Ştim “câte divizii are Papa” dar nu există un răspuns la întrebarea unde vor fi plasate de acum înainte

Papa Francisc a dorit să schimbe din temelii Biserica Catolică şi de fapt întreaga lume în care trăim. A fost ales în 2013 pentru a favoriza o regiune a lumii în care Biserica Catolică a regresat într-un ritm greu de crezut. America Latină, profund catolică datorită colonizării spaniole, s-a transformat în ultimele decenii în tărâmul predilect de acţiune al mişcărilor neo – protestante, în special penticostali. De fapt, fenomenul era cunoscut în lumea celor care studiază aceste mişcări încă din 1990 când David Martin publica Tongues of Fire. The Explosion of Protestantism in Latin America dar multă vreme a trecut neobservat şi abia odată cu alegerea lui Bolsonaro ca preşedinte al Braziliei în 2019 (acesta beneficiind de sprijinul larg al comunităţilor neo-protestante din Brazilia, din ce în ce mai numeroase dar inactive politic până la acel moment) a început să fie comentat la scară largă. Alegerea Papei Francisc s-a făcut în paralel cu folosirea unei tehnici favorite a Vaticanului în regiune (sau mai exact în timpul folosirii acesteia) pentru a contracara tendinţa credincioşilor de a se dezice şi de a se transfera la alte biserici sau pur şi simplu de a renunţa să mai aparţină unei biserici: canonizările. În timpul Papei Benedict acest instrument a fost frânat din raţiuni teologice în cazul Americii Latine. În timpul Papei Francisc, canonizările care au avut în vedere martiri din America Latină pur şi simplu au explodat. Rezultatul acestei bătălii pe două fronturi simultan – prezenţa unui Suveran Pontif argentinian şi intensificarea canonizărillor – a dat oarecum rezultate, în sensul opririi tendinţei de trecere a catolicilor la penticostali dar nu şi de convertire în direcţia catolicismului. Astfel, moştenirea Papei Francisc în America Latină râmâne încă una controversată sau, mai exact, încă nescrisă.

Miza acestui pontificat nu a fost America Latină, nici măcar Europa, ci China. Încă de la început, Papa Francisc a luat în serios situaţia Chinei, unde minoritatea catolică este supusă unor persecuţii greu de imaginat. Papa Francisc a ales mai degrabă abordarea Angelei Merkel: Wandel durch Handel care în limbaj teologic a însemnat semnarea în 2018 a unui acord pron care acorda unele concesii Chinei, în sensul unui control mai strict asupra comunităţilor catolice care oricum acţionau underground, în schimbul numirii unor episcopi de către Vatican care să acţioneze în China. Ca urmare a acestui acord, Biserica Catolică s-a angajat să fie loială Partidului Comunist Chinez, iar Papa Francisc a îndemnat public catolicii din China să fie în continuare fideli statului. China a încălcat însă în repetate rânduri acordul, iar Vaticanul şi-a manifestat oficial dezaprobarea dar în octombrie 2024 acordul cu China a fost reînnoit pentru 4 ani. Vaticanul nu are relaţii diplomatice cu China (recunoaşte în schimb Taiwanul), însă Papa Francisc a fost primul Suveran Pontif care a acordat un interviu exclusiv pentru Beijing în 2016. A obţinut Vaticanul ceea ce dorea, ori mai degrabă Beijingul a bifat o lovitură de imagine în timpul Papei Francisc? Greu de apreciat, în momentul de faţă. Viitorul Suveran Pontif va trebui să răspundă în primul rând provocărilor legate de relaţia cu China – va merge în continuare pe “strategia Merkel” sau va considera China drept un inamic care trebuie mai degrabă izolat pentru a o putea obţine concesii? Cea mai mare dorinţă a Papei Francisc a fost de a avea o vizită în China. Autorităţile comuniste de la Beijing i-au refuzat-o constant. Va fi interesant de urmărit dacă va fi reprezentată China la funeraliile din 26 aprilie şi de către cine. Papa Francisc a realizat foarte multe vizite în Asia de Sud – Est pentru a da un mesaj de sprijin care vizează comunităţile catolice din această regiune a lumii dar şi pentru a se adresa indirect Beijingului. Va fi nevoie de o altă strategie a Vaticanului în privinţa Chinei. În definitiv, este vorba de un stat oficial ateu, iar religia catolică nu este mai persecutată decât alte religii decât poate în virtutea ideii că reprezintă valori occidentale de care Beijingul se dezice constant.

S-a discutat exagerat şi în mare parte superficial despre poziţia Papei Francisc faţă de războiul din Ucraina. Papa Francisc vine din America Latină, o regiune în care anti-americanismul în versiunea atitudinii de respingere a SUA este foarte răspândit. Papa Francisc a crescut în acest climat postbelic, s-a format la şcoala animozităţilor şi resentimentelor faţă de la SUA. Nu este până la urmă de blamat, dat fiind contextul. Papa Francisc nu putea să apere Ucraina prea mult fără să ia apărarea SUA, ca principal susţinător al Ucrainei în epoca Biden. Papa Francisc nu a fost pro-rus, ci mai degrabă nu a fost suficient de pro-ucrainean. A dorit să meargă la Moscova pentru a discuta direct cu Vladimir Putin despre încheierea războiului din Ucraina dar a fost de fiecare dată refuzat. A încercat un dialog teologic cu Patriarhia Moscovei (început prin întâlnirea cu Patriarhul Chiril în Cuba în 2016) dar în mod evident acest dialog nu a putut fi continuat după 2022. Papa Francisc a avut o mare deschidere faţă de Biserica Ortodoxă în general, fiind gata să renunţe la orice act care înseamnă o despărţire de credinţă prin continuarea schismei. Catolicii din Ucraina au fost puternic sprijiniţi de Vatican după 2022. Implicarea pentru refugiaţi se vede mai intens din punct ce vedere mediatic, în timp ce ajutorul concret pe teren în Ucraina se vede mai greu, nu este poate suficient de mediatizat.

O provocare chiar şi mai mare pentru Papa Francisc a fost Africa. Să ne amintim cum arăta continentul african la începutul acestui pontificat: marcat de conflicte grave şi adâncit într-o stare de subdezvoltare profundă dar cu o prezenţă încă puternică a fostelor puteri coloniale. Începând cu 2013, islamismul radical a devenit din ce în ce mai agresiv În Africa, printre victime s-au aflat şi foarte mulţi credincioşi catolici. În 2013, la începutul pontificatului Papei Francisc, China şi Federaţia Rusă erau prezente la un nivel minimal în Africa. Astăzi, nu există practic nicio ţară africană în care cele două superputeri să nu fie prezente. Mai mult, au început să fie prezente în Africa din ce în  ce mai mult Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Qatar sau Turcia. A apărut o nouă formă de colonianism dar de această dată nu de factură occidentală. Un colonialism care nu implică deloc şi extinderea unei religii sau alta – un colonialism secularizat.

Pentru Biserica Catolică în 2025 Africa şi China sunt priorităţile, la fel cum în 2013 prioritatea era America Latină. Cei care vor fi chemaţi să îl aleagă pe noul Papă vor trebui să ţină cont de această realitate. Cum nu există episcopi din China în conclavul de la Vatican, va fi decisiv cum se vor poziţiona prezumtivii candidaţi faţă de Africa. Este vorba de continentul cu cea mai mare creştere demografică, cu o rată a convertirilor la catolicism dublă faţă de media la nivel mondial şi cu un număr foarte mare de martiri creştini care aşteaptă canonizarea. Până în prezent, Vaticanul a fost reticent în a porni “maşinăria canonizărilor” în Africa. Papa Francisc a fost în favoarea unei atitudini de colaborare cu noile puteri coloniale prezente pe continental african, în speranţa obţinerii unor concesii. Cum se va poziţiona viitorul Suveran Pontif pe această temă reprezintă marea provocare ce va fi dezbătută în interiorul Vaticanului până la momentul alegerii unui nou Papă şi în timpul acestora.

Papa Francisc a pornit însă o altă maşinărie, cea a schimbărilor profunde în interiorul Bisericii Catolice. Succesorul său va duce mai departe aceste reforme sau, dimpotrivă, se va considera că s-a mers prea departe şi este nevoie de o pauză pentru a vedea dacă aceste schimbări sunt compatbile cu bunul mers al Vaticanului pe termen lung? Viitorul Papă se va concentra pe încheierea războaielor care par a nu avea sfârşit (Ucraina, Gaza, Sudan), sacrificând reformele din interior sau va merge mai departe cu reformele, sacrificând eforturile de pace? În ultima parte a vieţii, Papa Francisc a realizat că nu poate urmări coerent cele două scopuri în acelaşi timp – a se vedea scrisoarea adresată lui Luciana Fontana, directorul Corriere della sera, la data de 14 martie 2025 din policlinica Gemelli în care pare a înclina mai mult pe necesitatea de a accelera eforturile de pace în lume prin implicarea Bisericii Catolice. Portretul ideal al celui care îi va succeda Papei Francisc nu este unul singur, ci o întreagă gamă de astfel de portrete ideale. Astfel, următorul Papă în mod ideal ar fi:

1. Continuator al reformelor în interiorul Bisericii Catolice, accent misionar pe Africa dar fără a proveni din Africa;
2. Continuator al reformelor în interiorul Bisericii Catolice, accent misionar pe Africa şi provenind din Africa;
3. Adept al abandonării reformelor în interiorul Bisericii Catolice pentru a vedea în ce măsură se încadrează în edificiul general al Vaticanului în lumea contemporană, accent pe stabilirea păcii prin încheierea războaielor majore ale momentului, fără  a proveni din Africa;
4. Adept al abandonării reformelor, în interiorul Bisericii Catolice pentru a vedea în ce măsură se încadrează în edificiul general al Vaticanului în lumea contemporană, accent pe stabilirea păcii prin încheierea războaielor majore ale momentului, provenind din Africa.

În opinia noastră, cea mai mare probabilitate ar fi reprezentată de o persoană care va abandona reformele în interiorul Bisericii Catolice (fără a fi adeptul unui ante status quo), va pune accent pe Africa, prin intensificarea canonizărilor martirilor creştini africani confruntaţi cu islamismul radical, va implica mai mult Biserica Catolică în găsirea unor soluţii de restabilire a păcii dar nu va proveni din Africa, pentru a se putea concentra şi pe relaţia cu China. Cine corespunde acestui portret ideal are toate şansele să fie următorul Papă. Interesează mai mult nu cine va fi, ci ce profil va avea următorul Suveran Pontif pentru a înţelege cum se va poziţiona în următorii ani Biserica Catolică în relaţiile internaţionale. Biserica Catolică are mai multe divizii, în mai multe părţi ale lumii, iar fiecare Papă le poziţionează strategic în funcţie de viziunea sa proprie.