul unor instanțe. Acest raport a fost aprobat, de asemenea, de Plenul CSM [12], însă din motive obscure, în hotărârea de Plen anterior citată, raportul Inspecției Judiciare, Direcția pentru judecători, nu este prezentat, deși instanțele judecătorești sunt criticate, după cum se va arăta mai jos, în raportul Inspecției. De asemenea, pentru perioada analizată de Inspecție, din motive iarăși obscure, Curtea de Apel București nu a făcut obiectul analizei, deși a fost un cap de pod esențial al DNA pentru obținerea de mandate de supraveghere tehnică.

Concluziile acestui raport arată o dimensiune deloc măgulitoare la adresa puterii judecătoreşti:

• decizii de supraveghere tehnică admisă fără un minim control de legalitate şi cercetare a indiciilor că aceste supravegheri tehnice s-ar justifica. Nu doar că procentul de admitere a solicitărilor este foarte mare (97,08 %) [13], dar rezultă din raport că aceste măsuri de supraveghere pur și simplu nu au fost motivate de judecător, lipsesc minime argumente care să facă trimitere la probele din dosarul de urmărire penală pentru fiecare persoană/măsură vizată, deși aceste măsuri în mod evident vizează o libertate și un drept fundamental al omului, și anume dreptul de a nu fi supravegheat nelegal, abuziv. Verificările efectuate prin sondaj la instanțe de Inspecție au relevat faptul că în considerentele hotărârilor de admitere a cererilor, era copiat în întregime referatul procurorului, fără ca dispunerea măsurilor să treacă printr-un filtru adecvat al judecătorului. De altfel, Inspecția Judiciară consemnează că aceasta constituie o vulnerabilitate majoră pentru actul de justiție;
• Numărul de mandate de supraveghere tehnică solicitate și obținute de DNA se cifrează, în perioada 2014 – 2018, la un număr de 5935 (Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe). Cifra este comparabilă cu mandatele de siguranță națională, dacă nu chair superioară ultimelor, ținând cont de perioada mult mai scurtă în care s-au obținut mandatele DNA. Problema, ca și în cazul mandatelor de siguranță națională, nu este a numărului, ci a eficienței acestor mandate: câte dosare penale au fost finalizate cu rechizitoriu de către DNA, dosare în care au fost admise solicitări de supraveghere tehnică? Câte dosare au fost finalizate cu condamnări penale și câte cu achitări? În câte dosare s-a dispus clasarea și pentru ce motive?
• numărul foarte mare de dosare penale vizând judecători și procurori, dosare care au zăcut ani de zile în sertarele unor procurori DNA, iarăși a fost și este un motiv de îngrijorare. Din punctul meu de vedere, iarăși DNA a pornit pe o cale care, evident, a dus într-o fundătură: în loc să se concentreze pe dosare penale privind magistrați în care realmente existau indicii că au fost săvârșite infracțiuni de corupție, a preferat, parte a strategiei de marketing, să se întindă în dosare privind sute de magistrați, fără un rezultat concret și palpabil, cheltuind resurse umane și financiare fără rost.

Quarto – în loc de concluzii:

Încrederea cetățenilor în instituțiile formale este esențială pentru prezervarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și pentru funcționarea statului de drept, inclusiv și mai ales în perioade în care societatea este confruntată cu pericole ce vizează existența însăși a societății și a indivizilor ce o compun.

Drepturile și libertățile omului pot fi restrânse în astfel de situații, precum cele de gravă criză prin care trece societatea, însă nici în astfel de situații nu poate fi afectată însăși existența lor. Există pericolul ca restrângerea drepturilor, în astfel de perioade, să constituie o platformă pentru tendințe autoritariste, populiste sau autocratice. Lucru fatal pentru statul de drept.

Pe de altă parte, cetățenii trebuie să aibă încredere în instituțiile statului, încredere care se bazează însă și pe onestitatea și transparența acestor instituții formale. Existența unor rețele informale, netransparente, pot sufoca funcționarea instituțiilor formale. Este un adevăr, din păcate, verificat în multe state, inclusiv în democracții funcționale.

Sentimentul a fost că tema „statului paralel” a beneficiat în România de un construct ideatic și financiar bine închegat, cu ținte privind instituții ale statului român, în special acele instituții de forță, și privind persoane, conducători de instituții de forță, lucrători ai acestor instituții, dar și persoane ce puteau reprezenta un pericol prin vocile lor, cu impact public, pentru apologeții „statului paralel”.

Cum a fost posibil acest atac concertat? De ce a fost posibil? Prin prezentul articol nu pretind că indic dimensiunea întreagă a realității celor 18 luni și a cauzelor care au condus la această masivă încercare de manipulare publică. Poate fi o percepție subiectivă a subsemnatului – accept lucrul acesta.

Totuși, nu trebuie să aruncăm la lada de gunoi a istoriei această poveste. S-ar putea repeta într-o bună zi și, cred eu, ar fi important să știm, să ne explicăm ceea ce s-a întâmplat cu „statul paralel”. Și, o astfel de „poveste”, se poate repeta, cum spuneam și anterior, mai ales în perioade cu reale dificultăți pentru chiar existența fizică a membrilor societății, în care libertățile și drepturile cetățenilor pot și trebuie restrânse pentru binele întregii societăți, momente în care unii membri ai instituțiilor formale pot profita și crea în interiorul instituțiilor formale o rețea care să funcționeze în interesul acestor persoane.

NOTE_________________

1 A se vedea partea I a articolului aici: https://www.contributors.ro/editorial/statul-paralel-%c8%99i-justi%c8%9bia-romana-partea-i/ .

2 O radiografie a rețelei infracționale „Voicu” poate fi descifrată la Dan Tapalagă într-un „serial” de trei părți, pe Hotnews.ro: https://www.hotnews.ro/stiri-7063098-.htm?nomobile, https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7067520-acum-vorbesc-intelegeti-dumneavoastra-partea-secretul-retelei.htm, http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-7082638-acum-vorbesc-altii-dumneavoastra-intelegeti-partea-iii-cum-poate-anihilata-reteaua-solutii.htm .

3 https://revista22.ro/interviu/augustin-lazar-ce-vedem-astazi-in-justitie-a-fost-o-planificare-a-unui-grup-de-reflectie?fbclid=IwAR0MvJ1JPNpJ7ZeOuh9rngSHasgz0hWWO4rjuEGsbBvuM0XymhDx3yb1Jok .

4 https://media.hotnews.ro/media_server1/document-2017-11-17-22118247-0-rezolutie-cex-impotriva-statului-paralel-2.pdf.

5 https://ultrapsihologie.ro/2017/05/17/metode-si-tehnici-de-influentare/.

6 https://media.hotnews.ro/media_server1/document-2012-12-19-13845716-0-acord-colaborare-varianta-administratiei-prezidentiale.pdf .

7 În cazul justiției, în acord se prevedea că cele două părți ce au încheiat acordul se „obligă” să „introducă un proces transparent de numire a Procurorului general și a Procurorului șef al DNA care să presupună candidaturi deschise, criterii de experiență profesională, integritate și rezultate pozitive în acțiunea anticorupție.”.

8 http://www.cdep.ro/comisii/controlul_sri/pdf/2018/rd_1003.pdf.

9 https://www.agerpres.ro/justitie/2018/05/31/sri-28-784-numarul-total-de-mandate-de-securitate-nationala-solicitate-in-perioada-2004-2016–119080 .

10 http://old.csm1909.ro/csm/linkuri/08_01_2020__97031_ro.pdf , raportul Inspecției Judiciare al Direcției pentru procurori are nr. 1365/DIP/2018.

11 https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23099077-netejoru-dupa-controlul-dna.htm .

12 http://old.csm1909.ro/csm/linkuri/08_01_2020__97031_ro.pdf, raportul Inspecției Judiciare al Direcției pentru Judecători cu nr. 5488/IJ/2510/DIJ/2018.

13 A se vedea procentele aici: https://www.mediafax.ro/social/raport-97-din-cererile-dna-pentru-mandate-de-supraveghere-admise-nu-a-existat-un-control-al-judecatorului-18139934 .