… gura Regelui Soare, Louis al XIV-lea, adevar grait-a : Statul sunt eu. Oricare ‘eu’ : eu, Fumurescu, eu, Popescu, eu, Gicu de la Scularie. Noi. Da, stiu, vine ca un soc, dupa secole in care ni s-a insurubat bine in cap, atat de la stanga, cat si de la dreapta, ideea atat de bine surprinsa de catre conu’ Leonida : Statul e orice altceva, dar nu ‘eu’. Statul, ne zice modernitatea, e « altceva-ul ». O entitate deopotriva abstracta si concreta. Statul « ne da » sau nu. Statul e – sau s-ar cuveni sa fie – « asistential » sau « minimal ». Dupa cum iti bate soarele in ochi, statul e « puternic », « corupt » sau « incompetent ». Statul face si drege sau, dimpotriva, e incapabil si sa faca si sa dreaga, functie de orientare.
Recunoasteti, e fascinant. Cand vine vorba despre stat, stanga si dreapta isi dau mana peste tara, Rogozanu se pupa cu Patrasconiu si amandoi cu Vantu sau Patriciu in Piata Endependentii. De stat. Ca unii il vad prea mare sau prea mic, prea slab sau prea puternic, prea bagacios sau prea timid, n-are nici o relevanta. Pentru toti, statul e altceva-ul. Sa dea – sau sa nu dea – « ca de aia stat ». Alt-ceva. O asemenea unire si-n simtiri intre adversari altminteri decalarati e de natura sa puna pe ganduri. Putintica istorie a ideilor, asadar, n-are a ne cauza.
S-o luam cu inceputul. Dupa cum zicea Quentin Skinner, tata istoriei ideilor – in treacat fie spus, un profesor fascinant care, pana in ziua de azi, sfatuieste pe toata lumea – se cuvine a face distinctia intre “cuvant” si “concept”. Uneori, conceptul precede cuvantului. Uneori, utilizam concepte pentru care ne lipsesc, deocamdata, cuvintele. De « dor » bunaoara, sufera multa lume, dar nu toti au cuvantul pentru concept. Mai simplu : poti iubi fara a o putea vocaliza dincolo de « ioi », « of, of », etc.. Esti ca inginerul (pardon) : ai ochi inteligenti, dar nu te poti exprima. Poti rezuma « Romeo si Julieta » la « un baiat iubea o fata ». Asa si cu statul.
Nu voi intra acum in toate disputele academice pe aceasta tema, ca nu-si au rostul aici (desi rost au, fara doar si poate). Machiavelli – zic unii – e printre cei care impune pe piata ideilor conceptul de stat ( « lo stato ») ca entitate distincta. Cum, insa, Machiavelli reuseste performanta de-a merge pe sarma care desparte clasicismul de modernitate, problema ramane deschisa. Cracanata, ca sa spunem asa. Nu degaba a rezistat la ‘strappado’ – o metoda de tortura in care mainile si picioarele iti sunt legate la spate, esti suspendat in aer si-apoi lasat sa « cazi » fara sa atingi pamantul. Cica e dureros. Cica, dupa trei « caderi » marturisesti orice. Machiavelli a rezistat la mai multe si-asa a scapat cu viata. Si-asa ne-ar fi dat, cica, « statul ».
Revenind la oile statului, pentru ca aici e miza : Polis-ul, orasul-stat, a existat dinainte de Renastere. Conceptul, care va sa zica, a precedat aparitia cuvantului. In Evul Mediu (catusi de putin intunecat, dimpotriva !), aveam Respublica, Civitas, Regnum sau Imperium. Alte palarii pentru aceeasi Marie – Maria sa, Statul. Pare-se, asdar, ca nu putem scapa de stat, dupa cum nu putem sari peste propria umbra. Ai batrani, clasici cum erau (sic), erau oameni cu capul pe umeri. Eficienti. Intelegeau ca n-are rost sa te bati cu umbra. Mai bine accepti ca face parte din tine.
Mai bine accepti ca statul sunt eu. Eu. Fiecare ‘eu’. De-aici incolo mai vedem noi, da’ macar sa stim de unde plecam. De la statul sunt eu.
Aristotel, sireacul, zicea ca omul e pentru stat, nu statul pentru om. Avea el obsesia asta, sa creada ca adevarata natura a orice se releveaza in momentul in care poti raspunde la intrebarea « pentru ce e ? ». Ghinda e pentru stejar, ochiul pentru vazut, s.a.m.d.. Ca omul de aia e om, ca e « fiinta politica » (zoon politikon, tradus adesea « animal politic »). Ca suntem haraziti cu ratiune si cu puterea cuvantului – logon ekhon – fara de care n-am avea de nici unele. Asa le-avem. E, vorba lui Monk, o binecuvantare si un blestem. Sau, daca preferati varianta Genezei, odata ce ai muscat din marul cunoasterii, nu-l mai poti scuipa inapoi. Trebuie sa-l mananci pana la capat.
Grecii astia vechi erau, vorba unui amic, oameni exigenti. Din moment ce omul de aia e om, ca e politic, pentru stat, alora care-si vedeau treaba si de banii lor (oikos – de aici, « economia »), fara interes pentru binele public le ziceau, simplu, « idiotes ». Stiu, am mai zis-o, dar nu ma pot abtine s-o repet.
Si-atunci, pentru ce e statul ? Pentru dreptate. Pentru virtute. Pentru … param-pam-pam … fericire ! Fericire, atata cat e posibila pe lumea asta. Nici mai mult, nici mai putin. Hai, ca e ciudat, da’ poate merita luat in consideratie. La urma urmei, urma care scapa turma, daca e sa stam stramb si sa judecam drept, nu dupa asta alergam cu totii ? Dupa fericire – pe lumea asta sau pe lumea ailalta ? Nu de aia de mergem la scoala, vrem sa facem bani, ne casatorim, bem, ne drogam, mergem la manastire, facem yoga sau mai stiu ce ? Americanii, prin Jefferson, au bagat alergarea dupa feiricre si-n Declaratia de Independenta.
Vorba lui Hegel : Grecii aia isi puneau intrebarile fundamentale cu toata simplitatea si sinceritatea – si incercau sa le raspunda aidoma. Noi ne-am pierdut aceasta indemanare. Noi ne-am pierdut statul.
S-o luam altfel. S-o luam babeste. Ana are mere (da, si Xenia are pix). Nu de ce sunt roman, ci de ce ma cheama Fumurescu? Pentru ca m-am nascut in familia Fumurescu. E familia Fumurescu alt-ceva decat mine ? (Nota : Si vorbim aici despre doua familii Fumurescu : cea din care vin si cea pe care am « facut-o », dupa cum sunt si roman si american – sic) Schimbati numele de familie si incercati sa raspundeti la aceasta intrebare simpla, dupa vorba, dupa port. E familia alt-ceva ? Nadajduiesc ca nu. Si-atunci ?
Da’ cu statul ce-ati avut ?
Vine modernitatea timpurie si schimba datele probelemei. Unde inainte fiecare eram statul, dintr-o data nimeni nu mai e. Statul se abstractizeaza, se distanteaza de noi. Apare asa-numita societate civila, pe care nimeni nu stie cu ce s-o manance. Asa ca o lasa, la inceput, in pace. Ce e societatea civila ? Un pod intre individ si stat. Podul, insa, ca orice pod, indeplineste o functie dubla : Apropie cele doua maluri, dar, in acelasi timp, le mentine la distanta. Vine vremea, trece vremea, si societatea civila devine, treptat, tot mai atractiva. De ce ? Pentru ca ne apropie de stat, tinandu-ne, concomitent, la distanta. Nici prea mare, nici prea mica, numai buna de iubita. Nu e nici foarte politica, dar nici foarte dimpotriva. So pe ea !
Hegel, bietul, surprinde momentul si il capteaza cum stie el mai bine – dialectic. Prea tarziu, insa. E catalogat drept retrograd, paseist, organicist, ba chiar totalitar. Prea tine cu statul. Or, deja ideea e bine insurubata in subconstientul colectiv : statul e altceva. Orice alt-ceva. Dar nu eu. Intalnirea Spiritului cu sine insusi se amana pana la o data ce va fi comunicata ulterior. Pana una, alta, statul e ‘strainul’. Alt-ceva-ul. Gras sau slab, bagacios sau timid, dar alt-ceva.
Stai si te minunezi : nimeni n-a zis despre familia lui/ei c-ar fi altceva. Nimeni nu discuta despre familie in termeni de « puternica » sau « slaba », sa « dea » sau sa nu dea, s.a.m.d.. Toata lumea si-o accepta, indiferent daca te cheama Popescu, Fumurescu, Basescu, Rogozanu sau Avarvarei.
Da’ cu statul ce-ati avut ?
Buun. Inainte de a va isteriza ca fac paralele intre familie si stat, trageti aer in piept. Nu, familia nu e statul, dupa cum nici ghinda nu e stejar. Asa ca aveti, de facto, doar doua optiuni : (1) Continuati sa va intelegeti uni-dimensional, haraziti cu drepturi pe care le cedati, gratios, cu ocazia alegerilor – caz in care va veti simti ne-reprezentati, iesiti pe strada si ocupati ce se poate ocupa, dupa care v-apuca foamea si mergeti, inevitabil, acasa. Sau (2) petrecand atata amar de vreme pe Facebook si Twiteer, incepeti sa realizati ceea ce ai batrani stiau din capul locului – si-anume, ca nimeni nu poate fi reprezentat fara rest. Ca ‘eu-l’ e nitzel mai complicat si poate fi reprezentat doar in masura in care e ecologist, liberal, social sau crestin-democrat, femeie, barbat, ochelarist, etc..
Vi se pare putin lucru ? Mai ganditi-va o data.
Si inca o data.
Asa. Vedeti ? Vedeti ca se poate ?
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Din perspectiva unui libertarian, sa spuneti ca statul-agresor e precum familia e un simptom al sindromului Stockholm.
Va invit si pe dumneavoastra sa reflectati ce fel de familie e aceea in care membrii ei sunt amenintati cu inchiderea in beciul casei daca nu cedeaza 80% din veniturile lor capului familiei, care dispune apoi discretionar de veniturile astfel colectate.
Te-ai adresat unei persoane influentata de sindromul „Stanford prison experiment” :)
@ mobgirl – Dar nu scriu din perspectiva unui libertarian! Si-n plus, mi se pare relevant pentru cat de monstruos apare statul: beci, iti fura 80%, etc. Sa nu ne pierdem simtul proportiilor.
PS La sindromul Stockholm NU era vorba despre familie – dimpotriva.
La sindromul Stockholm nu e vorba despre familie, intr-adevar, ci de fraternizarea prizonierului cu agresorul.
Iar monstruozitatea statului nu e doar o aparenta: Cristian Paun a facut in cateva randuri demonstratii clare, chiar si aici, pe Contributors, daca nu ma insel, ca statul confisca (fura) 80% din veniturile unui individ:
– 45% confisca in ziua de salariu (taxele pe munca)
– 24% din ce ramane ii confisca de fiecare data cand cumpara ceva (TVA)
– restul pana la 80% provin din impozite pe proprietate, accize la benzina, tigari, alcool, taxe de drum, de inmatriculare etc etc.
Si nici metafora nu beciul nu e o exagerare: incercarea de a pastra banii pentru tine inseamna evaziune fiscala si se pedepseste cu inchisoarea.
Cam asta e familia despre care vorbiti …
Ce sa facem? Familia nu ti-o alegi: unele sunt mai disfunctionale :)
„Americanii, prin Jefferson, au bagat alergarea dupa feiricre si-n Declaratia de Independenta.”
Alergarea dupa fericire? :-) Numai atunci cand traducem cuvant cu cuvant.
Celebra fraza este „Life, Liberty and Pursuit of happiness”…viata, libertate si cautarea fericirii. „Happiness” nu neaparat in sensul de fericire personala, ci in sensul de implinire sociala a individului, in spatiul civic. Intr-adevar, fraza ii apartine lui Thomas Jefferson, care a redactat Declaratia de Independenta, insa conceptul este un import european. La origine ii apartine lui John Locke, considerat parintele liberalismului, care sustinea ca individul are dreptul la viata, libertate si proprietate („life, liberty and property”).
Teoria lui Locke a influentat pe mai toti parintii fondatori ai natiunii americane, inclusiv pe Thomas Jefferson. Pe aceasta filiera si-a facut loc in documentul care sta la fundatia statului american.
Sper ca m-am facut inteles, desi sunt inginer, adica in conceptia autorului d-ala cu „ochi inteligenti dar care nu se poate exprima”. :-)
Ce s-ar face omenirea fara noi?
@ Bogdan Brebenel – Ne mai ingaduim si licente poetice :) Da, asa e, avem de-a face cu o adaptare dupa Locke. (In fine, Locke n-a fost singura influenta – Declaratia e un talmes-balmes de republicanism si liberalism, cu un hint de covenant theology; dar asta ar fi o alta discutie). Dar Locke e unul dintre cei care pun serios umarul la distantarea statului de cetatean, interpunand societatea civila.
PS Fraza cu inginerii e doar o (alta) licenta poetica. N-o luati personal. Doar ca ma amuza.
Nu o iau personal, mai ales ca eu am foarte buna parere despre breasla in care operez. De altminteri inginerii sunt singurii care au putut raspunde la intrebarea lui Isaac Newton, „cum se poate scrie 4 in 5?”. Artistii si intelectualii au raspuns ca asta ar fi o gluma, medicii ca nu s-ar putea asa ceva, economistii ca nu ar fi gasit online raspunsul….numai inginerii au gasit solutia la unison: F(IV)E !
Uitasem: Nu, problema, indelung dezbatuta, e ca nu se precizeaza ce fel de fericire: publica (republicana) sau privata (liberala). Fiecare intelege ce vrea.
He he he… de aceea imi place mie de Jefferson. Baiat istet si rafinat!
Domnule Fumurescu, va citesc, adeseori cu interes. Din acest motiv vreau sa va intreb: recitindu-va, chiar va place ce ati scris?! Mai ales ca stil. Si apoi, am inteles de mult ceea ce ne-ati tot spus cu reprezentarea „cu rest”. Cam cum ati cataloga un individ care repeta intruna aceeasi idee fiindca are impresia ca ailalti nu au priceput?
Sunt de acord ca nu poate exista reprezentare perfecta, deplina, dar nu cred ca e nevoie de prea multa teorie pentru a intelege. Bun, aveti perfecta dreptate, si ce-i cu asta?! Adica care este urmarea faptului ca nu poate exista o reprezentare „fara rest”? Care sunt consecintele ultime ale acestui demers? Sau ne spuneti ca cerul e albastru, ca poate nu vedem bine, si atat! Sau ne jucam cu ideile doar de amorul artei?!
Sau sunt cam prost … Nu exclud!
@ Vlad Mateescu – Despre stil, ce pot sa spun? La rastimpuri, putem vorbi si mai relaxat despre lucruri serioase, nu? Despre consecinte – cred ca sunt radicale, in sensul unei schimbari fundamentale a atitudinii. E diferenta intre a te vedea membrul unei familii pe baza de contract (strict pe baza de contract – vezi Hegel) si a te simti „natural” membru al respectivei familii (dar un membru unic, care nu poate fi „inlocuit” cu altul). Cand toate pietele lumii sunt pline de nemultumiti si indignati pentru ca nu sunt reprezentati cum se cuvine, mi se pare suficient de important. Si ar mai fi si altele (bunaoara, in ce conditii penalizezi un partid sau un politician, cum il alegi, s.a.m.d.). Din lipsa de timp, ma opresc aici.