Cum îmi dau seama că informația pe care o citesc e adevărată? Asta a fost întrebarea primită acum ceva timp, de la un student. Discuția se petrecea la un un seminar de metode de cercetare în științe politice și plecase de la documentarea unui subiect de cercetare și diversele distorsiuni cognitive care pot apărea pe parcurs. Răspunsul meu s-a întins pe douăzeci de minute; și încă nu-mi dau seama cât de bun a fost, însă am simțit nevoia să pomenesc inclusiv manualul de jurnalism al BBC.
Fake news e un subiect despre care s-a scris mult în ultimii ani. Rusia, China, America Latină, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii – toate au fost subiect de știri cu campanii de dezinformare, ținte sau inițiatori ale unor astfel de campanii. Ceea ce ar putea părea paradoxal.
În definitiv, odată cu Internetul și rețelele de socializare, accesul imediat și nemediat la sursele primare de informație (conferințe și comunicate de presă) ar trebui să garanteze democratizarea informației brute. La nivel teoretic, cel puțin. Practic, însă, din ce în ce mai des apar cazuri în care informația e denaturată, undeva între sursa primară și cititorul știrii. Iar știrile inventate, false, falsificate nu sunt nici pe departe o noutate – o remarcă recent Alan Rusbridger,[1] fost redactor-șef al The Guardian într-o perioadă în care a trebuit să coordoneze și transformarea de la cotidian tiparit la ziar online, iar corespondențele lui Boris Johnson, actualul Prim-ministru al Marii Britanii și fost trimis special la Bruxelles al Daily Telegraph între 1989 și 1994, stau drept exemplu. Johnson a fost printre acei jurnalisti care au pus bazele euroscepticismului britanic asa cum îl știm azi. Și-a făcut un nume criticându-l abrupt pe Jacques Delors, președintele Comisiei Europene de la acea vreme, dar a făcut-o fabricând adesea fapte sau declarații.
Ecosistemul de știri a devenit mult mai complex, iar viteza cu care circulă informația – în mod evident – a crescut exponențial. Faptele în sine – și nu efectele lor – au ajuns subiectul dezbaterii. N-aș ști să spun când a ajuns mainstream dezbaterea faptelor în sine. Nu sunt jurnalist, sunt doar un cititor hardcore de știri. Ipoteza mea e că fenomenul Donald Trump și mandatul său de președinte (precum și toate consecințele acestor evenimente) au fost un simptom al unei boli mai lungi și mai grele decât ar părea la prima vedere.
Drumul de la știri false la verificarea știrilor
Cum se întâmplă de obicei în natură, orice acțiune are și o reacție. Reacția la fenomenul știrilor false, cel puțin până acum, a fost apariția în mainstream a ideii de verificare (fact checking). Conceptul nu e nici pe departe unul nou, stă de fapt la baza jurnalismului. Dar verificarea de către terți, post-hoc, a unei declarații sau a unei știri a devenit o necesitate din momentul în care știrile false, hoax-urile și jumătățile de fapte au început să se răspândească precum ciuma, propagate și uneori chiar generate de personalități politice, alteori de site-uri obscure, amplificate online pe rețele de socializare sau forumuri și nu de puține ori preluate și în media mainstream.
Cu ce efecte a venit fact checking-ul la pachet? E încă foarte devreme pentru concluzii, dar nu am remarcat până acum ca un fact check să se viralizeze în aceeași măsură precum declarația falsă de la care a plecat. Apoi, dacă vorbim de cazul specific al verificării unor declarații politice, efectul e foarte pervers – ecosistemul e de așa natură încât declarațiile sunt preluate (și, în mod ideal, verificate) de către presă – iar lipsa de încredere nu face decât să se acutizeze. În același timp, necesitatea verificării nici nu poate fi negată sau minimalizată.
Jurnalismul cetățenesc sau, cu alte cuvinte, jurnalismul practicat de non-jurnaliști nu e nici el nou, ideea a apărut în Statele Unite în anii ‘90. Însă până la existența unor platforme care să adune laolaltă audiențe mari și foarte diverse, evenimentele unde cetățenii au participat activ au fost deosebite. S-au împlinit zece ani de la Primăvara Arabă, primul eveniment politic major al cărui catalizator a fost o rețea de socializare. A trecut suficient timp de atunci încât să putem vedea cu claritate cum anume au fost organizate acele proteste, ce rol au jucat rețelele de socializare în organizarea și transmiterea lor în timp real, cum au reacționat statele.[2] Fără Tarek el-Tayeb Mohamed Bouazizi și fără rețelele sociale (dintre care Twitter a jucat un rol crucial), nu ar ar fi existat schimbări de regim politic în patru țări și proteste de masă în vreo alte zece.
În răstimp, orice s-a întâmplat undeva pe glob a fost relatat mai întâi pe o rețea de socializare, dacă nu cumva chiar organizat astfel. Oricine și-a dorit a căpătat un username și o voce. Martorul potrivit la locul potrivit nu schimbă neapărat cursul evenimentelor, dar oferă încă o mărturie. Derek Chauvin este acum condamnat și datorită unui martor curajos. Asediul de la Capitoliu a fost documentat nu doar de jurnaliștii de la fața locului, ci și de cei care merseseră acolo la îndemnul voalat al lui Donald Trump. Și poate e doar o impresie personală, dar cauza palestiniană (care nu e nici a Hamas și nici a altcuiva) a devenit o idee mai vizibilă pe TikTok zilele astea.
În marea de zgomot, se strecoară și multe prostii, ca să le spunem pe nume. În teorie, opinia e clar diferențiată de fapte, dar delimitarea în practică aproape că a dispărut.
Privire în viitor
Chiar dacă rețelele de socializare ar dispărea azi, neîncrederea în presă ar rămâne în același punct, potențată – cum ni se tot repetă – de lipsa de educație, dar și de un scepticism altminteri prețuit la cititorii de presă. Rețelele de socializare n-au făcut decât să amplifice niște fenomene greu de văzut la scară largă și să creeze lanțuri de distribuție alternative pentru informație – în fapt, pentru orice ar putea fi categorisit drept informație.
La canonul cetățeanului responsabil stă și obligația de a fi informat. Însă nu cititorul de presă ar trebui să fie cel care să stea să consulte sursele primare și apoi să le compare cu știrile. Cel care scrie o știre, jurnalistul, ar trebui să fie cel care să se asigure că e corectă și că nu denaturează faptele. Aici am putea deschide o (altă) discuție despre opinie versus fapte și despre cum cele două nu ar trebui să se amestece – un subiect sensibil, având în vedere felul în care sunt construite rețelele sociale azi, fără nici un fel de diferențiere grafică sau de altă natură între știri și opinii ale utilizatorului.
Atât timp cât privim mediul digital ca pe un instrument și nu ca pe un scop în sine, instrument care creează spații noi și care doar modifică fluxul de informație – nu și informația în sine -, atunci galaxia Gutenberg va avea mereu un bec aprins. E mai simplu să răspândești știri false dacă scapi de filtrele etice ale jurnalismului, evident, iar rețelele de socializare sunt țapul ispășitor perfect. Nu-s ele de vină.
În Centru este un proiect Digital Communication Network și Forum Apulum, sprijinit de Friedrich Naumann Foundation.
Puteți asculta podcastul “În Centru”, realizat de Teodor Tiță, pe Spotify, Apple Podcasts, Google Podcasts sau aplicația dvs preferată.
NOTE
[1] Alan Rusbridger, “The BBC has blundered. But its enemies must not be free to define its future,” The Guardian (online), https://www.theguardian.com/commentisfree/2021/may/23/the-bbc-had-blundered-but-its-enemies-must-not-be-free-to-define-its-future. Alan Rusbridger, Breaking News: The Remaking of Journalism and Why It Matters Now, (Canongate PBS, 2019).
[2] Zeynep Tufecki, Twitter and Tear Gas. The Power and Fragility of Networked Protest (New Haven: Yale University Press, 2017).
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Mecanismul verificarii stirilor false poate parea unora o solutie , dar cititorul de rind nu are nici timp si nici priceperea pentru a face asta . Din pelegrinarile mele , prin arta cititului de ziare , reviste ,texte de tot felul -de prin lume adunate si apoi lumii date – etc etc . am observat cum un numar impresionant de oameni citesc selectiv , doar partea din textele citite ce le ofera o stare de bine si nici atunci nu citesc intregul , ci mai degraba se axeaza spre a citi doar titlurile din ziar -nerealizind ,de multe ori, cum titlul spune una si textul ne zice alta .Cum- necum, exemplele de acest fel sunt numeroase .Nu poti para aparitia fake-uui in media , nu poti avea certitudinea , ca ceva este neaparat fals ,atita timp cind in multiple cazuri iti trebuie o expertiza corecta pe care tu ca si cetatean nu o poti avea pe toate palierele de competenta .Am invatat sa nu continui a citi texte ce cuprind in continutul lor , ca si modalitate de exprimare, cuvinte ce contin probabilitati .Am observat cum in mai toate fake-urile , in continutul lor , textierul isi protejeza zicerea sau mai bine zis prin introducerea acestor forme de scriere ce contin probabilitati de felul (se pare ca .. din surse am aflat ca … ni se spune ca … probabil ca .. etc etc ) se protejeaza in fata eventualelor actiuni juridice indreptate impotriva lui Desigur exista si o alta sumedenie de neconncordante scriitoricesti ce pun in evidenta rapid un fake , dar la care ai nevoie, spre a le depista ,de un mai mare efort . Exista asa cum v-am zis deja – textul spune una -titlul spune alta sau prezentarea partiala a unui eveniment si interpretarea partialului in favoarea propriei intelegeri sau propriului interes , minciuna cruda fara nici un fel de adaos , scoaterea din context a unor spuse si folosirea lor spre a justifica o gogoasa de presa s.a.m.d.In principiu evitati sa cititi probabilitati chiar daca ele va hranesc a anume stare de spirit .
Motto:
„Numai minciuna e monolită, adevărul nu.”
(Lucian Blaga)
Stirile false sunt lansate cu scopul manipulării maselor prin dezinformare. Nu trebuie să mergem prea departe. Cea mai mare actiune de dezinformare s-a petrecut in perioada comunistă. La fel ca în Rusia şi în alte ţări, comunismul a început în România printr-o imensă minciună. Imediat după război, comuniştii promiteau egalitate şi o viaţă mai bună pentru muncitori şi ţărani. Se afişau sub nume precum Frontul Plugarilor, Blocul Popular Democratic şi mai târziu, Partidul Comunist Român. În fapt, urmăreau să obţină controlul absolut. Au urmat 45 de ani de comunism in care politica de stat era dominată de manipulare prin falsificarea realitătii si prin cenzură. Pana si în zilele sîngeroase ale revolutiei din decembrie ’89 jurnalistii din TVR in frunte cu Teodor Brateș, cel care a coordonat transmisia, au recurs la dezinformare delapidînd realitatea și inventînd știri false menite a produce panică în rîndul revoluționarilor și al populației. Exemple de astfel de știri, sunt cum că apa a fost otrăvită de contrarevoluționari, brigăzi de tancuri se îndreaptă spre București, pe acoperișurile blocurilor au fost plasați teroriști care trag în populație, etc.
Apoi întreaga campanie electorală din 1990 a fost marcată de fake news sau, dacă vreți de sistematice dezinformări propagate de ”Televiziunea Română Liberă” și de ziarele care lucrau încă sub autoritatea Securității, ca ziarul ”Adevărul”. Toate știrile difuzate de TVR cu privire la Piața Universității au fost fake news în proporție de 100%, tot ceea ce se spunea despre țărăniști, liberali, ”istorici”, Corneliu Coposu erau integral fake news. Un regim politic care nu avea nici cea mai mică intenție să împartă puterea, care nega Opoziției chiar dreptul la existență și care nu făcuse concesii decât sub presiunea străzii (28 Ianuarie 1990 rămâne cel mai important eveniment politic de după căderea lui Ceaușescu), un regim politic care permisese înființarea unor publicații independente doar în măsura în care difuzarea lor era limitată, avea ca preocupare centrală controlul informațiilor publice și, evident, manipularea opiniilor. Rezulatul trist era că mulți oameni spuneau cu sinceră îngrijorare în 1990 că riscăm ”să fim conduși de pușcăriași”, aluzie la detenția fruntașilor țărăniști. E inutil să mai intrăm în detalii, deși nu strică să mai amintim de armele și tiparnițele de bani care vor fi fost găsite de mineri la sediul PNȚCD, la drogurile vândute în Piața Universității și câte și mai câte. De fapt absolut totul era în 1990 fake news, începând cu versiunea oficială asupra Revoluției române. FSN câștigase alegerile din 1990 cu ajutorul hotărâtor al ”știrilor-false”, pentru ca mai târziu, odată ce monopolul asupra informației a fost spart, să se producă și mult așteptata alternanță la putere.
Ioan T. Morar, in cartea sa „Fake news în Epoca de Aur”, dezvăluie multe “secrete” din spatele unor mari realizări socialiste, de fapt o radiografie care ne arată că sub aparențele grandioase nu erau decât imposturi grosolane, o minciună continuă, o nesimțire crasă.
din marile realizari socialiste pe care le numesti imposturi grosolane s-au fabricat primii milionari in dolari ai tarii de la o zi la alta…daca ele nu existau, aparitia primilor milionari romani ar fi intarziat cel putin 5 ani pana la un deceniu…
”marile realizari socialiste” doar au favorizat accesul la resurse al privilegiatilor regimului. la ce foame de bunuri de consum era dupa preluarea puterii de esalonul 2, aparitia rapida a milionarilor era oricum iminenta. becali facea oricum avere, dar nu si voiculescu dan, patriciu.
Si totusi, „Cum îmi dau seama că informația pe care o citesc e adevărată?” – intrebarea cu care se deschide acest text (nu pot sa-l numesc articol) ramane fara raspuns. Simpla constatare ca „necesitatea verificării nici nu poate fi negată sau minimalizată.” nu ne ajuta foarte mult.
Din câte știu io, știrile -mai mult sau mai puțin conforme cu realitatea- sunt asociate cu jurnalismul profesionist*. A califica drept fakenews declarațiile unui politician sau aberațiile unui anonim din lumea virtuală reprezintă un fals pe tărâmul logicii. Politicianul, prin definiție, nu este producător de știri, ci un mincinos profesionist care inspiră știrile unor jurnaliști. Anonimul nu este nicidecum creator de știri și este cu atât mai aiuritor să iei drept știre orice trăsnaie de pe rețelele de socialmedia. Anonimii, prin definiție, generează sau colportează delir verbal, petiții zgomotoase, eseuri plicticoase, replici de scandal, bârfe spumoase și alte nimicuri. Ideea că adevărul ar ieși cumva la iveală dinspre anonimatul cu pretenții de activism civic e caraghioasă.
Singura cale de a te edifica asupra unei nebuloase politice este să participi/asculți cu atenție o dezbatere intre niște oameni deștepți, consacrați undeva in sfera filozofiei, științelor, istoriei iară nu in cea politică, unde există cel puțin 2 puncte de vedere diferite și eventual ceva spectatori implicați. In România nu există așaceva, dar găsiți in schimb in limba engleză cu ajutorul netului. Din păcate, de când cu pandemia, s-a cam terminat și cu dezbaterea civilizată.
*și cum profesia este tot mai angrenată in interesele financiare ale patronilor (nu neapărat privați) era de așteptat ca volumul de știri false să crească exponențial. In acest moment aproape că tot ce citim in mainstreammedia este știre de duzină, fabricată altundeva și preluată fără discernământ de niște scribi ce se iluzionează că ar fi ziariști.
Accentele pe care le puneti ar merita sa fie citite cu maxima atentie.
Uneori stirile sunt atat de dubioase incat mintea mea face o binecuvantata alergie
care ma apara.. Iata cateva exemple.
Primul: naratiunea cu dictatorul Coreei de Nord care isi executa victimele
cu tunul (o relatare insistenta care mi se pare – nu stiu de ce – ca seamana cu stirea lansata
de Voican Voiculescu la Revolutie : ”60 de mii de morti”)
Alta – desi adevarata in fapt – e imaginea / batjocura la adresa prostilor / cu congresmenii
care se intorc in birourile lor din Capitoliu printre randurile de bravi ostasi inarmati
pana in dinti, dar care cu o zi – doua iainte lipsisera cu desavarsire. Operetă pură.
Bașca imaginile din avionul doldora de jurnalisti ”in misiune” alaturi de care subiectul Navalnai
se intorcea acum cateva luni din nu stiu care tara libera venind de buna voie in Rusia .
Imagini reale , Planeta vibrand, doar verosimilitatea schiopata.
se non è vero, è molto ben trovato
Pe undeva fake news prind radacina tocmai ca s-ar potrivi unui personaj, grup, natiune, chiar daca nu sunt adevarata, dar ar putea fi, ar fi de asteptat sa se intimple.
Desigur exista si news schoc, atunci cind ceva ce nu ar fi imaginabil s-ar intimpla totusi.
Antonia Rados, o ziarista nemtoaica deosebita, povestea ca a vazut in Iraq un copil ars pe jumatate, urmare a bombardamentelor americane. Dupa un an s-a dus din nou sa-l viziteze pe copil si a aflat ca arsurile au fost cauzate de un accident in bucatarie.
Oricit de sincer ar fi un ziarist nu reuseste sa gaseasca adevarul adevarat, asa ca noi, cititorii, trebuie sa traim cu aceste incertitudini.
Desigur cazurile de manipulare grosolana, pe care le vedem si pe contributors, se deconspira de la sine, chiar daca o anumita politica de cenzura incearca sa le protejeze.
Cred ca problema educatiei nu e doar a cititorilor. Mai cred ca accentul se pune azi pe „sursa” si nu pe continut. Eu altfel nu pot sa-mi explic cum am putea cataloga doua informatii diametral opuse („masca nu e necesara” vs „masca e obligatorie” / „virusul a scapat dintr-un laborator” vs. „cine spune ca virusul a scapat din laborator e un extremist”) care au fost catalogate, pe rand, drept informatii „adevarate” sau „false” a priori. Opinia mea e ca efortul de a „indeparta” sau „amuti” stirile pe care le „Cineva” le considera „false”, e jignitor pentru cititori sau pentru consumatorii de media in general. Increderea se castiga greu si se pierde imediat. In calitate de cetatean care a urmarit „Telejurnalul” pana la 20 de ani, am pretentia sa aleg singur in ce sa cred si mai am pretentia sa nu-mi impuna nimeni un anume adevar (tentativa se pedepseste). Daca e adevar, se va impune de la sine, nu-i nevoie sa faca un „jurnalist” efortul de a-mi impune „adevarul” si nu are de ce sa-si faca atatea griji in legatura cu prostia de care as putea da dovada dand crezare zvonurilor (fake news) care m-ar putea impiedica sa vad „adevarul” lui/ei. „Cenzorii” si cei care „arata/spun doar adevarul” sunt primii in care nu am incredere, din motive evidente.
Un ultim lucru si termin: majoritatea jurnalistilor pricep mai putine despre lume si viata decat mine si eu nu-s un caz singular (dimpotriva). Sunt, in mod evident, cativa jurnalisti care au lucruri de spus si care te pot pune pe ganduri, dar peste 90% dintre ei nu merita sa-ti pierzi timpul incercand sa intelegi interpretarea unor evenimente in viziunea lor sau ceea ce considera ei „adevarat” sau „fals”. Lumea a mers si merge inainte cu oameni care cred ca Pamantul e plat si vad ca literatura si emisiunile de „popularizare a stiintei” nu au dus nicaieri (au generat analfabeti functional in domeniile respective), ceea ce ma face sa cred ca opiniile si lupta impotriva „fake news” e o pierdere de vreme, doar un fel copilaresc de a atrage atentia ori un mod de a-ti vinde credibiltatea mai scump.
„Johnson a fost printre acei jurnalisti care au pus bazele euroscepticismului britanic asa cum îl știm azi. Și-a făcut un nume criticându-l abrupt pe Jacques Delors, președintele Comisiei Europene de la acea vreme, dar a făcut-o fabricând adesea fapte sau declarații.”
Puteti sa furnizati referintele la acele fapte sau declaratii? Daca ati fi verificat, ati fi vazut ca sunteti doar o alta victima a dezinformarii taberei neo-imperiale pro-EU si „jurnalismului” stangist pana la absurd a-la Guardian.
Iar euroscepticismul insular dateaza de … vreo una mie bucata ani.
pai tu ai verificat, ca sa te poti bate in piept cu ”dezinformarea”?
din istoria recenta a personajului boris, rezulta clar ca are o aplecare patologica spre minciuna si alte comportamente nepotrivite.
Am citit si eu „Producer’s manual” (editia 1997) si am retinut ca „Informatiile primite de la autoritati sunt doar una din cele 3 surse necesare unei stiri corecte. Daca nu pot fi verificate, ele vor fi difuzate precizand acest lucru”.
Contează în primul rând nivelul de educație al cititorului. Cu cât este mai ignorant, cu atât este mai probabil să cadă pradă fake news-urilor (să ne amintim de celebrul, acum uitat, caz al alinierii planetelor… cu rezultatul anulării gravitației Pământului, sau pericolul planetei Nibiru, gata-gata să facă o ciocnire pascală de planete cu Pământul, sub atenta cârmuire a reptilienilor….
Următorul factor este părtinirea. Poți fi educat, dar dacă ești părtinitor, încetul cu încetul construiești în propria minte o imagine non-factuală a realității, în care admiți doar ceea ce îți place și îți convine – virusul nu există, a început Marea Resetare (ce o fi aia, nu pot să înțeleg), etc…. etc…
Educația și o gândire riguroasă, nepărtinitoare pot împreună detecta 95% din fake news.
Acum cu Deep Fake-urile, treaba este mai dificilă… totuși gândirea critică poate face față avalanșei.
Principalele generatoare de stiri mincinoase sint serviciile secrete (armata subterana a statelor subterane), care le ventileaza in scopul manipularii populatiei prin canale pe care le controleaza partial sau total.
William Joseph Casey (13 martie 1913 – 6 mai 1987), fost director al Central Intelligence Agency (CIA) din 1981 până în 1987:
„We’ll know our disinformation program is complete when everything the US public believes is false.”
(Vom ști că programul nostru de dezinformare este complet atunci când tot ceea ce va crede publicul american va fi fals.) – William J. Casey
Mike Pompeo, fost director al CIA in perioada January 23, 2017–April 26, 2018:
„… I was a cadet, what’s the cadet motto at West Point? ‘You will not lie, cheat or steal or tolerate those who do.’ I was the CIA director, we lied, we cheated, we stole. That’s, it was like, we had entire training courses.”
(… am fost cadet, care e motto-ul cadeților de la West Point? „Nu vei minți, nu vei înșela, nu vei fura și nu îi vei tolera pe cei care o fac”. Eu am fost directorul CIA. Si (NOI) am mințit, am înșelat, am furat. Aveam cursuri complete de pregătire (in domeniul asta).”) – Mike Pompeo
Incalificabila punere in scena din Congress-ul USA, devenita celebra ca „Nayirah testimony”, a fost o nascocire emotionala de care presedintele Bush avea nevoie pentru a obtine acordul opiniei publice americane pentru o interventie militara. Mărturia extensiv mediatizata a falsei asistente medicale despre inventatele atrocități comise a contribuit la influentarea telespectatorilor americani în favoarea participării la Războiul din Golf. (Mărturia lui Nayirah a fost larg mediatizată. Hill & Knowlton, care a filmat audierea, a trimis un comunicat de presă video către MediaLink, o firmă care deservea aproximativ 700 de posturi de televiziune din Statele Unite. În acea seară, părți din mărturie au fost difuzate în emisiunile Nightline de pe ABC și Nightly News de pe NBC, atingând o audiență estimată între 35 și 53 de milioane de americani.)
Edward Bernays – Propaganda – 1928:
„Manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor și opiniilor de grup ale maselor este un element important în societatea democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil care este adevărata putere conducătoare a țării noastre. …Suntem guvernați, mințile noastre sunt modelate, gusturile noastre sunt formate, ideile noastre sunt sugerate în mare parte de oameni de care nu am auzit niciodată. Acesta este un rezultat logic al modului în care este organizată societatea noastră democratică. Un număr imens de ființe umane trebuie să coopereze în acest mod dacă vor să trăiască împreună ca o societate care funcționează fără probleme. …În aproape fiecare act al vieții noastre de zi cu zi, fie în sfera politicii sau a afacerilor, în comportamentul nostru social sau în gândirea noastră etică, suntem dominați de un număr relativ mic de persoane… care înțeleg procesele mentale și modelele sociale ale maselor. Ei sunt cei care trag sforile care controlează gândirea/percepția publică.” –
Asa incit, mai devreme sau mai tirziu, ajungem fiecare la concluzia lui George Carlin: „I have certain rules I live by. My first rule: I don’t believe anything the government tells me.” (Am anumite reguli pe care le respect. Prima mea regulă: nu cred nimic din ceea ce îmi spune guvernul.)
Dupa guvern urmeaza: televiziunile, posturile de radio, publicatiile pe hirtie sau pe internet, retelele sociale si persoanele publice care actioneaza ca agenti de dezinformare, indoctrinare si influentare – politruci, actori, cintareti, sportivi, pseudo jurnalisti si o multime de impostori prezentati ca oameni de stiinta/cultura. Si, desigur, urmasii zvonerilor si raspindacilor stradali de altadata: trollii internetului. Cu totii controlati de serviciile secrete, finantarea tuturor fiind asigurata de statul subteran din banii incasati sub forma de taxe de la subiectii tuturor acestor manipulari mediatice.
aveai exemple mai rele(vante) in proximitatea estica.
Slab, foarte slab.
Ce inseamna fakenews oare? De exeplu, faptul ca s eminte prin omisiune sa se releve faptul ca vaccinurile au o autorizare conditionata de la EMA de ce nu e la categoria fake news? Sau incomplete news? Fiecare isi face stirile cum vrea si mainstream-ul (media, social media, etc) valideaza ce „trebuie” sa fie fake si c enu este.
Tema actuală a „adevărurilor alternative” și „post-adevărurilor” face articolul atractiv și stârnește interesul. Totodată, este transmis sentimentul că fiecare generație redescoperă manipularea (pozitivă ori negativă) și mijloacele de realizare a ei, deși ea există de când omenirea.
Pe vremea „propagandei” Radio Erevan era adesea pomenit în glumele-antidot. Înaintea comuniștilor, în toamna lui 1938, Orson Welles a scos sute de mii de americani din case pentru a se refugia din calea marțienilor.
Manipularea bine făcută este întotdeauna eficientă, doar mijloacele de comunicare au evoluat, astfel că, dacă se investește suficient, în SUA poate fi ales un anume președinte, sau britanicii pot crede cu ajutorul lui Cummings că 350 milioane de lire pe săptămână vor ajunge în NHS în loc de bugetul UE, dacă îi urmează pe Farage și Johnson șamd.
Farage a avut rolul de radio-Erevan timp de mai mult de 20 de ani in parlamentul european.
Cummings a catalizat euroscepticismul insular care dateaza doar de …. cel putin una mie bucata ani.
350 de milioane saptamanal pentru eUSSR a fost o subestimare.
Pensiile grase pentru fostii europarlamentari si trepadusii lor si ai politrucilor UE o sa trebuiasca platite zeci de ani de zile.
Bolsevicii au preluat puterea … doar cu vreo doua decenii inainte de ceea ce a facut Orson Wells.
te repeti.