joi, martie 28, 2024

Studentii, cea mai enigmatică parte a învăţământului universitar. Sociologia unui examen.

Cu aproape un deceniu în urmă, în toamna lui 2006 mi s-a întâmplat unul din cele mai stranii episoade din cariera mea didactică: începându-mi cursul cu anul I (de la între timp defuncta secţie de Filosofie a Universităţii la care lucrez) am constatat – după perplexitatea cu care mă priveau studenţii – că aproape nimeni nu înţelege ce spun. Totuşi, acelaşi curs (evident nu identic ca formulare) îl ţinusem şi în anul precedent şi, deşi erau persoane care nu pricepeau anumite lucruri, în mare nu am avut nici o problemă. A trebuit să treacă mai mult timp ca să îmi dau seama că studenţii care intraseră în acel an (2006) în Facultate erau cei care-şi începuseră liceul în 1998 şi care-au beneficiat – practic în fiecare an – de toate “reformele educaţiei” care s-au abătut asupra învăţământului preuniversitar. Ei erau “produsul” viu al acestor reforme. Acum aş spune doar atât: faţă de ceea ce avem azi în Universitate aceia erau nişte studenţi în adevăratul sens al cuvântului.

Dar ce avem azi în universităţi? Nu se ştie, căci (ciudat tabu al unei lumi ce se vrea, toată, ”Charlie”), nimeni nu vorbeşte despre ei altfel decât în cifre, voluntariate, asociaţii şi şcoli de vară. Cum sunt studenţii noştri de fapt? O ştim fiecare, ne-o mai împărtăşim pe culoar sau la o ţigară (cu cinismul amărăciunii şi al resemnării), dar în rest nu răzbate nimic nici la şedinţe, nici în raportările oficiale ale instituţiilor de învăţământ. Cea mai simplă modalitate de-a rezolva o problemă e aceea de-a o eluda: pur şi simplu nu există. A doua modalitate e aceea de-a delega responsabilitatea: răspunzător e oricine, doar noi nu. În principiu, ultimul responsabil e cel mai slab şi mai jos pe scara ierarhiei sau, şi mai bine, problema e generică şi – ca atare – insolubilă (tinerii ăştia “fără morală şi fără prinţip”, “dispariţia valorilor”, “sistemul”, consumerismul, etc., etc.). Trebuie spus că nimeni nu încurajează identificarea şi formularea problemelor cu care ne confruntăm. Ba chiar dimpotrivă. În ciuda aerului lor proconsular, şi prorectorii noştri, şi funcţionarii ministeriali aflaţi “în delegaţie” trebuie să raporteze, fiecare, unei instanţe superioare. Şi acolo – sus – e un consemn (al oricărei puteri, care nu vrea decât “stabilitatea”): fără probleme! Ca atare, ceea ce trebuie raportat este că nu sunt probleme (decât aşa, mici detalii, pe care o “nouă reformă” le va corija din mers). Evident că toţi (sau cei mai mulţi) funcţionari ştiu că sunt probleme, dar – dacă cineva îndrăzneşte să le formuleze (greşală capitală, deoarece se poate lăsa cu “reanalizarea indicatorilor de calitate”), răsunsul vine şuierând: rezolvaţi-le, sunt problemele voastre! Aşa merg lucrurile: o oaste (cam de pripas) de dascăli ţine pe umeri o suprastructură adminsitrativă – ministerială şi locală – care îşi însuşeseşte toate beneficiile funcţiei (acum la modă sunt marile “prograrame operaţionale” relative la “dezvoltarea resurselor umane”), lăsând “să mai cadă câte ceva” şi celor de jos, pentru a-i cointeresa. Dăscălimea e tratată ca o clasă vechili a cărei funcţie e aceea de-a garanta faptul că imensa masă a elevilor şi studenţilor care nu au unde să se ducă va intra cuminte în compartimentele instituţionale care constituie baza şi domeniul rezervat al suprastructurii adminstrative. Toate reformele educaţiei care s-au făcut, se fac şi se vor face în România (pe banii statului sau pe fonduri europene) se fac exclusiv în beneficiul acestei caste de profitori. Nu există nici o legăturăalta decât cea personală (dacă au copii în şcoli sau universităţi) şi, ca atare accidentală – între aceşti oameni şi lumea învăţământului. Nimic, dar absolut nimic, din ceea ce scriu sau declară aceste persoane cu privire la starea învăţământului românesc nu are nici cea mai palidă legătură cu realitatea acestuia. Unii dintre ei se vor apăra spunând că sunt de bună credinţă şi prezintă cifrele şi datele care le-au fost “înaintate”. Nu vor spune şi faptul că aceste date sunt “făcute” să reflecte exact ceea ce ei doresc să afle dat fiind că autorii lor ştiu bine că, dacă ar spune adevărul, s-ar trezi pe cap – ceea ce înseamnă şi să le întreţină (diurna oficială fiind în România undeva în jurul a 13 lei pe zi) – cu diverse “comisii”, care mai de care puse pe “tăieri” şi pe “reduceri”. Orice profesor de liceu obişnuit din 2011 v-ar fi putut spune că abia o treime din elevii lui din ultima clasă sunt capabili să treacă un examen cu ştacheta joasă. Noi toţi am descoperit-o abia după introducerea camerelor de luat vederi la Bacalaureat. Orice universitar vă poate spune cum se dau (şi se iau) licenţe, doctorate şi grade. Noi toţi o descoperim abia atunci când scandalurile devin publice. Toţi ştim cum merg lucrurile şi toţi tăcem. De frică, sau sperând să ne procopsim şi noi cu ceva. Ce putem să facem? Această întrebare e însăşi definiţia eufemismului sub care încercăm să ne disimulăm frica şi cupiditatea: “sistemul”. Puterea lui – care nu trebuie subestimată – constă în faptul de a-l reduce pe fiecare la captivitatea propriilor lui probleme: omul vrea bani, vrea să avanseze în carieră, vrea şi el o funcţie, caută să se pună bine cu cine “trebuie”, etc. În acest circuit ceilalţi nu sunt niciodată parteneri, ci competitori şi pentru a-şi atinge obiectivele omul nu e în situaţia de a colabora cu ceilaţi, ci în aceea de a “lucra” ferit de privirea lor. Acest joc duplicitar e temeiul slăbiciunii intelectualilor. Fiecare are un preţ – destul de jos, în ciuda orgoliilor lui – şi oamenii sunt cumpăraţi la bucată. O dată ajuns în funcţie fiecare va născoci reguli din ce în ce mai subtile pentru a-i ţine la distanţă pe posibilii concurenţi şi, în acelaşi timp, pentru a menţine în funcţiune sau a accelera exploatarea “industriei” din care îşi extrage privilegiile. Aşa cum se vede, aici trei sunt trei lucruri perfect distincte: (ne)omeneasca nevoie de funcţii, privilegii şi putere, cercetarea şi logica ştiinţei cu rigorile ei şi, în fine, educaţia cu studenţii şi destinele lor. În majoritatea cazurilor scopul ţine de prima categorie de lucruri, dar el e disimulat şi justificat de celelalte două.

Aşa cum spuneam mai sus, partea cea mai enigmatică a învăţământului universitar sunt studenţii. Pe vremuri examenul de admitere şi apoi examenele din facultate (riguroase dar nu întotdeauna raţionale şi nici oneste) permiteau o definire a studentului. Astăzi, aceste examene nu mai există. Studentul e un număr într-o statistică. Doar atât?

Cine sunt ei?

În urmă cu câteva zile am dat un examen cu studenţii a două specializări ale Facultăţii la care predau. Examenul a fost comun, dat fiind că e vorba de aceeaşi materie (numită, un pic preţios: “Istoria ideilor politice”), care se ţine la ambele secţii. Raţiunea acestui curs comun e dată de ceea ce, altădată, am numit “clonarea pe orizontală”: când o specializare e în declin, se crează alta nouă, cu un nume mult mai atractiv (ah, legile marketingului!), dar aproximativ cu aceleaşi materii (uşor rebotezate) şi – mai ales – cu aceeşi profesori (care îşi văd perpetuate normele). Ideea e simplă: dacă vechea specializare merge, cu atât mai bine; dacă nu, ne mutăm în cea nouă. Când nici aceasta nu mai merge, se crează o alta (cu un nume şi mai sforăitor) şi procesul de clonare continuă. Prin această metodă, oameni cu o anumită pregătire ajung să predea lucruri ce pot stârni perplexitatea. (Reamintesc faptul că mai există un tip de clonare, cea pe verticală, prin care aceleaşi cursuri – din nou rebotezate – ale aceloraşi oameni se dublează la masterat şi, apoi, se triplează la şcolile doctorale. Astfel, cu puţin noroc, un cadru didactic ajunge să ţină acelaşi curs – evident, sub mereu alte nume – de 4 – 5 ori aceleiaşi promoţii. E de mirare că, de la un moment dat, omul se plictiseşte şi nu mai vine la ore? E de mirare că nu mai vin nici studenţii sau masteranzii?) Ce să-i facem? Ştiinţa e limitată, dar capacitatea oamenilor de “a supravieţui” e infinită. Din această contradicţie se naşte întreaga “dialectică” a învăţământului românesc de azi.

Ideea aceasta a clonării pe orizontală chiar funcţionează: la cele două specializări sunt, în total, 50 de studenţi: 22 la cea veche, 28 la cea nouă (aici sunt incluşi şi cei din Moldova: 3 la prima, 1 la a doua). Din cei 22 de la cea dintâi, doar 4 (respectiv 18, 2 %[1]) sunt din Oradea. Restul provin din oraşele Judeţului Bihor sau din alte oraşe (chiar municipii reşedinţă de judeţ – Zalău, de pildă) care nu au o universitate proprie. Nu există printre cei 22 nici unul care să provină dintr-un alt oraş universitar. La noua specializare sunt 16 (57, 1 %) din Oradea şi unul din Cluj – Napoca. Ce vrea să spună această repartiţie ? Probabil faptul că, în ciuda tuturor mijloacelor de informare (şi a apdatării tinerilor la lumea nouă), informaţia semnificativă ajunge în mediul rural (sau semirural) cu un “efect de ecou” şi că informaţia cea mai serioasă în această lume nu e cea care vine prin media, ci cea vehiculată de persoane concrete. De altfel studenţii înşişi declară că au venit la această specializare determinaţi de sfatul unui profesor sau de mărturia unui cunoscut care a absolvit-o. (Aviz celor care fac reclamă facultăţilor: în unele cazuri excesul de atractivitate media nu are efectul scontat. Oamenii – ruralului, dar nu numai ei – merg pe mâna unuia care a încercat. Aviz şi celor ce predau în universităţi: în ciuda imperativului reclamei “în teritoriu”, se întâmplă ca tocmai prin felul în care predau – şi notează – să determine mărturii care sunt departe de a le aduce alţi clienţi.) Noua specializare are aderenţi mai ales în mediul urban: aici contează mai puţin proba personală – se ştie, legăturile umane sunt mai slabe în urban – cât reclama directă, făcută adesea de cadrele universitare. În fine această repartiţie mai atestă un lucru, bine ştiut şi el: ruralul preferă lucrurile verificate, urbanul e mai sedus de mirajul noului (şi al oportunităţilor pe care acesta le poate genera).

În marea lor majoritate aceşti studenţi vin de la “Licee Teoretice” sau “Colegii”(dintr-un total de 50 doar 12 – aşadar 24 % – vin de la “Colegii Tehnice” sau “Licee Industriale”, unul vine de la Liceul Pedagogic şi doi de la cel Economic). Din cei 22 ai vechii specializări, 10 (45,5 %) sunt de la asemenea Colegii şi Teoretice de oraş semi-rural. Dintr-un total de 50, nu avem nici unul venit de la liceul etalon al oraşului, şi doar patru veniţi de singurul liceu care înainte de ’89 avea clasă specială de Filologie – Istorie. Restul, evident de la Licee Teoretice şi Colegii de după 1990. Ce sunt aceaste licee? Greu de spus. Nu ştiu dacă mai există licee care – din raţiuni de marketing (bată-l vina!) – să nu se fi “rebrănduit” în Teoretice sau Colegii (dacă se poate şi Naţionale). Să ne înţelegem: ele sunt ca Universitatea noastră: cu aceleaşi dotări (plus inevitabilele “săli de calculatoare”) şi cu acelaşi personal (e greu de spus dacă noii veniţi îi depăşesc în calitate pe cei pensionaţi, cu excepţia faptului că unii au doctorate chiar la noi), au promovat peste noapte de la “Industrial Nr. X” la “Liceul Teoretic”. Evident, se fac mai multe ore de engleză şi de informatică (dar unde nu se fac?) şi, în rest, cam atât: aceleaşi materii ca peste tot. Raţiunea acestor Colegii sau Licee Teoretice nu e alta decât Universitatea noastră. Aici funcţionează o situaţie clasică de “integrare pe verticală” proprie lumii industriale: ceea ce produc aceste licee nu atât de bun încât să vizeze o mare universitate, dar e suficient pentru a menţine în parametrii acceptabili universitatea din municipiul reşedinţă de judeţ. În ciuda acestei stări de lucruri, colaborarea dintre Universitate şi liceele în cauză e mai curând simbolică. Şi e păcat, pentru că – deşi poate nu-şi dau seama – unii se sprijină pe ceilalţi.

Încă un lucru cu privire la aceşti studenţi: mai bine de jumătate din totalul lor sunt din mediul rural sau din oraşele din judeţ (sunt şi unii cu această provenienţă care au făcut liceul la Oradea). În mod fatal, profilul celor două specializări ale noastre este unul eminamente orientat către nişa job-urilor specifice marilor oraşe. Într-un fel sau altul, toţi studenţii noştri speră la “un job în domeniu” (deşi nu e prea clar care e domeniul), ceea ce înseamnă că facultatea rămâne în continuare – atât pentru ei, cât şi pentru familiile lor din mediul rural – un vehicol al integrării urbane.

La cursuri şi la seminarii

Bineînţeles, prima formă de urbanizare nu e şcoala pe care o dispensăm noi, ci libertatea investită în tentaţiile oraşului. Reflectarea ei cea mai directă o dă statistica prezenţei la cursuri şi seminarii. Din 50 de studenţi, media de frecvenţă a fost de 10 (aproximativ 20 %). Prezenţa mai mare a fost la primele ore, apoi descrescător, până la final. La cursuri oamenii sunt obişnuiţi să scrie după dictare (veche meteahnă a liceelor noastre); dacă nu li se dictează îşi pierd atenţia şi – foarte repede – ajung să se uite pe mobil. Unii au (cum altfel decât învăţată?) dexteritatea de-a desfăşura textul de pe ecranul mobilului cu o mână, în timp ce cu cealaltă scriu. “Studiul” e pentru ei ceva exclusiv pasiv: scriu după dictare, citesc “suporturi de curs” şi urmăresc “power-point”-uri. Din bibliografia cursului – mă refer la lucrările fundamentale – nu citesc nimic (deşi, conform normelor Ministerului, nu li se mai dau de citit cărţi, ci doar pagini din cărţi). Ca atare, la seminarii sunt la fel de pasivi ca la cursuri. Cu excepţia unui “mi se pare” şi  părerilor adiacente (e drept, foarte ferme, cu atât mai ferme cu cât argumentele sunt mai puţine), nu au nimic de spus. Veţi întreba: dar bine, puteţi să-i puneţi să citească, puteţi să-i ascultaţi şi să-i cădeţi! Nu, din păcate (sau din fericire) nu. Sigur, le pot da bibliografia, dar nu-i pot pune să citească. Între altele, din cauza faptului că – adesea – biblioteca nu are cartea la care trimit (totuşi, una absolut clasică), iar alteori o are într-un singur exemplar, care nu e accesibil decât la sala de lectură. În multe cazuri se găseşte în librărie, dar – sincer să fiu – şi eu mă codesc mult înainte de-a da o parte (semnificativă, vă asigur) a salariului meu pe ea. Cum i-aş putea pune pe studenţi să o cumpere? Apoi, dacă le dau să citească aşa ceva, consecinţa directă a faptului că nu înţeleg (voi vorbi puţin mai jos despre asta) este aceea că nu mai vin la seminarii. Îi puteţi cădea – mi se poate obiectiva. Iertaţi-mă, nu pot. Uitaţi-vă la cifre: am 22 de oameni la prima specializare şi minimul pentru anul de studiu e de 20. Bun, mai încolo nu contează, îi putem scădea. Dar cine mai vine la masterat? Căci normele au fost făcute cu 20 la masterat. Şi de unde cei 20? Şi apoi, ca dascăl, îi pot cădea pe toţi (sau pe cei mai mulţi), dar unde-i arunc? Şi ce fac cu cei care se trezesc spre anul III, aproape de licenţă? O să-mi spuneţi că sunt şi eu ca toţi ceilalţi şi-i promovez ca să ajungă la masterat şi să am şi eu norma plătită. Poate. Nu vreau să mă scuz. Dar mă gândesc – ca-n proverbul acela evreiesc cu cel care salvând un om, salvează lumea întreagă – şi la cei doi sau doar la cel pe care-l pot convinge să facă ceva cu capul lui. Şi să ştiţi că am avut şi din aceştia. Şi că în nopţile în care imaginea a ceea ce am ajuns mă face să mă sparii, gândul la aceşti oameni şi, uneori, un mesaj de la ei mă ajută să-mi înving amărăciunea. Aşadar, ce să fac? Le vorbesc celor care vin, cât mai pe înţelesul lor şi încerc să le arat că ceea ce studiem noi are legătură cu viaţa lor şi cu rostul lor în lume. De ani buni nu se mai pune problema de-a face un curs aşa cum s-ar cuveni, aşa cum e scris – negru pe alb – în “fişa disciplinei”. Tot ce pot spera e ca măcar ceva din ceea ce le spun să ajungă la ei. Din păcate ajunge foarte puţin, aşa cum vom vedea imediat. Pe vremuri mă puteam ajuta măcar de tablă: le scriam numele filosofilor, le făceam (cu cretă colorată) săgeţi care să indice legăturile dintre ei, desenam genealogia problemelor, etc. Acum nu mai pot nici atât. Tablele vechi, negre, de lemn, ni s-au înlocuit cu table noi şi albe din “materiale compozite” (nu întrebaţi cât au costat şi de la firma cui au fost cumpărate) pe care ar trebui să scriem, frumos, cu markere colorate. Numai că… Numai că fie s-a scris pe ele cu markere ce nu se şterg şi gata, tablele nu mai sunt bune, fie nu sunt markere (şi suntem îndemnaţi să ni le cumpărăm). Această trecere de la vechile la noile table e una din multele dovezi ale felului în care progresul produce înapoiere într-o societate săracă. Poate psihologii ne vor spune că e preferabil să avem în sala de curs o pată albă, decât una neagră (dar poate şi conturul dreptunghiular e de prisos). Sau poate c-a venit vremea să trecem la “tablele inteligente”? Dacă sunt bani europeni, e şi rost de licitaţii. Dar tare mă tem că, după ce ni le va monta, Universitatea nu va mai avea bani să plătească curentul. Şi, în loc să ni se ceară să cumpărăm markere, ni se va cere să punem mână de la mână şi să dăm o mână de ajutor Renel-ului. Nu uitaţi, într-o societate săracă progresul poate produce înapoiere. Profesorul Daniel Chirot a demonstrat acest lucru tocmai pe cazul României. Le-am spus şi despre el studenţilor mei, dar mă îndoiesc că vreunul dintre cei prezenţi îşi mai aduce aminte.

Lucrările

Pentru examen, i-am anunţat dinainte acest lucru, vor avea două subiecte: prezentarea unei cărţi la alegere, din cele care au o legătură cu tema cursului şi faptul de a răspunde la o întrebare, referitoare la un aspect contemporan al problemelor studiate, pe care le-o voi pune în momentul examenului. Aşadar, o probă liberă şi una semiliberă. Experienţa m-a învăţat că e cu desăvârşire inutil să merg pe probe impuse (la acest curs: Cetatea lui Platon, Constituţiile lui Aristotel, etc.) – pentru că pur şi simplu primesc foi albe. Nu e doar vina studenţilor că nu citesc, ci şi aceea a şcolii: la multe profile nu se face deloc filosofie (vai, filosofilor noştri, câţi aţi protestat când s-au scos aceste ore?!), iar la multe altele nu se mai face pentru că – într-a XII-a – accentul cade pe materiile de Bacalaureat. Nu se mai face nici în Facultate – căci (nu?) acum se poartă comprimarea orarului şi expandarea “cursurilor practice”. Ca să fiu onest, constat că nici istoria nu se mai face cum trebuie: mai întâi nu se face cea care trebuie – cu excepţia studenţilor de la istorie şi de la literatura română nu mi-e clar cui îi e utilă în facultate Istoria Românilor din care se dă Bacalaureatul. Poate că se face pentru a stimula iubirea de patrie, însă (din câte văd) se face atât de steril – o lungă înşiruire de nume şi cifre – încât cei care-au parcurs-o mai mult o urăsc. Iar patria – asta le spune toată lumea – cel mai bine se iubeşte de departe. Astfel că studenţii noştri sunt cam pe nicăieri în istoria universală: Grecia Antică nu le spune nimic mai mult decât Suedia modernă. Aşadar despre aceste lucruri (despre care vorbim totuşi – undeva între gimnaziu şi liceu, dar sub manualele interbelice de specialitate – la cursuri şi seminarii), despre aceste lucruri care nu au când şi cum să se sedimenteze în mintea lor, e preferabil să nu întrebăm la examen. Am dat subiecte largi, ca toată lumea să poată scrie ceva. Să mai adaug un lucru: au venit 27 din 50 (54 %) (pe cele două specializări: 54,5 % de la prima şi 53,5 % de la a doua – aşadar o repartiţie foarte echilibrată). Aşetptările raţionale (bazate pe experienţă) sunt: încă vreo 15 – 20 % până la vară (reexaminarile din această sesiune, cele din vară, plus “spaniolii” şi “italienii” care apar chiar înaintea înscrierii în anul II). Restul – cam 25 % – s-au cam lămurit după primele cursuri de ce e vorba şi şi-au dat seama că, de fapt, au alte interese. Unii din cei înscrişi (nu întrebaţi cum) nu ne-au călcat niciodată şi, foarte probabil, nici nu o vor face. Dar să vedem ce au scris cei care s-au prezentat.

La primul punct (prezentarea liberă a unei cărţi citite) avem: 19 studenţi (din 27 – aşadar 70 %) care au respectat cerinţa subiectului (o carte având legătură cu tema cursului), desigur, într-un mod foarte general: au ales cărţi – să le spunem – teoretico-eseistice. Restul de 8 au prezentat romane (să zicem că asta au citit). Nu mi-e clar dacă au înţeles exact cerinţa, (poate nu au fost prezenţi atunci când am precizat că nu doresc să se refere la romane) sau dacă – pur şi simplu – nu au încercat să folosească ceea ce au făcut (atât cât au făcut) ca o “cheie universală” la un examen ce nu le cerea debitarea unor lucruri învăţate pe de rost. Romanele sunt şi ele menţionate de mine la seminarii, însă cu titlul de lectură adiacentă. Însă aşa cum adesea se întâmplă în lumea noastră, oamenii iau secundarul ca principal, în vreme ce pe acesta din urmă îl ignoră cu desăvîrşire. Cărţile teoretice sunt: “Principele” lui Machiavelli (prezentat de 10 persoane), “Lumea Sophiei” a lui Jostein Gaarder (de 4), “Politica pentru filul meu” a lui Savater (de 3) şi “Istoria Românilor povestită celor tineri” a lui Neagu Djuvara, respectiv “Politica duplicităţii” a lui Gail Kligman de câte unul. Romanele: 4 au ales “Codul lui da Vinci” de Dan Brown, 2 “1984” al lui Orwell, şi câte unul. “Împăratul Muştelor” al lui Golding, respectiv “Micul Prinţ” al lui Saint-Exupéry. Acesta e tabloul general şi, la acest nivel, se impun câteva precizări.

Mai înainte de toate trebuie spus clar şi apăsat: studenţii anului I sunt incapabili să citească un text teoretic. Şcoala nu i-a pregătit de loc pentru acest efort: majoritatea nu au citit nimic altceva decât textele literare din manualele şcolare, nişte comentarii primite în clasă şi câteva din romanele obligatorii pentru Bacalaureat. La acestea se adaugă “pregătirea” (cea cu nume şi date) pentru Bacalaureatul de la Istorie. De asemenea trebuie spus răspicat: la fel cum la clasele profesionale (inclusiv cu profil economic) nu se mai face filosofia, la cele cu profil umanist – şi majoritatea clienţilor noştri de aici vin – nu se mai fac discipline ştiinţifice (biologie, fizică, chimie), sau se fac în regim redus. Pur şi simplu elevii nu mai au contact cu gândirea ştiinţifică: pentru ei ştiinţa se reduce la “exerciţii şi probleme” făcute în şcoala primară şi în gimnaziu. “Apărătorilor” “egalităţii de şanse” v-aţi gândit cumva la aceşti copii? N-aţi auzit povestea celor ce fac profilul umanist şi dau la Ştiinţe Economice, unde – de la bun început – sunt pocniţi cu o matematică pe care n-au făcut-o? Sau la studenţii mei, cărora programa (de-aţi şti cât o iubeşte ARACIS-ul!) le cere să citească teorii dense, când ei săracii nu ştiu cum se citeşte altceva decât literatura de manual? V-aţi gândit vreodată la ei? La faptul că ei nu pot – din raţiuni de principiu – face facultatea la fel ca şi copiii voştri? Sau faptul că mă lăsaţi pe mine să-mi fac salariul şi norma pe seama lor e o compensaţie menită a mă face să nu văd că aceşti copii cărora le vorbesc sunt crescuţi de stat ca  să nu fie egali cu copiii voştri? Nimeni nu-şi pune această problemă; nouă “comisiile” ne cer să fim “la nivel Cambridge”. Hai să luăm un tratat editat Cambridge (University Press – nu alte edituri locale) şi să le citim studenţilor din el! Nu celor câţiva studenţi (“fiul lui…”, “nepoata lui…” şi încă alţi câţiva ce vor pleca la doctarat la Cambridge) din universităţile “de top” de la noi, ci celor mulţi, celor pe care voi îi încurajaţi să facă facultatea în România; lor, celor produşi de Liceele Teoretice de la Aleşd, de la Marghita sau de la Ştei. Cu cine sunt ei egali? Sau sunt egali doar între ei? Nu-i poţi cere unui om un lucru pentru care nu s-a pregătit: unui boşiman nu-i poţi cere să conducă o navetă spaţială, şi nici unui cosmonuat NASA să vâneze în savană. Pot eu să-i cer unui om care nu a citit în viaţa lui un text teoretic, care nu a mai apucat să facă logică (la ce bun? A fost evacuată din programă.), care nu are noţiuni elementare de gândire critică şi nu ştie alt argument decât faptul că se supără, pot eu să-i cer să citească în anul I Aristotel? Spuneţi-mi luminaţi pedagogi ai naţiei, voi, cei care câştigaţi fiecare cât toţi părinţii studenţilor mei, care vă preumblaţi pe la “simpozioane” pe toate meridianele lumii şi care aţi depăşit deconstructivismul, pot eu să-i cer acest lucru? Sau nu mai are rost să i-l cer? N-ar fi preferabil – după noile pedagogii “incluzive” – să cântăm, să batem din palme şi să ne jucăm cu cubuleţele la cursuri, iar examenul să-l dăm pe pista de alergări sau la ştrand? Marea voastră ştiinţă, la a cărei bunăstare contribuie toţi pălmaşii educaţiei, ar trebui să lumineze şi tenebrele în care trăim noi!

Uitându-mă peste titlurile prezentărilor, primul lucru pe care mi-l spun este: bine că au citit şi ce au citit. Experienţa m-a învăţat că la întrebarea: ce ai citit în acest semestru?, omul numeşte o carte; când începem să discutăm despre ea, se vede că “abia a scos-o de la bibliotecă” şi nu a citit din ea decât câteva pagini. Nici acum nu suntem departe, dar, mai întâi, să lămurim un lucru: de unde această preferinţă pentru Machiavelli? Lucru straniu – nu ştiu să-l fi observat cineva – Machiavelli e gânditorul care beneficiază de cele mai mule monografii în limba română (la un moment dat am numărat şase al autohtonilor plus două ale străinilor) repartizate destul de omogen în interbelic, comunism şi ultimele decenii. N-am reuşit să-mi explic niciodată ce anume din gândirea subtilă a florentinului convine atât de bine sufletului nostru naţional. Iată că acum e preferata studenţilor mei. În primul moment m-am gândit că e o carte destul de mică, citibilă rapid, ce se găseşte în multe ediţii şi formate electronice. Apoi e o carte pe care luciditatea ei cinică o face mereu actuală. S-a dovedit că nu neapărat acestea au fost raţionamentele studenţilor. Înainte de-a le vedea să spunem câteva cuvinte despre forma lucrărilor.

Forma

Examenul fiind scris, cu oamenii de faţă, lucrările sunt scrise de mână. Cei mai mulţi studenţi au un scris urât (“de medic”, cum se spunea pe vremuri), care – în unele cazuri – abia poate fi descifrat. Se vede că nu mai există în programa primară ceva care să se numească caligrafie. Şi, de asemenea, că scăpaţi de primară, copiii nu prea mai scriu. Fraţii pedagogi ne vor explica în curând că pe alte meleaguri nici nu se mai practică scrisul de mână. Dar nu doar scrisul e problema, ci şi ortografia şi gramatica: nu e clar cum se scrie dublul “i” al pluralului şi nici imperativul lui “a fi”. “Îmi” e scris (de mai mulţi) “î-mi”, iar posesivul nu e neapărat în acord cu subiectul. Se folosesc din plin ruralismele: “o fost”, în loc de “a fost”, “îs” în loc de “sunt”, etc. Se întâmplă ca, ascultându-i cum vorbesc în pauze, să fiu uimit de micul impact al urbanizării (totuşi, foarte superficială) asupra limbajului lor: nu doar că vorbesc cu accentul rural, ci se exprimă folosind idiomul local al satului sau al familiei. Şi nu doar între ei, ci şi când răspund. E limpe că şcoala şi-a piedut prestigiul, că din gramatica stufoasă a gimnaziului n-au rămas mai cu nimic şi că nimeni nu i-a învăţat că limba se cultivă prin literatură. Şi mai rău e cu numele străine, care nu mai au nici un context: cineva scrie – “Toma D. Aquino”. Umberto Eco ar zâmbi. Uneori ne vine şi nouă a surâde când e evident că omul foloseşte un cuvânt pe care nu-l înţelege: de pildă – “prejudiciul de bază e reprezentat de…” . E evident, din context, că voia să spună: “principiul de bază e reprezentat de…”.

În ceea ce priveşte prezentările: cei mai mulţi sunt capabili să povestească, dar nu pot abstrage un sens al povestirii. Altfel spus, sunt capabili să construiască o prezentare de genul: “X a ieşit în oraş, s-a întâlnit cu Y, au mers împreună până la un anumit punct şi au povestit despre Z”, dar nu au o idee clară despre ce s-a întâmplat în acest răstimp cu X şi Y, care a fost miza drumului lor şi care era tema dialogului lor. De asemenea, studenţii au (bănuiesc din vremea comentariilor) un bun antrenament al discursului “despre” şi al biografismului: când a apărut o carte, cine e autorul, când s-a născut, cu cine a fost căsătorit, cât e de importantă cartea, etc. – lucruri vagi şi generale care nu spun nimic la obiect. În schimb sunt incapabili sa-i prezinte structura de idei. Evident, acest lucru se datoreşte lipsei de deprindere a lecturii aplicate, a fişelor, a notelor de lectură şi a muncii susţinute cu textul. Aproape toţi renunţă la textele pe care nu le pot înţelege de la prima lectură. Înţelegerea nu e pentru ei o parcurgere în etape a arhitecturii textului, ci ceva empatic care se întâmplă (rar) sau nu se întâmplă (cel mai adesea). Neputând să structureze, e limpede că nu pot nici sesiza esenţialul (acesta le era livrat, gata “dezghiocat”, de către comentarii). Ca atare, alunecă – “surfează” – la suprafaţa textului prezentând impresii (nimeni nu le-a spus că “părerea mea” vine abia la finele unui rezumat clar), enumerând generalităţi sau, pur şi simplu, povestind aşa cum povestesc un episod al unei telenovele. Totul ţine de story, nimic de vreo semnificaţie. Lectura – atâta câtă e ea – e absolut descentrată. Prieteni postmodernişti, aceştia sunt adevăraţii postmoderni ai lumii de mâine. Adevărul lor e în emoticoni şi-n like-uri; nu au nevoie de literatura voastră; nu o vor citi niciând. Chiar şi un film îi oboseşte. Ei vor feeling, happy feeling care se dispensează de orice cuvinte. Unde sunt teologii care să ne spună cum se-ntrupează (la propriu, în trupuri lucrate la sală) apofatismul cel mai deplin? Să nu uităm: oamenii aceştia au părăsit lumea rurală (care nici ea nu mai e ce-a fost) – cu poveştile şi cutumele ei, dar n-au ajuns (şi cei mai mulţi nu vor ajunge nicicând) în lumea urbană creată de cultura iluministă. Imaginarul lor, referinţele lor, întreg universul lor mental e modelat de filmele de duzină, de telenovele, de sitcomuri, de concursuri TV, de muzica cea mai comercială (manele sau altele), de clipurile şi de citatele cu iz motivaţional de pe Facebook. La toate acestea se va adăuga ceva credinţă soft (pendulând amplu între cântecele cu “Isus te iubeşte”, minunile Părintelui Arsenie Boca şi “Spiritul Crăciunului”, la pachet cu “Luna Cadourilor”) şi o doză sănătoasă de conspiraţionism (cu daci, masoni, americani, ruşi, Ceauşescu, invazia arabă şi cine şi ce mai vrea, toate amestecate în doze variabile în sosul clientului). Din punct de vedere spiritual e suficient (cu atât mai mult cu cât nimeni – şcoala în primul rând – nu le-a spus c-ar mai exista şi altceva); problema lor e una materială: case, maşini, haine, călătorii. În acestea îşi vor investi viaţa. Ce sunt ei? Lumpen-proletarii turbo-capitalismului? Ultimii oameni ai istoriei sfârşite? Sau, pur şi simplu, oamenii zilei de mâine. Viitorul – dar, în mod cert, nu “viitorul nostru”.

Problema morală

Din 10 lucrări despre Machiavelli, 4 sunt “inspirate” de internet. La fel toate cele 4 despre “Lumea Sophiei”, 2 din cele despre “Codul lui Da Vinci” şi una din “Politica pentru fiul meu”. În total, din 27 de lucrări, 11 (aproape 41 %, cu următoarea distribuţie: 8 din 12 – 66, 6 % la vechea specializare şi 6 din 15 – 40 % la cea nouă) s-au folosit de internet – în particular de site-ul referat(e).ro – pentru a-şi pregăti examenul. Cum mi-am dat seama? Simplu: sunt – mai ales la începutul textelor – fraze care se repetă aproape identic. Le-am căutat pe internet şi am fost trimis la site-ul cu pricina. Se poate să fi copiat şi în examen (nu le-am luat telefoanele şi nici nu ştiu ce şi cât pot face cu ele), dar bănuiala mea este aceea că cei mai mulţi au apelat la rezumatul on-line pur şi simplu ca un succedaneu al cărţii pe care n-au citit-o. Cred că practica este suficient de răspândită şi relativ benignă, dat fiind că profesorii nu se obosesc să caute pe internet sursele lucrărilor (şi – da, din păcate da – se obosesc tot mai puţin să le citească lucrările). Se poate ca şi unii din ceilalţi (cel puţin în cazul a doi am bănuieli, dar nu am găsit textul corespunzător – poate fi prefaţa unei ediţii a cărţii) să se fi “inspirat” din surse secunde. Per total, doar 16 din 50 (32 %) – cu rezerva anterioară – au citit o carte (fie ea şi roman) pentru acest examen. Ne referim, prin urmare, la o treime din numărul studenţilor. Dintre aceştia doar doi (unul cu privire la Machiavelli, celălalt cu privire la romanul lui Dan Brown) au sesizat despre ce anume e vorba în cărţile parcurse. Doi din 50 – 4 % – acesta e randamentul exact (la această materie) al celor două specializări. Alţi 28 % au scris o poveste fără nici o morală (ca dovadă că deşi probabil au citit /poate nu cartea în întregime/, nu au înţeles clar despre ce vorba), 22 % cel mai probabil nu au citit cartea, ci doar rezumatul de pe internet, iar restul de 46 % nu au venit nici de bine, nici de rău la examen şi putem considera că nu au citit pentru el. Ca atare, 68 % dintre studenţi nu au citit o singură carte pentru acest examen – în termeni mai clari, rata de eşec (din perspectiva acestui examen) este de peste două treimi din numărul total al studenţilor. Rata de reuşită e – cu generozitate – de 10 %. Într-o şcoală adevărată n-ar trece mai mulţi de-atâţia: 5 din 50.

Acum trebuie lămurite nişte probleme: mai înainte de toate, în ceea ce-i priveşte pe studenţi – faptul de-a copia, sau de-a nu citi şi de-a o lua “pe surtătură” nu le pune nici o problemă morală? Răspunsul e simplu: nu. E o simplă tehnică de supravieţuire şi o modalitate de-a se “descurca” menajându-şi comoditatea. Dacă merge, merge, dacă nu, asta e: mai încercăm. Dacă i-o spui în faţă, omul surâde leonardesc (că tot e vorba de da Vinci), îţi spune în gând ce are de spus şi data viitoare vine exact la fel, ştiind că oricum va fi trecut. Se poate observa din distribuţia pe specializări a celor care s-au “inspirat” că cei mai mulţi sunt de la cea veche, cu majoritatea studenţilor din mediul rural sau din micile oraşe. Asta vrea să spună că acolo presiunea notei – şi, implicit, “descurcarea” pentru a o obţine – e, în continuare, cea mai mare. Ne putem gândi la un învăţământ cvasi-formal în care elevii copiază pe rupte, abia înţeleg ce se predă, dar notele mari curg generos şi profesorii şi liceele îşi binemerită calificativele şi punctajele. Faptul că aceste lucruri sunt generalizate (se practică din clasele mici şi au ajuns elemente de folclor) face ca ele să nu mai pună nici o problemă morală, indiferent de convingerile morale sau religioase ale studenţilor (la acest ultim capitol avem un larg spectru confesional). A copia, a te “descurca” (de la grădiniţă până la licenţă, uneori până la doctorat), ţin pur şi simplu de regimul lui “aşa se face”. Nimeni nu are insomnii din cauza aceasta, toată lumea “înţelege”; maşinăria educaţiei trebuie să meargă şi, finalmente, merge. Aşa cum merge. Ceea ce vreau să spun este faptul că acest tip de furt (intelectual) nu cade sub incidenţa nici unei morale – laice sau religioase –, ci trece ca un lucru firesc ce pune în joc “deşteptăciunea” omului şi îi confirmă “norocul”. Aceasta e raţiunea pentru care plagiatul d-lui Ponta, cel al d-nului Mang, impostura d-nei Dumitrescu au fost privite în general cu indiferenţă (ba chiar cu o anumită doză de compătimire): în definitiv ce au (“’telectualii”) cu ei? Oamenii s-au “descurcat” “aşa cum se face” la noi. Singurul lucru care-i face antipatici e funcţia, cu privilegiile ei, nu faptul că au ajuns acolo printr-o impostură. În definitiv, ce înseamnă impostura într-o lume în care fiecare “se descurcă cum poate”?

Prolema imposturii nu se pune doar vis-à-vis de studenţi, ci şi faţă de profesori. Cum trebuie să procedeze un profesor care descoperă asemenea fapte? Veţi spune: să-i cadă. Da, pot să o fac, dar – vorbesc din experienţă – la reexaminare se vor prezenta exact la fel. Îi cad încă o dată şi ajung să plătească. Dacă ajung aici, mulţi nu mai vin, nici de bine, nici de rău (oricum, aproximativ o treime din ei dispar pe parcursul anilor de studiu). Anul ajunge pe copcă, mai termină câţiva; pas de mai fă masterat – ăştia cu trei ani nu fac nimic, noi ajungem fără normă… Care ar fi câştigul? Dar nu se ajunge aici: “de la toate nivelele” vine o presiune – cât de poate de directă – pentru a-i trece: Facultatea mai întâi, Universitatea mai apoi (şi la urmă Ministerul) au de făcut nişte raportări. Acolo trebuie să iasă cifrele. Ce mă costă pe mine să-i dau un 5 unuia care a copiat (sau unuia care nu e în stare să spună nimic; sau unuia pe care nu l-am văzut nici în ziua examenului)? Dându-i lui un 5 îmi fac norma şi-mi iau salariul. Ce e rău în asta? Dacă l-aş cădea repetat, omul s-ar lăsa de şcoală şi ar ajunge … (nu e prea clar ce) sau s-ar duce pe la “Spiru Haret” (unde nu se practică asemenea scrupule şi – se zice, n-am verificat – totul se rezolvă discret, contra cost), noi n-am mai avea studenţi, am închide buticul, personal aş ajunge şomer, oraşul ar rămâne fără Universitate (şi ce e un oraş fără Universitate?) – într-un cuvânt toată lumea ar avea de pierdut. “Înalţii funcţionari” “în delegaţie” nu ne dau nici un sfat, se uită încruntat şi ne spun apăsat: “e problema voastră; decurcaţi-vă!” Şi ne descurcăm, “aşa cum se descurcă lumea” pe la noi. Ca dovadă că toţi studenţii la care m-am referit, care-au citit sau nu, vor trece – acum sau în sesiunea următoare. Când pui nota, ai în minte o scuză foarte cinică: “lasă-i dom’le ‘n pace! Ce, după ce termină, tu le dai să mănânce? Au părinţi, se pretind deştepţi – să se descurce pe piaţă! Piaţa decide!”

Final trist

Ce se întâmplă cu ei? Practic, pentru cei mai mulţi, şcoala s-a oprit la începutul liceului. Cunoştinţele lor – cele care mai sunt şi nu au fost uitate sau înlocuite de “cultura media” – sunt cele ale unor copii de 13 – 14 ani. Facultatea în ansamblu e o butaforie; pe cei mai mulţi dintre ei îi lăsăm exact aşa cum au venit, după ce-i folosim în statisticile Universităţii. Apoi îi taxăm la Masterat, unde nu se mai cere nici măcar cât la Licenţă. Per total, termină la 23 – 24 de ani cu cunoştinţele unui copil cu 10 ani mai mic şi cu ceva “experienţă a vieţii” (în mod particular din aceasta: “cum să te descurci”) şi, în această stare, sunt livraţi “pieţei”. Ce face piaţa cu nişte oameni de 24 de ani cu cunoştinţele unor copii de 14? “Lucrători comerciali” (adică cei care pun borcanele pe rafturi în marile magazine pentru ca d-voastră să le găsiţi acolo), “agenţi comerciali” (altfel spus comis-voiajori care bat pe la uşi şi sună la telefoane ca să vândă ceva), “lucrători în industria hotelieră” (în speţă portari – adesea de noapte – sau servitori în restaurante ori pizzerii), vânzători de tot soiul, etc. Şi, bineînţeles, emigranţi dispuşi să facă – acolo unde ajung – orice muncă. În doi – trei ani de asemenea activităţi uită până şi c-au făcut facultatea (aţi observat cum s-au împuţinat întâlnirile aniversare? Cine să se întâlnească dacă, cu frecvenţa pe care-au avut-o, n-au apucat nici să se cunoască?). Suferă cineva din cauza aceasta? Să nu credeţi că noi, universitarii. Nu, noi facem “proiecte”, “cercetare” şi, mai ales, multe statistici. Atât de multe încât abia mai avem timp să dăm pe la ore. Şi dacă studenţii nu mai vin… Nu-i nimic, le trimitem un power-point de 5 – 10 slide-uri (cred că nimeni nu-şi mai poate imagina cursurile de 500 – 700 de pagini de pe vremea părinţilor noştri) şi le cerem să ne trimită, pe mail, un “proiect”. Nota o află în anul III, important e să ştie că au trecut.

Acum să tragem linie şi să vedem ce rămâne: ceea ce am “evaluat” eu cu această ocazie sunt cunoştinţele şi deprinderile de a învăţa cu care studenţii anului I au venit în universitate. Am dat un examen uşor unor studenţi care s-au prezentat în proporţie de aproximativ jumătate din câţi sunt înscrişi. Dintre aceştia cam un sfert au răspuns în afara subiectului şi mai bine de o treime n-au citit, ci s-au “informat” de pe net. Din cei care au răspuns onest 2 (adică 4 %) au înţeles despre ce era vorba în cartea pe care au citit-o. Fie-mi îngăduit să emit următoarea conjectură: 4 % din numărul lor (dar nu neapărat cei care mi-au răspuns mie corect) se vor realiza indiferent care ar fi condiţiile cărora va trebui să le facă faţă. Ca atare, la acest nivel, şcoala nu prea face multe. Şi ceilalţi?

Ei bine, nici aceştia nu sunt pierduţi. Vă mai amintiţi: lucrarea avea două subiecte – cel de-al doilea era o întrebare menită a contextualiza teoria facută la curs. Ea suna astfel: cum ne putem da seama dacă un stat e democratic sau nu? Surprinzător, dar toţi au răspuns corect (deşi nu au dat aceleaşi răspunsuri, dovadă că nu au copiat unii de la alţii sau din surse “clasice”): pluripartitism, alegeri libere, drepturi civice, libertatea exprimării, piaţă liberă (opusă economiei planificate), împărţirea puterilor în stat, etc. O singură condiţie – esenţială după mine – lipseşte cu desăvârşire: o educaţie de calitate, în stare să facă oameni adevăraţi şi buni profesionişti. Ne-am îndepărtat de ea atât de mult, încât am şi uitat-o. Dar poate că fără ea toate celelalte rămân simple dorinţe.

P.S. Mai înainte de toate mi se poate obiecta: bine, bine, toată lumea ştie ce şi cum e cu “Sorbonica” de pe malul Peţei. Nu putem generaliza situaţia – mai curând anecdotică – a Oradiei la ansamblul învăţământului universitar românesc, mai ales la cel din “centrele cu tradiţie”. Iertaţi-mă vă rog, am avut de-a face şi cu acesta şi tocmai această experienţă mă face să cred că, de astă dată, putem generaliza. Sigur, în marile universităţi funcţionează logica cifrelor mari (dar proporţiile rămân constante): când ai 500 de studenţi, vei avea 20 interesaţi. Să nu uităm că în vreme ce noi livrăm pieţei 48 “de Oradea”, în marile centre se aruncă pe piaţă 480 “de echivalent Oradea”. Onest vorbind, mie unuia aceasta mi se pare a fi singura diferenţă.

P.S.2 Trebuie să spun şi acest lucru: textul de faţă nu a fost redactat decât dintr-o nevoie lăuntrică. Nu e sponsorizat de nici un proiect, de nici un grant, de nici o finanţare publică sau privată, nu presupune nici un colectiv şi, ca atare, nu exprimă nimic altceva decât nedumeririle şi puţinele lucruri înţelese de către mine personal. “Metodologia” pe care am folosit-o e în întregime empirică, iar concluziile se bazează atât pe cifrele menţionate, cât şi pe coroborarea unor observaţii desfăşurate în timp. Ca atare limita acestui text este limita observaţiilor pe care le fac în cuprinsul lui.


[1] Aşa cum se vede, am dat procentele cu o singură zecimală, ceea ce a impus rotunjirea ei.

Distribuie acest articol

110 COMENTARII

  1. Am citit cu interes articolul, ba chiar l-am recitit pentru că undeva la jumătate am simțit nevoia sa o iau de la început. Dincolo de tot ce ține de structura învățământului și de „reformele” sale, din ceea ce ați scris eu am înțeles următorul miez: așa cum „progresul produce înapoiere într-o societate săracă”, la fel și bogăția informației diluează cunoașterea.

    Avem azi la dispoziție nenumărate surse gratuite, mai mult sau mai puțin legale, pentru a descărca articole, cărți, reviste de specialitate. Însă fără discernământ, rar se ajunge la o informație valoroasă și verificată. Îmi aduc aminte de profesorul care mi-a spus acum mulți ani, în zorii internetului românesc, că acolo „e mult junk”.

    Scrisul după dictare este vetust atîta vreme cât în fiecare telefon încape arhiva digitală a literaturii române, de exemplu. Dictarea ucide înțelegerea și creativitatea și cred că principul scripta manent ca metodă de învățare a apus. Informația există, nu mai e nevoie de nimeni să o dicteze, ar trebui introdusă o nouă metodă de predare a acelei informații, prin care studentul să discearnă, să înțeleagă, să își facă păreri și mai apoi să le comunice într-o formă cursivă.

    • Pai exista asa o metoda. Se numeste „referat” si studentul este indemnat sa-si spuna parerea personala.

      Intr-adevar, astazi „referat” a ajuns sinonim cu „copiat”. Dar asta nu e vina referatului, ca metoda….

  2. Prietene, inca doua articole de-astea si ne faci pe toti sa ne taiem venele.

    Glumesc.

    Bine punctate si argumentat articolul.

    As spune insa ca problema e in alta parte, nu in invatamant. Anume in descurajarea sectorului de afaceri prin cateva procese simple:
    a) Salarii mai mari la stat (unde nu se cere perfomanta si de fapt nici nu se poate)
    b) Sprijinul social excesiv (are grija mama, tata…)
    c) Usurinta criminala a accesului la credite (iluzia ca esti mai bogat decat in realitate)
    d) inexistenta unor dificultati sociale , economice sau naturale – nu poti aprecia binele decat daca ai trecut prin rau

    Dintre cauzele interne din invatamant as mentiona:
    a) Lipsa majora a controlului asupra cadrelor didactice in preuniversitar – fiecare professor face ce vrea, fara a respecta o programa, o planificare, o succesiune logica a lectiilor
    b) Impingerea verificarilor spre claa a VIII-a si Bac, de fapt atunci cand nu se mai poate face nimic (raul s-a produs in clasele III-IV, nu il mai poti indrepta…)

    Ce-i de facut?

    Nimic.

    Trebuie sa asteptam sa apara o situatie de dificultate maxima (razboi, seceta etc.) pentru a zgaltai oameniii. Nu e o garntie – a se vede efectul contrar in Grecia.

    Sau putem sa speram ca va aparea un Superman sa ne salveze….

    Dar atentie ca generatia care ar trebui sa inderpte situatia in invatamant este fix cea produsa de sistemul catastrofal pe care al trebui sa il repare.

    Doua generatii successive fara invatamant = disparitia natiunii…. Cei din SRI aveau dreptate cand spuneau ca invatamantul este o chestiune de siguranta nationala. Doar ca nici ei nu au ce sa faca. Nu poti aresta un prost pentru ca e prost.

    • Dedalus:
      „…răul s-a produs în clasele III-IV, nu îl mai poți îndrepta…”

      Interesant. Poți dezvolta puțin? Care este răul care se produce în clasele III-IV? De ce nu mai devreme sau mai târziu?

    • @ Dedalus


      b) Sprijinul social excesiv (are grija mama, tata…)
      d) inexistenta unor dificultati sociale , economice sau naturale – nu poti aprecia binele decat daca ai trecut prin rau

      Păi pe principiul ăsta cele mai bune șanse în viață le-ar avea un orfan din Nigeria sau din Siria.
      Dintre colegii mei de liceu mai mult de jumătate au plecat din țară. Nu pentru că li s-a părut că au o viață prea lejeră în România. Ci pentru că se săturaseră să stea pe salarii de patru-cinci sute de euro – la banii ăștia bineînțeles că depinzi în continuare de părinți. Și doar atâta obțineau după traseul: liceu „bun”, facultate respectabilă de stat.

      Afacerile în România sunt faultate din alte cauze, nu lipsa cutremurelor, a epidemiilor și soldaților califatului cred că le dăunează.
      Dincolo de corupție și de birocrație aș da vina pe fiscalitate. Nu doar că-i excesivă și se schimbă una-ntr-una, dar e mult prea complicată.
      Nu știu cum s-ar descurca statul cu colectarea. Dar știu câteva afaceri mici care n-au fost pornite de groază de actăraie.
      Nu ar fi de cincizeci de ori mai convenabil ca pentru afacerile mici de unu – doi – cinci angajați să se meargă doar pe norme de venit? Sumă fixă sau procent din încasări. Nu să vină finanțele să-ți tot dea amenzi că nu ai delegație, ștampilă pe delegație, anexă la factură, contract cu desfășurător, etc.

      Și la învățământ aș avea altă explicație. Școala nu-i un scop în sine. E doar un mijloc mai mult sau mai puțin eficient de a accede la venituri mai consistente. Cu cât sunt mai multe exemple de foști tocilari prost plătiți sau de șomeri cu masterat cu atât generațiile care vin vor fi mai reticente în a deschide manualele.
      Dacă școala nu-ți oferă nici o garanție – și mulți profi respectabili erau indignați de ideea asta – e firesc ca elevii s-o trateze ca pe o formalitate neplăcută de care trebuie scăpat cu minim de efort.

  3. …aaaa despre PS: sigur ca nu putem genraliza.

    Doar ca situatia descrisa este prezenta si in muuult prea multe alte centre universitare.

    Cu trei -patru facutlati care se mai mentin in tara la nivle aceptabil, puntem sa spunem ca avem invatamant superior util?

    Daca din 11 jucatori de fotbal din echipa, 8 au piciorul rupt, aia 3 ramasi pot face o echipa?

    Dar si daca doar unul nu mai poate juca, sansele echipei de a castiga meciul scad considerabil.

  4. „Într-o şcoală adevărată n-ar trece mai mulţi de-atâţia: 5 din 50.”

    Intr-o „scoala adevarata” ar trece 40 din 50!
    Intr-o scoala adevarata de la inceput .

    • Va multumesc pentru observatie. Dar ma tem ca – totusi – ar trece (aici cu sensul de a absolvi) destul de putini. Menirea unei scoli adevarate e aceea de forma si a selecta. Pana la urma raman doar cei care confirma faptul ca sunt dispusi sa se angajeze definitiv pe drumul pe care li-l deschide facultatea. Asta, evident, daca facultatea vrea sa produca reale competente de durata. Daca ideea e aceea a unei calificari de 3 – 5 ani, atunci „facultatea” e, in fapt, o profesionala in care accentul pe integrarea sociala. Si, in acest din urma caz, e inevitabil sa promoveze toti (cu ce drept ar expulza profesorii pe cineva in afara socialului?). Impresia mea, atat cat pot eu sa-mi dau seama, e aceea ca intregul nostru invatamant universitar e de factura sociala: scopul lui este acela de-a-i mai tine pe tineri un timp in scoala (in principiu, la 18 ani nu au nici maturitatea, nici calificarea de-a face ceva in „viata reala”), eludand astfel – cel putin un timp – problema somajului in randul tinerilor si de a da de lucru unei franje a populatiei (dascalimea – care nici ea nu e impinsa in somaj). Cu alte cuvinte, invatamantul romanesc actual e de genul: „ceva mai bun ca nimic”. Intrebarea e daca asta ne dorim cu adevarat.

      Mihai Maci

    • Acum câțiva ani am făcut o scurtă vizită, vara, la Coimbra. Am fost să văd şi universitatea, veche, şi biblioteca, una celebră. Plimbarea pe holurile universității m-a dus spre niște aviziere cu notele de la diverse examene la facultatea de drept. La toate trecuseră maximum o trieme din studenți.

  5. Am citit pe nerasuflate. Aproape ca nu-mi vine a crede. Chiar asa?
    Parca as pune si eu intrebarea finala a lui Moromete: „Ma, Niculae, incotro mergem noi acuma, ma?”

  6. Cum adica? Nu a dus depolitizarea universitatilor la performanta? Mai sa fie…
    Nu-i bai, pompam mai multi bani de la stat si rezolvam problema…

    • @Nea Caisa
      Care depolitizare? Luati la rind site-urile universitatilor de stat si private la sectiunea „cadre didactice” si veti gasi politruci din toate partidele, fosti consilieri prezidentiali inca de la Iliescu.
      Articolul este perfect adevarat si se potriveste si in alte domenii, nu numai la umanioare!
      Dupa Funeriu, D-na Andronescu (in trecerea meteorica din 2012 pe la Minister) a modificat toate articolele legii educatiei care erau defavorabile politrucilor care doreau si functii in universitati.
      Dupa ce ca le paraziteaza, „fusharaie” este termenul corect, vor sa detina si FUNCTII, ca asa s-au nascut „multilateral dezvoltati” (visul lui Ceausescu, iata-l implinit!)

  7. Daca studentii dumitale care in 2006 erau in anul I si-au inceput liceul in anul 1998, inseamna ca domnii studenti au facut liceul in 8 ani in loc de 4. Nu ma mira perplexitatea din privirile lor, in acest caz! :)

    • A nu se intelege ca bascalia de mai sus am adresat-o intregului articol. Doar ca, dintr-o deformatie profesionala, in general tind sa verific cifrele, iar inconsistenta din primul aliniat mi-a gadilat degetele inainte de a trece la al doilea alineat!

    • Va multumesc pentru observatie. Aveti dreptate – si d-voastra si d-l care a mai facut aceasta observatie – nu e vorba de liceu, ci de gimnaziu + liceu (cei 8 ani de dupa scoala primara). La ei m-am gandit cand am scris si nu am mai observat, la corectura, ca am scris doar liceu. Ii rog pe toti cititorii sa-mi ierte eroarea si sa faca cuvenita indreptare.

      Mihai Maci

  8. Puteti generaliza cu mare incredere.

    Cred ca solutia (dpdv al bugetului, ca alta nu ma intereseaza, e problema lor personala daca vor sa-si cumpere diplome la Spiru Haret) e desfiintarea mai multor universitati si transformarea lor (ca sa nu concediem „cadrele”) in centre de cercetare sau ceva de genul asta.

    Si vor ramane cateva universitati de stat, care vor putea sa aplice criterii de selectie, masa de studenti se va reduce la 10-20%, dar de calitate.

    Cred ca mai bine se cheltuie bugetul invatamantului si cercetarii pe salarii si burse de cercetare pt „cadre” (chiar de mana a doua, cum or fi ele) decat pt mentinerea in viata a unor facultati care produc tinichigii si ospatari, vorba unui intelectual.

  9. Textul dvs – lung, ca tot ziceati de cat de greu e sa citesti – pe langa alte calitati, transmite onestitate profesionala. Poate ca asta e tot ce lipseste profesorilor – de la toate nivelurile scolare – pentru schimbarea starii de fapt. Nu neaparat banii, nu ”viziunea” reformei de la centru – alta nu cunoastem prin partile astea de lume.
    Poate sunt etape pe care, contrar marxistilor, nu le putem sari, si pentru ca am fost fortati sa credem contrariul, acum le parcurgem de la inceput, in buna ordine. O mie de ani de traditie universitara nu pot fi inlocuiti doar cu Makarenko si infailibilitatea proletariatului.
    Sigur la 1636 cei ce se prezentau la scoala infiintata de John Harvard, sau prin 1100 la Oxford sa se faca preoti erau la fel de ignari ca studentii dvs. Efortul profesorilor a facut ca in sute de ani sa se adune masa critica de absolventi care sa considere cautarea adevarului (Veritas Christo Ecclesiae, cum era motto-ul initial la Harvard, a ramas doar Veritas si au intors si cea de a treia carte din emblema cu fata in sus) ca fiind preferabila descurcarelii.
    Asteptam si vedem…

    • Ma intreb daca raspunsul nu cade in sfera secretului profesional. De aceea nu raspund concret (si imi cer scuze pentru aceasta), dar va enunt principiul la care m-am gandit: intrucat oamenii nu au copiat in mod direct (o atesta diferenta lucrarilor si, mai ales, faptul ca dupa primele fraze – pe care le-au retinut aproximativ – restul devine foarte vag), nu ii pot cadea pur si simplu. Le pot da o nota minima de trecere, cu mentiunea ca si-o pot mari intr-o reexaminare orala. Nu stiu daca acest lucru conteaza, dat fiind ca rasplata celor ce-si fac treaba – bursele – e atat de mica (una pe an), incat, practic, nu se poate vorbi de caracterul ei motivational. Dar mai e ceva: ma voi mai intalni pe parcursul anilor de studiu cu acesti studenti si voi avea posibilitatea de-a evita examenele bazate „pe surse”.

      Mihai Maci

  10. Bună ziua,

    Vă mulțumesc de articol, este foarte bun.

    Cred că e o mică eroare aici:
    „studenţii care intraseră în acel an (2006) în Facultate erau cei care-şi începuseră liceul în 1998”.

  11. Dle Maci, jos palaria.

    Un articol complet, corect, direct.

    Multumesc.

    As putea adauga un lucru. „Invatamantul” ca atare, nu poate fi de calitate. De calitate pot fi doar anumiti oameni si anumiti studenti. Asta e, si e normal asa. In natura numai specializarea impinsa de nevoie exista. Deci nu disperati, lucrati in continuare atat cat de bine puteti cu cei 2-4% cu care aveti ce lucra.

  12. Domnule Maci,

    ca de obicei, mi-ati produs o mare placere. Morala, mai degraba decat intelectuala. Pentru ca de data aceasta textul dvs. exceleaza la capitolul sinceritate.
    Ma gandeam, asa, la ce se va intampla. La un moment dat, asa cum s-au introdus camerele de filmat la bacalaureat si au iesit la lumina licee care au rata de promovabilitate 0 la bacalaureat, se vor introduce si examene nationale, poate nu pentru absolvirea facultatilor, dar macar pentru adminiterea la masterat (ca la americani). Si vor iesi la iveala facultati cu rata de promovare 0 pentru masterat. Ramane sa va imaginati ce se va intampla cu acele facultati.

    Pe de alta parte, eu am absolvit Universitatea din Bucuresti. in 1995. Sa stiti ca demografia seriei din care faceam parte nu diferea cu mult de cea descrisa de dvs. E un mit ca scoala a fost buna inainte de 89. Aptitudinile si atitudinile pe care le cautati cu ardoare in studentul roman nu au fost cultivate nici in ultimele decenii ale comunismului. Eu am facut liceul de elita, in anii 80, intr-un municipiu resedinta de judet. Liceu din ala cu olimpici internationali, etc. Nu-mi amintesc sa fi facut nimic serios nici pe logica, nici pe filozofie, nici pe argumentatie, nici pe citirea unui text teoretic. Nada. Poate singura diferente intre noi si cei descrisi de dvs. a fost numarul de carti citite. Probabil expunerea indelungata la textul scris (fie el si beletristica) ne-a facut mai apti sa abordam texte teoretice, insa nu mult mai apti. Era mai degraba un mic salt calitativ pe baza de acumulare cantitativa.
    Eu astept in continuare un Spiru Haret al sec. 21.

    • Va multumesc pentru observatii. Raspund celei de-a doua: da, cred ca aveti dreptate. Si eu am facut, inainte de ’89, un asemenea liceu. Aici lucrurile erau mai impartite: mai am prins profesori „de moda veche” (unii cu facultatea inainte de reforma din ’48) care isi faceau meseria cu acel sentiment al datoriei pe care generatiile ulterioare nu l-au mai avut. Dar, deja, se incetatenise moda „meditatiilor”. Un „liceu de elita” era cel la care parintii plateau meditatii copioase la materiile de baza (copios inseamna ca erai meditat si de profesorul de la clasa si, la aceeasi materie, de inca unul, in general tanar, la inceput de cariera, dar cu care lucrai efectiv). Mi se pare ca, adesea, cand vorbim de „degradarea valorilor” de dupa ’89 ar trebui sa se ne reamintim de aceste episoade ale lumii de dinainte de Revolutie. Si lasati-ma sa fac doua conjecturi: prima – tocmai oamenii meditatiilor dinainte de ’89 au devenit universitarii de dupa ’90 (sau ’95). A doua, tocmai ei, ajunsi la pensie (sau in prag de pensie si supusi presiunii „lupilor tineri”), sunt cei care deplang cel mai abitir „valorile” pierdute.

      Mihai Maci

  13. Am 24 de ani, am terminat politehnica anul trecut. În 4 ani de facultate nu am reușit să întâlnesc niciun profesor: erau niște indivizi la catedre care vorbeau, examinau și etc, dar niciunul nu era conștient de sine sau de ceea ce face, zombie pedagogici (Chalmers). Dar nu-i pot acuza de nimic. Dacă 10% din ce spune William Deresiewicz în Excellent Sheep (ceea ce ține de insanitatea scolasticismului) e după cum spune, atunci nu aș putea găsi un profesor nici la Harvard sau Oxbridge. Poate îmi ascund ratările proprii după un standard prea înalt al conștiintei (atât în sens de unitate de reglementare asupra echilibrului moral, dar mai ales ca supra-entitate ce dă seama de a fi aici și acum, real în realitate), însă… Cei 16 ani de școală românească te învăță un lucru foarte important (poate chiar singurul pe care îl și care se dă, se predă): tot ce poate fi falsificat va fi falsificat. Al doilea, care de obicei se face din și prin practica individuală, e că totul este falsificabil: de la iubire la cașcaval la papuci, și poate că ceea ce este cel mai ușor de falsificat e adevărul și iubirea de înțelepciune (filo-sofia, nu?). Există astăzi brand care se respectă ce nu-ți vorbește despre „filosofia proprie”? Există astăzi om politic care să nu spună că lucrează cu și că per-formează adevărul? În același fel însă, (a)pare ca existent (și există suficiente indicii că nu e doar wishful-thinking) ceva care se sustrage de la falsificare: o cunoaștem cu toții fără să o fi văzut cineva, pe limba noastră îi spunem: gândire. Și deși credem cu toții că toți gândim (tot așa cum credem cu toții că toți avem o conștiință morală, demi-mit zdruncinat de Martha Stout în The Sociopath Next Door), și deși e o jignire grozavă a spune „nu gândești”, spun: din cei pe care i-am întâlnit în facultate și în cei 16 ani de școlarizare, și care mi-au fost scriptic și instituțional profesori, nici unul nu gândea. Iar pentru a confirma asta, două excepții: profesoara de filozofie de la liceu din clasa a 12a care, din cine știe ce motiv, a vorbit de Kant într-o dimineață de marți (ora de filozofie nu se prea ținea, profesoara era și directoare, ora de la 8 dimineața, deci se venea la școală cam pe la 9, dacă nu 10) [iar Kant e absolut necesar la 18 ani, tot așa cum Aristotel e absolut necesar la 10 ani (tratatele despre animale excită imaginația unui puști&puștoaice mai tare ca orice Jurnal multi-best-seller), și dacă nu aveți aceeași „părere”, ei bine, nici dvs. nu v-ați întâlnit cu gândirea], și, a doua excepție, în anul trei de facultate, culmea, tot într-o marți de la 8, la cursul de dinamica fluidelor, un profesor absolut anost a avut următoarea expresie: „căci așa e în științe, când întâlnești ceva ce nu înțelegi spui: e o singularitate”, iar apoi totul a revenit la mono-normalitate anterioară. A fi conștient de sine, de real ca real, a gândi – ce spun cuvintele astea in-norma(bi)le, însă hyper-uzate? De ce am așteptat și cer acum retrospectiv realitatea la care trimit ele de la acei oameni ce mi-au predat cunoștințe? Răspunsul scurt (cine are timp de tratate când nici Aristotel nu mai e citit?): fiindcă mor. Și într-adevăr, asta aștept(am) să mi se predea: moartea mea (prin moartea lor). Ok, aici va trebui încetinit, fiindcă a (de)venit complet clar că nu ne mai aflăm pe tărâmul locurilor comune în care ne văicărim și pansăm cu și prin cuvinte. Ce se spune în această formulă cu pseudo-origine heraclit-heideggeriană, desco-creată acum 7 secunde din fluxul limbajului? „moartea mea (prin moartea lor)”. Atât mia, cel care am stat în bancă, cât și lor, cei care au stat la catedră, ne era auto-evident faptul viitor al morții proprii: mia a mea, lor a lor: nu este vorba aici de ieșirea altruist-naivă din sociostructul individualismului sau din rușinea de a fi cu, deci ca, ceilalți. (după o pauză de câteva minute, constat: am ajuns la o aporie, reiau:) de ce este important ca un profesor de științe politice sau de instalații termice să îmi predea faptul viitor al morții sale (pentru ca astfel să ajung eu la al meu)? Un prim răspuns, elementar, fiindcă doar asta poate să facă. Există vreun profesor care să poată actualiza, instant și deplin, cunoștințele pe care le dețin cele câteva miliarde de site-uri și cărți adunate de 2-3 milenii încoace? „Să nu fim absurzi” – se aud șoapte din rândul din spate – „e necesar să poată actualiza, instant și depln, doar o ramură (a unei ramuri a unei ramuri a unei ramuri a unei ramuri), o porțiune, o specializare”. Câte doctorate și tenures se vor mai acorda până v-om descoperi că în Castalia nu pot trăi oameni? Ar veni aici în ajutor o distincție care, ca orice distincție, își rezervă un grad de arbitraritate, dacă nu chiar idiosincrazie. În orice moment un om vorbește cu altul ambii se află într-un domeniu specific, pentru usurință numit al naratualului. În orice moment un om mânuiește (în-mănușează, utiliează) realul, el, împreună cu ceea ce este mânuit, se află într-un domeniu al operaționalului, al tehnualului. Acest dispozitiv poate fi dezvoltat oricât de baroc, activat însă în problema predării el lămurește: iluzia prin care se crede că profesorul la curs urmează să predea cunoștințe prin actualizarea realului numind varii entități constă în con-fundarea oamenilor cărora le vorbește cu un alt-real care se așteaptă a fi mânuit (și de la care se așteaptă a se lasă spre a fi mânuibili). Nu-i vorbă: realitatea e extra-deformabilă, cu greu se poate imagina deformare și deformație care să nu-și poată găsi locul între noi, făcută de noi. De ce însă, odată ce e lămurită iluzia predării de cunoaștere&cunoștințe, nu vorbește profesorul de „ce-a mai făcut pe-acasă”? Fiindcă asta ar însemna să-și nareze viața sa („vorbesc din experiență” – autoritate flască), iar nu faptul viitor al morții sale. Și de ce contează acesta? Fiindcă doar el este producător de lume (și am ajuns, evident, la un paradox [vorba lui Bohr: înseamnă că am progresat]) > doar aprehendarea faptului viitor al morții mele va produce o lume pentru mine, voi produce eu lumea prin el. Iar acesta este și scopul (și, totodată, al doilea răspuns) profesorului: moșitor, producător de posibilitatea producerii de lume în celălalt (ce căscat va avea cel care va citit direct asta, „atâta vorbărie pentru atât[a de puțin]?”, fiindcă e într-adevăr banal, stupid de banal și atât de rar întâlnit). Mă opresc aici, îmi cer scuze pentru inoportunitatea (și mai ales indige[s/n]ța) textului.

    • Va multumesc pentru comentariu. Doua adaugiri: 1) lucrurile acestea ar trebui sa ne atraga atentia – celor care le observam – asupra enormei ispite de-a le repeta la randul nostru (cu bune si justificate scuze). 2) parca Paisie Velicikovsky spunea (citez din memorie): „Toata tineretea mea am cauta un maestru. Si cand am inteles ca nu voi gasi, mi-am dat seama ca trebuie sa devin eu insumi unul.” Intrebarea e daca o asemenea cale a sfinteniei poate fi secularizata.

      Mihai Maci

    • Te provoc să folosești un vocabular comun studențimii descrise în articol pentru a îți exprima ideile.

      Permite-mi să încerc: „ca să trăiești, trebuie să înțelegi cum e să mori?” iar asta e cea mai importantă lecție pe care oricine vrea să fie profesor/învățător/îndrumător ar trebui să o predea?

      Spusă așa, putem pune la îndoială existența unei asemenea putințe.

  14. Am si eu cateva intrebari si comentarii:
    – are sens existenta universitatii in care predati? Ce produce? Va rog sa ma credeti ca inteleg importanta filosofiei si mi se pare important sa avem oameni bine pregatiti in toate domeniile dar nu aveti cam multi studenti pentru cererea de oameni din zona? Ati facut la nivelul universitatii vreun studiu sa vedeti ce se intampla cu absolventii?

    – Continuand sa predati acolo si sa treceti de anul 1 oameni care sunt analfabeti functionali nu perpetuati aceasta boala? Si aici va intreb avand o problema similara la o facultate dintr-o universitate ceva mai buna care accepta studenti straini fara nici o pregatire.

    Ok suntem intr-un sistem care nu merge si suntem verigi ale unui lant al slabiciunilor in care outputul pe care il generam este dependent direct de inputul primit dar facem vreun efort sa rupem lantul asta?

    Mi se pare ca una din problemele invatamantului de la noi este ca a fost facut tocmai ca astfel de universitati sa traiasca. Inchideti universitatea si mergeti si tineti cursuri in licee. Veti ridica nivelul liceelor si per ansamblu va fi un castig pentru zona in care traiti. Dar nu este mai comod sa perpetuam sistemul si sa beneficiem de el dar totusi sa-l criticam ca si cand am fi in afara lui?

    • Va multumesc pentru comentarii si intrebari. Sa le iau pe rand: are sens…? Nu stiu, nu pot raspunde daca existenta a ceva e justificata sau nu. Pot sa spun doar (am scris un text aici, pe Contributors, intitutulat „Impostura si ratarea”) in care spuneam ca sistemul acestor universitati s-a dezvoltat – si se mentine – pornindu-se de la cerinta (de cine stabilita?) a diplomei universitare ca si conditie a angajarii. Atentie: nu calificarea conteaza, ci o hartie stampilata care il exonereaza pe angajator de orice responsabilitate a alegerii (caci – vai! – alegerea angajatiilor e anecdotica in lumea noastra). Nu uitati ca universitatile de masa sunt raspunsul la o cerere sociala (sau doar administrativa) a lumii noastre. Sa zicem – ca pura utopie – ca Universitatea din Oradea isi dace harakiri? Credeti ca nu va apare pe piata ceva echivalent? Si apoi, noi „procesam” (fie-mi iertat acest limbaj tehnic) ceea ce ne ofera gimnaziile si liceele locale. Ar trebui si acestea abolite? Sau unde credeti ca ar merge „produsul” lor? Va rog sa ma credeti, nu spun lucrurile acestea ca sa ma justific. Dar am in fata un precedent: cel al industriilor romanesti dupa 1990 (care – nici el! – nu stiu sa fi fost studiat de cineva): putem desfiinta totul de azi pe maine, dar asta nu inseamna ca maine lucrurile vor merge mai bine. Faceti un mic exercitiu de imaginatie: universitatile de tip Oradea dispar; ce ramane? Terenuri, cladiri. pe mana cui intra ele? Si ce urmeaza? N-am mai vazut asemenea episoade? Sa tin cursuri in licee? N-ar fi rau. Dar poate stiti ca nu exista nici un cadru juridic pentru asa ceva. Si programa elevilor e plina – 6 – 7 ore pe zi si parintii ii vor cu Facultate, nu cu rafinamente scolastice si Domnul Director nu poate lasa pe oricine intr-o institutie in care majoritatea celor prezenti sunt minori, si Inspectoratul… Mi se pare ca la noi voluntarismul (a carui parte buna e voluntariatul) se impotmoleste tocmai din cauza acestor mici, dar esentiale detalii care alcatuiesc textura lumii nostre.
      Va marturisec ca mie unuia mi s-ar parea mai normal sa stam si sa judecam: ce putem face aici, pe lan local? care ne sunt problemele? Ce merge si ce nu merge? ce si cum poate fi schimbat? La aceste intrebari ma gandesc scriindu-mi textele.

      Mihai Maci

  15. Acest articol este un ghid al argumentarii .Asa este de „baltita ” situatia scolilor si universitatilor de aproape 15 ani nu este de mirare ca adolescentii au devenit maturi si nu au ce vise sa-si urmeze doar reactioneaza ca o masa amorfa in si dinspre consumismul definit ca o boala fara leac.Felicit autorul.

  16. Domnule profesor, nu se pune problema daca ii puteti pica sau nu. Intrebarea este daca va mai meritati salariul atunci cand nu va faceti meseria, adica sa-i invatati materia aia pentru care altii va platesc, indirect, din taxele lor…

    Din experientele de student (multiple..) e una memorabila care se aplica in cazul asta. Aveam un profesor in ASE care ne nota pe toti la fiecare seminar… si notele, stiam de la inceputul anului, aveau o pondere mai mare decat examenul final. A functionat. Majoritatea veneam la seminar cu „tema” facuta. Restul au picat…
    Am avut si profesor batran care dicta dupa niste foi ingalbenite o economie care suna a oranduire socialista. Dicta toata ora de curs si nu accepta intrebari.. deh, ASE..

    • Va multumesc pentru observatie. Dar ingaduiti-mi sa pornesc de la situatia concreta: dupa ce am vazut – corectand lucrarile – ca studentii si-au „luat” sursele de pe internet, mi-am intrebat colegii cum se procedeaza in acest caz (nu uitati ca eu sunt nou in acest departament, dupa desfiintarea celui de Filosofie). Si mi s-a raspuns sa fac cum vreau. Am obiectat ca e normal ca, in asemenea cazuri, sa existe o procedura unitara, dat fiind ca un student care vede ca nu are nici o problema la un examen si e sactionat la altul (pentru aceeasi fapta) nu va intelege de ce e pedepsit intr-un caz si in celalalt nu si, in loc de-a-si constientiza gresala, va trece problema pe seama noastra. Mi s-a raspuns, din nou, ca fac cum cred de cuviinta. E limpede ca situatia pe care am sesizat-o era atat de banala, incat nu interesa pe nimeni. D-voastra cum ati proceda?

      Mihai Maci

      • Domnule profesor,

        Am terminat facultatea de ceva vreme, în 2000. Stat, centru universitar relativ mare. Profii care ne-au mișcat înainte şi ne-au deschis capetele nu au fost cei care se uitau la colegi cum notează, ci aceia care aveau pretenții „originale” şi erau ştiuți de” nebunii” facultății: care dădeau note la seminar, țineau cont de prezența și activitate la seminar, îți făceau eseul guler dacă nu era original, te exmatriculau dacă incercai să-i mituieşti. Pe unii i-am detestat atunci, dar le sunt recunoscătoare acum.
        Dar e adevărat că asta se întâmpla demult, cănd studenții erau altfel, profesorii erau altfel, iar eu între timp am ajuns eu însămi profă şi am trăit ce trăiți dvs. şi apoi mi-am dat demisia, aşa că nu am nicio cădere să vă dau sfaturi…

  17. Realist si sincer. Din pacate, nu vad solutii. Elevul nu are in pre-universitar prea mari motivatii sa invete. Profesorii nu au nici ei chef sa-i invete sa gandeasca. Unii nici nu pot.
    Apoi lipseste modelul la nivelul societatii. Ce reprezinta intelectualul corect? Un ratat, un inadaptat, un pierzator. Ce isi doreste actuala generatie? Bani, masini si femei/barbati.

  18. Acum câțiva ani, discutam cu un coleg din Iași (eu predau în Timișoara) despre studenți. La un moment dat, mă întreabă: Și la voi ajung agramați? Și, zic. În momentul ăla a zâmbit fericit. Nu era pocinogul numai la ei…

  19. Problema societatii cu 2 vs 48 e urmatoarea. Din cauza necesitatii de personal cauzata de combinatia salarii mici din est si aparenta abundenta de personal firmele sunt obligate sa ii angajeze pe toti 50.
    Dar cei 2 sunt nevoiti sa se angajeze in acelasi loc pe acelasi salariu si din cauza marmeladei de mediocritate in care intra ori se pierd acceptand pozitia si facand nimic (oricum nimicul lor e diamant pe langa nimicul celor din jur) ori isi iau un bilet de avion si sunt pierduti pentru totdeauna.
    Corect ar fi ca cei 2 sa promoveze aceea facultate iar restul de 48 sa se faca sculeri matriteri sau orice meserie care nu implica utilizarea neuronilor in exces.

  20. WOW!
    Multumesc! E bine ca cineva are si curajul sa o scrie! Am speranta ca de inteles au inteles mai multi.

    Apoi, nu pot sa spun decit: ceea ce se intimpla nu este decit efectele „globalizarii” unor generatii. Nici in strainatate nu se invata ma mult sau mai bine – de aia si importa creiere.
    In plus, cei descrisi mai sus sint perfecti pentru MBA! Vor inghiti pe nerasuflate scheme, .ppt-uri, grafice, „filozofie de vinzari”, etc. Si vor deveni manageri (nu vor sti nimic but they will manage somehow…). Si pe cit de razvratiti sintacum ,pe atit de „cuminti” vor fi la locul de mmunca in momentul cind vor fi pusi in fata nestiintei lor. Sa te fereasca sfintul daca apuca u post de sef!
    Si cum avem un ministru Ph.D. la Harvard de mai mare risul, elevii dumneavoastra par chiar OK.
    Din nefericire vremurile sint de asa natura incit a investi timp pentru a invata e doar pierdere de vreme. Important e „sa te descurci” cu ce ai, sa „te invirti”, „sa ai spate”, „sa te cuplezi cu cine trebuie”. Prostii care invata vor fi atunci angajatii tai.
    Nu e numai societatea noastra in starea asta. E peste tot. Cauzele sint profunde si e complet politically incorrect sa le abordam. Le cunoasteti cu siguranta altfel nu ati fi pomenit de „egalitatea de sanse” – stiinta a ajuns un digest ultracomprimat pe intelesul maselor largi. Nu mai conteaza „chemarea”, nu e chestie de vocatie, asa cum ati observat e o modalitate de a patrunde in oras, de a parveni – si avem exemple multiple in parlament (da, cu „p” mic) de oameni care au reusit peste noapte sa fie doctori in stiinta si specialisti mai ceva decit savanta de renume mondial.
    Da, toata lumea are acum dreptul la orice. Doar ca s-a redus enorm calitatea oamenilor. Am desfiintat clasele sociale si am pus in loc mocirla de azi in care tot ce conteaza e sa sti cum sa invirti banu’.
    Dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Doar ca societatea de azi (la nivel mondial) nu are nevoie de tipi care traiesc momente de indoiala – azi „adevaratii” traiesc numai certitudini!

    • Va multumesc pentru randurile scrise si va impartasesc amaraciunea. Sper, totusi, sa nu fie chiar asa si sa mai avem o sansa. Dar daca lucrurile sunt asa cum le prezentati, atunci inseamna ca scoala, cea veche, iesita din Iluminism, si-a trait traiul (am mai scris desprte acest lucru in textul „Despre carte si socala”, publicat, pe vremuri, in revista „Idei in Dialog”) si tot ceea ce-o mentine in viata e faptul ca, inca, nu i s-a gasit un succesor. Un succesor in masura sa rezolve o singura problema – mare si sociala: ce facem cu copiii pana ce parintii lor vin de la lucru? Probabil viitorul va descoperi forme de socializare din ce in ce mai soft, sau „personalizarea” timpului in fata calcualtorului si a altor „tehnologii inteligente”. Iar scoala generala (adica valabila pentru toti) se va reduce la cateva training-uri de 3 zile. Inca o data sper sa nu ajungem acolo.

      Mihai Maci

  21. Multumesc pentru articol domnule Profesor. Bănuiam ca situația e proasta dar nici chiar așa. E bine sa privim realitatea in fata. Si eu sunt tentat sa spun – ca un comentator de mai sus – ca privatiunile comunismului ne-au ascuțit simturile si ne-au făcut sa învățăm mai cu râvna. Oare găsim o situație similară si in Franța, Anglia, SUA sau Japonia ?

  22. Stimate domnule Maci- nu pot să înțeleg- sincer- ce vă lipsește pentru a face din locul dvs. de muncă- respectiv catedră- un ”etalon” de calitate și de confort în același timp. ”Omul” adică studentul- trebuie luat așa cum e- adică de la 0. Discutând despre cărțile citite- probabil că ar trebui să-i faceți interesați să citească 1 carte al cărui rezumat eventual să nu-l găsească pe Internet. După prima carte probabil că vine o poftă și pentru celelalte- sau așa ar trebui. Nu știu cum sunt ”umanioarele” dar cel puțin în învățământul tehnic- exista un respect al studentului față de sine, față de investiția pe care o făcea (din viața lui) în școală, față de banii părinților- respect care se transmite mai mult sau mai puțin și asupra profesorului. În cei peste 20 de ani de când predau (la parti- tehnic) n-am întâlnit 1 student răuvoitor – dintr-un motiv foarte simplu- interesul. ”Omul” vine la facultate ca să obțină o plus-valoare. Depind în primul rând de profesorul lui ca această plus-valoare să merite. După care depinde exclusiv de abilitățile individuale ale studentului să-și valorifice respectiva plus-valoare sau nu. Pot să stau și în cap, să jonglez cu 2 pepeni și să scriu pe tablă ținând creta în gură- dacă respectivul student nu este interesat el personal de progresul propriu- e degeaba. Poate că o consiliere înainte de înscrierea la o anumită facultate n-ar fi rea- alături de un contract (eventual semnat cu sânge) în care studentul să-și asume că lasă orice speranță- în afară de cea a unei activități individuale spre dobândirea respectivei plus-valori.

    • Va multumesc pentru intrebari. O sa incerc – asa cum pot – sa le raspund. Ce imi lipseste…? Mie, ca persoana, multe – si va asigur ca mi le stiu. Oricine imi poate spune: dom’le daca esti la Oradea, inseamna ca de atata esti. Daca erai mai vrednic, acum erai la Cambridge si nu te plangeai pe diverse site-uri. Punct. Dar sunt si cateva lucruri ce nu tin de mine: studentii mei vin asa cum vin dintr-o scoala care, totusi, le-a dat o diploma de bacalaureat. Nu am posibilitatea de-a urma pas cu pas evolutia unui gand cu ei, pentru ca nu avem (ganditi-va la domeniul d-voastra) o bibliografie organizata in trepte (noi avem, de regula, lucruri cu totului generale si apoi sarim direct la tratate). Si nici macar cartile generale, in romana, nu le avem in biblioteca (si Universitatea nu-si permite sa mai plateasca abonamentul la bazele de date straine). O, imi veti spune, au calculatoare si internetul e plin de surse. Da, dar nu prea stiu multi care sa citeasca carti compacte de pe internet. Si limba e o problema („the airport english” nu e, totusi, o limba de studiu, ci, eventual, premisa acesteia), si selectarea surselor si, apoi, internetul are multe alte tentatii (intre care si referate.ro). Nu-i nici o probelema, veti spune, interesul e cea mai buna calauza? Care interes? Pe ei ii intereseaza un singur lucru (si e bine ca-i intereseaza): ce fac la finele studiilor? Si cand descopera – vai, mai peste tot in tara asta – ca nu fac mai nimic cu facultatile lor, de ce interes mai poate fi vorba? Exista un singur lucru cu care nu se poate lupta: apatia, inertia, dezinteresul. Asta e situatia lor. dar, e drept, noi i-am adus aici. Eu si – nu va fie cu suparare – d-voastra.

      Mihai Maci

      • Este păcat- pentru că Oradea ar trebui să fie un ”cap de pod” pentru o universitate bună. E și mai păcat- pentru modul în care tânăra generație înțelege niște lucruri- sau mai bine zis nu le înțelege. Până la urmă contează cu ceea ce rămâi- și ce poți face singur. Știu că sună cam patriotard dar pe undeva ar trebui reinsuflat spiritul unei activități individuale susținute- și nesusținute de referate. ro. Pentru că altfel respectivul student își bate jos de timpul lui și de banii părinților. După care iar oftăm tragic că n-avem universități între primele 500. Dacă la Oradea nu se găsesc bani pentru cărți- nu mai are rost să vorbim despre minuni tehnologice, e-learning sau alte drăcovenii. Dacă aș fi un pic mai tânăr- și mai puțin cinic (ca atunci când eram mai tânăr) v-aș sugera un marș prin oraș- pe bune- cu pancarte mari pe care să scrie doar ”bani pentru cărți”. Că-i dă primăria, că sunt donații de la firmele cu bani- nu mai contează.

  23. Radiografia exacta facuta colectivitatii studentilor examinati de dl Maci, este radiografia societatii in care am ajuns sa traim. Luati orice alta colectivitate (politicieni, publicisti, afaceristi, diverse categorii profesionale etc) si veti avea aceiasi structurare. Cati politicieni au cunostinte cat de cat serioase despre programele politice ale partidelor (chiar numai a celor din care fac parte)? Cati publicisti cunosc aspectele principale ale temei pe care o „dezbat” serios in zicerile sau scrierile lor? Cati din „oamenii de afaceri” au habar de modul (onest) de a conduce (era sa scriu de a manageria, dar la asta se pricep toti!) o afacere? O pondere tot mai mica din cei care au ajuns juristi, economisti, ingineri, chiar medici mai sunt la nivelul de cunostinte a celor care detineau asemenea titluri inainte de, sa zicem, anul 2000.
    Cauzele? Eu as spune lipsa de educatie, lipsa de cunostinte, rasturnarea valorilor, aplecarea spre capatuiala cu orice pret, inclusiv pe calea spaguirii. Cand vorbesc de educatie ma refer la „cei sapte ani de acasa”. Erau si ar mai fi esentiali. Parintii nostrii, a celor mai varstnici, ne spuneau perceptele de baza: sa nu ma faci de rusine, sa nu ajungi de rasul satului, altfel iti rup oasele. In acest „sa nu ma faci de rusine” era cuprins intregul cod moral crestin. Pentru acei parinti nici nu era esentiala pregatirea. Esential era ca odraslele lor sa fie OAMENI. De abia apoi urma pregatirea. De aceasta se ocupa scoala. Evolutia acesteia de la ceea ce a fost, la ceea ce ne prezinta dl Maci o cunoastem. Numai ca acum, in urma „reformelor” se poate obtine o diploma de specialist si fara a avea competente specifice unui specialist. Si, pentru ca, oricum diploma nu mai reprezinta mare lucru, se obtine. Chiar cei din bransa dlui Maci gandesc, probabil, ca de ce nu ar permite accesul spre finalizarea studiilor a tuturor studentilor, daca oricum, statutul de licentiat nu le mai foloseste prea mult. Ajung lucratori comerciali, agenti de vanzari etc. Chiar cei buni, performanti, dar onesti, vor munci toata viata ca sa castige cat un manelist intr-un an sau un politician intr-un mandat. Da, aici am ajuns cu ierarhia valorilor! Si atunci? In timp ce scriu pe ecranul televizorului se dezbat (cu mare competenta!) spagile pentru campaniile politice, cele de la despagubiri, de la achizitiile de licente pentru calculatoare. Nu iti vine sa arunci cartile pe foc si sa vezi unde este un sediu de partid cand auzi sumele care se vehiculeaza in acest tip de invarteli!? Sa-ti inchizi firma cu care te chinui sa asiguri salariilor celor pe care ii ai ca angajati si sa scrii o adeziune la un partid pentru a te ocupa de lipit afise!?

    • Va multumesc pentru completari. Va dau dreptate: scoala – in esenta ei – e o forma de dezvoltare stadiala, care presupune parcurgerea cu rigoare au unor pasi intr-o succesiune precisa. Intr-o societate a carei idee de baza e „scurtatura” („musca si fugi”) scoala adevarata nu poate fi decat stinghera, iar scoala reala nu poate fi decat o oglindire a societatii in care se afla.

      Mihai Maci

  24. Felicitari pentru articol, sper sa inspirati mai multi colegi de breasla in a face publice bubele sistemului educational romanesc. Poate vi se pare ca sunt cunoscute aceste lucruri. Nici pe departe. Multa lume care nu are tangenta cu inspectoratele, ministerul si rectoratele, nu are habar. Am ramas surprinsa in naivitatea mea sa vad ca dascali tineri care sunt revoltati de ceea ce li se intampla nu au curajul sa faca publice lucrurile astea, nici macar sa duca o campanie sustinuta sub anonimat. Tot de marketing tine si promovarea.

  25. Sunt student in an terminal la master si pot sa spun ca sunt de acord cu acest articol si, din pacate, reflecta foarte bine realitatea curenta. Evident, mai sunt si exceptii, cum ar fi, spre exemplu, fostul meu liceu, „Sf. Sava”. Dar trebuie sa confirm ca dupa liceu, am observat o degradare treptata a calitatii invatamantului in cadrul facultatii si mai accentuat la master.
    Am fost si student Erasmus 6 luni in Olanda si in urma acestei experienta, am inteles mai bine discrepantele de calitate despre care vorbim.

  26. Studenții sau generația?!

    Trecînd peste amănuntele de genul Facultatea din,,, ”orașul unde nu se întîmplă nimic” sau extrapolarea ușor bizară, a rezultatelor unui test într-o grupă/serie oarecare, la un sistem național de învățămînt superior, întrebarea care rămîne este: mai există viitor academic pentru România?
    Îmi permit să (-mi) pun întrebarea aceasta, din poziția unui ”decrețel”, ce a trecut prin toate examenele posibile, fără a avea vreodată senzația că a luat mai puțin sau mai mult decît ceea ce merita. Întotdeauna existau explicații logice sau cel puțin, rezonabile, pentru notele obținute.
    Am avut șansa să fiu într-o clasă de liceu cu mai mulți laureați ai olimpiadelor internaționale și cu absolut toți colegii admiși la facultate, din prima încercare (probabil, singura clasă cu astfel de performanțe la acea vreme – concurență între 5 și 40 pe un loc). Singura noastră problemă era situarea pe podium – doar cei intrați între primii trei erau cu adevărat glorii. Nu cred că mai locuiește vreun coleg prin România, la ora actuală – asta, ca fapt divers-.
    Facultatea, în mod evident, nu a fost la același nivel, din punct de vedere al colegilor, dar din punct de vedere al profesorilor… cu totul altă poveste. Poate nu cei mai buni pedagogi, dar, în orice caz, indivizi de o erudiție uluitoare (desigur, au fost și excepții). Adevărații profesori veneau cu mîinile în buzunare, fără hîrtii, cărți, slide-uri sau mai știu eu ce ”materiale didactice” și reușeau să captiveze auditoriul prin explicații, sugestii, gesturi sau glume. Erau capabili să răspundă la aproape ORICE întrebare sau să indice materialul bibliografic (…în rare cazuri).
    Ca fapt divers, apropo de profesorii din facultate, unul (una) dintre ei, la primul curs a făcut prezența (erau 5 serii de studenti – aproximativ 300), ridicîndu-ne în picioare ca să ne vadă. La primul seminar (o grupă – aproximativ 30 de studenți), după 4-5 zile, a intrat în clasă, s-a uitat în sală… și a întrebat: unde-i Carmen, Mihaela si Camelia (prenume)? Nici măcar nu ceruse catalogul! În decursul timpului ne-am lămurit: nu era singurul profesor capabil de așa ceva. Au fost alții și mai și! Dar, amintindu-mi de acest mare profesor, ar fi păcat să nu vă spun și cum l-am văzut ultima dată (cu circa 10 ani în urmă): cu același pulover (zdrențuit, acum) pe care îl purta în timpul studenției mele (<'89), strîngînd la piept o pîine. Probabil se pensionase…
    Sînt sigur că au mai rămas cîțiva purtători de cunoștințe (cred că domnul lector(!) Maci se află printre ultimii). Dar, rămîn la întrebarea mea: ce va fi după?

    P,S. Scuze pentru grafia veche! Sînt deja un om bătrîn și am apucături ”comuniste”, ca să zic așa.

    • Va multumesc pentru lucrurile spuse. Da, asa era. Era o vreme in care profesorii erau profesori – cu tot ceea ce presupune acest cuvant – si nu functionari, membrii in comisii, completatori de formulare, etc. Era o vreme cand mai functiona prestigiul – imemorial – al dascalului, cand cei putini care facusera scoala se legitimau prin ea, cand faptul de-a citi, de-a scrie sau de-a purta o conversatie adecavata erau lucruri respectate in societate. Taote acestea s-au naruit in timpul catorva decenii, intamplator cele ale maturitatii noastre. La fel cum „lumea traditionala” (veche totusi de milenii) a disparut complet in timpul vietii bunicilor nostri. Ce taina a istoriei e inscrisa in aceste evolutie? Si ce spune ea despre rosturile noastre – ca persoane si ca lume?

      Mihai Maci

      • Sînt convins că nu pretindeți răspunsuri la întrebările dumneavoastră, dar simt totuși nevoia de a-mi exprima o părere.

        Calculatorul a produs un cutremur în societate echivalent cu descoperirea focului, după părerea mea. Poate, doar roata să mai fost de același calibru.

        Intruziunea acestei unelte în absolut toate domeniile, duce la schimbări structurale ce nu pot fi anticipate. Umanitatea trece printr-un proces de transformare, uneori dureros (pierderea tradițiilor este un bun exemplu), dar care, să speram, pentru binele urmașilor, va duce la un salt evolutiv de anvergură.

        În mod natural, venind din epoca pre-informatică, oamenii din generațiile de peste 20 de ani au spaime, sînt terifiați și de multe ori ajung la gesturi necugetate, întru apărarea ”vechilor valori”. Sîntem în plină revoluție planetară. Filozofii, ideologii și religii se destramă încetul cu încetul cu fiecare zi ce trece.

        La scara istoriei, probabil că secolul în care am intrat va fi doar o virgulă.

  27. Solutia simpla este matematica inclusiv pentru parlamentari 10% dintre ei merg mai departe. Sunt curios cati vor dori cu adevarat sa isi asume riscuri si placerea de a fi cea ce isi doresc? Procentul poate fi modificat maxim pana in 50% !

  28. Foarte bun articolul. Felicitari! O vedere cruda a sistemului din interior. Fara a se dori o analiza exhaustiva, este mai curand o fotografie a unei realitati.
    Pe de alta parte, ar trebui poate relativizat. Cei 4% reprezinta proportia studentilor care obtineau licenta pe vremea lui Ceausescu: cu trepte, examen de intrare, examene reale in facultate. Proabil proportia „elitelor” a ramas constanta. Accesul la studiile superioare s-a „democratizat” in schimb prin diverse mecanisme bine descrise si „demontate” in articol. Sigur, vorbim de o devalorizare a diplomelor si al studiilor in sine, despre o relativa inutilitate al acestora. Despre forme fara fond.
    E tragic insa? Nu stiu. E pacat, cu siguranta. Sunt ani din viata acestor „studenti” ce ar fi putut fi utilizati altfel, mai bine, mai profitabil. Daca ar fi existat poate ceva mai multa exigenta, o adaptabilitate mai mare a sistemului la lacunele lor, o capacitate pedagogica crescuta, o adaptabilitate a programei, o dorinta si o vointa a „factorilor interesati”, o energie, mijloace…
    Pe de alta parte, privandu-i de studiile universitare s-ar obtine ce?
    Imi amintesc si de directiva ceausista si de obligativitatea bacalaureatului „pour tous”. Bun, bacalaureatul nu a mai reprezentat nimic din acel moment. Acum, e vorba de master, poate chiar de doctorat. Selectia se deplaseaza, distinctia se opereaza oricum undeva. Mai tarziu sau in alta parte. Din pacate, nu o mai opereaza scoala, ci piata. Sau viata.
    E vorba de fapt de caderea Scolii in derizoriu, de pierderea prerogativului sau de selectie. Scoala se devalorizeaza, Universitatea isi pierde prestigiul, influenta si insemnatatea. Intrebarea pe care mi-o pun: Cu ce consecinte pentru societatea de maine?

  29. Jesus, cat de adevarat! Cei 90%, in final si ei absolventi, ajung pe piata muncii, cu pretentii intre 600-800 euro/luna (acum au scazut pe la 400), cand ei nu stiu sa faca diferenta intre ciocan si nicovala, desi au studii tehnice. Nu vreti sa le stiti mirarea cand le spun ca eventual eu ar trebui sa le cer bani, daca vor sa invete meserie la mine! Mda, fac parte din tagma „nesimtitilor de patroni care se imbogatesc pe spinarea celor fara ajutor”…

    Prin 2007 am incercat si eu experienta universitara un semestru, si a dat schimbul de emailuri de mai jos (96,37% din lucrari au fost plagiate, deci picat cu nota 2 si la reexaminare, dar trecut -toti!- cu 9 sau 10 de decan, la « recorectare », pe aceeasi lucrare, pentru ca studentii « trebuiau sa intre in licenta ! » -dixit secretara facultatii). Veti remarca trecerea subtila de la « domnule profesor » la « domnule Popa » si revenirea la « profesor » inainte de reexaminare! (Orto)grafia apartine studentei.

    DOMNULE PROFESOR AM INCERCAT SA REFAC ACEST REFERAT.AM LUAT INFORMATII SI DE PE NET SI DIN CORAN.AS VREA SA IMI SPUNETI PAREREA DVS SI SA MI SPUNETI UNDE AM GRESIT.VA MULTUMESC. A.K.

    Domnisoara,

    Aproape ca nu trebuie sa tineti cont de emailul în care va raspundeam la acest email al dvs, pentru ca revenim în punctul de plecare cu plagiatul. Iar îmi dati un copy/paste de nu se poate, de la adresa urmatoare: http://www.islam.ro/articol.php?id_articol=6 .Stiti ce înseamna „SAAS”-ul din primul paragraf? Banuiesc ca nu! Va spun eu: „pacea sa fie cu el”!

    Evident, nu numai ca ce faceti dvs nu este un act universitar, dar nu e bine în general !

    Cu cordialitate,

    STIMATE DOMN POPA VA ROG SA IMI IERTATI INSISTENTELE DAR VA ROG SA IMI TRIMITETI UN RASPUNS SA POT AVEA TIMPUL NECESAR CORECTARII REFERATULI IN CAZUL IN CARE NU SUNTETI MULTUMIT DE MUNCA MEA.VA MULTUMESC PT INTELEGERE.CU RESPECT K.A.

    Stimata domnisoara,

    Nu am avut si nu am ce sa apreciez în ce va priveste ! Nu înteleg de ce vorbiti de „MUNCA MEA”, când nu ati facut decât trei manipulari de taste pentru a reda urmatoarele (punând ghilimele, cam arbitrar, ce-i adevarat, dar uitând sa citati sursa): http://www.referatele.com/referate/istorie/online8/Civilizatia-islamica-si-Islamism–Coranul-si-Sunnah–Obligatiile-religioase-ale-dreptcredinciosilor-.php.

    Cu cordialitate,

    DOMNULE POPA NU INTELEG CRITICILE PE CARE NI LE ADUCETI SI INSULTELE.ACEST COMPORTAMENT CE VREA SA DENOTE?CA NE SUNTETI SUPERIOR SI NOI STUDENTII SUNTEM NISTE GANDACI PE CARE II STRIVITI DIN VORBE?PT ASTA FACEM FACULTATE SA INVATAM SI CRED CA DVS AVETI DATORIA SA NE AJUTATI NU SA NE VORBITI ASA SUPERIOR.INCERCATI SA COBORATI LA NIVELUL NOSTRU SI NU NE MAI ADRESATI INSULTE FARA SA AVETI VREO PROBA CARE SA NE INCRIMINEZE.SI NU E VORBA DOAR DE MINE CI DE TOTI COLEGII.CU RESPECT A.K.

    Stimata domnisoara,

    Criticile din mailul precedent va privesc personal. Veti fi surprinsa, dar aveti colegi care au facut un studiu personal onest si de nivel universitar pentru acest examen. Va rog sa nu va comparati cu ei când stiti ca ceea ce numiti „MUNCA MEA” este o rearanjare în pagina a informatiilor luate de la adresa internet pe care am numit-o deja (http://www.referatele.com/referate/istorie/online8/Civilizatia-islamica-si-Islamism–Coranul-si-Sunnah–Obligatiile-religioase-ale-dreptcredinciosilor-.php.) ori de stiu eu unde. Necitând sursa, „MUNCA MEA”, cum va place sa o numiti, se numeste furt intelectual. Daca faptul de a va spune în cazul de fata ca ati furat textul si vi l-ati însusit este o insulta, asum acest lucru cu serenitate. Comparati textul lucrarii dumneavoastra cu cel pe care-l veti gasi la linkul de mai sus si mai gânditi-va daca afirmatiile mele sunt chiar atât de gratuite pe cât scrieti ca ar fi (ma îndoiesc ca o si credeti).

    Restul criticilor dumneavoastra, tinând cont de acesta stare de fapt, nu denota libertate de spirit, ci tupeu.

    Nu doresc sa mai purtam corespondenta pe acest subiect. Daca credeti ca va pot ajuta într-un fel, scrieti-mi si o voi face cu placere.

    Cu cordialitate,

    DOMNULE PROFESOR CU TOT RESPECTUL IMI ADRESATI NISTE CUV FOARTE DURE.AVAND IN VEDERE CA ACEST CURS ESTE OPTIONAL LA CE VA ASTEPTATI?EU CONSIDER CA V AM DAT O BIBLIOGRAFIE SI CHIAR AM CITIT.DA SPUNETI-MI DVS VA RPG CUM AR TREBUI SA FIE?VA ROG SA IMI SPUNETI DACA IMI VETI ACORDA NOTA DE TRECERE.VA MULTUMESC.A.K.

    Stimata domnisoara,
    Cred ca nici acum nu ne-am înteles ! Imi retrimiteti o lucrare copiata (de aici: http://www.e-scoala.ro/referate/religie_crestinism.html), dupa ce în mai multe rânduri, în cadrul primei sesiuni, v-am refuzat lucrarile din acelasi motiv.
    Ultimul lucru pe care l-as face ar fi sa corectez lucrari descarcate de pe net si compilate apoi în diferite forme, mai mult sau mai putin fericite.
    Regret ca va cer sa depuneti un minim efort pentru validarea cursului meu, obligandu-va astfel sa iesiti din acea rutina a „plagiatului-la-români”. Fara acest efort minim, chiar nu pot nimic pentru dumneavoastra: tine de demnitatea mea si de felul în care înteleg sa-mi fac meseria, mai mult decât de practica dumneavoastra.
    Cu stima,

    • Va multumesc pentru exemplu – intr-adevar, edificator. Asemeea situatii sunt – din pacate – frecvente datorita faptului ca de multe (de prea multe) ori atat in liceu, cat si in facultate, lucrarile acestea se dau mecanic (pentru a nu se pierde timp cu examenele orale) si notele se pun dupa o apreciere generala, fara a mai fi citite lucrarile. Asa se face ca, adesea, oameni care isi fac treaba onest iau note mai mici decat cei care copiaza intins. Si cum oamenii din greseli invata… Cine e de vina? Si ce poate fi facut? Istoria cea mai tare pe care eu am auzit-o e aceea a unui student care i-a prezentat profesorului un „referat” alcatuit dintr-o pagina scrisa de mana si inca vre-o 10… trase la xerox dintr-o carte. Cand profesorul i-a obiectat ca e vorba de lucruri xerografiate (la propriu), studentul a intrebat – cu mirare: care-i problema? Ce avem aici? Un viitor universitar? Parlamentar? Prim-ministru?

      Mihai Maci

  30. De la centru va deranjez. De acord, in multe feluri, cu ceea ce scrieti. Din experienta. Cu doua observatii:

    – cautati publicatiile ascunse ale profesorilor. Ma refer la cele care apar in CV, dar sint greu, daca nu imposibil de gasit. Si mai précis: publicatiile facute pentru puncte. Sint scrise foarte prost. Uneori, asta se vede si in publicatiile de vitrina;

    – nu numai studentii sint orientati catre job: o multime de profi care n-au ce sa predea (pentru ca nu prea stiu sau nu prea mai stiu carte, pentru nu mai citesc) isi ocupa si le ocupa timpul si mintea studentilor cu serii de instructiuni despre cum sa-si gaseasca job. Exista si cursuri in directia asta, absolut fara legatura cu ceea ce se intimpla dupa facultate. Si mai mult: in reclama pe care si-o fac facultatile a devenit aproape obligatorie rubrica „ce puteti sa faceti dupa ce terminate aceasta facultate”. De cele mai multe ori, gasiti acolo propozitii care nu se bazeaza pe nici un studiu, adica simple pacaleli. Ce vreau sa spun: facultatile au meritul lor in mutarea discutiei dinspre ce sa faceti IN facultate spre ce sa faceti DUPA.

    Ar fi mai multe de spus, poate revin cu un mesaj.

  31. D-le Maci,

    In finalul jocului cu margele, Magistrul paraseste Castalia, coboara la tarm si, impreuna cu foarte tanarul sau discipol, se avanta in valurile marii.
    Nu cred in irationalitatea si inconstienta ‘studentilor’. Cine investeste timp si bani pentru forjarea eului personal trebuie sa aiba un interes oarecare; iar interesul odata formulat, in orice limba indiferent de accent, tinde sa-si gaseasca logica dupa care urmeaza sa se intalneasca cu realitatea. Ei, ‘studentii’ au, din fericire pentru ei, drumul bun si calea batuta mult dincolo de granitele nationale. Din ultimele clase de liceu, cei cu adevarat buni de carte, sunt ispititi cu burse adevarate de universitati de calibru din toata lumea. Toata lumea stie apoi care sunt universitatile adevarate si recruteaza cu oferte de nerefuzat cei mai buni absolventi. Toata lumea cu exceptia elitei autohtone care premiaza in draci mediocritatea certificata prin vaste procese de asigurare a calitatii lipsite de orice relevanta in raport cu realitatea constrangatoare pe care o descrieti.
    Va plangeti de mila cu talent ca sa ce d-le Maci? In carte junglei ati vazut ce echipa tare fac Mowgli, Baloo si Bagheera? Si in ce se transforma forta hipnotica a maleficului Kaa atunci cand se priveste in oglinda?

    • Va multumesc pentru lucrurile scrise, dar nu sunt sigur ca cam inteles prea bine analogiile pe care le-ati folosit. Daca inteleg eu bine (daca nu, va rog sa ma corectati) argumentul d-voastra e urmatorul: toata lumea stie de la bun inceput ce e Romania (si ce e Oradea in Romania), ce e cu invatamantul romanesc, etc. Asta e si pace. A te plange pe parcurs de una sau de alta tine sau de prostie, sau de impostura (nu stiai de la inceput despre ce e vorba?) si, ca atare, plangerile astea sunt de domeniul penibilului. Acum, ce pot sa va spun? Mai inainte de toate ca apartin unei generatii care a facut Revolutia in strada, care si-a facut facultatea in anii ’90 – ’95 si care a adus Conventia Democrata la putere. O generatia care nu a trait atat de acut luciditatea cinica si dezabuzarea tinerelor generatii (care stiu totul, desi nu mai invata nimic). Noi am crescut ca sa facem ceva aici (sigur, ma putei intreba ce-am facut), nu am invatat de mici germana si engleza ca de pe-a X-a s-o stergem ubi bene. Apoi ca (Tom Gallagher a spus-o) am ajuns sa traim intr-o lume guvernata extrem de persvers, pe ideea excluderii din societate – prin emigrarea acolo unde se pot realiza – a celei mai inteligente si dinamice categorii a populatiei (tineretul studios si harnic). Credeti d-voastra ca le va plange cineva absenta? Lucrurile vor functiona perfect si fara ei. Eventual, cum scriam intr-un alt text („O scurta calatorie in viitor”), cand bratele de munca se vor imputina vor fi aduse masive contingente de gastarbeiteri dispusi la orice pentru a trai in Europa. Plecarea tinerilor in valuri din ce mai mari nu ajuta Romaniei cu nimic, doar ii accelereaza feudalizarea. Ceea ce propuneti d-voastra e o solutie individuala (valabila oricand), care se intalneste de minune cu solutia birocratica: nu ma intereseaza, nu sunt problemele mele!

      Mihai Maci

      • Incerc un raspuns din perspectiva insului care vrea sa-si gestioneze viata fara a-i fi jena sa se priveasca in oglinda. Pentru asta iau decalogul in brate, si, pas cu pas cum se zice acum, incep sa urc muntele; ori sa sondez abisul. S-ar parea ca sunt cumva liber si pot alege o traiectorie sau alta, fie ca ma misc in cine stie ce comuna primitiva, fie in vreo frageda democratie.
        Din pacate libertatea mea individuala intra in coliziune nu cu libertatea altor indivizi, relativ pasnici, ci cu un dispozitiv sau altul de putere. Scoala, armata, puscaria au fost si vor fi sisteme corporatiste ce au ocupat un loc si au jucat un rol -bine sau rau- distinct in raport cu jocul individual.
        La interfata dintre viata insului si cea a dispozitivului se joaca ispravile lumii.
        Oameni cumsecade, acasa ne protejam copii si ne ridicam capul a rugaciune pentru ca mai apoi, la treaba sa proiectam senini tot soiul de auschwit-uri abisale. Ignoram disonanta asta cognitiva pentru ca vrem, pasa-mi-te, ‘citius, altius, fortius’. Muzeele lumii, construite pe munti de cadavre, marcheaza, dintotdeauna progresul (doar vrem progresul si numai progresul) noi indivizii ca scop si dispozitivele (in cazul asta universitare) ca mijloc.
        Revenind la chestiune, mai antart, toata Romania spera ca cresterea cantitativa a numarului de studenti va fi premisa saltului calitativ social, economic, samd. Din nefericire tot ce se putea/poate extrage cu folos din invatamantul primar, gimnazial, liceal pentru perspectiva universitara era/este un procent de max 20-30%. Clase suprapopulate, dotari precare, cadre demobilizate in preuniversitar si constelatii supergeniale in universitatile din Bucuresti si Babadag: o schema esuata de organizare a dispozitivului.
        Desigur cu fond de ten din gros si un pic de ruj mortul universitar pare mai viu ca niciodata. Piosi studentii aprind o lumanare la capatul lui si merg mai departe dupa ce viziteaza capela.
        Mananc si plang, spunea poetul, mananc…. Acum si aici. Fals, pentru acest ‘acum si aici’ cineva a pus samanta din timp.
        Poate, daca este sa fim maestri, n-ar fi rau sa cautam discipolii mai spre varsta copilariei,cand imprimarea cunostintelor si a caracterului in coca umana nu este inca pervertita de ADN-ul parental sau social.

  32. Ma mir ca din toata aceasta analiza foarte detaliata si bine structurata ajungeti la concluzia, sau cel putin asta inteleg eu, ca nu puteti face nimic decat sa perpetuati sistemul. Ceva de genu sa trecem prostii ca atlfel ajung la Spiru Haret sau nicaieri. Ei, si?? Care e diferenta? Ca se vor rata in alt mod? Macar nu vor mai consuma resursele statului (ale noastre) aiurea.

    Daca tot constientizati si stiti exact cum sta treaba aveti sansa sa deveniti un erou. Treceti-i pe cei 5% care merita, anul viitor la fel, veti fi presat sa treceti toata turma, veti fi dat afara, se va face un scandal, o discutie, poate si altii vor lua exemplu, se va schimba ceva. iar despre pierderea locului de munca, in mod sigur va puteti gasi si altceva din care sa va castigati existenta.

  33. Domnule Maci,

    Aveți dreptate în multe privințe, dar cred că de dragul echilibrării energiilor în univers (dacă nu din alt motiv de prezentare a tuturor fațetelor învățământului superior din România), merită investite câteva rânduri în prezentarea celorlalte tipologii de studenți. În cei 7 ani de studenție (a început să-mi placă și m-am desprins mai greu) am cunoscut studenții de care povestiți, dar și:
    – studenți care mergeau cu regularitate la școală. Nu au fost toți ”de 10 pe linie”, dar seriozitatea profesorilor îi forța informal să facă acest gest din respect (fără ca ”prezența să fie obligatorie);
    – studenți care învățau mult, mereu și chiar mai mult în sesiune (se trezeau la 5.00 și arareori se puneau la somn înainte de 00.00) de dragul de a fi bine pregătiți la examene…și erau. Luau mereu note de 9 și 10. Apoi s-au implicat în cercuri științifice și au avut primele burse de cercetare și primele proiecțele înainte de absolvirea programului de licență;
    – studenți care s-au implicat în activități de voluntariat pentru a da ceva înapoi comunității din care fac parte (ex. programe de informare privind un stil de viață sănătos, testări gratuite a indicatorilor de sănătate pentru pensionari, ore de voluntariat pe SMURD);

    Nu zic, este foarte probabil ca din cei 240 de colegi pe care îi aveam, să nu fi fost toți așa, dar cred că merită să le spunem povestea celor care merită titulatura de ”studenți”.

    • Va multumesc pentru observatie. Asa e, aveti dreptate; si eu am astfel de studenti. Problema e aceea ca ei sunt – din ce in ce mai mult – exceptiile. Si, poate si mai grav, universitatea e din ce in ce mai putin pentru ei. Din ratiuni „de supravietuire” noi functionam aproape exclusiv pentru ceilalti. In felul acesta actul didactic e degradat si – lucru ciudat – mai nimeni nu sufera pentru aceasta. Facand orele la nivelul minimal al solicitarii, fiecare cadru universitar se vede scutit de o munca (nepunctata si slab retribuita), pentru a se investi in altele, mai lucrative.

      Mihai Maci

  34. Foarte adevărat și foarte trist articolul. Puteți generaliza fără probleme, și la București mi-au făcut zile fripte clonarea pe verticală (anul I de doctorat a reluat ad literam cel puțin un curs din anul I de licență), principiul că turma înaintează cu viteza celui mai lent individ (engleza din anul I de facultate era o oră de citire – exact ca în clasa a II-a de școală!), cursuri și seminarii ținute cu doar 2 studenți, o materie de umplutură fără legătură cu specializarea, la care nota se primea pe cît de caligrafic ai redat cuvînt cu cuvînt dictarea de la curs (true story)… Aveam și clonare pe orizontală (colegi care aveau prin anul IV restanțe la materii din anul I, „desființate” în teorie, rebotezate în practică, desigur cu aceiași profesori).
    Un final și mai trist este că cei 4% care se vor realiza oricum, nu se vor realiza în Romînia. Dacă aș putea da timpul înapoi, nici moartă nu aș mai face facultatea aici. Am rămas cu o senzație enormă de timp pierdut, de frustrare, de silă. De ce am luat 10 la examen participînd la toate cursurile, iar cineva care nu a venit tot anul a luat 9? De ce am diplomă de doctor și eu, și cineva care știu că habar n-are să redacteze un proiect, pentru că am lucrat împreună și am văzut asta? Unde există recunoașterea valorii? De ce valoarea e trasă în noroi, de ce se pune semnul egalității între muncă și chiul/copiat?
    Și culmea tristeții: copiii celor care se vor realiza nu se vor naște sau nu vor rămîne în Romînia. Copiii mei nu vor suporta umilința prin care am trecut eu în facultate.

  35. În opinia mea nu stundenții sunt de vină. De vină sunt profesorii care nu pot să mobilizeze studenții să muncească să citească. Cei care nu pot fi modele de succes în domeniul academic pentru studenți. Profesorii universitari cu p mic, de la asistent la Profesor trebuie să fie ușor de găsit pe Google Scholar, să aibă pagini de Research Gate, să aibă mereu atitudini publice în domeniul lor de competență, să identifice și obțină bani publici și privați pentru domeniul lor de cercetare, să aibă un sistem de relații internaționale în domeniu, să fie aproape de studenți pe facebook-urile lor și studenții să vadă că pe lângă performanță profesională sunt și niște ființe normale.

    S-a terminat cu comunismul, cu studenții care învățau pentru că trebuie să învețe că așa zicea cineva. Ei trebui motivați, mobilizați, asta e treaba profesorului universitar, modelul lor profesional, nu doar pedagogul lor. De-asta cercetarea în universități trebuie cuplată cu didacticul, altminteri un profesor doar cu didactic nu va putea funcționa ca model de succes pentru studenți. De-asta sunt prea multe universități în România. Multe ar trebuie transformate în colegii pentru Bachelor exclusiv, nu există nici banii nici resursa umană pentru a face cercetare în toate așa zisele universități din România. Iar în consecință rezultatele pedagogice sunt în multe locuri așa cum le prezentați.

    La noi la UB am lucrat cu 100 de studenți biologi semestrul trecut 20% au fost excepționali, și cam 20% au avut dificultăți de înțelegere.

    gânduri bune,

    • Va multumesc pentru observatii. Intr-un fel, aveti dreptate: da, profesorii ar trebui sa constituie un „atractor” pentru generatiile de tineri ce trec prin universitati. Numai ca… Fie si cu studii acribe (facute si publicate), relevanta sociala a unui universitar (care nu face alte activitati – mai utile) este… cea care este. Cu cateva decenii in urma, prestigiul social al carierei universitare era cu totul altul si, ca atare, cel ce-o intrupa onest (din punct de vedere uman si stiintific) putea sa fie un model. Azi e mai greu. Sigur, asta nu scuza blazarea, opacitatea si lipsa de interes a profesorilor. Atata doar ca cei mai tineri dintre ei va pot obiectiva ca daruirea fata de oamenii din fata ta nu e cuantificata in nici un un formular necesar avansarii pe post. Si, stiti cum e: „in vremuri sarace” oamenii descopera ca cea mai buna modalitate de supravietuire e cea recomandata de teoriile economice – maximum de profit cu minimum de investitie (mai ales de investitie umana).
      Pe de alta parte, se pune problema cointeresarii studentilor. Cum putem s-o facem? Burse nu sunt (una pe an – la noi). De trimis in tara – pe banii lor. Carti – cele ce sunt. Miza muncii lor – care e? Cei mai multi stiu de cand vin (ceilalti descopera pe carcurs) ca nu au nici o sansa de-a se angaja „in domeniu”. Si atunci? In fapt, ei platesc minimul posibil (aceesi logica economica!) pentru a a obtine o diploma care nu se stie la ce-o fi buna. Dar, ca-ntotdeauna in lumea noastra saraca, mai bine s-o ai, caci niciodata nu se stie ce va va mai edicta guvernul. Si, in schimbul faptului ca se inscriu la noi, noi le cerem minimum acceptabil (din aceeasi ratiune economica). Repet, nu vreau sa justific o stare de lucruri pe care eu insumi o gasesc abnorma; dar nu pot sa nu observ ca, in fapt, aici functioneaza o forma de piata care – cred eu – ar merita o analiza mai atenta.

      Mihai Maci

  36. Studentii sunt la nivelul scolii generale dar nu asta este problema. Problema este sistemul care functioneaza in favoarea unei protipendade universitare smintite de un succes financiar pe care l-a avut acum ceva ani si de usurinta cu care au parvenit.

    Acesti sincofanti cloneaza specalizari si cursuri, ei scot din burta noi departamente.
    Este ca la marketing. Cu cat bagi mai mult in reclama cu atat ai mai multi musterii.
    Da, cursurile sunt clonate. Dar asta in detrimentul celui ce tine cursul. Te trezesti ca tii acelasi curs ba la anul III, ba la anul II si in cele din urma la anul I… fara sa fii intrebat.
    Mai rau, ti se baga pe gat cursuri noi … si asta evident aflii tot cu cateva zice de inceperea scolii.

    Apoi norma este mai mult decat dubla… dar nu se plateste nici un leu pe orele suplimentare (la inceput asta era justificarea).
    Orice coleg din alta tara ar considera nebun pe cineva care ar accepta 7 cursuri pe sem I. De parca ar avea respectivul vreo vina. Toate normele sunt la fel de incarcate. Suntem oameni orchestra. De la Bach la Marilyn Manson cantam orice, fie cu hapa fie cu dramba.
    Si culmea este ca se cere si cercetare… si toate astea pe un salariu de mizerie.

    Tot santajul este evident bazat pe ideea ca daca nu putem face asta inchidem mustaria (nu toata deodata; sunt colegii de alte departamente care abia asteapta sa preia ei si studenti si fonduri, deh, putregaiul si fumega).

    Si pana la urma urmei tot sincofantii ies in castig pentru ca pe ei i-a uns regimul lui Funeriu in functii desi nici umbra de vreo contributie mai de doamne ajuta la cunoasterea umana. Ei isi publica mazgaliturile la gigi.impex.srl si mai nou au despoperit ca pot face asta pe bani in tari straine. Au si ei falitii lor. Publica 20-30 de copii si cica sunt indexate… rad si curcile de ei. Ei dau bani ca sa fie publicati nu iau bani pe publicatiile lor care nu intereseaza pe nimeni.

    Problema este ca toti sunt asa. Da… unii sunt amabili, joviali, se reped imediat la sireturile tale sa te traga de ele… dar de fapt… destepti ca scaunele din clase. Ti-e si mila de ei.
    Luati orice profesor de la orice universitate si utati-va ce publica, unde publica… si pe cine poate interesa ce scrie el acolo. E o lume care s-a creat pe sine in mod autonom. Se lauda unii pe altii. Dar daca incerci sa le traduci un text in alta limba razi o saptamana. Nu mai vorbesc ca nici in romana nu are inteles… ei par ca vorbesc… dar de fapt bat campii.

    La universitatile mici e jale dar la cele mari jalea e pur si simplu si mai mare.
    Cunosc un profesor care a scris acelasi lucru in 10 articole, cateva traduse in alte limbi si unele co-semnate si de sotie… si culmea omul are si un curs la scoala doctorala pe aceiasi tema… Adica in 10 articole nu a putut gasi nimic nou… dar face din tema respectiva subiect de curs… si este foarte apreciat de altfel de colegii lui universitari.
    Ei bine, toti astia… brusc incep sa dea telefoane daca cumva incepi sa pici.

    La urma urmei e suficient sa incepi sa dai note pe bune si dupa o mica perioada de comfuzie studentii incep sa mai si citeasca. Dar ce te faci cu cei care lucreaza si care au primit asigurari ca nu vor avea probleme din aceasta cauza. Ei vor incepe sa nu mai vina de loc si universitatea pierde bani si toate borcanele iti cad in cap… si sincofantii brusc incep iar sa vorbeasca de ISI… pentru ca ei nu pot avea alt mod de evaluare.

    Apoi mai este ceva. Un prieten a publicat recent o carte si incepea in introducere prin a multumi celor ce i-au fost de ajutor… si colegilor pentru mediul intelectual oferit….Poate parea o politete gratuita dar nu este. Mediul conteaza. Ii spuneam ca nici nu stie cat de fericit trebuie sa fie pentru mediul lui universitar. (nu, nu e in tara). Dar ce mediu avem noi aici? Dupa cursuri fiecare fuge de la scoala ca dracu de tamaie. Probabil ca fiecare mai are si alte activitati. Oricum este remarcabil cum fug toti care incotro. Asta spune multe. Iar conversatiile „universitare”… Isi prezinta vreunul/vreuna ideile care-i vin in timpul cercetarii. Isi prezinta vreunul/vreuna articolul tocmai aparut ? Nici vorba! De ce ? Pentru ca le este rusine cu ce au scris ! Sunt stanjeniti de faptul ca trebuie din cand in cand sa faca public aceste rezultate si atunci cand o fac (siliti) parca ar fi copii prescolari care isi arata unii altora organele genitale. Nu au o cultura a dialogului si Doamne fereste sa manifesti vreo rezerva fata de produsele intelectuale in cauza.

    In fine, e fara speranta situatia. Cum am zis alta data in alta parte. Invatamantul superior creaza valoare si criterii de valoare. In Romania acest invatamant a incetat aceasta cu mult inainte de 89 cand valoarea era decretata de partid. Or, cum poate fi evaluat sistemul, en gros sau en detail daca nu ai criterii de valoare. Criteriile administrative/birocratice nu ajuta. Degeaba numeri articole si conferinte… conteaza sa ii identifici pe cei care produc cunoastere si sa ii sustii. Pe cei care bat campii nu ii vei putea da afara de azi pe maine dar macar sa se simta intr-o pozitie ceva mai putin centrala. Cum se poate face asta… ? Printr-o autoritate academica care sa perpetueze valoarea nu non-valoarea. Problema este asadar fara iesire pentru ca valoarea este data de sistemul universitar si se vede cata este si cum este. Nu poti importa valoare. Cel mult poti sa ii sprijini pe tinerii care si-au facut studiile afara, in universitati straine. Acestia, chiar si daca ar da-o stramb, cred ca tot mai buni ar fi decat actuala elita universitara care mozoleste la nesfarsit aceleasi prostii. Dar cine sa ii sprijine ? Vor primi eventual ceva burse. Si apoi si afara… sunt universitati si universitati. Cine sa ii aleaga ? Ce comisie… pe ce criterii ?

    Asa ca pana la evaporare cred ca sistemul va continua in forma actuala fara reforme reparcabile. Va fierbe la foc mic si va fumega mocnit ca orice putregai.

    • Va multumesc pentru lucrurile scrise. Va impartasesc si eu tristetea; nu cred ca e posibil ca „sistemul” sa se reformeze din interior. Cei ce-l alcatuiesc vor profita pana in ultima clipa de beneficiile (perfect cuantificabile in cash value) pe care le pot obtine, vor deturna orice tenativa de schimbare (care-i va gasi – si-i va lasa – in aceleasi „psoturi de conducere”), vor bate cu pumnul in masa si se vor plange milog pentru orice le poate „cadea”. Iar apoi, daca totul se va sfarsi, „aranjati” pentru 3 generatii, ne vor explica – „la sentiment” – cum au vrut ei sa faca…, sa schimbe…, sa puna in miscare…; dar – vai! – cum au fost neintelesi, persecutati, cum s-au legat toti de ideile lor si cum le-a fost sabotata munca. E un pattern pe care lumea nostra il tot repeta dupa ’90. Nu cred ca vom iesi prea curand – adica in timpul vietilor noastre – din el.

      Mihai Maci


  37. Fie-mi îngăduit să emit următoarea conjectură: 4 % din numărul lor (dar nu neapărat cei care mi-au răspuns mie corect) se vor realiza indiferent care ar fi condiţiile cărora va trebui să le facă faţă.

    aș zice că-i mai degrabă wishful thinking
    în realitate corectitudinea școlară nu-i garanție de succes

  38. Ca de obicei, o analiza lucida si pertinenta. Pacat ca nu are cine sa o citeasca. Si cand ma gandesc la entuziasmul general si mandria nationala atunci cand avem cate un medaliat la olimpiadele internationale… Ne imbatam cu apa rece si traim cu iluzia ca avem un sistem de invatamant performant, cand realitatea e exact pe dos. Oare cand vor intelege cei in drept (inclusiv presa) ca un invatamant bun nu e cel care produce ocazional varfuri (unde oricum meritele sunt in primul rand personale, ale studentului si profesorilor sai), ci cel care produce oameni obisnuiti, capabili sa-si faca treaba in domeniul lor de activitate.

  39. defetismul fara radicalism e trist de tot. la fel si textu asta. problemele universitatilor noastre nu-s neaparat despre cu ce marker scriem pe tabla ori cati studenti vin la o specializare (pe care domnul profesor ii masoara in procente desi astia-s 50), ci distribuirea medievala a puterii, cati bani ia Big Man, combinatoru sef – rectoru, cum se distribuie fondurile, decalaju imens la venituri intre asistenti si profesori, combinatiile prin care ajung unii lectori si confi, transformarea lor in srl-uri posdru si neputinta aplicarii pentru fonduri de cercetare, ori protestul „finutz” sa nu deranjeze boierii, a unui filosof ca nenea etc.
    o critica a la bucurestiul interbelic la adresa scolii ca nu-i suficient de interbelica.
    sincer, cred ca pentru un student e mai aproape Salam si Kanal D decat fineturile de secol 19 ale profesorului universitar. distanta asta ideologica intre ce traiesc ei si aspiratiile „inalte” ale dascalului se cheama in sensul lui R. Barthes „rezistenta” la cultura dominanta. este si vina dvs ca nu-i faceti sa fie interesati de ce predati

    • Va multumesc pentru observatii. Nu vreau sa ma scuz in nici un fel – poate greselile mele, tocmai pentru ca sunt ale mele, sunt cele pe care le vad cel mai putin. Dar, iertati-ma: situatia mea e analoaga celei a unui maistru dintr-o intreprindere socialista (sau, daca vreti, din aceeasi intreprindere din anii de „dolce vita” de dupa ’90): cum de n-a reusit el sa-si „mobilizeze” oamenii? Cum de n-a reusit sa-i convinga de valoarea muncii lor? Cum de nu i-a scos din apatie, descurcareala, vandutul pe sub mana, chiul, batjocura? Sigur, nu le putea da nimic, Partidul (sau piata) isi faceau de cap, dar el, prin exemplul lui, prin maiestria vorbei si prin devotament de ce n-a facut de asa maniera ca toti sa lucreze cu randament maxim? Si – iertati-ma – de ce n-a reusit nici un maistru, din nici una din intreprinderile lumii noastre, sa faca acest lucru? Nu vi se pare ca intrebarea merita putin reflectie?

      Mihai Maci

  40. Am intrat la Facultatea de Mecanica dupa un examen crancen, in 1990. Cursuri teoretice, baza fizica si matematica in primii ani, daca profesorul stia sa fie interesant, invatam, daca nu toceam si gata. Prezenta am avut 100 %. Aveam nevoie de note bune pentru bursa, era o saracie cumplita in acei ani. Abia in anul III a inceput sa-mi placa materia, am scos note pentru bursa mare. Dupa absolvire, primul soc: nu era nevoie de ingineri in general , nicidecum pe specialitatea constructii de masini. M-am reprofilat pe Constructii. In 20 de ani de activitate la firma particulara destul de mare doar de doua ori am avut probleme de inginerie propriu zisa (calculul efectiv pentru reducerea zgomotului de la 90 dB la 45 dB, urmat de realizarea practica a constructiei si verificarea cu sonometrul, pe raspunderea mea-daca greseam ceva, plateam tot) si a doua: un calcul de rezistenta a unei grinzi de 6 metri (sageata la incovoiere). In rest numai estimari de costuri si consumuri: adunari, scaderi de cifre, inmultiri si rareori catre un radical. In Romania NU se mai face inginerie, doar mentenanta si foarte rar cate o inovatie minora. Nivelul tehnic este sub anii ’60, preluam tehnologii noi si le aplicam exact dupa formula furnizorului si atat. Anul trecut un patron imi spunea de cazul incredibil al unui absolvent de inginerie pus la test pentru angajare care nu a putut desena un filet obisnuit pe un surub obisnuit. Evident l-am sunat pe decanul Facultatii de Mecanica (fost profesor, indrumator de proiect ) si i-am adus la cunostinta problema, macar desen tehnic trebuie sa stie un inginer. Asadar articolul nu ma mira, ma astept la generatii slab pregatite dar nu e vina tinerilor ci a noastra, ca toleram situatia. Cat despre clasa politica stim clar cine sunt: colegii care stateau in ultimele randuri in clase ori lipseau, treceau examenele cu cadouri iar mai apoi au format o consistenta lume interlopa, care a ajuns in Parlament.

  41. Domnule profesor nu fiti trist , pentruca am sa va povestesc o întămplare adevărată (care sper să vă aducă oarece consolare) ce s-a petrecut în marele centru universitar București la fostul I.A.T.C. actulmente U.N.A.T.C. În 2005 am fost in comisia de admitere pentru specialitatea ” Arta vorbirii de performanță ” sau pe scurt -vorbire- (disciplina inutilă după cum ați constatat și dumneavostră).Prin fața noastra s-au perindat grupe de căte 20 de candidați , majoritatea absolvenți de liceu din acel an, dar și cățiva absolvenți de la alte universități precum și studenți de la alte universități. …Într-una din grupe, o domnișoară absolventa din acel an a facultății de filologie a Universității București , ne-a anunțat drăgălaș și ferm că va recita un ..Eminescu. Atunci eu am intrbat-o dacă ne va spune cumva…un sonet? Răspunsul candidei domnișoare a venit sub forma unei …candide….întrebari: ” Da Eminescu a scris sonete????” E inutil să vă întreb căte sonete a scris,i-am replicat eu. Și aghiuță nu m-a lăsat și-am întrbat-0 cine-i imbecilul de profesor care i-a dat licența? Dar nebunia era și mai mare pentrucă nici unul din ceilalți 19 -cadindați- nu știa că Eminescu scrisese și sonete. Bine-nțeles că am fost admonestat de rectorul de atunci pentru limbajul ne academic „imbecilul de profesor”……. Domnule profesor, învățământul românesc acum a ajuns o troacă cu lături care a ănceput să fermenteze și să pută. Păcat că ici colo mai sunt și perle în ea.

  42. Tocmai mi-am amintit de ce am urat filozofia in scoala: texte lungi, cuvinte pretentioase, continut prea putin pentru nevoia de atentie generata de text. Lipsa capacitatilor de comunicare eficienta si interesanta a profesorilor m-a indepartat de o ramuta frumoasa a stiintelor umaniste.
    Daca folositi acelasi gen de atitudine si in fata studentilor nici nu ma mira complianta de 4%. Dumneavoastra ati urmari sirul de idei al unuia care va face prosti folosind cuvinte pretentioase? Dar al unuia care se plange ca tabla e nefolosibila, elevii sunt prosti, conducerea e proasta, oricum treceti, nu-mi bat capul?
    Mult mai rare sunt in scoala cadrele didactice care chiar merita sa se numeasca asa decat elevii/studentii care-si dau interesul. Am intalnit in palierul 35-40 ani printre cadrele universitare persoane cu deficiente grave de limba romana. Si nu erau universitati particulare, ci de stat si in Bucuresti. Am intalnit si mari profesori universitari ce nu pot face un acord corect intre subiect si predicat(nu ma refer la o greseala punctiforma). Nu este din punctul meu de vedere o problema recenta, ci una veche. Cum poti cere performanta unor elevi cand nivelul cadrului didactic e sub ce poate atinge elevul respectiv in cateva ore de studiu?
    Cine mai consuma timp si energie pentru a urma o facultate de genul clonelor mentionate, la o universitate de genul celei mentionate este in urmarirea unei diplome luate usor. Nu va mirati de lipsa de interes cand practic nu-ti ofera nici o posibilitate la o meserie mai buna, iar cunostintele pot fi asimilate intr-o luna de studiu individual mai intens.

    • Va multumesc pentru observatii. Ce pot sa va spun? Nu sunt un maestru intr-ale filosofiei, dar asa e filosofia: cu multe vorbe. Daca doriti cifre, statistici, liniute de power-point si „strategii” imediadiat implementabile, nu cred ca asteptarea d-voastra ramane nesatisfacuta: Ministerul nostru are un site plin cu tot ce doriti, spus in cea mai eleganta forma. Si – un atu in plus – nici oameni de-acolo nu se prea omoara cu filosofia. Si nici nu se plang de nimic.

      Mihai Maci

  43. din pacate, ceea ce ati prezentat aici surprinde crunta realitate. Nici la universitatile mari nu e cu mult diferit, ca doar sistemul e acelasi, banii sunt aceiasi, poate doar la capitolul profesori si unele dotari/biblioteci stau mai bine. Dar domnul meu, una din cauze sta si in faptul ca dupa 89 banii alocati invatamintului universitar au fost diluati pentru a ajunge la peste 50 de univ. de stat, printre care si cea de la… Oradea, unde activati. Trebuie sa fiti totusi de acord cu mine ca aceasta universitate nu trebuia sa existe! Ii stiu trecutul (de institut de 3 ani) si cunosc motivele aparitiei sale. S-a facut o mare greseala, din motive politice dar si sociale, banii au ajuns sa fie farimitati in 50. Finantarea este una din bube, celelalte vin din directiile enuntate de dvs. Sunt de acord, forma, dar si fondul, au devenit dupa cum le descrieti.
    Inchiderea institutiilor neviabile (si jumatate din univ. nu sunt pur si simplu viabile, nu au nici n viitor), reformarea din temelii a celor ramase, trierea oamenilor (pentru ca sunt si oameni capabili), punerea accentului pe cercetare acolo unde merita, poate ar mai schimba ceva. Nu sunt optimist, nu se vor intampla aceste lucruri, vom perpetua acest sistem vicios, in care suntem si noi parte componenta. Pacat de acesti copii, vin din scoala deja terminati (scoala generala si liceul fiind si ele parte a aceluiasi sistem), pleaca debusolati din universitati.

    • Va multumesc pentru observatii. Nu stiu daca Universitatea aceasta, la care lucrez, merita sau nu existe si, in general, nu ma simt capabil sa decid eu in probleme de existenta sau de non-existenta. Dar sunt de acord cu d-voastra: o saracie impartita la toti („modelul social”) va produce mereu saracie. Si toate corolariile ei: incompetenta, impostura, descurcareala, coruptie, etc.

      Mihai Maci

  44. Nu am înțeles care a fost nevoia lăuntrică care a produs acest articol … Este un protest? O prezentare a unei stări de fapt? O scuză?

    Problemele învățământului românesc sunt strâns legate de cele ale societății în general și de lipsa curajului de a face reforme care să-și merite numele:

    1) Sunt prea multe universități cu prea multe locuri.

    Dacă treci pe toată lumea atunci contribuția ta socială este zero și întregul profil despre care vorbești reprezintă o cheltuială socială inutilă.

    Din totalul populației școlare care termină liceul poate 10% are ce căuta într-o facultate. Restul nu au nici capacitatea, nici dorința de a face una, dar sunt împinși înainte de credința idioată a românului că „toată lumea trebuie să facă facultate”. Credință pe care universitarii și universitățile se înghesuie să o încurajeze supradimensionându-se continuu și simultan întristându-se de calitatea slabă a noilor „studenți”. Doar să mănânce și gura lor ceva, nu? Să nu-și piardă slujbele. Îmi pare rău, dar slujba dumitale nu ar trebui să existe în condițiile pe care le descrii.

    [Tangenta 1 – Nu-i forțezi să citească pentru că nu au de unde procura cartea ?! Nu mai suntem în 1800! Orice carte se poate descărca în 5 minute de pe net. Dacă ești prof. care-și merită numele, o descarci tu și le-o dai în format electronic.]
    [Tangenta 2 – Cum își poate justifica existența o universitate care nu are cărți suficiente în bibliotecă sau dotările necesare în general ?!]

    2) Universitățile nu se implică în învățământul preuniversitar.

    Doar nu e treaba lor. Treaba lor este să se asigure că nu le dispare postul.

    Profesorii de liceu sunt pregătiți de departamentele din universități, acestea fiind direct răspunzătoare de calitatea lor. Discuția e mai largă și ține și de salarizare, prestigiu social al cadrelor didactice preuniversitare etc, dar nici aici nu se înghesuie universitarii să-și susțină colegii.

    3) Firmele private nu se implică în învățământ la niciun nivel.

    Se plâng în schimb de proasta calitate profesională și umană a celor care se prezintă pentru angajare. Dacă vor angajați buni atunci să participe la reînființarea și dotarea corespunzătoare a școlilor profesionale și a profilurilor tehnice din licee. Să facă campanie pentru convingerea elevilor și a părinților că se poate trăi demn și confortabil și fără facultate, cu o meserie bună și că nu are sens să te chinui să faci una doar așa, în doru’ lelii, fără dorință și putință.

    4) Meningita morală (a întregii societăți)

    Conform descrierii tale nu există nici o diferență între universitatea din Oradea și Spiru Haret. Ambele sunt fabrici de diplome fără valoare și au ca scop profitul. Scrupulele tale fără rezultate practice sunt complet inutile. O diplomă universitară este în esență un contract între universitatea care o emite și societate, contract care garantează calitatea pregătirii absolventului respectiv. Universitarii sunt direct răspunzători pentru inflația accelerată a diplomelor actuale.

    Când vine vorba de mărit salarii în preuniversitar sau de 6% din buget pentru învățământ TOATĂ lumea sare în sus și strigă „ce le mai trebuie bugetarilor ăstora”. Calitate pe bază de sacrificiu personal nu se poate. Nu poți avea valoare fără să plătești pentru ea. Atât timp cât nu se realizează că învățământul este într-adevăr o problemă de securitate națională și nu se acționează ca atare, lucrurile vor sta din ce în ce mai prost.

    • Va multumesc pentru observatii si pentru adaugiri. De ce scriu? Mi-e greu sa raspund. Poate cea mai concisa varianta de raspuns ar fi aceasta: daca te doare – si nu e nimeni sa te ajute – strigi. Si inca ceva: am invatat – din studiile mele filosofice – ca una din dimensiunile sociale ale muncii pe care o pot eu face consta tocmai in tentativa de a formula (cat de clar si de coerent pot) problemele lumii cu care ne confruntam. Cred ca facand acest lucru – asa cum si atat cat pot eu – pot articula gandirea pe care o proefesez in lume. Va rog sa ma credeti: mi-am scris toate textele despre educatie cu speranta ca altii, mai vrednici decat mine si temeinici in domeniile lor (pedagogie, psihologie, sociologie, managementul educatiei), se vor apleca asupra acestor probleme si le vor trata cu un instrumentar domenial care sa lase in urma eseistica mea. Pana acum nu i-am vazut pe acesti profesionisti la lucru. Sa nu mai scriu? De multe ori ma ispiteste acest gand – in definitif, chiar, la ce bun aceste texte, daca cei pe care-ar trebui sa-i priveasca le ignora? Nu stiu. Promiteti-mi ca veti scrie d-voastra despre problemele reale ale invatamantului si eu va promit ca nu voi mai scrie.
      In mare sunt de acord cu lucrurile pe care le spuneti la punctele enumerate. Am o singura retinere: nu cred ca voluntarismul – oricat de bine intentionat – rezolva lucrurile. Mai intai pentru ca – asa cum am mai spus – avem un bun exemplu: industriile socialiste. Veti spune: nu conteaza, mai bine fara ele, am scapat de-o grija – aceea de-a le intretine. Nu tocmai: desfiintandu-le asa cum le-am desfiintat, am creat saracie si am aruncat in aer sistemul de pensii (inainte de iesirea decreteilor la pensie). Am „rezolvat” o problema, creind o alta. S-ar putea ca – cu cele mai bune intentii – la fel sa procedam si cu invatamantul. Atata timp cat diploma de studii superioare va fi o conditie (ceruta de angajator) a urbanizarii si cat jumatate din populatie e inca in mediul rural, acestor universitati le vor succeda – cu necesitate – altele si mai grotesti. Cred ca ar fi bine sa reflectam de o suta de ori inainte de-a taia. Nu sa taiem, plini de voluntarism, si apoi sa carpim de o suta de ori. Dar, mai inainte de asta, in numele a ce le-am desfiinta legal? Nu credeti ca datii lor afara ar castiga in instanta daune pe care Guvernul nu le-ar putea acoperi (pagubind invatamantul de o mai buna directionare a fondurilor)?
      Nu vorbaria mea o apar, ci aceasta idee simpla: daca nu gandim ce facem, lucrurile se vor razbuna. Daca nu pe noi, in mod cert pe copiii nostri.

      Mihai Maci

  45. Am citit articolul dumneavoastra cu atentie, si m-am gandit mult inainte sa scriu acest comentariu. Am lucrat si eu trei luni in invatamant, intr-un sat dintr-unul din raioanele Republicii Moldova (apropo, acolo invatamantul este intr-o stare cu mult mai jalnica decat la noi). Am ajuns in mod intamplator sa tin locul profesoarei de engleza din sat pe o durata determinta de timp. Mi s-a cerut in mod explicit, cu subiect si predicat, de catre directorul gimnaziului si de catre inspectorul de la raion sa le dau tuturor nota de trecere, 5, indiferent de cunostinte. A fost impotriva tuturor principiilor mele si m-a frustrat pana in maduva oaselor aceasta practica, dar nu puteam in trei luni sa umplu golurile si lipsa de cunostinte acumulate in ani intregi. Asa ca m-am conformat cu inima grea, stiind ca ceea ce fac nu este corect, nici deontologic si nici moral, dar gandindu-ma ca acei bieti copii oricum nu vor ajunge nici la licee, nici la universitati.
    Dar stiam ca nu e bine, ca nu asa trebuie sa fie. Si cred ca si dumneavoastra stiti la fel ca si mine, dar va complaceti pentru a avea studenti, pentru a avea o universitate in oras, pentru a avea un post si un salariu de profesor universitar. Participati in mod activ la aceasta mare minciuna care se cheama educatia romaneasca, si scoateti pe banda rulanta posesori de diplome de licenta cu abilitati si cunostinte de liceu (cel mult).
    Textul dumneavoastra lung pare un strigat de ajutor, de neputinta. Nu aveti taria sa spuneti NU si sa va asumati consecintele. Si la fel ca dumneavoastra sunt muuuulti alti profesori din intreaga tara, de la gimnaziu pana la cel mai inalt nivel. Sa stiti ca puteti sa castigati un salariu in Romania si ca profesor de liceu sau de gimnaziu, si in felul acesta poate ati contribui mai mult si mai consistent la formarea noilor generatii. Nu uitati ca ministrii vin si pleaca, dar dascalii raman aceiasi, si dupa douazeci sau treizeci de ani in invatamant, la sfarsitul unei cariere, sa te uiti inapoi si sa vezi ce dezastru ai lasat in urma ta… nu poate fi o mndrie.
    Datorita acestui ‚sistem’ de astazi a ajuns Ponta sa aiba faimosul doctorat de care acum isi bate joc si de care nu stie cum sa faca sa scape. De fapt nici nu stiu cand a fost mai mare bataia de joc, cand a primit titlul de doctor, sau acum cand se leapada de el precum te lepezi de Satana la botez in biserica. Ce-ar fi daca ar iesi in strada toti profesorii pentru a protesta impotriva ordonantei care permite ‚lepadarea’ de titlurile academice?
    Le cerem judecatorilor sa fie corecti si sa bage la inchisoare penalii si coruptii zilei de azi, le cerem sa nu incalce legea, sa nu primeasca mita, indiferent ce cat de mare sau tentanta ar fi. Si ne bucuram cand vedem ca isi fac asa cum se cuvine datoria. De ce nu le-am cere si profesorilor sa nu dea note nemeritate, sa nu promoveze nonvaloarea, sa-si faca cum se cuvine datoria? Tuturor profesorilor, de la clasa intai pana la universitate?De ce nu le-am cere sa fie cinstiti cu ei insisi si cu neamul acesta, de ce nu le-am cere ca examenul de bacalaureat sa fie o adevarata proba de maturitate, si de cunostinte solide?
    Daca numai cinci studenti sunt in stare sa faca facultatea, atunci asa sa fie, nu conteaza in care oras saula ce specializare. Si sa fiti convins ca acei cinci vor fi apreciati pentru munca lor si pentru cunostinte, vor avea un loc si un statut in societate, vor avea posibilitati de dezvoltare a unei cariere si un salariu decent. Dar dumneavoastra scoateti 50 de absolventi, vai mama lor, cunostinte ioc, posibilitati de cariera zero, si totul merge mai departe, sistemul se conserva.
    Ooooof…..

  46. Profesorii pot schimba lucrurile, dar este adevarat ar trebui sa investeasca mult, mult, mult mai mult timp in discutii, in motivarea studentilor, in intalniri informale decat timpul teoretic acordat prin curricula.

    Mai este o arma in mana profesorului – nota de la examen/lucrari. Cu ea se pot schimba multe lucruri

    Si mai exista abordarea mentionata de un comentator – lucrati numai cu 2-4% dintre studentii Dvs.

    Alegeti ce va place si veti avea impactul pe il doriti – solutii si abordari exista.
    Mai exista o arma – implicarea liceelor in problemele Dvs. Iarasi timpul curge

    • Va multumesc pentru observatie. Dar am mai multe rezerve asupra ei:
      1. Exact aceasta e pozitia Ministerului: nu avem „resurse”, intensificati „munca de lamurire” cu studentii! In definitiv e problema voastra, e salariul vostru la mijloc. Ce daca la Cambridge au toate cartile si folosesc intr-o zi substantele pe care un chimist roman le foloseste intr-un an? La noi pot avea daruire! Si acolo unde e daruire si iubire de munca, nu exista nici un obstacol! Ca atare, cu cat Ministerul taie mai mult, cu atat se cuvine ca profesorii sa lucreze mai bine! Ce idee geniala; pacat ca n-au descoperit-o si americanii sau nemtii! Iertati-ma, va rog, dar d-voastra, daca v-as da doar jumatate din salariu, ati lucra la fel de mult ca si acum? Si daca v-as da doar un sfert?
      2. Eu sunt unde sunt ca sa lucrez cu toti. Nu pot sa lucrez doar cu 2 – 4 %. Ma uit in ochii lor si vad acea enorma tristete a unor oameni pe care societatea (adica noi: eu si d-voastra) ii arunca in subuman. La ce bun sa faca scoala? Si daca nu fac scoala, ce altceva sa faca? Sa se duca in straianataturi sau unde-i duce mintea. Iertati-ma, nu ei sunt de vina pentru ca noi – adultii – am facut lumea in care ii obligam sa traiasca. Datoria mea de dascal este sa ma ocup de toti cei care-mi sunt incredintati. Nu toti pot face performanta; nu toti au vocatia lucrului de care s-au apucat, dar eu unul le sunt dator tuturor.

      Mihai Maci

  47. O întrebare: la urma urmei, de ce ar învăţa studenţii?

    Şi nu cer motivaţii etice sau estetice, dorinţă de cunoaştere, încleştarea neuronilor.

    Vorbesc de motivaţia strict pecuniară: ce le asigură o diplomă de la dumneavoastră? Un salariu mai bun ca o diplomă de la Spiru? Cel cu zece va fi mai bine plătit mai mult decât cel cu cinci pe linie şi două repetenţii?

    Vă spun eu că nu – vor avea salarii în funcţie de pe cine ştiu şi de cum se descurcă. Diploma e o formalitate acolo.
    Şi primul pas în „descurcare” e să treci prin facultate cu minim de efort.

    „studenţii/elevii sunt aşa şi pe dincolo, nişte putori obraznice, nişte loaze absolute” – cam asta zic mulţi profi

    Studenţii ar fi fericiţi să înveţe într-o facultate care să le asigure o instrucţie „pe bune”. Şi prin „pe bune” nu mă refer la cantitatea de efort, la seriozitatea examinării, etc.

    Ci la valoarea diplomei pe piaţa muncii.

    Fac parte dintr-o generaţie care a învăţat mult şi inutil.
    Când ne întâlnim cei din liceul „bun” sau din facultatea la care a fost mare concurenţă nu facem decât să ne plângem şi să ne minunăm de abisul propriei tâmpenii vizavi de orientarea profesională.

    • Va multumesc pentru randurile scrise. Da, din pacate aveti dreptate: la noi si performanta e inchisa in cutiute ermatice si nu are nici un fel de iradiere sociala. Asa se face ca elevi sau studenti buni (realmente buni) sunt rebutati de o „piata a muncii” (si, mai ales, de o „ierarhie sociala”) care functioneaza in vortutea cu totului altor criterii decat cele ale perormantei. E greu, in aceste conditii, sa-i motivezi pe cei ce-si incep studiile si sa-i convingi ca – „contre tout espoir” – munca temeinica merita a fi facuta.

      Mihai Maci

  48. Felicitarile va apartin domnule Mihai Maci!
    Mesajul anterior nu s/a dus unde am intentionat: viciu tehnic.

    numai bine

  49. 7263 de cuvinte folosite, desi totul se putea rezuma la 3-4 idei principale:

    – „Facultatea” a devenit o „economie” in sine. Una socialista din pacate, nu de piata. Daca era de piata, ghidata de performanta, ar fi disparut sute de „facultati”. Inclusiv din „marele centru universitar” Oradea. Asa avem invatamint de masa, unde tot semianalfabetul are minim master iar pitzi de la televizor sint toate absolvente de SNPSA, CNA si musai absolvente de drept sau jurnalistica.

    – E greu sa ai invatamant universitar cu ce „material” livreaza liceele, pardon, colegiile nationale. Cred ca profesorii sint fericiti cand au 1-2 in grupa care mai misca si cu care pot „schimba idei” pe durata cursului.

    – E absurd si utopic chiar, sa crezi ca poti avea un invatamant functional in haosului general din tara (politic si administrativ). Reforme peste reforme, care se anuleaza intre ele, comisii facut si desfacute pentru a impiedica declararea primului ministru drept plagiator, manuale ciudate dea dreptul dar editate de cine trebuie, etc.

    – La fel de absurd si utopic este sa te astepti la calitate in invatamintul universitar in conditiile in care majoritatea referatelor si lucrarilor de diploma sint facute la comanda sau copiate de pe internet. Un „honor system” ca cel de la universitatile americane ar fi un bun inceput…desi ma tem ca e cel mult un ideal indepartat.

    Ca incheiere: frumos cum faceti misto de „elevii de la Stei”, in conditiile in care decanul de la Facultatea de Stiinte Economice din Oradea e o „fosta eleva de la Stei”.

  50. Sunt studenta. Anul 1 la master. Psihologie. Si poate cel mai important aspect: sunt scarbita de tot ce inseamna sistem romanesc de invatamant!

    Mi-am dorit inca din gimnaziu sa fac psihologie. Ma vedeam in sala de curs ascultand cu gura cascata tot ce se spune. Mi-a trecut repede….cam dupa 2 saptamani de facultate. Dupa 4 ani sunt scarbita si dezamagita.

    Nu am invatat nimic desi am fost mereu integralista si bursiera. Daca cineva mi-ar oferi acum un post de psiholog as refuza pentru ca nu stiu sa fac nimic. Sau ma rog, nimic legat de psihologie. Stiu in schimb statistica! O gramada!
    Privind in urma constat ca eu nu am facut decat sa tocesc….sute de pagini pe care evident le-am uitat. Nimic practic, nimic util. Pana si la disciplina ”practica de specialitate” am avut de …invatat teorie. Imi aduc aminte ca am avut un profesor la care trebuiau invatate si experimentele din carte(cartea lui, bineinteles). Cu ce ma ajuta asta??? Suntem in secolul in care informatia e la un click distanta. Ar trebui sa invatam notiuni de baza si apoi sa invatam sa le aplicam. Ar trebui sa invatam sa selectam si sa analizam informatia, nu sa o luat de-a gata. Dar cine naiba ne invata asta??? Nimeni, pentru ca toti sunt ocupati sa ne invete teorii lipsite de aplicabilitate. Am crezut ca macar la masterat lucrurile vor sta altfel. Nevoie! Din 8 cursuri 6 le-am facut in ciclul de licenta, unul singur e nou si unul e legat de cercetare. Sistemul de evaluare ramane aproape in totalitate acelasi: 2 subiecte de sinteza (cam 200-300de pagini de toceala). Notele sunt mici pentru ca nimeni nu poate invata atatea pagini(si degeaba inveti ce e in teorie schizofrenia, daca tu nu ai auzit de un caz concret, nu ai vazut un filmulet, nu l-ai vazut in realitate- e degeaba!), nimeni nu stie nimic si fereasca Dumnezeu sa intalnesti vreodata un depresiv ca habar nu o sa ai ce e cu el.
    Daca aveti impresia la seminarul reprezinta altceva va inselati. Am asistat la zeci de intalniri de seminar in care sarcina studentilor era sa prezinte o anumita tema. Cerintele erau minime: o prezentare orala de cateva minute, un suport vizual(PPT/filmulet), eventual o discutie la final. Ce se intampla de fapt? Apareau in fata anumite personaje care inainte de curs au dat un search pe google cu tema ce o aveau de pregatit, au listat prima pagina de rezultate si o citeau pentru prima data in fata clasei. Profesorul era multumit ca a mai bifat un seminar, studentul isi lua nota de peste 7 si totul era bine. Cu exceptia faptului ca totul reprezenta doar timp pierdut. Nici macar nu observa greseli de genul ”am decat”.

    Iar acest lucru nu se intampla doar in facultati. Inca din scoala generala suntem dresati sa devenim prosti! Nimeni nu te invata cum sa inveti (in 16 ani de scoala am intalnit un singur profesor care ne punea sa ne facem schite/fise de lecturi pentru romanele ce le citeam) si majoritatea profesorilor se rezuma la materia din manual si atat ( Imi amintesc de o profesoara de franceza care nu a deschis niciodata in 2 ani manualul, dar toata franceza pe care o stiu in acei 2 ani am invatat-o! ).

    Pe langa nevoia profesorilor de a ne testa frecvent capacitatea de memorare (si nu pe aia de gandire, analiza, etc) apare si nevoia de a umple programul cu discipline paralele cu specializarea(din considerente pur obiective- profesorii au nevoie de inca 1 curs pentru a-si completa norma! ). L-am intrebat pe un profesor la ce o sa ma ajute pe mine ca viitor psiholog clinician materia lui. Mi-a zis senin ca la nimic si ca sansele ca eu sa fac vreodata metaanalize sunt aproape de 0. Am simtit nevoia sa ii spun ca e idiot, dar m-am abtinut (P.S.-Disciplina respectiva valoreaza 8 credite-singura disciplina din 5 ani de studiu cu mai mult de 6 credite!)

    Si poate ca as fi trecut cu vederea pana si asta, in fond am invatat ca toceala e sfanta inca de la gradinita (unde inveti pe de rost poezii pe care clar nu le intelegi), dar problema grava abia acum urmeaza. Ce te faci ca student cand vezi ca cei care apar in fata ta in calitate de profesori sunt niste nesimtiti paraleli cu tot ce inseamna disciplina predata? Ce respect poti sa ai pentru un profesor care nu si-a tinut un curs pentru ca nu ii mergea videoproiectorul si nu stia sa ne explice cursul fara prezentare? Cam cat de lipsit de bun simt trebuie sa fii sa observi ca la cursul tau studentii vin pentru prezenta (ca e obligatorie!) si ca mai bine de jumatete din ei dorm (dorm efectiv cu capul pe banca!) si tu sa nu iti dai demisia in secunda urmatoare??? Mi-ar fi fost rusine sa fiu profesoara si sa vad ca la cursul meu se doarme in mod constant! E drept, am vazut si alta versiune: profesorul era revoltat de lipsa de interes a studentilor, dar 1 an de zile nu a incercat sa schimbe nimic in modul lui de predare(unul plictisor si monoton)

    Cum sa ai chef de invatat cand profesorul trece pe foaia cu subiecte pagina in care se gaseste raspunsul si apoi iese din sala 20 de minute? Sau cand vezi ca unii sunt scosi din examen pentru ca s-au foit in banca si langa profesor stau 2 studenti cu telefoanele pe banca si copiaza si NIMENI nu le spune nimic?
    Sau cum sa fii mandru ca ai terminat o facultate cand in acelasi timp cu tine au terminat alte cateva zice ce nu au habar sa isi scrie pagina de bibliografie(asta presupune bineinteles ca bibliografia sa nu fie reprezentata de site-ul wikipedia.) Mie una imi vine sa imi ard diploma, nu mai are valorea pentru mine!

    Exista o lipsa totala de interes din partea tuturor. A studentilor( unii scarbiti, altii dornici de o diploma si atat), a profesorilor care acuza lipsa unui venit decent si in final a societatii pentru ca permite astfel de lucruri si nu se revolta. Ce ar fi de facut? O reforma, dar una reala, una care sa schimbe intreg sistemul, cu tot ce inseamna el! Dar pentru asta e nevoie de o reforma a mentalitatii…:(

  51. „moșitor, producător de posibilitatea producerii de lume în celălalt”, Ionoarecare. De la Noica nu am mai citit ceva atat de frumos despre identitatea unui profesor.Mi se pare ca rezuma excelent nevoia elevilor/studentilor. Au nevoie de ceva/cineva care sa-i provoace, traiesc prea usor, prea facil la granita dintre maine si azi.
    Dl Maci nu si-a propus sa fie un luptator social, ci doar un om care gandeste. Nu vad nimic rau in asta.Cred a „dorit sa greseasca pana la capat”, daca tot il acuzam de complicitate. Apoi, cred ca am trecut multi pe aici: A. Gide, „îmi place să gândesc liber şi începe să-mi fie frică din clipa în care trag vreun folos din opinia pe care o profesez”.
    Ce ma intriga de mult, il citesc constant pe autorul de fata, este ca nicioadata articolele domniei sale nu au starnit o dezbatere publica, o reactie de la Minister, o stire de seara, o nota intr-o carte a pedagogilor. Dar nu-i asa, conform unei urari aniversare interbelice, „cei multi inainte”.

  52. Felicitari domnule Mihai Maci pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume!

    Spuneti ca:

    „Mai inainte de toate trebuie spus clar si apasat: studentii anului I sunt incapabili sa citeasca un text teoretic. Scoala nu i-a pregatit de loc pentru acest efort.
    Pur si simplu elevii nu mai au contact cu gandirea stiintifica: pentru ei stiinta se reduce la «exercitii si probleme» facute in scoala primara si in gimnaziu.
    Nu-i poti cere unui om un lucru pentru care nu s-a pregatit: unui bosiman nu-i poti cere sa conduca o naveta spatiala, si nici unui cosmonuat NASA sa vaneze in savana”.
    A copia, a te «descurca» (de la gradinita pana la licenta, uneori pana la doctorat), tin pur si simplu de regimul lui «asa se face».

    Aveti mare dreptate („unui bosiman nu-i poti cere sa conduca o naveta spatiala”), exista un „sindrom Mowgli” al invatamantului universitar romanesc, studentii anului I vin din „jungla” invatamantului preuniversitar, care se inalta deasupra „solului” sistemului de „valori” promovat in societatea romaneasca de azi (asa cum spune comentatorul „Cetateanul Roman”: important e «sa te descurci», sa «te invirti», «sa ai spate», «sa te cuplezi cu cine trebuie» – adica sa stii „sa adulmeci”):

    „Sindromul Mowgli – copiii salbatici ai naturii” … „Un copil salbaticit este o fiinta umana care, izolata de societate la o varsta frageda, nu isi poate dezvolta abilitati afective, sociale sau lingvistice.” … „Cercetatorii au aflat ca varsta cuprinsa intre 1 an si 7 ani este vitala pentru formarea normala a unui om. La o varsta foarte timpurie, creierul uman incepe sa se dezvolte, implicit sa isi adapteze functiile la nevoi. Un copil care traieste in salbaticie, isi va dezvolta excesiv vederea, auzul si mirosul, pentru ca aceste simturi il vor ajuta sa supravietuiasca. Partea creierului responsabila de comunicare va ramane inactiva, deoarece nu va fi solicitata. Un om dezvoltat intr-un mediu diferit, chiar daca va beneficia de multa atentie, nu va invata niciodata limbajul uman pentru simplul fapt ca a pierdut aceasta ocazie. Creierul lui s-a dezvoltat deja si este adaptat altor nevoi.” … „Multe dintre cazurile de copii crescuti in salbaticie au inregistrat evolutii minime. Aptitudinea de a merge, de a folosi toaleta sau de a manca din farfurie au reprezentat adevarate provocari pentru cei care s-au ocupat de ingrijirea si reabilitarea acestor copiii. … Varsta la care acesti copii au fost izolati a jucat un rol crucial in formarea lor. Cei rataciti la varste fragede, care au petrecut un timp indelungat in afara societatii, au reprezentat cazuri aproape pierdute.”

    http://tinyurl.com/lwe3lsf

    Tot asa cum „o fiinta umana care, izolata de societate la o varsta frageda, nu isi poate dezvolta abilitati afective, sociale sau lingvistice”, si astfel „reprezinta cazuri aproape pierdute” pentru societate, „elevii care nu au contact cu gandirea stiintifica” si cu un sistem de valori in care aceasta sa fie pretuita (alaturi de valorile morale) „reprezinta cazuri aproape pierdute” pentru o societate prospera, cu cetateni fericiti. Aptitudinile, mentalitatile si motivatiile cu care elevul vine din familie (societate) si din invatamantul preuniversitar (aproape ca) nu mai pot sa fie modelate la varsta la care acesta incepe studiile universitare.

    Scoala romaneasca distruge motivatia copiilor de a invata si le consuma tot timpul (celor care se incapataneaza sa „invete”) cu memorarea de cunostinte inutile. Din aceasta cauza, obtinerea unei diplome (atestare formala, prin orice mijloace) devine singurul obiectiv pentru majoritatea tinerilor romani. In „sistemul de valori” promovat de societatea romaneasca, stiinta este mai putin apreciata decat religia, fara ca acest lucru sa aiba (macar) efecte pozitive asupra comportamentului moral al romanilor (dupa 25 de ani de la Revolutie, nu mai putem sa dam vina doar pe „mostenirea comunista”).

    Conform Gallup poll 2007–2008, procentul celor care raspund cu NU la intrebarea: „Ocupa religia un loc important in viata ta?”, este urmatorul:

    Suedia – 83%
    Cehia – 74%
    Finlanda – 69%
    Romania – 18%

    http://tinyurl.com/kga7o8v

    „Deficitul cognitiv-stiintific al publicului romanesc este unul dintre cele mai mari din Europa si nu pare sa se imbunatateasca. Citatul provine dintr-un studiu finantat de Autoritatea Nationala pentru Cercetare Stiintifica din Romania si ale carui rezultate au fost publicate in 2010: Proiectul STISOC – Stiinta si societate. Interese si perceptii ale publicului privind cercetarea stiintifica si rezultatele cercetarii”.

    „In comparatie cu alti europeni, romanii detin un stoc de cunoastere stiintifica mai scazut, fiind deci mai putin «alfabetizati» din punct de vedere stiintific, spune acelasi document”.

    „Una peste alta, concluziile autorilor raportului nu sunt incurajatoare: Publicul romanesc prezinta unul dintre cele mai mari deficite de cunoastere stiintifica a publicului in context european : doar 1 din 7 romani dispune de o cultura stiintifica consolidata si activa”.

    „Dar, dincolo de aspectul fascinant, din punct de vedere antropologic, al modului in care romanii de azi vad si inteleg lumea, dintre multele informatii cuprinse in raport una pare cu deosebire tulburatoare si ne loveste drept intr-un punct nevralgic. Tarile mai bogate au o cunoastere stiintifica mai buna”.

    „Conform datelor Eurobarometrului din 2005, cel mai ridicat nivel de cunoastere stiintifica a publicului larg in randul tarilor europene se afla in Suedia, Cehia si Finlanda – in timp ce Romania are unul dintre cele mai scazute niveluri, alaturi de Bulgaria, Cipru si Turcia”.

    http://www.descopera.ro/cultura/10884957-romanii-si-stiinta-suntem-codasii-europei

    Pe langa prosperitate, cetatenii tarilor cu o cunoastere stiintifica mai buna au o viata mai lunga si mai fericita:

    „The Global Competitiveness Report – World Economic Forum, 2013–2014”:

    – Produsul intern brut pe cap de locuitor (in Dolari):

    8. Suedia – 55,158
    15. Finlanda – 46.098
    41. Cehia – 18.579 (cel mai mare dintre fostele tari comuniste, cu exceptia Sloveniei)
    69. Romania – 7.935

    – Speranta de viata (in ani):

    10. Suedia – 81,8
    26. Finlanda – 80,5
    37. Cehia – 77,9
    60. Romania – 74,5

    „Raportul Fericirii in Lume 2013” („World Happiness Report 2013”), publicat de „Earth Institute” din cadrul Universitatii Columbia (New York, SUA):

    5. Suedia
    7. Finlanda
    39. Cehia
    90. Romania

    http://tinyurl.com/olywf78

    P.S. „Cum merge sistemul de educatie FINLANDEZ, cel mai bun din lume”.

    – „Noi, in Finlanda, am inceput reforma educationala acum 40 de ani, dar mereu cautam metode sa imbunatatim sistemul educational. O imbunatatire a sistemului educational este un castig pentru toata lumea, afirma in februarie ambasadorul Finlandei Ulla Vaisto”.

    – „Memorat inutil nu exista in Finlanda”.

    – „Profesorul Ion Petre mentioneaza ca Finlanda apare in topul majoritatii clasamentelor sistemelor nationale de educatie preuniversitara si datorita calitatii programelor de invatamant”.

    – „Programele de invatamant sunt excelente, atat prin prisma continutului pe care il ofera, prin relevanta lor pentru viata moderna, cat si prin integrarea predarii dincolo de granitele diverselor materii”.

    – „Profesorul Ion Petre, care conduce propriul grup de cercetare, pe care l-a fondat la doar 28 de ani la Abo Akademi University din Turku, atrage insa atentia asupra diferentelor in studierea matematecii, o materie globala, in cele doua tari. «Aici comparatia cu sistemul romanesc este frapanta: accentul cade pe rationament, pe analogii, pe exemple din viata de zi cu zi a elevilor (internet, bani de buzunar, trafic rutier, relatii cu alti copii, etc)»”.

    – „Materii optionale, in functie de interesul elevilor, inca din clasa a III-a”

    – „Curriculum flexibil ii determina pe elevi sa isi aleaga materiile optionale in functie de interesele lor viitoare, chiar si la nivelul invatamantului de baza. Din clasa a III-a, elevii finlandezi pot opta pentru materii optionale sau extra-curiculare precum ore de teatru, de limbi straine suplimentare, de arta, de informatica, de auto-aparare sau de fotografie. «Rezultatul este cel al unui curiculum flexibil, ce este personalizat de catre fiecare elev in parte. Mai mult, scolile au autonomie si pot influenta oferta curiculara», mai spune profesorul Ion Petre, care scoate an de an noi generatii de doctori in matematica, biologie si informatica”.

    – „Liceul este bazat, in mare parte, pe materii optionale – pana si matematica poate fi aleasa in sistemul ”elementar” sau ”avansat” – in functie de preferintele tanarului”.

    – „Teme putine, fara controale la scoli”

    – „In Romania, foarte multi parinti se plang ca copiii lor, preocupati de scoala, sunt bombardati cu foarte multe teme acasa. In Finlanda, temele de acasa nu iau mai mult elevilor de 30 de minute pe zi”.

    – „Profesorul Ion Petre atrage atentia ca un sistem de educatie nu isi poate regasi calitatea doar in rezultatele la olimpiade internationale, ci si in abilitatea viitorilor adulti de a functiona in societate, de a interactiona unii cu altii, de a-si construi o cariera de-a lungul a 40-50 ani si a o adapta la schimbarile de tehnologie. «Tebuie sa fim atenti cum definim performanta unui sistem de invatamant. Invatamantul romanesc are intr-adevar traditii solide de performante la nivel de olimpiade (centrat pe identificarea si antrenarea talentelor), dar sufera de multa vreme la nivelul performantelor elevului obisnuit, asa cum este ea reflectata in testele internationale de tip PISA.»”

    – „La ultimele teste PISA, Finlanda era pe locul 3 din 65 de tari, iar Romania pe locul 46. Indicele european de invatare pe parcursul vietii (European Lifelong Learning Indicators – ELLI) punea Romania, in 2010, pe locul 27 din 27 de tari analizate. Pe primul loc se afla Finlanda”.

    http://tinyurl.com/pul9asd

    „Morala si educatia intr-o tara fara D-zeu”.
    Ulla Vaisto (ambasadorul Finlandei la Bucuresti): „Programa (scolara) este revizuita permanent, pe baza cerintelor economiei, a ceea ce vom avea nevoie peste 10 ani sau 20 de ani. Apoi, exista o foarte buna cooperare intre parinti si profesori si o politica foarte buna de a nu lasa in urma niciun copil”.

    http://tinyurl.com/kmbu4no

  53. Interesant articol si interesante comentarii. Da, domnul profesor a descris foarte bine mecanica administrativa si umana a sistemului universitar care genereaza nonvaloarea de piata si in viata. Am terminat istoria la UNIBUC (la modul cum misca lucrurile pe acolo si avand in vedere ce specimene se vehiculeaza prin spatiul academic eu i-am spus mereu UNIBUCi, dar sa trec peste gusturile mele personale) si dupa ce am petrecut 12 ani de facultate, din care 4 ca student, 2 ca masterand si alti 4 ca doctorand, diploma ultima o am in buzunar de 3 ani, am ajuns la concluzia ca problema sistemului e in egala masura calitatea slaba a materialului uman ajuns pe bancile facultatii cat si criteriile cu totul clientelare, ca sa nu spun mai mult, de selectare a cadrelor, adica indivizii care vor prelua stafeta in facultate de la batranii profesori. Nu e vorba, studentii frecventeaza biblioteca, dar pentru a dezbate si a barfi, nicidecum pentru a citi, ba chiar un marlan era sa ma ia la pumni pentru ca l-am rugat sa vorbeasca mai incet in sala de lectura cand incerca sa o inghesuie pe una. Mentalitate de om al cavernelor la un student de anul I. Referitor la selectia cadrelor, toate concursurile de lector sunt trucate in favoarea unor sfertodocti agreati, iar celelalte sunt doar mijloace pentru profi de a se promova intre ei. Cadavrul didactic insufletit e un personaj fomist, lacom si gregar, gaia matu dupa sinecure si ciubucuri, numite pompos proiecte sau cercetare academica, fapt sesizat corect de profesor, si grabit sa-si faca numarul anual de participari la simpozioane si alte asemenea manifestari mondene pentru a indexa prezente si sa decarteze sume colosale pentru a-si vedea numele trecut in fituici ISI sau mai stiu eu ce. Selectarea cadrelor se face nu de pe bancile facultatii, ci de la liga studentilor, unde sunt preferate personajele cele mai obediente si inepte intelectual, indeobste venite de pe la tara si dornice sa parvina in Bucuresti, si care nu sunt de gasit la biblioteca sau la arhive, dupa cum o cere profesia pentru care se cica pregatesc, ci la evenimente mondene, petreceri studentesti, serbari caritabile de Craciun sau ale combinatii asemanatoare. Dupa astfel de „sesiuni stiintifice” si zeci de frectii academice organizate de facultate cu ei in comitetul de organizare, se trece la etapa a doua, masterul si doctoratul, care trebuie facute sa poata dispune de diploma necesara promovarii in colectivul de cadavre didactice. Astfel colectivul de lectori cuprinde un aprozarist specializat cica in istorie moderna romaneasca, un lustruitor de funduri specializat in franta in istoria administratiei dar care preda la un master de istorie militara, la randul lui o sinecura pentru niste profi fumati, si alte specimene similare. Ce sa invete studentul roman la istorie serios, cand inca din prima zi a anului I pricepe ca gargara si servilismul sunt unicele criterii de promovare ? Iar voluntariatul trecut la vechime incurajeaza gargara ca unic criteriu de promovare. Pasionatii cu principii sunt in mod urgent trecuti la categoria „fraieri:” si rejectati de sistem. Pai nu e mai comod sa ai o amanta seminarista si un complice la deturnare de fonduri lector ? Omu are experienta, stie cum sta treaba cu fondurile europene. Iar ligile studentesti, belita studentimii romane, vor fi la fel de fericite cand vor sifona fonduri pe actiuni de „constientizare” si locuri in camin, si isi vor promova liderii pe functii academice pentru care in strainatate n-ar fi primiti nici la strans creta dupa cursuri, fiindca in materie de cultura generala si metodologie acesti vajnici papagali nu sunt nici la nivelul unuia din anul I din Germania, istorie. Domnul profesor are o criza de constiinta, probabil. Corect, am avut-o si eu cand am vazut ce am de predat in preuniversitar si prefer sa nu revin acolo. Cat despre invatamantul universitar, e aceeasi poveste – cantitate versus calitate. Asa ca tineretul roman, cu sistemul de invatamant copiat din afara, intra bou si iese vaca. Ca istoric, pot spune ca formula formelor fara fond si a clientelismului fanariot are o traditie de 200 de ani in Romanica – si petrecerea continua.

  54. Domnule Maci, jos palaria pentru curaj.
    Da, educatia este o chestiune de siguranta nationala, intocmai dupa cum este si combaterea coruptiei. Din fericire, pentru cea din urma avem D.N.A.-ul. Din nefericire, D.N.A.-ul are puteri limitate in corectarea pagubelor generate de ea.
    Impostura legitimata prin coruptie, in si de catre un sistem de educatie controlat politic, e paguba cea mai grava. Banii se mai pot recupera, dar caracterul slutit al citorva generatii si transformarea ignorantei trufase in masura a tuturor lucrurilor cu greu se mai pot corecta. Plus irosirea resurselor celor mai valoroase ale natiunii – tinerii- prin blocare a dezvoltarii sau prin exod.
    Cei ce au luat si iau decizii ce afecteaza educatia, sanatatea si viata a milioane de romani isi trimit, de regula, odraslele sa studieze in strainatate iar daca au nevoie de medici tot acolo se duc. Educatia, sanatatea – nationale- sunt pentru ei interesante doar in masura in care le pot pot jumuli de resurse. Si apoi, e confortabil sa ai un popor ignorant: e mai simplu de pacalit. De dus cu zaharelul. De umilit. E confortabil pentru acestia ca cei carora nu le convine sa fuga rupind pamintul din tara. Cei ramasi n-au decit sau sa se chinuie si sa moara cu zile prin spitale, pe la cozi, prin crisme, sau cu streangul de git. Astfel sunt lichidati, incetul cu incetul, si prunci dar si hulitii virstnici, de pe care nu prea ai ce jumuli, ca intelepciunea sau priceperea n-au cautare pe piata. Uitati-va la ei, la fetele lor ponosite, la hainele second hand, la diplomele lor din secolul trecut: le-a folosit la ceva… cartea pe bune? Domnii si doamnele cu CV-uri babane stiu mai bine ce si cum. Ca dovada, reusita lor absoluta. Si ca sa pricepi, ca esti mai greu de cap, ei iti fac favorul de a-ti explica pe-ndelete. Unde? Cum? Pe toate canalele, seara de seara, ei isi racnesc savoir faire-ul lor obtuz si ignar despre cum e cu stinga, cu dreapta cu, de fapt, streapta.
    Streapta are vocabularul ei, timbrul, nuantele, posturile si fizionomiile specifice. Kalasnicovul de sofisme. Morga ei. Pitorescul furiei greu stapinite si al ciorovaielii narcisiace. Meschinaria cu subintelesuri. Dar ceea ce o caracterizeaza inainte de toate este deficitul de umanitate, lacomia si iresposabilitatea. Pentru ca streaptei ii lipseste o gena esentiala : cea a iubirii fata de semeni.Se poate face un doctorat in antropologie pe tema asta. Ce e mai grav este ca ea si-a intins tentaculele in toata societatea, generind normele si valorile unei culturi a parazitarii.

    Ne trebuie un D.N.A.I., o Directie Nationala Anti Impostura care sa deparaziteze sistemul. De sus, din parlament, guvern, ministere. Din cupola birocratilor cu apetitul lor neinfrinat pentru tabele, rubrici etc ce este cu-atit mai nesatios cu cit calitatea invatamintului scade si pina jos. Fara deparazitare, orice resurse puse in educatie vor fi vampirizate de cete voioase de …streptaci. Cazul Microsoft nu spune destul?

  55. Intrebare : Cati din incrisii in anul I ajung pina la exemenul de licenta si obtin licenta ? Care este situatia in universitatile cu prestigiu ?

  56. Buna seara!
    Domnle Profesor imi vine sa va imbratisez!
    Poate lucrurile s-ar mai simplifica daca ar fi facuta o diferenta mai clara, pe piata muncii, intre job-urile care cer nivel liceal si universitar, daca patronii nu ar pretinde studii superioare pentru ” agenti vanzari”, asistent manager, etc. Poate atunci pentru un tanar ar fi clar ce studii sa faca.
    Multa lume face facultate….doar ca sa aiba.
    Si mai e ceva….. Ca o paranteza, eu am facut facultatea cand inca lucrurile erau pe bune, chiar daca incepeau sa se strice. La facultate inveti multe lucruri/acumulezi multa informatie cu care ce faci dupa???? La cate materii am facut puteam sa fiu manager la o „multinationala” si totusi lucrez la stat….unde nu aplici nimic din ce ai invatat….si atunci pare cam inutil totul.
    Sper sa se ajunga iar la cum spunea bunicul „Cine lua Bacul era cineva!”

  57. Stimate Domn,

    Va felicit pentru articolul pe care l-ati scris !
    Cred ca sunteti printre primii care „puneti pe tapet”,
    intr-o asemenea maniera, realitatea crunta a sistemului
    de invatamant…
    Ar mai fi multe de spus in aceasta privinta !
    Lucrurile sunt mult mai grave decat par !
    Ar trebui ca toate universitatile de prestigiu din aceasta
    tara sa se uneasca, in sensul de a lua masuri adecvate
    pentru a incerca sa schimbe ceva. E clar ca o asemenea
    schimbare ar dura mult insa trebuie inceput de undeva !

    Cu respect,

    Doru Baltateanu

  58. Să ştiţi că prostia se tratează, problema mare e cu infatuarea. Nu numai că boala asta e aproape imposibil de tratat, dar tinde să crească. Iar mai apoi se vrea recunoscută, aplaudată şi .. căţărată la vârf.

  59. Mai multi comentatori au venit cu observatia „geniala”, exprimata cel mai transant de catre comentatorul @Eugen: „Sunt prea multe universitati cu prea multe locuri”, „din totalul populatiei scolare care termina liceul poate 10% are ce cauta intr-o facultate. Restul nu au nici capacitatea, nici dorinta de a face una, dar sunt impinsi inainte de credinta idioata a romanului ca «toata lumea trebuie sa faca facultate»”.

    Solutia sugerata (desfiintarea universitatilor, reducerea numarului absolventilor de invatamant superior) este una „originala” („tipic romaneasca”), de tipul „democratiei originale” a lui Iliescu. Sa vedem cum stam in momentul de fata (2013), in comparatie cu tarile din Uniunea Europeana:

    „Doar 13,6% din populatie are studii superioare”.

    „Statistica prezentata de Eurostat plaseaza Romania PE ULTIMUL LOC IN EUROPA si din acest punct de vedere, concurata doar de Italia, cu 13,8% (media UE fiind de 24,5%). Evident, in ritm si cu efecte in nivelul de trai si forta economica, cei mai multi absolventi de studii superioare sunt in tarile nordice, care au mai toate procente care trec de 30%, cel mai mare procent , 34,7%, fiind in Marea Britanie”.

    „Prin urmare, Romania are pe langa problema calitativa a educatiei si una cantitativa, baza de selectie a viitoarelor elite fiind redusa”.

    http://www.businesscover.ro/criza-elitelor-in-romania-doar-136-din-populatie-are-studii-superioare/

    Sa vedem care este politica UE in domeniul educatiei – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 28.5.2009, Anexa I :

    „Concluziile Consiliului din 12 mai 2009 privind un cadru strategic pentru cooperarea europeana in domeniul educatiei si formarii profesionale („ET 2020″)”.

    „Niveluri de referinta pentru PERFORMANTELE MEDII EUROPENE («Criterii de referinta europene»): Pana in anul 2020, procentul celor cu varste cuprinse intre 30 si 34 de ani care a incheiat cu succes invatamantul de nivel tertiar ar trebui sa fie de cel putin 40%.”

    http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52009XG0528(01)&from=EN

    P.S. Faptul ca „doar 10% are ce cauta intr-o facultate – restul nu au nici capacitatea, nici dorinta de a face una” se datoreaza (asa cum am argumentat in comentariul anterior) „calitatii” invatamantului preuniversitar romanesc (care distruge motivatia copiilor de a invata – bazat pe „tocit”) si sistemului de „valori” promovat de societatea romaneasca (in care stiinta este mai putin apreciata decat religia – vezi statisticile din comentariul anterior): „Aptitudinile, mentalitatile si motivatiile cu care elevul vine din familie (societate) si din invatamantul preuniversitar (aproape ca) nu mai pot sa fie modelate la varsta la care acesta incepe studiile universitare”.

  60. Domnule Maci,

    Tot respectul pentru curajul pe care il aveti de a spune lucrurilor pe nume. Si inca probabil mai aveti foarte multe a spune. E doar varful icebergului. Sunt preocupat de invatamantul universitar de multi ani si am avut ocazia sa-l cunosc prin prisma a 3 facultati din 2 Universitati importante din Bucuresti.

    Insa ceea ce nu inteleg din ce scrieti este de ce trebuie totusi sa-i treceti. Nu e nevoie sa termine nimeni facultate. Daca nu faci o facultate nu inseamna ca esti ratat precum si daca o termini nu inseamna ca esti salvat. Mi se pare mai grava perpetuerea imposturii diplomei si a rolului dascalului. Daca nu sunt suficienti studenti de calitate la Oradea, Bucuresti sau Cluj atunci sa dispara cursul de master, licenta sau altul. Nu avem nevoie de zeci de universitati, avem nevoie de onestitate si corectitudine. Copiii astia pe care nu ii picati la vreme, asa au trecut si prin liceu si prin scoala generala. Asta e mentalitatea, au fost trecuti de mila: ii va selecta viata. Si uite asa avem parte de doctori, ingineri, profesori care nu inteleg ce inseamna munca si calitatea. Ce vor intelege studentii cu adevarati seriosi si pregatiti? Ca munca nu conteaza deloc; toata lumea termina; toata lumea ajunge in acelasi loc. Cred ca din postura dvs de dascal omenos nu realizati consecintele acestei abordari profesorale. Oamenii astia vor ajunge angajati pe pile si relatii de pilda in sistemul de stat si voila de unde iese situatia Romaniei. Sau vor pleca in afara si strainii se vor minuna de calitatea invatamantului romanesc.

    Nu cred ca trebuie sa ne gandim asa mult la ce vor face unii si altii. Cred ca schimbarea tarii vine din a ne face fiecare datoria cu onestitate si corectitudine uneori dureroasa. Dar scoala are si un rol pedagogic. Copiii astia trebuie sa inteleaga valoarea muncii si valoarea valorii. Trebuie opriti cat se mai poate; inainte sa ajunga sa aiba diplomele. E extrem de dureros, domnule Maci. Cu diplomele astea de la o universitate de stat vor concura pe posturi cu oameni care chiar au muncit. Se vor numara diplomele. Un om cinstit nu poate face 3 mastere in paralel. Nu poate face 2 doctorate de mantuiala. Si uite asa se promoveaza nonvaloarea cu bunele intentii.

    E minunat ca realizati ceea ce scrieti si ca va pasa. Dar nu uitati ca, desi nu vedeti mereu, dvs aveti in maini si participati la viitorul tarii asteia. Iar viitorul este doar prin munca cinstita si meritocratie.

    Multumesc si spor in toate!

  61. Domnule Maci, articolul Dv. mi-a ajuns sub ochi aproape din întâmplare, trimis de o cunostință. M-a surprins și m-au surprins și comentariile, atât cât le-am citit.
    Nu studenții sunt vinovați de condiția lor. Atât pot ei da și „de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere !”.

    Nimeni, sau aproape nimeni, nu vrea să admită ceeace se găsește în orice tratat de psihologie, și anume faptul că inteligența este distribuită în populație potrivit unei curbe în clopot, de tipul curbei lui Gauss (nu știu dacă este chiar curba lui Gauss sau una din multele curbe de acest tip). Chiar dacă nu există o definiție unanim admisă a inteligenței, aceasta implică desigur și capacitatea de învățare, deși nu numai aceasta.
    Nu este o glumă faptul că amintind public aceasta au fost psihologi care și-au ratat cariera. Iar un om politic care, cvare cu niște ani în urmă, a amintit aceasta a stârnit valuri de proteste emoționale.
    Potrivit acestei distribuții gaussiene jumătate din populație se află sub media de IQ = 100 și doar o mică fractiune, sub 20%, se află în zona unei inteligențe superioare. Nu este cazul doar al populației românești ci al oricăror populații umane. Testele de inteligență nu sunt portabile și trebuie adaptate pentru a obține rezultate comparabile atunci când sunt studiate populații diferite, astfel încât media să fie situată întotdeauna la IQ = 100 iar valoriletrebuie să fie distribuite între 0 și 200. Valori de peste 200 sunt de-a dreptul fanteziste.
    Dacă cineva are capacitatea de a învăța poate o va face, deși nu este obigatoriu. Există în acest sens și „brânză bună în burduf de câine”. Dar cine nu are această capacitate nu o va face oricât se va strădui. Iar dacă va fi obligat să o facă va acumula în sine doar resentimente împotriva celor de alături care sunt capabili, sau chiar împotriva lumii care îl înconjoară. Nimeni nu se întreabă ce se va întâmpla cu acești tineri nemulțumiți cărora li s-a fluturat prin față mirajul realizării sociale dar care pentru ei rămâne un țel de neatins. Nimeni nu se întreabă care este motivul pentru care tineri educați în Occident se îndreaptă spre mișcări extremiste sau chiar criminale.
    Un filosof uitat a scris cândva o carte despre Omul resentimentelor. O știți ? Întreaga istorie a omenirii este o istorie a resentimentelor și origina lor este poate chiar în anii de școală.

    Învățămâtul tradițional, după modelul francez, care a funcționat la noi până la reforma învățământului din 1949, dar care a fost reluat pentru scurtă vreme în jurul anului 1960 (aproximativ între 1955 și 1964) admitea o școală generală de 7 ani pentru întreaga populație de copii. În cursul anilor gimnaziali (clasele 4 – 7) erau susținute examene de absolvire la sfârșitul fiecărei clase. Nu toți copiii putea absolvi clasele gimnaziale, unii rămânând absolvenți a numai 4 clase primare. Aceștia erau însă puțini.

    Urma un examen de admitere în liceu și doar aproximativ o treime din absolvenții școlii generale erau admiși în liceu. Restul se îndreptau spre școli profesionale sau erau angajați ca ucenici în fabrici ori treceau efectiv la munca câmpului. Este drept, în acei ani au fost eliminate examenele de la sfârșitul fiecărui an.
    Dar examenul de bacalaureat, de maturitate cum se numea atunci, consta în două sau trei probe scrise și nu mai puțin de 7 probe orale susținute în aceiași zi. Nimeni nu se plângea că eram supraîncărcați sau stressați.
    După 1964 școlile profesionale au devenit licee industriale creind o confuzie criminală între absolvenții liceelor teoretice, liceelor propriu zise, și aceia ai școlilor profesionale. Azi toți absolvenții scolii gimnaziale trebuie să parcurgă obligatoriu clasele de liceu fie că sunt sau nu apți pentru aceasta. Și rezultatele dezastruoase de la bacalaureat sunt o mărturie în acest sens.

    În sfârșit urmau examenele de admitere în facultăți unde, din nou, doar o parte din absolvenții de liceu, poate doar o treime, erau admiși. Restul se puteau îndrepta spre școli tehnice, postliceale. Iar instituțiile de învățământ superior puteu fi „numărate pe degete”. Erau admiși doar cei apți și parte din ei și motivați să învețe. Pe parcurs o parte din studenți erau pierduți, dar relativ puțini.
    Dupa anii 60-70 a fost creată o nouă confuzie prin crearea unor „facultăți” pedagogice și apoi și de subingineri ănlocuind școlile pedagogice și tehnice. Toți erau profesori sau ingineri, indiferent de capacitate.
    Azi practic toți absolvenții de liceu pot urma cursuri superioare, sau care se pretind superioare, pentru că adesea nivelul lor coboară la cel al studenților. Iar universitățile au proliferat precum „ciupercile după ploaie”. Ba chiar există propuneri ca în facultăți să fie admiși și studenți care „au picat” bacalaureatul. Oricum numărul locurilor anunțate în fiecare an de facultăți este mai mare decât cel al absolvenților de liceu, iar examenele de admitere sunt iluzorii.

    Ce este de făcut ? Nimic !
    Acesta este trendul general și potrivit acestuia România este considerată codașă în privința școlarizării tineretului. În realitate situația este dezastruoasă în întreaga lume, pentru că peste tot se încearcă școlarizarea unor tineri incapabili de această activitate. În plus, odată ce au „absolvit” o școală superioară, indiferent dacă au cumpărat sau nu o diplomă sau chiar o teză de doctorat, au pretenția să primească numai avantaje, eventual să conducă țara, iar dacă nu, sunt gata să declanșeze o explozie de resentimente împotriva unei societăți considerată de ei nedreaptă. An de an, generație dupa generație situația va fi tot mai gravă, și cu optimism ne îndreptăm către un punct de unde nu mai există întoarcere.
    Situația este mai gravă decât pare, dar nu pot fi luate măsuri de contracarare atâta vreme cât există interese politice care le fac imposibile. Nu numai la noi ci la nivel continental, poate chiar mondial.

    • @bancu constantin

      Spuneti ca: „Nimeni, sau aproape nimeni, nu vrea sa admita ceea ce se gaseste in orice tratat de psihologie, si anume faptul ca inteligenta este distribuita in populatie potrivit unei curbe in clopot, de tipul curbei lui Gauss. Chiar daca nu exista o definitie unanim admisa a inteligentei, aceasta implica desigur si capacitatea de invatare, desi nu numai aceasta. Potrivit acestei distributii gaussiene jumatate din populatie se afla sub media de IQ = 100 si doar o mica fractiune, sub 20%, se afla in zona unei inteligente superioare. Nu este cazul doar al populatiei romanesti ci al oricaror populatii umane. Testele de inteligenta nu sunt portabile si trebuie adaptate pentru a obtine rezultate comparabile atunci cand sunt studiate populatii diferite, astfel incat media sa fie situata intotdeauna la IQ = 100 iar valoriletrebuie sa fie distribuite intre 0 si 200. Valori de peste 200 sunt de-a dreptul fanteziste”.

      Nu stiu daca ati citit si primul meu comentariu, asa ca voi repeta un pasaj din el:

      „Sindromul Mowgli – copiii salbatici ai naturii” … „Un copil salbaticit este o fiinta umana care, izolata de societate la o varsta frageda, nu isi poate dezvolta abilitati afective, sociale sau lingvistice.” … „Cercetatorii au aflat ca varsta cuprinsa intre 1 an si 7 ani este vitala pentru formarea normala a unui om. La o varsta foarte timpurie, creierul uman incepe sa se dezvolte, implicit sa isi adapteze functiile la nevoi. Un copil care traieste in salbaticie, isi va dezvolta excesiv vederea, auzul si mirosul, pentru ca aceste simturi il vor ajuta sa supravietuiasca. Partea creierului responsabila de comunicare va ramane inactiva, deoarece nu va fi solicitata. Un om dezvoltat intr-un mediu diferit, chiar daca va beneficia de multa atentie, nu va invata niciodata limbajul uman pentru simplul fapt ca a pierdut aceasta ocazie. Creierul lui s-a dezvoltat deja si este adaptat altor nevoi.” … „Multe dintre cazurile de copii crescuti in salbaticie au inregistrat evolutii minime. Aptitudinea de a merge, de a folosi toaleta sau de a manca din farfurie au reprezentat adevarate provocari pentru cei care s-au ocupat de ingrijirea si reabilitarea acestor copiii. … Varsta la care acesti copii au fost izolati a jucat un rol crucial in formarea lor. Cei rataciti la varste fragede, care au petrecut un timp indelungat in afara societatii, au reprezentat cazuri aproape pierdute.”

      Pentru a pune in evidenta premisele eronate ale argumentatiei dvs., sa facem un experiment imaginar, sa ne imaginam ca o minte diabolica izoleaza complet de societate 20 milioane de copii nou nascuti, si astfel obtinem o „societate” formata din „copiii salbatici ai naturii” ajunsi la maturitate (care prezinta „sindromul Mowgli”). In acest caz, testele de inteligenta nu mai au nici o relevanta, nu pot sa fie „adaptate pentru a obtine rezultate comparabile atunci cand sunt studiate populatii diferite”.

      Aceasta „reducere la absurd” este utila pentru a pune in evidenta importanta majora a mediului in care se formeaza viitorii adulti, rolul hotarator al mostenirilor culturale si al mentalitatilor colective ale societatii in dezvoltarea lor intelectuala. Exista un „sindrom Mowgli” al societatii romanesti, al invatamantului universitar romanesc. Studentii anului I vin din „jungla” invatamantului preuniversitar, care se suprapune peste „solul” sistemului de „valori” promovat in societatea romaneasca de azi. Tot asa cum „o fiinta umana care, izolata de societate la o varsta frageda, nu isi poate dezvolta abilitati afective, sociale sau lingvistice”, si astfel „reprezinta cazuri aproape pierdute” pentru societate, „elevii care nu au contact cu gandirea stiintifica” si cu un sistem de valori in care aceasta sa fie pretuita „reprezinta cazuri aproape pierdute” pentru o societate prospera, cu cetateni fericiti (de exemplu, in „sistemul de valori” promovat de societatea romaneasca, stiinta este mai putin apreciata decat religia). Aptitudinile, mentalitatile si motivatiile cu care elevul vine din familie (societate) si din invatamantul preuniversitar (aproape ca) nu mai pot sa fie modelate la varsta la care acesta incepe studiile universitare.

      Intr-o lume „globalizata”, Romania intra in competitie (si) cu tarile occidentale dezvoltate. Daca dorim sa nu mai fim la coada Europei la toate capitolele care conteaza (pentru majoritatea cetatenilor), atunci trebuie sa ne „adaptam” sistemul de invatamant si mentalitatile, nu sa venim cu justificari de genul: „testele de inteligenta nu sunt portabile si trebuie adaptate pentru a obtine rezultate comparabile atunci cand sunt studiate populatii diferite”. In loc sa ne mintim frumos cu afirmatii de genul: ” In realitate situatia este dezastruoasa in intreaga lume, pentru ca peste tot se incearca scolarizarea unor tineri incapabili de aceasta activitate”, mai bine privim realitatea in fata. Primul pas in rezolvarea unei probleme este recunoasterea existentei acesteia:

      „Doar 13,6% din populatie are studii superioare”.

      „Statistica prezentata de Eurostat plaseaza Romania PE ULTIMUL LOC IN EUROPA si din acest punct de vedere, concurata doar de Italia, cu 13,8% (media UE fiind de 24,5%). Evident, IN RITM SI CU EFECTE IN NIVELUL DE TRAI si forta economica, CEI MAI MULTI ABSOLVENTI DE STUDII SUPERIOARE SUNT IN TARILE NORDICE, care au mai toate procente care trec de 30%, cel mai mare procent , 34,7%, fiind in Marea Britanie”.

      „Prin urmare, Romania are pe langa problema calitativa a educatiei si una cantitativa, baza de selectie a viitoarelor elite fiind redusa”.

      http://www.businesscover.ro/criza-elitelor-in-romania-doar-136-din-populatie-are-studii-superioare/

      Deci, „CEI MAI MULTI ABSOLVENTI DE STUDII SUPERIOARE SUNT IN TARILE NORDICE”. Sa vedem ce efecte concrete are acest fapt.

      „The Global Competitiveness Report – World Economic Forum, 2013–2014”:

      – Produsul intern brut pe cap de locuitor (in Dolari):

      3. Norvegia – 99.462
      7. Danemarca – 56.202
      8. Suedia – 55.158
      11. SUA – 49.922
      69. Romania – 7.935

      – Speranta de viata (in ani):

      10. Suedia – 81,8
      13. Norvegia – 81,3
      28. Danemarca – 79,8
      34. SUA – 78.6
      60. Romania – 74,5

      „Cele mai fericite tari din lume sunt in nordul Europei, potrivit clasamentului „Raportul Fericirii in Lume 2013” („World Happiness Report 2013”), publicat de „Earth Institute” din cadrul Universitatii Columbia (New York, SUA):

      1. Danemarca
      2. Norvegia
      3. Elvetia
      4. Olanda
      5. Suedia

      17. SUA

      90. Romania

      http://tinyurl.com/olywf78

      P.S. Spuneam mai sus ca in „sistemul de valori” promovat de societatea romaneasca, stiinta este mai putin apreciata decat religia. Sa vedem cum stam din acest punct de vedere fata de tarile nordice.

      Conform sondajului „Eurobarometer Poll 2010”, la afirmatia „Cred ca exista un Dumnezeu”, au raspuns pozitiv (procent din populatia tarii):

      Romania – 92%
      Danemarca – 28%
      Norvegia – 22%
      Suedia – 18%

      (n.m. vezi coloana a 2-a, NU coloanele 3 si 4, in care apar notiunile de „spirit sau forta vitala”)

      Conform Gallup poll 2007–2008, procentul celor care raspund cu NU la intrebarea: „Ocupa religia un loc important in viata ta?”, este urmatorul:

      Sweden – 83%
      Denmark – 80%
      Norway – 78%
      Romania – 18%

      http://tinyurl.com/kga7o8v

      Romanii ar trebui sa fie cel mai fericit popor din Europa deoarece 92% dintre ei sunt convinsi ca vor merge in Rai (cred in Dumnezeu). Cu toate astea, romanii sunt la coada Europei (si) din acest punct de vedere. In loc sa ii preocupe aceasta dilema, romanii continua sa isi indoctrineaze copiii in scoli:

      „Teoria evolutiei trebuie sa se predea din nou in scolile din Romania.”

      „In anul 2007 Parlamentul European emitea rezolutia 1580 cu privire la pericolele creationismului, in care se face referire si la declaratia cu privire la predarea teoriei evolutiei semnata de numeroase academii din lume (prezentata in Anexa 1 a acestui text)”.

      „Academia Romana, Academia Rusiei si Academia Ucrainei sunt singurele academii din tari importante ortodoxe care (dupa cum rezulta de aici) nu au semnat documentul la care se face referire in articolul 20 al rezolutiei PE”.

      http://www.contributors.ro/administratie/educatie/teoria-evolutiei-trebuie-sa-se-predea-din-nou-in-scolile-din-romania/

  62. V-am citit cu interes articolul si trebuie sa recunosc ca aveti dreptate intr-o anumita masura. dar ceea ce nu ati punctat a fost seriozitatea voastra a cadrelor didactice care la specialitatile umaniste istorie, filosofie, teologie, nu organizati concursuri intre universitatile din tara, schimburi de experienta de ce nu … proiecte chiar cu finantare europeana, de ce domnilor profesori? de ce la specializarile tehnice – unde competentele si abilitatile sunt total diferite fata de cele umaniste – nu se face practica – sa vada studentul cum functioneaza un motor, cum se pune o bujie sau mai stiu eu ce, de ce nu se fac proiecte serioase dar PRACTICE ? pentru ca si in acest moment in invatamantul universitar inca sunt veterani – acei oameni de valoare pe care ii tot laudati …. iar organizarea cursurilor si a seminariilor tine numai de dumneavoastra .. am avut profesori care isi faceau seminariile cu simt de raspundere unde ma pregateam din carti de specializare dar au fost si profesori care la cursuri si seminarii vorbeau despre istoria vietii personale …………… si cu acei studenti care au invatat, care erau buni care daca ar da azi un examen la istorie de exemplu ar lua nota de 8 – 9 – ce se va intampla cu ei ? isi vor gasi un loc de munca in domeniu? vor avea sansa sa lucreze in arhive, biblioteci …. nici nu mai aduc vorba de cercetare in domeniu ….

    • Puneti punctul pe ei. Au creat universitati si diplome fara nicio legatura cu cererea de pe piata muncii. De aici si lipsa de sens si motivatie, intre altele. Nu cred ca era mare nevoie de universitate la Oradea, sa fim seriosi. Nu asta tinea tinerii pe loc. Sunt alte 2 universitati destul de aproape, la Cluj si Timisoara.

  63. Acum au primit studentii si confirmara scrisa: promoveaza oricum.
    Au primit confirmarea cei care citesc, desigur. He, he…

  64. Domnule profesor Mihai Maci,

    Textul dumneavoastra este excelent si e bine ca puneti pe masa aceste lucruri, insa observ, cu riscul de a fi pedanta, ca textul dumneavoastra este si plin de greseli (sau cum li se spune in „poporul meu” – „typos”). Desi cunosc foarte bine lipsa totala de motivatie in a reciti texte tocmai scrise si ineficienta creierului in a face corecturi imediat dupa ce textul a fost produs, va sfatuiesc sa folositi un program de proofing (sau daca folositi Word sa va instalati un dictionar in limba romana). In felul acesta va aparati de orice rateu al degetelor si de orice eventuala sprancena ridicata. Tehnologia e si ea buna la ceva…

    Revenind la „poporul meu”. Poporul meu e foarte bine educat in „ale supravietuirii”. Care sunt cauzele unei asemenea raportari la viata, e o task pe care comentariul meu sau textul dumneavoastra nu poate sa il acopere satisfacator si atunci mai bine nici nu ne indeletnicim cu asta, poate e de la ciocolata Africana sau poate e de la Google sau naiba mai stie de ce. Si cand „naiba mai stie de ce” lucram cu ce avem. Imi asum de asemenea, ca ce voi scrie aici va poate inspaimanta, incerc insa doar sa va arat o alta raportare.

    Opinia mea si subliniez opinia mea e ca ceea ce lipseste studentului din ziua de azi nu este informatia, ci capacitatea de a sorta informatia. Sunt la un click distanta de orice informatie pe care mi-as dori sa o accesez, iar asta e un lucru bun, niciun dintre noi nu e dispus sa caute mult ceva. Ma pot intr-adevar duce si la biblioteca, as putea face asta, insa mai degraba as merge in scopul de a agata ceva. Nu vreau sa ma lovesc de plictisul sinistru al doamnelor de la biroul de informatii, incerc sa am cat mai putin contact cu ele. Ma indispun si imi piere cheful pentru citit. Mai bine le zambesc doamnelor de la garderoba ca sa nu „uite” unde mi-au pus hainele. Ma asez la un calculator si caut ceea ce imi trebuie, fireste nu gasesc, caci abonamentul bibliotecii la baze de date e expirat demult. Ma ridic si ma duc acasa, n-am chef sa citesc demult „adormiti” ( asta e un eufemism tampit din poporul vostru, noi le zicem expirati – ca deh suntem consumeristi, sau morti – aia care am avut contact cu moartea). „Adormiti” citim acasa, nu la biblioteca, acolo mergem sa agatam. Mai sunt unii dintre noi care practica sportul asta, ne mai cumparam si „adormiti”, pe langa Game of Thrones si Twilight, sa mai traiasca si oamenii de la Cluj cu Ideea, de la Humanitas, de la Polirom. Ne mai cumparam din cand in cand niste Heidegger, desi poate mai nimerit ar fi sa ne luam niste Husserl. Sau poate ne-am comandat de pe Amazon vreo carte „clasica”. „Clasic” n-are nicio valoare intr-o lume care n-are un sistem de sortare. Sa citesc clasici in loc de Game of Thrones e o decizie pe care o iau la fel cum decid ce pasta de dinti sa-mi cumpar – mi-a placut ambalajul. Iar asta e in perfect acord cu ceea ce ziceti dumneavoastra, difera doar raportarea. Eu resimt altfel, eu nu am un sistem de sortare, nu ma ghidez dupa o preferinta intemeiata, nu caut un scop, decat rar si de cele mai multe ori de nevoie, pentru ca „trebuia”.

    Felul in care noi asimilam informatia are doua moduri: e pe random sau pe default (defaultul il descrieti dumneavoastra mai sus), randomul vi-l descriu eu. Asimilam altfel, adica tintit, cu scop, de prea putine ori – ca sa urmarim obsesia, e nerelavant statistic si in plus nici nu vine de la noi. E greu sa te descurci si mai ales sa te formezi prin atat de mult (inteles aici doar ca informatie disponibila, ca de altceva nici nu imi propun sa vorbesc) cu niciun instrument la indemana. O imagine: nici o vasla in mijlocul unui ocean. D-asta poporul meu e random, dar fara indoiala un popor de supravietuitori.

    A cui e vina, al cui e esecul, e irelevant pentru un popor care n-a iesit din stadiul vital. Notiunile moralei sunt un suprastrat la care nu avem acces, d-aia ii mai „pocneste” (ca asta e cuvantul aici) pe unii dintre noi cate un popa in mimetisme. D-asta nu ii pasa nimanui de nimic altceva decat ii pasa in momentul ala. D-asta relatiile noastre nu sunt personale, nici pe noi nu ne stim, d-apoi pe ceilalti. Alta chestie pe care nu o avem si in lipsa careia morala nu poate exista.

    Am supravietuit! „Mai bine sau mai rau” e fara sens pentru noi. Nu va mai lamentati, asumati-va!

  65. dar sa vedeti cum e la facultatea de conomie teoretica si aplicata in sesiune la secretariat ,te calci pe picioare sa gasesti un loc la coada si te mai doare si mana cand ajungi infata secretariatului. nebunie totala ce este acolo, daca isi pune cineva mintea cu coada de la secretaiat iese cu fum muuuult.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro