Puternica recesiune mondială, provocată de măsurile de izolare impuse de epidemia Covid-19, precum și ajutoarele acordate de multe state populației și companiilor au dus peste tot în lume la creșterea cheltuielilor bugetare și a datoriei publice. Acest fenomen s-a adăugat la politica monetară expansionistă a băncilor centrale, care a mers în multe cazuri până la finanțarea monetară a unei părți însemnate a datoriei publice, ceea ce a dus la amplificarea inflației. În plus, măsurile de „relansare” și consecințele economice ale războiului din Ucraina au determinat creșterea și intensificarea intervenției statului în activitatea economică și slăbirea durabilă a economiei de piață, de a cărei bună funcționare depinde bunăstarea la care a ajuns o parte a lumii la acest început de mileniu III.
Cu toate că mulți economiști au sesizat pericolul reprezentat de creșterea cheltuielilor publice, ei nu sunt de acord cu privire la semnificația rezultatelor analizei relației dintre acest fenomen și bunăstare: economiștii de inspirație keynesiană continuă să afirme că cheltuielile publice sunt susceptibile să „stimuleze” cererea și creșterea economică. Și chiar și economiștii care nu împărtășesc această concepție etatistă „extremă”, tind să susțină teza că destinația cheltuielilor este mai importantă decât mărimea lor. Nu se poate ignora, desigur, aspectul calitativ al cheltuielilor publice: există, într-adevăr, deosebiri importante între creșterea cheltuielilor neproductive, cum ar fi cele implicate de întreținerea aparatului birocratic, ori simpla redistribuire de venituri în numele „statului social” (Social State), pe de o parte, și investițiile în infrastructură, serios proiectate și bine executate, pe de altă parte. Nu este însă mai puțin adevărat că o creștere economică susținută nu se poate realiza în condițiile existenței unui sector de stat supradimensionat: analizele empirice cu privire la relația dintre mărimea statului și bunăstare, efectuate pentru o lungă perioadă de timp și cuprinzând un mare număr de țări, arată clar că între talia sectorului de stat și prosperitate există o legătură inversă. Iar această concluzie este valabilă inclusiv pentru cheltuielile statului considerate, de regulă, „productive”, cum ar fi cele pentru educație, cercetare, infrastructură etc., dacă se ține seama de costurile fiscale implicate de acțiunea statului în domeniile respective.
1. Rezultatele cercetărilor empirice
Studiile empirice arată că, pe termen scurt, creșterea economică a unei țări este influențată de un număr foarte mare de factori. O țară poate avea, de asemenea, condiții particulare, legate de diverse politici economice, cum ar fi, de exemplu, politica monetară sau regimul valutar, care sunt, în general, greu de izolat de alte forme de intervenție a statului în economie. De aceea, concluzii pertinente în această privință nu pot fi trase decât prin observarea unui număr de țări reprezentativ și pentru o lungă perioadă de timp. Or, numeroase lucrări empirice de acest tip confirmă clar relația inversă între talia statului și bunăstare.[1]
Fără îndoială, intervenția statului nu împiedică economia să se dezvolte, însă creșterea economică este în cel mai bun caz mediocră, ceea ce duce, pe lângă venituri mai reduse, la un șomaj mai mare și la o speranță de viață mai mică.[2]
Mai precis, întreaga experiență acumulată până acum în lume arată că creșterea intervenției statului în economie determină, pe termen lung, încetinirea dezvoltării economice. În perioada în care are loc acest fenomen, impactul negativ poate fi chiar foarte puternic. După ce sarcina fiscală se stabilizează, economia devine mai rezistentă, însă crește încă și mai încet. Explicația rezidă în faptul că sarcina fiscală impusă de întreținerea și intervenția statului duce la reducerea sistematică a eficienței economice, a investițiilor și a inovării, care sunt adevăratele forțe ale creșterii economice.[3]
Nu se poate totuși afirma că relația amintită este liniară, ceea ce ar însemna că un buget de stat în care veniturile și cheltuielile sunt zero este cel mai favorabil creșterii economice. Însă, chiar dacă se admite că, până la un anumit punct, statul are un rol pozitiv, mai ales în ceea ce privește protecția drepturilor de proprietate, administrarea justiției, asigurarea securității cetățenilor și crearea unor infrastructuri, este neîndoios că, dacă funcțiile și mărimea statului depășesc un anumit prag critic, impactul activismului statal se reflectă rapid în încetinirea progresului economic.
Această constatare este valabilă inclusiv pentru domeniile în care cheltuielile statului sunt considerate, de obicei, „productive”, cum ar fi, de exemplu, educația, cercetarea și crearea infrastructurilor. Căci, nu se poate identifica empiric nici un efect pozitiv exercitat asupra bunăstării de cheltuielile efectuate de stat în domeniile amintite sau în altele de același gen.[4] Aserțiunea contrară ignoră impactul negativ, susceptibil a fi evidențiat prin analize empirice, al sarcinii fiscale impuse de înlocuirea sectorului privat de către stat, prelevarea de către acesta din urmă a resurselor de care are nevoie și cheltuirea lor în conformitate cu obiectivele deținătorilor puterii și cu un sistem de stimulente care, în general, este mai puțin eficient.[5] De aici, efectul contraproductiv al diverselor categorii de cheltuieli publice: subvenții, ajutoare, prime, scutiri de taxe și impozite, cheltuielile implicate de politicile regionale și, în general, al planificării dezvoltării economice.
Relația negativă, dar nemonotonă, între povara întreținerii statului și prosperitate este exprimată de „curba Rahn”.[6] Acest economist a reflectat profund la problema dimensiunii „optime” a statului, ajungând la concluzia că cheltuielile publice au un efect descurajant asupra eforturilor de a produce bunuri și servicii. După părerea sa, dimensiunea optimă a statului se situează între insuficiență, în sensul că statul nu își poate îndeplini funcțiile esențiale de protecție a persoanelor și bunurilor, precum și de asigurare a cadrului juridic necesar pentru executarea contractelor și exercitarea drepturilor de proprietate, pe de o parte, și sarcina fiscală și cheltuielile publice excesive, de natură să împiedice creșterea și prosperitatea economică, pe de altă parte. Pe această bază, autorul conchide că actuala pondere „tipică” a sectorului de stat, situată între 30% și 45% din PIB, este mult prea ridicată prin prisma obiectivului creșterii economice optime.
După părerea sa, sectorul public ar trebui să se situeze mai degrabă între 15% și 25% din PIB, ținând seama inclusiv de eventualele cheltuieli cu asigurările sociale. Totuși, deoarece o parte importantă a cheltuielilor publice este determinată de asumarea de către stat a unor sarcini care, în mod ideal, ar trebui să revină economiei de piață sau societății civile, acest nivel este, fără îndoială, distorsionat în sus. Nivelul dezirabil ar trebui să se situeze, probabil, în jur de 12%-13% din PIB, ținând seama, desigur, de calitatea și eficiența cheltuielilor publice, precum și de concentrarea acestora pe asigurarea capacității de exercitare a funcțiilor de bază ale statului.
2. Costurile întreținerii și acțiunii statului
Cercetarea empirică a experienței acumulate în întreaga lume arată, deci, că există o relație inversă între povara întreținerii și acțiunii statului, pe de o parte și prosperitate, pe de altă parte. Explicația rezidă în faptul că existența și activitatea statului implică un anumit cost. Un element important al acestui cost este extracția de resurse: orice acțiune a statului necesită o sursă de finanțare constituită prin deturnarea unor fonduri din circuitul economic privat. Ca urmare, resursele respective nu mai sunt disponibile, nici pe termen scurt și nici pe termen lung, pentru finanțarea producției și investițiilor private. Acest „efect de evicțiune” (crowding out effect) împiedică, deci, crearea de avuție adițională.
În mod tipic, mai mult de 90% din veniturile statului provin din fiscalitate, însă costul de extracție cuprinde, de asemenea, datoria contractată de stat, care echivalează cu impozite viitoare. La nivelul oficial al datoriei publice, se adaugă angajamentul de a acoperi deficitul bugetului asigurărilor sociale, datorie implicită, care necesită, de asemenea, creșterea viitoare a impozitelor. În plus, există un impozit ascuns, și anume impozitul pe inflație sau seniorajul, creat de monopolul statului asupra emisiunii monetare: în contextul actual al unei inflații ridicate, acest impozit este foarte mare, ceea ce face ca resursele reale obținute de stat în modul acesta, resurse la fel de reale ca cele pe care le obţine prin impozite, să fie considerabile.[7] În fine, o formă de impozitare este însăși reglementarea: în loc să intervină direct, statul dirijează prin legi, decrete, instrucțiuni etc., alocarea resurselor, limitând folosirea acestora de către particulari sau impunând cetățenilor o anumită utilizare a lor.
Chiar dacă sectorul de stat pare în măsură să efectueze un volum impresionant de prestații, grație resurselor importante pe care le extrage din sectorul privat, cheltuielile statului nu se compară prin prisma eficienței cu cheltuielile făcute de particulari pentru a produce bunurile și serviciile cerute pe piață: fără semnalul prețurilor și profitului, producția de bunuri și servicii realizată de stat nu poate fi evaluată după criteriul utilității, ceea ce face ca alocarea resurselor realizată în modul acesta să fie, probabil, suboptimală. În absența informațiilor cu privire la preferințele consumatorilor, transmise prin prețuri, este, într-adevăr, imposibil ca organele statului să știe ce bunuri să producă și în ce cantitate. Fără profit și disciplina pieței și fără nici o răspundere materială pentru pierderile pe care le provoacă și greșelile pe care le comit, decidenții statali nu urmăresc reducerea costurilor, ci mai degrabă „umflarea” lor pentru a-și satisface interesele personale. Aceasta, în cel mai bun caz, deoarece s-ar putea ca majorarea artificială sau ignorarea a costurilor să urmăreacă pur și simplu consumarea fondurilor alocate. Departe de a „stimula” cererea și creșterea economică, statul exercită, de fapt, un efect multiplicator negativ.[8]
Pe lângă costurile de extracție și cele provocate de ineficiența funciară a statului, cheltuielile publice exercită și un alt efect de evicțiune, la care se adaugă un efect de saturație. Primul apare din cauză că statul își finanțează cheltuielile prin constrângere sau își protejează activitățile prin privilegii legale, ceea ce face ca întreprinderile private să se confrunte cu o concurență neloială. Consecința este că intervenția statului împiedică procesul de inovare, provocând în felul acesta stagnarea economiei: întreprinzătorii din sectorul privat caută în permanență noi opțiuni și noi oportunități; programele etatiste sunt, dimpotrivă, inflexibile, administrate birocratic și osificate prin reglementări imposibil de modificat altfel decât prin crearea unei noi majorități democratice.
Este adevărat că nu toate cheltuielile publice sunt la fel de ineficiente. Cheltuielile pentru educație, de exemplu, pot contribui la formarea capacităților productive ale indivizilor și, deci, la cultivarea aptitudinilor lor de a munci și de a-și câștiga existența pe durata întregii vieți.[9] Însă, chiar și în acest caz, cheltuielile respective nu pot fi considerate „productive” în adevăratul sens al cuvântului, din cauza finanțării lor prin impozite. Căci, dacă problema este corect formulată, adică se ține seama de costurile fiscale aferente, nu există nici o legătură susceptibilă a fi evidențiată empiric între volumul cheltuielilor publice de acest gen și prosperitate.
Oferta din partea statului disimulează faptul că piața liberă și societatea civilă, cu sau fără scop lucrativ, sunt capabile să răspundă nevoilor de investiții inclusiv în domenii ca educația și crearea infrastructurilor. Bineînțeles, statul, prin modul său specific de finanțare, poate oferi mai multe bunuri de acest gen decât sectorul privat, mergând până la saturarea societății, de exemplu, cu diplome, însă aceasta cu prețul reducerii generale a prosperității.
În plan social, cheltuielile statului provoacă distorsiuni comportamentale: extracția de resurse din sectorul privat diminuează stimulentele pentru a munci și a investi. Ca urmare, cu cât prelevările sunt mai ridicate și progresive, cu atât impactul lor negativ asupra producției este mai mare. Statul subvenționează, de fapt, subutilizarea factorilor de poducție și alocarea lor suboptimală, deoarece face ca nemunca și consumul să fie mai atractive decât activitatea productivă și economisirea, de care depinde formarea capitalului.
Politica „socială” a statului are un efect contraproductiv dublu. În primul rând, programele etatiste au amintitul efect depresiv exercitat de fiscalitate asupra formării capitalului. În al doilea rând, programele de acest tip fac ca responsabilitatea indivizilor pentru propria lor soartă să scadă, deoarece toți sunt puși în aceiași situație și sunt supuși aceluiași regim. În modul acesta, egalitatea devine egalitarism.[10] În această „minunată lume nouă” (A. Huxley), nu numai că economisirea este mai greu de făcut, din cauza fiscalității ridicate, ci devine și mai puțin dezirabilă, deoarece nevoile indivizilor sunt satisfăcute aparent prin oferta de bunuri și servicii din partea statului. Cheltuielile statului descurajează, astfel, deciziile realmente raționale ale indivizilor de a fi economi, de a contribui la sistemele private de pensii sau de sănătate etc., care diminuează prin ele însele tendințele oneroase de a suprasolicita serviciile publice de acest gen, porniri firești la care incită iluzia gratuității și colectivizarea costurilor aferente. De aceea, „politica socială” este numită de unii autori „războiul tuturor împotriva tuturor”.[11] Spre deosebire de deciziile individuale de a aduna bani albi pentru zile negre și de a contribui la serviciile de asigurări private, ori de donațiile voluntare inspirate de caritate, prestațiile sociale, deși animate adesea de bune intenții, crează, prin distorsionarea motivațiilor, o sursă permanentă de tensiuni sociale, ducând în cele din urmă la diminuarea prosperității.
3. Soluții de relansare a economiei
Impactul negativ al etatismului excesiv asupra creșterii economice și nivelului de trai sugerează că creșterea cheltuielilor publice nu constituie o soluție în contextul social-economic actual. Creșterea bunăstării chiar și în condiții de criză necesită, dimpotrivă, reorientarea statului spre funcțiile sale de bază și reducerea paralelă a costurilor de extracție. Carantina instituită în multe țări în timpul pandemiei învederează rolul muncii productive, al schimbului liber și al economisirii în creșterea nivelului de trai: bunăstarea durabilă a societății nu are altă sursă. Prosperitatea ridicată și răspândită pe scară largă se bazează pe o ofertă de bunuri și servicii adaptată la cerințele consumatorilor prin intermediul pieței și al acțiunii întreprinzătorilor.
Trebuie, deci, favorizată această modalitate rațională de creare a avuției prin degrevarea sa de sarcina fiscală excesivă impusă de întreținerea și acțiunea statului. În România, aceasta înseamnă, contrar unor promisiuni politice, menținerea actualelor cote relativ reduse ale impozitului pe profit și impozitului pe venitul întreprinderilor: această formă de impozitare este moderată, iar, ca urmare, nu descurajează activitatea economică. Majorarea acestor impozite ar avea efect contrar, deoarece, deși sunt plătite de întreprinderi, sarcina fiscală aferentă este suportată, de fapt, de persoanele fizice: angajați, clienți și furnizori și mai puțin proprietari. De aceea, majorarea impozitelor plătite de întreprinderi ar fi de departe cea mai dăunătoare măsură prin prisma relansării creșterii economice și menținerii unui grad rezonabil de ocupare a mâinii de lucru, deoarece afectează direct formarea capitalului productiv, destinat a fi reinvestit în activități economice sau în inovarea produselor și proceselor de fabricație.[12]
A doua măsură necesară în cazul României este reducerea impozitului și contribuțiilor pe salarii. Taxarea ridicată a muncii constituie o anomalie a sistemului fiscal românesc, ce contribuie la agravarea problemelor economico-sociale ale României: numărul mare de persoane în putere care nu muncesc și nu își caută un loc de muncă, creșterea numărului beneficiarilor de ajutoare sociale, emigrația etc. Reducând taxarea muncii, statul român s-ar putea consacra, în schimb, sarcinilor sale de bază și reformării organizării sale foarte centralizate și pletoricului său aparat administrativ.
O asemenea investiție în viitor, realizată sub forma unor degrevări fiscale, este cel mai bun lucru ce se poate face în situația actuală a României: în modul acesta, resursele ar fi lăsate sectorului privat, care le-ar utiliza prin decizii individuale realmente raționale, adoptate în funcție de calculele economice de factură antreprenorială. Totodată, s-ar reduce risipa inerentă cheltuielilor politice și birocratice.
Pe de altă parte, pentru a crește responsabilitatea personală cu privire la viitor și a diminua volumul cheltuielilor sociale, este posibilă creșterea vârstei de pensionare și desființarea pensiilor speciale. În România, speranța de viață a crescut[13], greutatea muncii fizice s-a diminuat, riscurile accidentelor de muncă s-au redus, iar starea de sănătate s-a ameliorat. Ca urmare, menținerea unui statut de rentier o lungă perioadă după viața activă nu se explică decât prin imobilismul instituțional al unui stat capturat de „vânătorii de rente”.[14] În aceste condiții, reforma sistemului fiscal, puternic redistributiv, al României este benefică din mai multe puncte de vedere: permite atât reducerea costurilor de extracție, cât și relansarea economiei prin evitarea pensionării mult prea devreme a unui personal calificat și experimentat.
Cea mai gravă eroare a politicilor de „relansare” constă în credința că dacă statul nu face ceva, nimeni altcineva nu poate face aceasta în locul său. Or, piața liberă și societatea civilă, adică persoanele afectate în mod direct de deciziile pe care le iau, știind mai bine decât oricine altcineva ce nevoi au și cum le pot satisface, sunt în măsură nu doar să producă bunurile și serviciile socialmente necesare, ci o fac mai bine și mai ieftin decât statul – fără costurile de extracție, ineficiență, stagnare și demotivare legate de un volum exagerat de cheltuieli publice. Chiar dacă nu există o soluție „perfectă” la situația complexă în care se află economia mondială, este indubitabil că depășirea multiplelor crize actuale necesită eliberarea energiilor și resurselor în scopul relansării activității productive – în primul rând în interesul tinerelor generații, care sunt cele mai afectate de pierderea perspectivelor pe care o provoacă sarcina apăsătoare a întreținerii statului.
Timișoara, 18 ianuarie 2023
NOTE:
[1]-Numeroase asemenea analize empirice sunt efectuate periodic sub egida OCDE. A se vedea, de ex.,: A. Bassanini, S. Scarpetta, The Driving Forces of Economic Growth: Panel Data Evidence for the OECD Countries, OECD Economic Studies, vol. 2001/2, https://doi.org/10.1787/eco_studies-v2001-art10-en
[2]-Aceste implicații sunt reflectate sintetic de indicii libertății economice publicați anual de agențiile specializate. A se vedea, de ex., 2022 Index of Economic Freedom–The Heritage Foundation, https://www.heritage.org/index/; Economic Freedom of the World, 2022 Annual Report, https://www.libinst.ch/publications/LI-EFW-2022.pdf; Economic Freedom of the World: 2022 Annual Report, Cato Institute, https://www.cato.org/economic-freedom-world/2022
[3]-A se vedea în acest sens: A. Wooldridge, Aristocrația talentului. Cum a creat meritocrația lumea modernă, Polirom, București, 2022; Aghion, C. Antonin, S. Bunel, Le Pouvoir de la destruction créatrice, Odile Jacob, Paris, 2020.
[4]-P. Minford, D. Meenagh, J. Wang, Testing a Simple Structural Model of Endogenous Growth,Centre for Dynamic Macroeconomic Analysis Conference Papers 2006, https://www.researchgate.net/publication/24126575
[5]-Idem
[6]-R. Rahn, H. Fox, What Is the Optimum Size of Government, Vernon K. Krieble Foundation, 1996.
[7]-S. Cerna, Seniorajul, Oeconomica, no. 3-4/2018,
http://oeconomica.org.ro/abstract/520/The-Seigniorage-Seniorajul.html, http://www.oranoua.ro/silviu-cerna-seniorajul/
[8]-D. Mitchell,, The Impact of Government Spending on Economic Growth, Backgrounder 1831, Heritage Foundation, March 2005.
[9]-S. Cerna, Teoria capitalului uman: analiza economică a educaţiei,ŒCONOMICA, 1-2/2020,
https://www.academia.edu/43643791/TEORIA_CAPITALULUI_UMAN_Oeconomica
[10]-S. Cerna, Morala îndoielnică și pericolele statului social,
[11]-P. Salin, Libéralisme, Odile Jacob, Paris, 2000, p. 500.
[12]-Cf. P. Bessard, L’illusion de l’imposition des entreprises, Institut Libéral, 2008, http://www.libinst.ch/publikationen/LI-Briefing-UnternBesteuer-f.pdf
[13]-Cf. V. Ghețău, Speranța de viață a românilor,
[14]-Pentru analiza modului în care s-a ajuns în această situație, v. S. Cerna, Tranziţia şi grupurile de interese, Oeconomica, 2, 2011, p. 15-27,
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Statul si implicarea sa in economie este de fiecare data un factor descurajator ce elibereaza energii negative in societate aducind in contrar cetatenii ce sunt astfel pozitionati de o parte sau de alta a alegerilor economice personale .In Romania zilelor noastre activele economice , detinute de Stat ,sunt putine si ele se afla in continua scadere urmare a deciziilor venite pe filiera Bruxelles .Este insa evident cum Romania si intrega Uniune Europeana se afla intr-o situatie ce ofera Statului sansa implicarii accentuate in economie oferind totodata si posibilitatea cresterii sumelor colectate de Stat nu numai din economia aflata la lumina ci si din cea aflata la negru pe masura ce Statul se implica(acum o poate face fara riscuri politice ) in a reaseza legislativ si aceste zone economice ce pina acum nu au fost atinse din motivele binecunoscute .Pandemia si Razboiul ofera Statului , indiferent care este el , posibilitatea punerii in practica a unei legislatii ce nu exista ,in multe dintre cauzele economice stiute dar care din motive politice nu erau supuse impozitarii .Romania , are acum aceasta ocazie, ce in vremuri de normalitate era parte doar a unor peschesuri ,devenite personale ,la nivelul lucratorilor din Institutiile de control ale Statului,de a creste sumele astfel colectate .Impactul isi regaseste valoarea materialafie in zona militara , ce datorita razboiului este mare consumatoare de fonduri sau in zona cetatenilor defavorizati ce pot fi astfel sprijiniti o buna bucata de vreme . Politicul nu avea cum ocoli obtinerea unor astfel de sume suplimentare ce fara indoiala cresc sansele unor Partide aflate la guvernare de a-si pastra neatinsa intentia cetatenesca de vot .Inflatia are insa si o componenta ce tine de cresterea nivelui de trai fapt ce aduce Economia privata in situatia de a dori obtinerea de profituri suplimentare (mai degraba profituri aduse ca si valoare la zi )sume ce le vor permite dezvoltarea accentuata o data cu trecerea crizelor acum devenite repetative .Costurile sunt mari : razboiul , inarmarea (schimbarea de tehnologie militara ) , federalizarea Europei , noile provocari energetice , toate la un loc cresc costurile natiunilor in dauna comfortului avut de societate pina acum .Totusi trebuie facuta diferenta intre economiile dictatoriale din statele conduse de catre unii Satrapi ai istoriei si economia de piata , ce este semnificativ in continua schimbare si care are marea calitate de a se plia pe evenimentele ce sunt parte a trairilor noastre de zi cu zi .
Un articol deosebit de bun. De l-ar citi și guvernanți. Și de l-ar citi dacă l-ar înțelege!
Mulțumesc!
E nevoie de voința guvernanților de a aplica, că de înțeles se înțelege. Ori voința lipsește, pentru că ar pierde o mare parte din puterea de care se bucură acum.
Poate citeste si Ciolacu si intelege ceva
Felicitari autorului pentru aceasta lectie de economie explicita. Ar trebui predata elevilor de liceu, ultima clasa si studentilor. Partidele si guvernantii stiu aceste lucruri dar nu le pasa, au interese si afaceri proprii. Daca le pasa faceau o noua impartire adm.teritoriala si un numar mai mic de ministere si agentii guvernamentale. Cand vom intra in datorii f.mari si incapacitate de plata atunci vor face ceva.
F bun articolul.
Imi lipsesc insa anumite elemente. De ex. faptul ca o tara, Romania in speta, nu se poate desprinde de conditiile internationale, mai ales ca membra EU de unde se impun diferite masuri avantajoase, sau mai putin avantajoase, pt Romania.
Diferitele programe de promovare a anumitor tehnologii, de sponzorizoare, etc altereaza profund o economie libera de piata.
Mai mult, se creeaza, la politicieni un mimetism, daca au facut asa nemtii facem si noi, fie ca se potriveste fie ca nu. Si Micron incearca sa-i copieze pe nemti, in privinta pensiilor si deja au iesit citeva mii pe strazi. Aici e dieferenta brutala, la nemti se va iesi la pensie cu 67, la francezi cu 62.
Poate. Dar alegerile sunt un campionat de promisiuni de bani publici, de la stafful de campanie care trebuie răsplătiți cumva pana la alegatori care așteaptă autostrăzi, spitale, scoli gratuite si de calitate.
Cum ar putea câștiga majoritatea un partid care sa vina cu platforma ”Tăiem tot”?
daca s-ar privatiza construirea si exploatarea autostrazilor, cate nu s-ar face cu banii aiai? si am avea si autostrazi moderne, foarte repede… vezi exemplul Chinei … COMUNISTE!
Tocmai aici e șmecheria, nu s-ar face nimic. Nu s-ar cheltui banii. Nu ar mai fi nici granturi, nici ajutoare nici scutiri, nici reeșalonări, nici pensii suplimentare, nici salarii compensatorii, nici nimic. ”Laissez faire” asta înseamnă. Tăiem impozitele, tăiem si cheltuielile. Dar, mai întâi tai cheltuielile si după aceea impozitele. Altfel dam chix cu creditorii.
Vrei diguri de apărare contra inundațiilor, iți faci, vrei scoală la copii, plătești, vrei medic, scoți banii. Și, când vine o criza, mai devreme sau mai târziu, fără ajutoare de stat, fără garanții de creditare, cine are cu ce scapă, cine nu nu.
Asta-i soluția cea mai bună!
Cât am trăit în România plăteam în prostie tot soiul de servicii de care nu beneficiam. Statul îmi cosea pe diferite căi undeva spre 70% din venituri. De
exemplu plăteam lunar asigurări medicale ce erau practic leafa unui medic rezident. Când a născut soția mea primul nostru copil am plătit nașterea din buzunar de mi-a sărit basca la una din puținele maternități private de atunci. Statul român nu mi-a decontat niciodată nicio centimă
Al doilea copil s-a născut în America. Nașterea a costat în total vreo $12000 (față de $3000 plătiți în avans în România) dar deductible-ul (coplata) meu a fost de $300. Condițiile din maternitatea americană privată erau mult peste ceea ce însemna cea mai spălată clinică privată românească prin 1998-2002. Iar asigurarea medicală privată pentru toată familia mea (pe atunci eram 4 cu nou născutul) era atunci cam 3% din venitul meu iar acum e mult sub 1% cu toate că suntem 6 pe ea.
Școlile de stat sunt rele și chiar nu aș fi dorit ca vreunul din copiii mei să meargă la școli de stat. La fel în cazul universităților.
Rata oficial de impozitare a veniturilor mari e într-adevăr de 37% dar trebuie să fi căzut în cap s-o plătești. Sunt nenumărate deduceri. Marile companii plătesc oricum cam toate veniturile peste $150000/an în stock options în zone faine ca și insulele Virgine, Cayman, etc. și ajungi cu legea în mână la rate reale de impozitare reale de sub 10% care sunt în opinia mea acceptabile.
Într-adevăr nu beneficiezi de „serviciile” pe care ți le oferă statul social european după ce a jumulit vreo 7 piei și apoi plânge cu lacrimi amare că n-a jumulit-o și pe a 8-a. 😀
”Cum ar putea câștiga majoritatea un partid care sa vina cu platforma ”Tăiem tot”?”
Un partid ar putea câștiga foarte bine alegerile cu platforma: ”vom construi 3.000 de km de căi ferate private în 10 ani, iar statul român nu va cheltui nici un singur euro pentru asta”. La fel cum statul francez nu a cheltuit nici măcar un singur euro pentru viaductul de la Millau sau pentru diverse autostrăzi din Franța.
Dar cohorte întregi de bugetari actuali trebuie mai întâi să iasă la pensie, înainte ca o asemenea platformă politică să permită construirea de căi ferate private în România.
Bugetarii actuali multi tineri si foarte tineri vor iesi la pensie peste 30-40 de ani. Iar in locul celor ce se pensioneaza acum vin altii. Asa ca, numarul lor nu se va reduce decat in masura reformarii administratiei centrale, judetene si locale.
Daca tot se discuta de IA, n-ar fi mai intelept s-o lasam pe „dansa” sa ne conduca ? Burdusita cu toate teoriile economice, lipsita de empatie si nesupusa manevrelor electorale ar fi mai in masura sa ia decizii rationale.
Am testat chatGPT, vorbește frumos, corect politic dar nu face corelațiile bine deloc. Nu intru in detalii, dar este doar un ajutor la scrierea unui discurs, pentru cineva care pune corect întrebările. Probabil, in câțiva ani, după ce mai învață, o să fie diferit.
Care sunt domeniile in care statul ar trebui sa fie prezent ?
Politica interna, controlul si impunerea legilor, armata
Politica externa, relatiile cu vecinii si alti parteneri/state
Punerea la dispozitie a unei infrastructuri adecvate precum politica monetara,justitie, invatamant, sanatate si sistem social.
Am omis voit economia, statul n-are atributii decat punerea la dispozitie a cadrului legislativ/infrastructura necesara prin care economia se poate dezvolta.
Intre timp treburile sau complicat enorm, statul interfereaza cu mediul economic, amestecul este tot mai pronuntat, economia privata sugrumata de povara fiscala si birocratia debordanta.
Intre timp statul a devenit o „masina de impartit bani” ce scoate din buzunarele unora este impartatit in buzunarele altora, de multe ori fara discernamantul necesar, de regula din motive electorale,interese de grup etc.etc. penalizarile cazand pe umerii celor care muncesc si produc plusvaloare.
Daca privim spre exemplu catre tarile dezvoltate din occident in care masinaria colectarii taxelor si a multor alte contributii catre stat functioneaza „uns” , fiscul fiind mai temut decat politia putem observa mari carente si deficiente.
In Europa armatele sunt cronic subfinantate, lipseste munitie, lipsesc piese de schimb, lipsesc dotari de tot felul si multe altele, razboiul din Ucraina deschizand abia acum multora ochi si vedem prea bine de cate eforturi este nevoie, de multe ori chinuite, sa fie adunate cele necesare sustinerii Ucrainei.
Unde este industria de armament europeana ? mai produce ceva ? nu prea se aude mare lucru.
Sistemele de sanatate sunt subfinantate, personalul lucreaza la limita capacitatilor, lipsesc medici, infirmiere si multe altele cu toate maririle de contribitii, pandemia aratand limitele sistemelor.
Educatia nici ea n-o duce mai bine, lipsesc tot mai mult muncitori calificati in aproape toate meseriile, in schimb tot mai multi tineri doresc terminarea unei facultati cu toate ca sansele sunt reduse datorita multor factori, avem o „armata” de tineri care au reusit sa termine o facultate insa la ce folos daca pregatirea obtinuta n-are cautare in economie.
Sistemele sociale sunt poate cele mai afectate datorita numarului tot mai mare de pensionari, de refugiati din toate colturile lumii care trebuiesc intretinuti intr-un fel sau altul, numarul tot mai mare de oameni fara dorinta de munca datorita statului social care le indeplineste aproape „toate dorintele”
in Franta astazi au iesit sute de mii de oameni pe strazi pt a protesta impotriva ridicarii pragului varstei de pensionare de la 62 la 64 de ani !!!
In alta ordine de idei, pana cand sa muncim ? din punct de vedere al eficientei ar trebui sa decedam o data cu primirea primului cupon de pensie, poate astfel sistemele de pensii ar fi degrevate de povara pensionarilor !!!
Ma intreb unde sunt banii ? miile de miliarde colectate din activitatile economice, din taxe, accize si altele ?
De multe ori am impresia ca banii sunt tocati, hartia reciclata pt tiparirea altor bani !! ceace sa intampla la ora actula la nivel european nu prea mai are nici o legatura cu economia, legile pietii, autoreglarea acestui mecanism econimic fiind perturbat foarte serios.
Romania este pe acceasi linie cu particularitatile ei, evaziune, colectare redusa, incapacitate administrativa emgratie masiva pt a umple golurile din alte parti si multe altele.
In opinia mea personala, 75 % din problemele cauzate se datoreaza birocratiei, a autoblocajului de tot felul si evitarii asumarii unor reforme care isi merita cuvantul
Statul e mult umflat si are cheltuieli nesustenabile, multa functionarime care sta degeaba, multi incompetenti, multi angajati politic sau pe pile/rudenii. Totusi, mi se pare ca un procent de 15% pt intretinerea statului e mult prea mic. E imposibil de a avea servicii publice bune cu 15% din PIB. Cred ca undeva la 30-33% din PIB pt inretinerea statului e mai realist, dar pe baza de merit si cu concursuri serioase la angajari la stat.
Opiniile domnului profesor exprimate in articol exprima ceea ce simt si eu . Doua lucruri de adaugat ; in opinia mea statul sintem noi cetatenii si nu institutiile statului si dezacordul meu cu privire la cresterea virstei de pensionare .
Ce vreau eu de la guvernanti ?
– eliminarea salariului minim pe economie . Salariul trebuie sa ia nastere numai si numai prin negociere .
– eliminarea obligativitatii contributiei la fondul public de pensie . Suma respectiva sa o incaseze salariatul iar acesta din urma sa dispuna liber catre ce fond de pensie ( si cite fonduri de pensie ) se indreapta .
– eliminare stabilirii virstei de pensie prin lege . Fiecare cetatean sa aleaga liber cind intrerupe activitatea profesionala . Intrerupere care poate fi si partiala . Momentul respectiv trebuie ales ( de fiecare cetatean ) in functie de sumele capitalizate in investitiile facute pe toata perioada de activitate profesionala si in functie de capacitatea si dorinta de a fi activ .
– guvernul trebuie sa asigure oricarui cetatean care poate dovedi rezidenta 25 de ani o pensie ( poate fi numita si altfel ) de 1000 de lei ( de exemplu ) . Pe principiul ca aceasta persoana a fost consumator in economie ( adica a platit prin , faptul ca a consumat , o imensitate de taxe , impozite , accize , ….. )
– orice forma de subventie de la bugete publice sa fie eliminata .
– eliminarea obligativitatii contributiei la FNUASS . Suma respectiva sa o incaseze salariatul iar acesta sa decida liber unde si cite asigurari de sanatate isi face . Guvernul sa asigure numai cheltuiala cu serviciul de urgenta iar pacientul de la urgenta dupa ce va fi stabilizat sa opteze singur ( pe asigurarea / asigurarile sale de sanatate ) catre ce unitate spitaliceasca merge pentru remediere completa .
– guvernul sa nu se poata imprumuta, sa nu aiba acest drept. Sa se limiteze la cati bani aduna
si contributia aia la sanatate revizuita; daca platesc un impozit catre stat,, care are grija de sanatate, de ce sa mai platesc o a doua impunere, catre casa de sanatate? iar impunere dubla?
Nu inteleg la ce va referiti cind spuneti ,, contributia aia la sanatate revizuita ” .
Felicitari!
[In general, sunt un adept al interventiei statului in economie. Dar cu limite.
Sa ne amintim ca „marele” Keynes recomanda doar o interventie limitata, de 3%. Si numai in momentele de criza. Azi s-a depasit de mult cifra si se intervine continuu. Cea ce este gresit. Total. In plus, ca in cazul drogurilor, ai nevoie de cantitati din ce in ce mai mari de „infuzii”. Doar pentru a fi simtite oarece efecte pozitive. Pina cand se ajunge la colapsul general. Tot aici trebue amintit ca interventia statului nu trebuie sa se bazeze pe imprumuturi. Este o solutie otravita.
Nu cred ca actuala criza are doar bazele aratate de domnia voastra. Nu stiu ca datoria statelor suverane sa se fi rezolvat. Doar a fost rostogolita, pina a ajuns la sursele de care amintiti si s-a contopit cu ele. E o tendinta periculoasa sa nu le amintim. Acoperim greselile politice.
E de discutat prea mult despre modul in care se utilizeaza banii de la buget. Dar despre baza de impozitare se poate atrage atentia asupra nivelarii impozitelor noastre (mai ales la exploatarea materiilor prime) cu impozitele europene. Ca sa nu devenim un bantustan. (Cum ne-a tinut Bombonel.) Si sa avem bani la nivelul lor. Mai e o poveste: largirea bazei de impozitare fara a afecta munca sau afacerile: legalizarea prostitutiei. Dar … hm, ma rog. (Nu doar a celei feminine -nu trebuie vazut demersul ca misoginism-, ci totale: pentru barbati, femei, gay, cupluri.)]
Implicarea masiva a statului in economie n-a început cu criza Covid. Ea a început in 2008 si n-a încetat nici o clipa. Mai întâi guvernele au salvat sectorul financiar, care capusase economia reala, si apoi timp de 14 ani băncile centrale au injectat bani ieftini in economie încărcând sa tina sub respirație artificiala o economie sufocata de prea multa financializare si BS. Am trăit o perioada bizara cand o companie de BS ajunge mai mare decât General Motors sau Ford. Când băncile comerciale ii penalizează de 14 ani prin dobânzi minime sau chiar negative pe cei care economicesc asta nu se cheamă capitalism, ci hoție.
Dispariția banilor ieftini a adus un pic de curtenie in economie si asta se vede prin scăderea valorilor acțiunilor unor companii care nu produc nimic, precum feisbucii. Din păcate aceasta curățire ii va afecta mai mult pe cei care n-au profitat de bula financializarii si BS.
De multi ani sectorul financiar si cel de BS au o profitabilitate mai mare decât cel din economia reala si asta este un semne ca trăiam într-o lume a neo-rentei, pre care o critică pe buna dreptate autorul articolului.
E foarte greu astazi sa deschizi afaceri ca simplu cetatean, majoritatea energiei si banilor dispar in birocratie, dari, paperwork, paper-pushing… o cohorta de aiureli administrative scumpe si haotice care nu au nimic de a face cu business-core-ul (digital). Uneori este obligat sa pornesti „lean” cu ceea ce ai si fara imprumuturi de la banca (sic!).
Asa o lehamite m-a luat incat am preferat sa iau salariu de angajat si sa nu-mi bat capul. Intreb, ati avut vreodata de a face cu formularele online de la finante? Jesus Christ!
Statul (care sta degeaba) a pierdut un antreprenor care potential putea plati vreo 700 de angajati (fara gluma) si a castigat un lefegiu miserupist (la privat). Bravo, halal, tot asa.
Nu e doar cazul Romaniei, nota bene.
Din experiența a doi prieteni care au fost plecați o perioadă din țară, au adunat bani și s-au întors în România cu ideea de a deschide afaceri. Unul voia să ofere servicii de curățenie iar celălalt de construcții. După lupte îndelungate cu statul român și birocrația de aici, ambii au renunțat (și-au băgat picioarele, cum se spune) și s-au întors în țările în care au muncit și unde și-au deschis firme fără prea mare efort. Concluzia e că trebuie să ai nervi de oțel ca să-ți deschizi un business la noi, și chiar și așa, succesul nu e garantat. Pe de-o parte, statul te încurajează să îți deschizi o afacere iar pe de altă parte, tot statul, are grijă să îți pună suficiente taxe și bețe-n roate astfel încât să te lași păgubaș. E o mentalitate total neproductivă și contradictorie. Îi înțeleg pe cei care lucrează la negru, chiar nu merită toată bătaia de cap și toată cheltuiala.
Statul minimal consuma, o știm deja intuitiv, mai puține resurse. Și astfel ne rămân nouă, contribuitorilor, mai multe. Noi știm mai bine ce ne trebuie, nu risipim banii pe ficțiuni. Perfect adevărat! Nu ne trebuie studii laborioase de fezabilitate pentru demararea unui proiect personal. Calculul e simplu: fie accesăm un credit pentru a ne potrivi potențialul financiar scopului proiectat, fie limităm caracteristicile proiectului la bugetul personal. Problema apare când trebuie să facem ceva împreună, de exemplu un gard cu vecinul. Unul și-l dorește înalt și opac să aibă intimitate, celuilalt îi place soarele și vrea doar o simplă demarcație, unul vrea iluminare indirectă, celuilalt i se pare că asta e risipă și ar vrea mai degrabă un gard viu cu sistem de irigație automată. Apoi pentru șoseaua din cartier ar trebui întrunite doar doleanțele majorității, minoritarii care vor borduri înclinate pentru cărucioare n-au nicio șansă. Asta e risipă. Unii vor să parcheze la marginea străzii, alții vor acolo pistă de biciclete, unii vor conifere ca să nu strângă frunze toamna, alții nu vor deloc copaci să nu cadă peste mașini când vine vreo furtună. La fiecare sondare minoritarii rămân cu buzele umflate și, deși știu ce le trebuie sau le place, trebuie să accepte dictatura majorității. Statul are grijă doar de siguranța cartierului.
În vara lui 2020 am zburat cu un Bombardier Q400 al Austrian airlines de la Stuttgart la Viena. A fost o experiență interesantă: chiar și la Business stăteam umăr la umăr cu vecinul, iar cei 2 țoli în plus la genunchi erau singurul privilegiu de care aveam parte. În aerogară totul fusese pustiu, barurile și magazinele închise, nimic nu funcționa în afara serviciilor absolut indispensabile. În avion, în timpul taxiului dinaintea decolării se încălzire aerul, iar sfertul de oră de întârziere ni s-a părut o veșnicie. Nici muzică, nici cinema, nici măcar internet, doar vreo doi țânci care făceau teatru țipând că vor la toaletă, după ce se săturaseră de Tetris pe celularele părinților. Totul era eficientizat la extrem în acel avion. Exact ca într-un stat minimal. Dar în condițiile pandemiei, când la ordinea zilei era să rămâi închis acasă, a fost bine.
Când vrei sa simți că viața merită trăită, ai nevoie de ceva extraordinar. Ceea ce sare din ramă, hobby-ul personal sau accesoriul exclusivist din proprietate sunt cireșele glazurate care conferă calitate blatului sățios. Și, oricât de paradoxal ar părea, statul este cel care asigură această cireașă. Căci fără blat ea nu poate exista. Avionul nu zboară doar cu business class, iar dacă ar exista numai curse charter nu s-ar construi piste și aeroporturi. Aerul condiționat fură din puterea motorului, la fel media, computerul de bord sau sistemele automate de siguranță. Ele nu contribuie direct la deplasare, ci dimpotrivă, dar fără ele nu am mai putea parcurge în traficul infernal de azi mai mult de 2-3 ore la volan. Fără statistici și măsurători in timp real ale tuturor parametrilor nu putem prognoza nimic, nu avem șansa unor proiecte mari, de lungă durată. Cu un stat minimal putem porni la un drum, dar trebuie să fim conștienți că acesta vă fi scurt. Pentru etapele lungi avem nevoie de asistență, pe care nu o putea accesa din mediul privat întrucât acestuia ii lipsește amploarea. Părerea mea. Ce e drept, e că munca la stat duce adesea la lucrul de mântuială. Aici, cred eu, trebuie umblat de fapt. Posturile bugetate nu trebuie să fie definitive și nicidecum dedicate. Asta e cauza încetinirii.
Un articol foarte bun, cu mentiunea ca mai exista si exceptii de la regula si ca nu toate statele sunt ineficiente, retrograde sau extractive, si ca nu toate sectoarele private sunt inovative, aducatoare de prosperitate, sau in general usa de Biserica.
Intr-o expunere foarte simplificata, un stat are trei obligatii fundamentale: 1. to protect, 2. to empower, si 3. sa asigure un „level playing field” care sa garanteze egalitatea de sanse si nu de outcomes pentru cetatenii sai si agentii economici care activeaza sub jurisdictia sa. Daca aceste trei obligatii sunt satisfacute corespunzator (usor de zis, dat foarte greu de realizat in practica), prosperitatea va veni de la sine, indiferent de marimea statului si de impactul sau economic masurat ca procent din economie.
https://www.zf.ro/eveniment/topul-industriilor-cele-multe-salarii-minime-economie-aproape-40-21638293
Toti cei cu titluri profesionale inalte care publicati pe aici si oriunde , faceti presiune pe factorii politici decidenti pentru eliminarea din legislatia imbecila a salariului minim pe economie . Acesti peste 1.700.000 de cetateni romani merita sa fie eliberati . Sa negocieze liber salariul la angajare .