marți, decembrie 6, 2022

Studentii, cea mai enigmatică parte a învăţământului universitar. Sociologia unui examen.

Cu aproape un deceniu în urmă, în toamna lui 2006 mi s-a întâmplat unul din cele mai stranii episoade din cariera mea didactică: începându-mi cursul cu anul I (de la între timp defuncta secţie de Filosofie a Universităţii la care lucrez) am constatat – după perplexitatea cu care mă priveau studenţii – că aproape nimeni nu înţelege ce spun. Totuşi, acelaşi curs (evident nu identic ca formulare) îl ţinusem şi în anul precedent şi, deşi erau persoane care nu pricepeau anumite lucruri, în mare nu am avut nici o problemă. A trebuit să treacă mai mult timp ca să îmi dau seama că studenţii care intraseră în acel an (2006) în Facultate erau cei care-şi începuseră liceul în 1998 şi care-au beneficiat – practic în fiecare an – de toate “reformele educaţiei” care s-au abătut asupra învăţământului preuniversitar. Ei erau “produsul” viu al acestor reforme. Acum aş spune doar atât: faţă de ceea ce avem azi în Universitate aceia erau nişte studenţi în adevăratul sens al cuvântului.

Dar ce avem azi în universităţi? Nu se ştie, căci (ciudat tabu al unei lumi ce se vrea, toată, ”Charlie”), nimeni nu vorbeşte despre ei altfel decât în cifre, voluntariate, asociaţii şi şcoli de vară. Cum sunt studenţii noştri de fapt? O ştim fiecare, ne-o mai împărtăşim pe culoar sau la o ţigară (cu cinismul amărăciunii şi al resemnării), dar în rest nu răzbate nimic nici la şedinţe, nici în raportările oficiale ale instituţiilor de învăţământ. Cea mai simplă modalitate de-a rezolva o problemă e aceea de-a o eluda: pur şi simplu nu există. A doua modalitate e aceea de-a delega responsabilitatea: răspunzător e oricine, doar noi nu. În principiu, ultimul responsabil e cel mai slab şi mai jos pe scara ierarhiei sau, şi mai bine, problema e generică şi – ca atare – insolubilă (tinerii ăştia “fără morală şi fără prinţip”, “dispariţia valorilor”, “sistemul”, consumerismul, etc., etc.). Trebuie spus că nimeni nu încurajează identificarea şi formularea problemelor cu care ne confruntăm. Ba chiar dimpotrivă. În ciuda aerului lor proconsular, şi prorectorii noştri, şi funcţionarii ministeriali aflaţi “în delegaţie” trebuie să raporteze, fiecare, unei instanţe superioare. Şi acolo – sus – e un consemn (al oricărei puteri, care nu vrea decât “stabilitatea”): fără probleme! Ca atare, ceea ce trebuie raportat este că nu sunt probleme (decât aşa, mici detalii, pe care o “nouă reformă” le va corija din mers). Evident că toţi (sau cei mai mulţi) funcţionari ştiu că sunt probleme, dar – dacă cineva îndrăzneşte să le formuleze (greşală capitală, deoarece se poate lăsa cu “reanalizarea indicatorilor de calitate”), răsunsul vine şuierând: rezolvaţi-le, sunt problemele voastre! Aşa merg lucrurile: o oaste (cam de pripas) de dascăli ţine pe umeri o suprastructură adminsitrativă – ministerială şi locală – care îşi însuşeseşte toate beneficiile funcţiei (acum la modă sunt marile “prograrame operaţionale” relative la “dezvoltarea resurselor umane”), lăsând “să mai cadă câte ceva” şi celor de jos, pentru a-i cointeresa. Dăscălimea e tratată ca o clasă vechili a cărei funcţie e aceea de-a garanta faptul că imensa masă a elevilor şi studenţilor care nu au unde să se ducă va intra cuminte în compartimentele instituţionale care constituie baza şi domeniul rezervat al suprastructurii adminstrative. Toate reformele educaţiei care s-au făcut, se fac şi se vor face în România (pe banii statului sau pe fonduri europene) se fac exclusiv în beneficiul acestei caste de profitori. Nu există nici o legăturăalta decât cea personală (dacă au copii în şcoli sau universităţi) şi, ca atare accidentală – între aceşti oameni şi lumea învăţământului. Nimic, dar absolut nimic, din ceea ce scriu sau declară aceste persoane cu privire la starea învăţământului românesc nu are nici cea mai palidă legătură cu realitatea acestuia. Unii dintre ei se vor apăra spunând că sunt de bună credinţă şi prezintă cifrele şi datele care le-au fost “înaintate”. Nu vor spune şi faptul că aceste date sunt “făcute” să reflecte exact ceea ce ei doresc să afle dat fiind că autorii lor ştiu bine că, dacă ar spune adevărul, s-ar trezi pe cap – ceea ce înseamnă şi să le întreţină (diurna oficială fiind în România undeva în jurul a 13 lei pe zi) – cu diverse “comisii”, care mai de care puse pe “tăieri” şi pe “reduceri”. Orice profesor de liceu obişnuit din 2011 v-ar fi putut spune că abia o treime din elevii lui din ultima clasă sunt capabili să treacă un examen cu ştacheta joasă. Noi toţi am descoperit-o abia după introducerea camerelor de luat vederi la Bacalaureat. Orice universitar vă poate spune cum se dau (şi se iau) licenţe, doctorate şi grade. Noi toţi o descoperim abia atunci când scandalurile devin publice. Toţi ştim cum merg lucrurile şi toţi tăcem. De frică, sau sperând să ne procopsim şi noi cu ceva. Ce putem să facem? Această întrebare e însăşi definiţia eufemismului sub care încercăm să ne disimulăm frica şi cupiditatea: “sistemul”. Puterea lui – care nu trebuie subestimată – constă în faptul de a-l reduce pe fiecare la captivitatea propriilor lui probleme: omul vrea bani, vrea să avanseze în carieră, vrea şi el o funcţie, caută să se pună bine cu cine “trebuie”, etc. În acest circuit ceilalţi nu sunt niciodată parteneri, ci competitori şi pentru a-şi atinge obiectivele omul nu e în situaţia de a colabora cu ceilaţi, ci în aceea de a “lucra” ferit de privirea lor. Acest joc duplicitar e temeiul slăbiciunii intelectualilor. Fiecare are un preţ – destul de jos, în ciuda orgoliilor lui – şi oamenii sunt cumpăraţi la bucată. O dată ajuns în funcţie fiecare va născoci reguli din ce în ce mai subtile pentru a-i ţine la distanţă pe posibilii concurenţi şi, în acelaşi timp, pentru a menţine în funcţiune sau a accelera exploatarea “industriei” din care îşi extrage privilegiile. Aşa cum se vede, aici trei sunt trei lucruri perfect distincte: (ne)omeneasca nevoie de funcţii, privilegii şi putere, cercetarea şi logica ştiinţei cu rigorile ei şi, în fine, educaţia cu studenţii şi destinele lor. În majoritatea cazurilor scopul ţine de prima categorie de lucruri, dar el e disimulat şi justificat de celelalte două.

Aşa cum spuneam mai sus, partea cea mai enigmatică a învăţământului universitar sunt studenţii. Pe vremuri examenul de admitere şi apoi examenele din facultate (riguroase dar nu întotdeauna raţionale şi nici oneste) permiteau o definire a studentului. Astăzi, aceste examene nu mai există. Studentul e un număr într-o statistică. Doar atât?

Cine sunt ei?

În urmă cu câteva zile am dat un examen cu studenţii a două specializări ale Facultăţii la care predau. Examenul a fost comun, dat fiind că e vorba de aceeaşi materie (numită, un pic preţios: “Istoria ideilor politice”), care se ţine la ambele secţii. Raţiunea acestui curs comun e dată de ceea ce, altădată, am numit “clonarea pe orizontală”: când o specializare e în declin, se crează alta nouă, cu un nume mult mai atractiv (ah, legile marketingului!), dar aproximativ cu aceleaşi materii (uşor rebotezate) şi – mai ales – cu aceeşi profesori (care îşi văd perpetuate normele). Ideea e simplă: dacă vechea specializare merge, cu atât mai bine; dacă nu, ne mutăm în cea nouă. Când nici aceasta nu mai merge, se crează o alta (cu un nume şi mai sforăitor) şi procesul de clonare continuă. Prin această metodă, oameni cu o anumită pregătire ajung să predea lucruri ce pot stârni perplexitatea. (Reamintesc faptul că mai există un tip de clonare, cea pe verticală, prin care aceleaşi cursuri – din nou rebotezate – ale aceloraşi oameni se dublează la masterat şi, apoi, se triplează la şcolile doctorale. Astfel, cu puţin noroc, un cadru didactic ajunge să ţină acelaşi curs – evident, sub mereu alte nume – de 4 – 5 ori aceleiaşi promoţii. E de mirare că, de la un moment dat, omul se plictiseşte şi nu mai vine la ore? E de mirare că nu mai vin nici studenţii sau masteranzii?) Ce să-i facem? Ştiinţa e limitată, dar capacitatea oamenilor de “a supravieţui” e infinită. Din această contradicţie se naşte întreaga “dialectică” a învăţământului românesc de azi.

Ideea aceasta a clonării pe orizontală chiar funcţionează: la cele două specializări sunt, în total, 50 de studenţi: 22 la cea veche, 28 la cea nouă (aici sunt incluşi şi cei din Moldova: 3 la prima, 1 la a doua). Din cei 22 de la cea dintâi, doar 4 (respectiv 18, 2 %[1]) sunt din Oradea. Restul provin din oraşele Judeţului Bihor sau din alte oraşe (chiar municipii reşedinţă de judeţ – Zalău, de pildă) care nu au o universitate proprie. Nu există printre cei 22 nici unul care să provină dintr-un alt oraş universitar. La noua specializare sunt 16 (57, 1 %) din Oradea şi unul din Cluj – Napoca. Ce vrea să spună această repartiţie ? Probabil faptul că, în ciuda tuturor mijloacelor de informare (şi a apdatării tinerilor la lumea nouă), informaţia semnificativă ajunge în mediul rural (sau semirural) cu un “efect de ecou” şi că informaţia cea mai serioasă în această lume nu e cea care vine prin media, ci cea vehiculată de persoane concrete. De altfel studenţii înşişi declară că au venit la această specializare determinaţi de sfatul unui profesor sau de mărturia unui cunoscut care a absolvit-o. (Aviz celor care fac reclamă facultăţilor: în unele cazuri excesul de atractivitate media nu are efectul scontat. Oamenii – ruralului, dar nu numai ei – merg pe mâna unuia care a încercat. Aviz şi celor ce predau în universităţi: în ciuda imperativului reclamei “în teritoriu”, se întâmplă ca tocmai prin felul în care predau – şi notează – să determine mărturii care sunt departe de a le aduce alţi clienţi.) Noua specializare are aderenţi mai ales în mediul urban: aici contează mai puţin proba personală – se ştie, legăturile umane sunt mai slabe în urban – cât reclama directă, făcută adesea de cadrele universitare. În fine această repartiţie mai atestă un lucru, bine ştiut şi el: ruralul preferă lucrurile verificate, urbanul e mai sedus de mirajul noului (şi al oportunităţilor pe care acesta le poate genera).

În marea lor majoritate aceşti studenţi vin de la “Licee Teoretice” sau “Colegii”(dintr-un total de 50 doar 12 – aşadar 24 % – vin de la “Colegii Tehnice” sau “Licee Industriale”, unul vine de la Liceul Pedagogic şi doi de la cel Economic). Din cei 22 ai vechii specializări, 10 (45,5 %) sunt de la asemenea Colegii şi Teoretice de oraş semi-rural. Dintr-un total de 50, nu avem nici unul venit de la liceul etalon al oraşului, şi doar patru veniţi de singurul liceu care înainte de ’89 avea clasă specială de Filologie – Istorie. Restul, evident de la Licee Teoretice şi Colegii de după 1990. Ce sunt aceaste licee? Greu de spus. Nu ştiu dacă mai există licee care – din raţiuni de marketing (bată-l vina!) – să nu se fi “rebrănduit” în Teoretice sau Colegii (dacă se poate şi Naţionale). Să ne înţelegem: ele sunt ca Universitatea noastră: cu aceleaşi dotări (plus inevitabilele “săli de calculatoare”) şi cu acelaşi personal (e greu de spus dacă noii veniţi îi depăşesc în calitate pe cei pensionaţi, cu excepţia faptului că unii au doctorate chiar la noi), au promovat peste noapte de la “Industrial Nr. X” la “Liceul Teoretic”. Evident, se fac mai multe ore de engleză şi de informatică (dar unde nu se fac?) şi, în rest, cam atât: aceleaşi materii ca peste tot. Raţiunea acestor Colegii sau Licee Teoretice nu e alta decât Universitatea noastră. Aici funcţionează o situaţie clasică de “integrare pe verticală” proprie lumii industriale: ceea ce produc aceste licee nu atât de bun încât să vizeze o mare universitate, dar e suficient pentru a menţine în parametrii acceptabili universitatea din municipiul reşedinţă de judeţ. În ciuda acestei stări de lucruri, colaborarea dintre Universitate şi liceele în cauză e mai curând simbolică. Şi e păcat, pentru că – deşi poate nu-şi dau seama – unii se sprijină pe ceilalţi.

Încă un lucru cu privire la aceşti studenţi: mai bine de jumătate din totalul lor sunt din mediul rural sau din oraşele din judeţ (sunt şi unii cu această provenienţă care au făcut liceul la Oradea). În mod fatal, profilul celor două specializări ale noastre este unul eminamente orientat către nişa job-urilor specifice marilor oraşe. Într-un fel sau altul, toţi studenţii noştri speră la “un job în domeniu” (deşi nu e prea clar care e domeniul), ceea ce înseamnă că facultatea rămâne în continuare – atât pentru ei, cât şi pentru familiile lor din mediul rural – un vehicol al integrării urbane.

La cursuri şi la seminarii

Bineînţeles, prima formă de urbanizare nu e şcoala pe care o dispensăm noi, ci libertatea investită în tentaţiile oraşului. Reflectarea ei cea mai directă o dă statistica prezenţei la cursuri şi seminarii. Din 50 de studenţi, media de frecvenţă a fost de 10 (aproximativ 20 %). Prezenţa mai mare a fost la primele ore, apoi descrescător, până la final. La cursuri oamenii sunt obişnuiţi să scrie după dictare (veche meteahnă a liceelor noastre); dacă nu li se dictează îşi pierd atenţia şi – foarte repede – ajung să se uite pe mobil. Unii au (cum altfel decât învăţată?) dexteritatea de-a desfăşura textul de pe ecranul mobilului cu o mână, în timp ce cu cealaltă scriu. “Studiul” e pentru ei ceva exclusiv pasiv: scriu după dictare, citesc “suporturi de curs” şi urmăresc “power-point”-uri. Din bibliografia cursului – mă refer la lucrările fundamentale – nu citesc nimic (deşi, conform normelor Ministerului, nu li se mai dau de citit cărţi, ci doar pagini din cărţi). Ca atare, la seminarii sunt la fel de pasivi ca la cursuri. Cu excepţia unui “mi se pare” şi  părerilor adiacente (e drept, foarte ferme, cu atât mai ferme cu cât argumentele sunt mai puţine), nu au nimic de spus. Veţi întreba: dar bine, puteţi să-i puneţi să citească, puteţi să-i ascultaţi şi să-i cădeţi! Nu, din păcate (sau din fericire) nu. Sigur, le pot da bibliografia, dar nu-i pot pune să citească. Între altele, din cauza faptului că – adesea – biblioteca nu are cartea la care trimit (totuşi, una absolut clasică), iar alteori o are într-un singur exemplar, care nu e accesibil decât la sala de lectură. În multe cazuri se găseşte în librărie, dar – sincer să fiu – şi eu mă codesc mult înainte de-a da o parte (semnificativă, vă asigur) a salariului meu pe ea. Cum i-aş putea pune pe studenţi să o cumpere? Apoi, dacă le dau să citească aşa ceva, consecinţa directă a faptului că nu înţeleg (voi vorbi puţin mai jos despre asta) este aceea că nu mai vin la seminarii. Îi puteţi cădea – mi se poate obiectiva. Iertaţi-mă, nu pot. Uitaţi-vă la cifre: am 22 de oameni la prima specializare şi minimul pentru anul de studiu e de 20. Bun, mai încolo nu contează, îi putem scădea. Dar cine mai vine la masterat? Căci normele au fost făcute cu 20 la masterat. Şi de unde cei 20? Şi apoi, ca dascăl, îi pot cădea pe toţi (sau pe cei mai mulţi), dar unde-i arunc? Şi ce fac cu cei care se trezesc spre anul III, aproape de licenţă? O să-mi spuneţi că sunt şi eu ca toţi ceilalţi şi-i promovez ca să ajungă la masterat şi să am şi eu norma plătită. Poate. Nu vreau să mă scuz. Dar mă gândesc – ca-n proverbul acela evreiesc cu cel care salvând un om, salvează lumea întreagă – şi la cei doi sau doar la cel pe care-l pot convinge să facă ceva cu capul lui. Şi să ştiţi că am avut şi din aceştia. Şi că în nopţile în care imaginea a ceea ce am ajuns mă face să mă sparii, gândul la aceşti oameni şi, uneori, un mesaj de la ei mă ajută să-mi înving amărăciunea. Aşadar, ce să fac? Le vorbesc celor care vin, cât mai pe înţelesul lor şi încerc să le arat că ceea ce studiem noi are legătură cu viaţa lor şi cu rostul lor în lume. De ani buni nu se mai pune problema de-a face un curs aşa cum s-ar cuveni, aşa cum e scris – negru pe alb – în “fişa disciplinei”. Tot ce pot spera e ca măcar ceva din ceea ce le spun să ajungă la ei. Din păcate ajunge foarte puţin, aşa cum vom vedea imediat. Pe vremuri mă puteam ajuta măcar de tablă: le scriam numele filosofilor, le făceam (cu cretă colorată) săgeţi care să indice legăturile dintre ei, desenam genealogia problemelor, etc. Acum nu mai pot nici atât. Tablele vechi, negre, de lemn, ni s-au înlocuit cu table noi şi albe din “materiale compozite” (nu întrebaţi cât au costat şi de la firma cui au fost cumpărate) pe care ar trebui să scriem, frumos, cu markere colorate. Numai că… Numai că fie s-a scris pe ele cu markere ce nu se şterg şi gata, tablele nu mai sunt bune, fie nu sunt markere (şi suntem îndemnaţi să ni le cumpărăm). Această trecere de la vechile la noile table e una din multele dovezi ale felului în care progresul produce înapoiere într-o societate săracă. Poate psihologii ne vor spune că e preferabil să avem în sala de curs o pată albă, decât una neagră (dar poate şi conturul dreptunghiular e de prisos). Sau poate c-a venit vremea să trecem la “tablele inteligente”? Dacă sunt bani europeni, e şi rost de licitaţii. Dar tare mă tem că, după ce ni le va monta, Universitatea nu va mai avea bani să plătească curentul. Şi, în loc să ni se ceară să cumpărăm markere, ni se va cere să punem mână de la mână şi să dăm o mână de ajutor Renel-ului. Nu uitaţi, într-o societate săracă progresul poate produce înapoiere. Profesorul Daniel Chirot a demonstrat acest lucru tocmai pe cazul României. Le-am spus şi despre el studenţilor mei, dar mă îndoiesc că vreunul dintre cei prezenţi îşi mai aduce aminte.

Lucrările

Pentru examen, i-am anunţat dinainte acest lucru, vor avea două subiecte: prezentarea unei cărţi la alegere, din cele care au o legătură cu tema cursului şi faptul de a răspunde la o întrebare, referitoare la un aspect contemporan al problemelor studiate, pe care le-o voi pune în momentul examenului. Aşadar, o probă liberă şi una semiliberă. Experienţa m-a învăţat că e cu desăvârşire inutil să merg pe probe impuse (la acest curs: Cetatea lui Platon, Constituţiile lui Aristotel, etc.) – pentru că pur şi simplu primesc foi albe. Nu e doar vina studenţilor că nu citesc, ci şi aceea a şcolii: la multe profile nu se face deloc filosofie (vai, filosofilor noştri, câţi aţi protestat când s-au scos aceste ore?!), iar la multe altele nu se mai face pentru că – într-a XII-a – accentul cade pe materiile de Bacalaureat. Nu se mai face nici în Facultate – căci (nu?) acum se poartă comprimarea orarului şi expandarea “cursurilor practice”. Ca să fiu onest, constat că nici istoria nu se mai face cum trebuie: mai întâi nu se face cea care trebuie – cu excepţia studenţilor de la istorie şi de la literatura română nu mi-e clar cui îi e utilă în facultate Istoria Românilor din care se dă Bacalaureatul. Poate că se face pentru a stimula iubirea de patrie, însă (din câte văd) se face atât de steril – o lungă înşiruire de nume şi cifre – încât cei care-au parcurs-o mai mult o urăsc. Iar patria – asta le spune toată lumea – cel mai bine se iubeşte de departe. Astfel că studenţii noştri sunt cam pe nicăieri în istoria universală: Grecia Antică nu le spune nimic mai mult decât Suedia modernă. Aşadar despre aceste lucruri (despre care vorbim totuşi – undeva între gimnaziu şi liceu, dar sub manualele interbelice de specialitate – la cursuri şi seminarii), despre aceste lucruri care nu au când şi cum să se sedimenteze în mintea lor, e preferabil să nu întrebăm la examen. Am dat subiecte largi, ca toată lumea să poată scrie ceva. Să mai adaug un lucru: au venit 27 din 50 (54 %) (pe cele două specializări: 54,5 % de la prima şi 53,5 % de la a doua – aşadar o repartiţie foarte echilibrată). Aşetptările raţionale (bazate pe experienţă) sunt: încă vreo 15 – 20 % până la vară (reexaminarile din această sesiune, cele din vară, plus “spaniolii” şi “italienii” care apar chiar înaintea înscrierii în anul II). Restul – cam 25 % – s-au cam lămurit după primele cursuri de ce e vorba şi şi-au dat seama că, de fapt, au alte interese. Unii din cei înscrişi (nu întrebaţi cum) nu ne-au călcat niciodată şi, foarte probabil, nici nu o vor face. Dar să vedem ce au scris cei care s-au prezentat.

La primul punct (prezentarea liberă a unei cărţi citite) avem: 19 studenţi (din 27 – aşadar 70 %) care au respectat cerinţa subiectului (o carte având legătură cu tema cursului), desigur, într-un mod foarte general: au ales cărţi – să le spunem – teoretico-eseistice. Restul de 8 au prezentat romane (să zicem că asta au citit). Nu mi-e clar dacă au înţeles exact cerinţa, (poate nu au fost prezenţi atunci când am precizat că nu doresc să se refere la romane) sau dacă – pur şi simplu – nu au încercat să folosească ceea ce au făcut (atât cât au făcut) ca o “cheie universală” la un examen ce nu le cerea debitarea unor lucruri învăţate pe de rost. Romanele sunt şi ele menţionate de mine la seminarii, însă cu titlul de lectură adiacentă. Însă aşa cum adesea se întâmplă în lumea noastră, oamenii iau secundarul ca principal, în vreme ce pe acesta din urmă îl ignoră cu desăvîrşire. Cărţile teoretice sunt: “Principele” lui Machiavelli (prezentat de 10 persoane), “Lumea Sophiei” a lui Jostein Gaarder (de 4), “Politica pentru filul meu” a lui Savater (de 3) şi “Istoria Românilor povestită celor tineri” a lui Neagu Djuvara, respectiv “Politica duplicităţii” a lui Gail Kligman de câte unul. Romanele: 4 au ales “Codul lui da Vinci” de Dan Brown, 2 “1984” al lui Orwell, şi câte unul. “Împăratul Muştelor” al lui Golding, respectiv “Micul Prinţ” al lui Saint-Exupéry. Acesta e tabloul general şi, la acest nivel, se impun câteva precizări.

Mai înainte de toate trebuie spus clar şi apăsat: studenţii anului I sunt incapabili să citească un text teoretic. Şcoala nu i-a pregătit de loc pentru acest efort: majoritatea nu au citit nimic altceva decât textele literare din manualele şcolare, nişte comentarii primite în clasă şi câteva din romanele obligatorii pentru Bacalaureat. La acestea se adaugă “pregătirea” (cea cu nume şi date) pentru Bacalaureatul de la Istorie. De asemenea trebuie spus răspicat: la fel cum la clasele profesionale (inclusiv cu profil economic) nu se mai face filosofia, la cele cu profil umanist – şi majoritatea clienţilor noştri de aici vin – nu se mai fac discipline ştiinţifice (biologie, fizică, chimie), sau se fac în regim redus. Pur şi simplu elevii nu mai au contact cu gândirea ştiinţifică: pentru ei ştiinţa se reduce la “exerciţii şi probleme” făcute în şcoala primară şi în gimnaziu. “Apărătorilor” “egalităţii de şanse” v-aţi gândit cumva la aceşti copii? N-aţi auzit povestea celor ce fac profilul umanist şi dau la Ştiinţe Economice, unde – de la bun început – sunt pocniţi cu o matematică pe care n-au făcut-o? Sau la studenţii mei, cărora programa (de-aţi şti cât o iubeşte ARACIS-ul!) le cere să citească teorii dense, când ei săracii nu ştiu cum se citeşte altceva decât literatura de manual? V-aţi gândit vreodată la ei? La faptul că ei nu pot – din raţiuni de principiu – face facultatea la fel ca şi copiii voştri? Sau faptul că mă lăsaţi pe mine să-mi fac salariul şi norma pe seama lor e o compensaţie menită a mă face să nu văd că aceşti copii cărora le vorbesc sunt crescuţi de stat ca  să nu fie egali cu copiii voştri? Nimeni nu-şi pune această problemă; nouă “comisiile” ne cer să fim “la nivel Cambridge”. Hai să luăm un tratat editat Cambridge (University Press – nu alte edituri locale) şi să le citim studenţilor din el! Nu celor câţiva studenţi (“fiul lui…”, “nepoata lui…” şi încă alţi câţiva ce vor pleca la doctarat la Cambridge) din universităţile “de top” de la noi, ci celor mulţi, celor pe care voi îi încurajaţi să facă facultatea în România; lor, celor produşi de Liceele Teoretice de la Aleşd, de la Marghita sau de la Ştei. Cu cine sunt ei egali? Sau sunt egali doar între ei? Nu-i poţi cere unui om un lucru pentru care nu s-a pregătit: unui boşiman nu-i poţi cere să conducă o navetă spaţială, şi nici unui cosmonuat NASA să vâneze în savană. Pot eu să-i cer unui om care nu a citit în viaţa lui un text teoretic, care nu a mai apucat să facă logică (la ce bun? A fost evacuată din programă.), care nu are noţiuni elementare de gândire critică şi nu ştie alt argument decât faptul că se supără, pot eu să-i cer să citească în anul I Aristotel? Spuneţi-mi luminaţi pedagogi ai naţiei, voi, cei care câştigaţi fiecare cât toţi părinţii studenţilor mei, care vă preumblaţi pe la “simpozioane” pe toate meridianele lumii şi care aţi depăşit deconstructivismul, pot eu să-i cer acest lucru? Sau nu mai are rost să i-l cer? N-ar fi preferabil – după noile pedagogii “incluzive” – să cântăm, să batem din palme şi să ne jucăm cu cubuleţele la cursuri, iar examenul să-l dăm pe pista de alergări sau la ştrand? Marea voastră ştiinţă, la a cărei bunăstare contribuie toţi pălmaşii educaţiei, ar trebui să lumineze şi tenebrele în care trăim noi!

Uitându-mă peste titlurile prezentărilor, primul lucru pe care mi-l spun este: bine că au citit şi ce au citit. Experienţa m-a învăţat că la întrebarea: ce ai citit în acest semestru?, omul numeşte o carte; când începem să discutăm despre ea, se vede că “abia a scos-o de la bibliotecă” şi nu a citit din ea decât câteva pagini. Nici acum nu suntem departe, dar, mai întâi, să lămurim un lucru: de unde această preferinţă pentru Machiavelli? Lucru straniu – nu ştiu să-l fi observat cineva – Machiavelli e gânditorul care beneficiază de cele mai mule monografii în limba română (la un moment dat am numărat şase al autohtonilor plus două ale străinilor) repartizate destul de omogen în interbelic, comunism şi ultimele decenii. N-am reuşit să-mi explic niciodată ce anume din gândirea subtilă a florentinului convine atât de bine sufletului nostru naţional. Iată că acum e preferata studenţilor mei. În primul moment m-am gândit că e o carte destul de mică, citibilă rapid, ce se găseşte în multe ediţii şi formate electronice. Apoi e o carte pe care luciditatea ei cinică o face mereu actuală. S-a dovedit că nu neapărat acestea au fost raţionamentele studenţilor. Înainte de-a le vedea să spunem câteva cuvinte despre forma lucrărilor.

Forma

Examenul fiind scris, cu oamenii de faţă, lucrările sunt scrise de mână. Cei mai mulţi studenţi au un scris urât (“de medic”, cum se spunea pe vremuri), care – în unele cazuri – abia poate fi descifrat. Se vede că nu mai există în programa primară ceva care să se numească caligrafie. Şi, de asemenea, că scăpaţi de primară, copiii nu prea mai scriu. Fraţii pedagogi ne vor explica în curând că pe alte meleaguri nici nu se mai practică scrisul de mână. Dar nu doar scrisul e problema, ci şi ortografia şi gramatica: nu e clar cum se scrie dublul “i” al pluralului şi nici imperativul lui “a fi”. “Îmi” e scris (de mai mulţi) “î-mi”, iar posesivul nu e neapărat în acord cu subiectul. Se folosesc din plin ruralismele: “o fost”, în loc de “a fost”, “îs” în loc de “sunt”, etc. Se întâmplă ca, ascultându-i cum vorbesc în pauze, să fiu uimit de micul impact al urbanizării (totuşi, foarte superficială) asupra limbajului lor: nu doar că vorbesc cu accentul rural, ci se exprimă folosind idiomul local al satului sau al familiei. Şi nu doar între ei, ci şi când răspund. E limpe că şcoala şi-a piedut prestigiul, că din gramatica stufoasă a gimnaziului n-au rămas mai cu nimic şi că nimeni nu i-a învăţat că limba se cultivă prin literatură. Şi mai rău e cu numele străine, care nu mai au nici un context: cineva scrie – “Toma D. Aquino”. Umberto Eco ar zâmbi. Uneori ne vine şi nouă a surâde când e evident că omul foloseşte un cuvânt pe care nu-l înţelege: de pildă – “prejudiciul de bază e reprezentat de…” . E evident, din context, că voia să spună: “principiul de bază e reprezentat de…”.

În ceea ce priveşte prezentările: cei mai mulţi sunt capabili să povestească, dar nu pot abstrage un sens al povestirii. Altfel spus, sunt capabili să construiască o prezentare de genul: “X a ieşit în oraş, s-a întâlnit cu Y, au mers împreună până la un anumit punct şi au povestit despre Z”, dar nu au o idee clară despre ce s-a întâmplat în acest răstimp cu X şi Y, care a fost miza drumului lor şi care era tema dialogului lor. De asemenea, studenţii au (bănuiesc din vremea comentariilor) un bun antrenament al discursului “despre” şi al biografismului: când a apărut o carte, cine e autorul, când s-a născut, cu cine a fost căsătorit, cât e de importantă cartea, etc. – lucruri vagi şi generale care nu spun nimic la obiect. În schimb sunt incapabili sa-i prezinte structura de idei. Evident, acest lucru se datoreşte lipsei de deprindere a lecturii aplicate, a fişelor, a notelor de lectură şi a muncii susţinute cu textul. Aproape toţi renunţă la textele pe care nu le pot înţelege de la prima lectură. Înţelegerea nu e pentru ei o parcurgere în etape a arhitecturii textului, ci ceva empatic care se întâmplă (rar) sau nu se întâmplă (cel mai adesea). Neputând să structureze, e limpede că nu pot nici sesiza esenţialul (acesta le era livrat, gata “dezghiocat”, de către comentarii). Ca atare, alunecă – “surfează” – la suprafaţa textului prezentând impresii (nimeni nu le-a spus că “părerea mea” vine abia la finele unui rezumat clar), enumerând generalităţi sau, pur şi simplu, povestind aşa cum povestesc un episod al unei telenovele. Totul ţine de story, nimic de vreo semnificaţie. Lectura – atâta câtă e ea – e absolut descentrată. Prieteni postmodernişti, aceştia sunt adevăraţii postmoderni ai lumii de mâine. Adevărul lor e în emoticoni şi-n like-uri; nu au nevoie de literatura voastră; nu o vor citi niciând. Chiar şi un film îi oboseşte. Ei vor feeling, happy feeling care se dispensează de orice cuvinte. Unde sunt teologii care să ne spună cum se-ntrupează (la propriu, în trupuri lucrate la sală) apofatismul cel mai deplin? Să nu uităm: oamenii aceştia au părăsit lumea rurală (care nici ea nu mai e ce-a fost) – cu poveştile şi cutumele ei, dar n-au ajuns (şi cei mai mulţi nu vor ajunge nicicând) în lumea urbană creată de cultura iluministă. Imaginarul lor, referinţele lor, întreg universul lor mental e modelat de filmele de duzină, de telenovele, de sitcomuri, de concursuri TV, de muzica cea mai comercială (manele sau altele), de clipurile şi de citatele cu iz motivaţional de pe Facebook. La toate acestea se va adăuga ceva credinţă soft (pendulând amplu între cântecele cu “Isus te iubeşte”, minunile Părintelui Arsenie Boca şi “Spiritul Crăciunului”, la pachet cu “Luna Cadourilor”) şi o doză sănătoasă de conspiraţionism (cu daci, masoni, americani, ruşi, Ceauşescu, invazia arabă şi cine şi ce mai vrea, toate amestecate în doze variabile în sosul clientului). Din punct de vedere spiritual e suficient (cu atât mai mult cu cât nimeni – şcoala în primul rând – nu le-a spus c-ar mai exista şi altceva); problema lor e una materială: case, maşini, haine, călătorii. În acestea îşi vor investi viaţa. Ce sunt ei? Lumpen-proletarii turbo-capitalismului? Ultimii oameni ai istoriei sfârşite? Sau, pur şi simplu, oamenii zilei de mâine. Viitorul – dar, în mod cert, nu “viitorul nostru”.

Problema morală

Din 10 lucrări despre Machiavelli, 4 sunt “inspirate” de internet. La fel toate cele 4 despre “Lumea Sophiei”, 2 din cele despre “Codul lui Da Vinci” şi una din “Politica pentru fiul meu”. În total, din 27 de lucrări, 11 (aproape 41 %, cu următoarea distribuţie: 8 din 12 – 66, 6 % la vechea specializare şi 6 din 15 – 40 % la cea nouă) s-au folosit de internet – în particular de site-ul referat(e).ro – pentru a-şi pregăti examenul. Cum mi-am dat seama? Simplu: sunt – mai ales la începutul textelor – fraze care se repetă aproape identic. Le-am căutat pe internet şi am fost trimis la site-ul cu pricina. Se poate să fi copiat şi în examen (nu le-am luat telefoanele şi nici nu ştiu ce şi cât pot face cu ele), dar bănuiala mea este aceea că cei mai mulţi au apelat la rezumatul on-line pur şi simplu ca un succedaneu al cărţii pe care n-au citit-o. Cred că practica este suficient de răspândită şi relativ benignă, dat fiind că profesorii nu se obosesc să caute pe internet sursele lucrărilor (şi – da, din păcate da – se obosesc tot mai puţin să le citească lucrările). Se poate ca şi unii din ceilalţi (cel puţin în cazul a doi am bănuieli, dar nu am găsit textul corespunzător – poate fi prefaţa unei ediţii a cărţii) să se fi “inspirat” din surse secunde. Per total, doar 16 din 50 (32 %) – cu rezerva anterioară – au citit o carte (fie ea şi roman) pentru acest examen. Ne referim, prin urmare, la o treime din numărul studenţilor. Dintre aceştia doar doi (unul cu privire la Machiavelli, celălalt cu privire la romanul lui Dan Brown) au sesizat despre ce anume e vorba în cărţile parcurse. Doi din 50 – 4 % – acesta e randamentul exact (la această materie) al celor două specializări. Alţi 28 % au scris o poveste fără nici o morală (ca dovadă că deşi probabil au citit /poate nu cartea în întregime/, nu au înţeles clar despre ce vorba), 22 % cel mai probabil nu au citit cartea, ci doar rezumatul de pe internet, iar restul de 46 % nu au venit nici de bine, nici de rău la examen şi putem considera că nu au citit pentru el. Ca atare, 68 % dintre studenţi nu au citit o singură carte pentru acest examen – în termeni mai clari, rata de eşec (din perspectiva acestui examen) este de peste două treimi din numărul total al studenţilor. Rata de reuşită e – cu generozitate – de 10 %. Într-o şcoală adevărată n-ar trece mai mulţi de-atâţia: 5 din 50.

Acum trebuie lămurite nişte probleme: mai înainte de toate, în ceea ce-i priveşte pe studenţi – faptul de-a copia, sau de-a nu citi şi de-a o lua “pe surtătură” nu le pune nici o problemă morală? Răspunsul e simplu: nu. E o simplă tehnică de supravieţuire şi o modalitate de-a se “descurca” menajându-şi comoditatea. Dacă merge, merge, dacă nu, asta e: mai încercăm. Dacă i-o spui în faţă, omul surâde leonardesc (că tot e vorba de da Vinci), îţi spune în gând ce are de spus şi data viitoare vine exact la fel, ştiind că oricum va fi trecut. Se poate observa din distribuţia pe specializări a celor care s-au “inspirat” că cei mai mulţi sunt de la cea veche, cu majoritatea studenţilor din mediul rural sau din micile oraşe. Asta vrea să spună că acolo presiunea notei – şi, implicit, “descurcarea” pentru a o obţine – e, în continuare, cea mai mare. Ne putem gândi la un învăţământ cvasi-formal în care elevii copiază pe rupte, abia înţeleg ce se predă, dar notele mari curg generos şi profesorii şi liceele îşi binemerită calificativele şi punctajele. Faptul că aceste lucruri sunt generalizate (se practică din clasele mici şi au ajuns elemente de folclor) face ca ele să nu mai pună nici o problemă morală, indiferent de convingerile morale sau religioase ale studenţilor (la acest ultim capitol avem un larg spectru confesional). A copia, a te “descurca” (de la grădiniţă până la licenţă, uneori până la doctorat), ţin pur şi simplu de regimul lui “aşa se face”. Nimeni nu are insomnii din cauza aceasta, toată lumea “înţelege”; maşinăria educaţiei trebuie să meargă şi, finalmente, merge. Aşa cum merge. Ceea ce vreau să spun este faptul că acest tip de furt (intelectual) nu cade sub incidenţa nici unei morale – laice sau religioase –, ci trece ca un lucru firesc ce pune în joc “deşteptăciunea” omului şi îi confirmă “norocul”. Aceasta e raţiunea pentru care plagiatul d-lui Ponta, cel al d-nului Mang, impostura d-nei Dumitrescu au fost privite în general cu indiferenţă (ba chiar cu o anumită doză de compătimire): în definitiv ce au (“’telectualii”) cu ei? Oamenii s-au “descurcat” “aşa cum se face” la noi. Singurul lucru care-i face antipatici e funcţia, cu privilegiile ei, nu faptul că au ajuns acolo printr-o impostură. În definitiv, ce înseamnă impostura într-o lume în care fiecare “se descurcă cum poate”?

Prolema imposturii nu se pune doar vis-à-vis de studenţi, ci şi faţă de profesori. Cum trebuie să procedeze un profesor care descoperă asemenea fapte? Veţi spune: să-i cadă. Da, pot să o fac, dar – vorbesc din experienţă – la reexaminare se vor prezenta exact la fel. Îi cad încă o dată şi ajung să plătească. Dacă ajung aici, mulţi nu mai vin, nici de bine, nici de rău (oricum, aproximativ o treime din ei dispar pe parcursul anilor de studiu). Anul ajunge pe copcă, mai termină câţiva; pas de mai fă masterat – ăştia cu trei ani nu fac nimic, noi ajungem fără normă… Care ar fi câştigul? Dar nu se ajunge aici: “de la toate nivelele” vine o presiune – cât de poate de directă – pentru a-i trece: Facultatea mai întâi, Universitatea mai apoi (şi la urmă Ministerul) au de făcut nişte raportări. Acolo trebuie să iasă cifrele. Ce mă costă pe mine să-i dau un 5 unuia care a copiat (sau unuia care nu e în stare să spună nimic; sau unuia pe care nu l-am văzut nici în ziua examenului)? Dându-i lui un 5 îmi fac norma şi-mi iau salariul. Ce e rău în asta? Dacă l-aş cădea repetat, omul s-ar lăsa de şcoală şi ar ajunge … (nu e prea clar ce) sau s-ar duce pe la “Spiru Haret” (unde nu se practică asemenea scrupule şi – se zice, n-am verificat – totul se rezolvă discret, contra cost), noi n-am mai avea studenţi, am închide buticul, personal aş ajunge şomer, oraşul ar rămâne fără Universitate (şi ce e un oraş fără Universitate?) – într-un cuvânt toată lumea ar avea de pierdut. “Înalţii funcţionari” “în delegaţie” nu ne dau nici un sfat, se uită încruntat şi ne spun apăsat: “e problema voastră; decurcaţi-vă!” Şi ne descurcăm, “aşa cum se descurcă lumea” pe la noi. Ca dovadă că toţi studenţii la care m-am referit, care-au citit sau nu, vor trece – acum sau în sesiunea următoare. Când pui nota, ai în minte o scuză foarte cinică: “lasă-i dom’le ‘n pace! Ce, după ce termină, tu le dai să mănânce? Au părinţi, se pretind deştepţi – să se descurce pe piaţă! Piaţa decide!”

Final trist

Ce se întâmplă cu ei? Practic, pentru cei mai mulţi, şcoala s-a oprit la începutul liceului. Cunoştinţele lor – cele care mai sunt şi nu au fost uitate sau înlocuite de “cultura media” – sunt cele ale unor copii de 13 – 14 ani. Facultatea în ansamblu e o butaforie; pe cei mai mulţi dintre ei îi lăsăm exact aşa cum au venit, după ce-i folosim în statisticile Universităţii. Apoi îi taxăm la Masterat, unde nu se mai cere nici măcar cât la Licenţă. Per total, termină la 23 – 24 de ani cu cunoştinţele unui copil cu 10 ani mai mic şi cu ceva “experienţă a vieţii” (în mod particular din aceasta: “cum să te descurci”) şi, în această stare, sunt livraţi “pieţei”. Ce face piaţa cu nişte oameni de 24 de ani cu cunoştinţele unor copii de 14? “Lucrători comerciali” (adică cei care pun borcanele pe rafturi în marile magazine pentru ca d-voastră să le găsiţi acolo), “agenţi comerciali” (altfel spus comis-voiajori care bat pe la uşi şi sună la telefoane ca să vândă ceva), “lucrători în industria hotelieră” (în speţă portari – adesea de noapte – sau servitori în restaurante ori pizzerii), vânzători de tot soiul, etc. Şi, bineînţeles, emigranţi dispuşi să facă – acolo unde ajung – orice muncă. În doi – trei ani de asemenea activităţi uită până şi c-au făcut facultatea (aţi observat cum s-au împuţinat întâlnirile aniversare? Cine să se întâlnească dacă, cu frecvenţa pe care-au avut-o, n-au apucat nici să se cunoască?). Suferă cineva din cauza aceasta? Să nu credeţi că noi, universitarii. Nu, noi facem “proiecte”, “cercetare” şi, mai ales, multe statistici. Atât de multe încât abia mai avem timp să dăm pe la ore. Şi dacă studenţii nu mai vin… Nu-i nimic, le trimitem un power-point de 5 – 10 slide-uri (cred că nimeni nu-şi mai poate imagina cursurile de 500 – 700 de pagini de pe vremea părinţilor noştri) şi le cerem să ne trimită, pe mail, un “proiect”. Nota o află în anul III, important e să ştie că au trecut.

Acum să tragem linie şi să vedem ce rămâne: ceea ce am “evaluat” eu cu această ocazie sunt cunoştinţele şi deprinderile de a învăţa cu care studenţii anului I au venit în universitate. Am dat un examen uşor unor studenţi care s-au prezentat în proporţie de aproximativ jumătate din câţi sunt înscrişi. Dintre aceştia cam un sfert au răspuns în afara subiectului şi mai bine de o treime n-au citit, ci s-au “informat” de pe net. Din cei care au răspuns onest 2 (adică 4 %) au înţeles despre ce era vorba în cartea pe care au citit-o. Fie-mi îngăduit să emit următoarea conjectură: 4 % din numărul lor (dar nu neapărat cei care mi-au răspuns mie corect) se vor realiza indiferent care ar fi condiţiile cărora va trebui să le facă faţă. Ca atare, la acest nivel, şcoala nu prea face multe. Şi ceilalţi?

Ei bine, nici aceştia nu sunt pierduţi. Vă mai amintiţi: lucrarea avea două subiecte – cel de-al doilea era o întrebare menită a contextualiza teoria facută la curs. Ea suna astfel: cum ne putem da seama dacă un stat e democratic sau nu? Surprinzător, dar toţi au răspuns corect (deşi nu au dat aceleaşi răspunsuri, dovadă că nu au copiat unii de la alţii sau din surse “clasice”): pluripartitism, alegeri libere, drepturi civice, libertatea exprimării, piaţă liberă (opusă economiei planificate), împărţirea puterilor în stat, etc. O singură condiţie – esenţială după mine – lipseşte cu desăvârşire: o educaţie de calitate, în stare să facă oameni adevăraţi şi buni profesionişti. Ne-am îndepărtat de ea atât de mult, încât am şi uitat-o. Dar poate că fără ea toate celelalte rămân simple dorinţe.

P.S. Mai înainte de toate mi se poate obiecta: bine, bine, toată lumea ştie ce şi cum e cu “Sorbonica” de pe malul Peţei. Nu putem generaliza situaţia – mai curând anecdotică – a Oradiei la ansamblul învăţământului universitar românesc, mai ales la cel din “centrele cu tradiţie”. Iertaţi-mă vă rog, am avut de-a face şi cu acesta şi tocmai această experienţă mă face să cred că, de astă dată, putem generaliza. Sigur, în marile universităţi funcţionează logica cifrelor mari (dar proporţiile rămân constante): când ai 500 de studenţi, vei avea 20 interesaţi. Să nu uităm că în vreme ce noi livrăm pieţei 48 “de Oradea”, în marile centre se aruncă pe piaţă 480 “de echivalent Oradea”. Onest vorbind, mie unuia aceasta mi se pare a fi singura diferenţă.

P.S.2 Trebuie să spun şi acest lucru: textul de faţă nu a fost redactat decât dintr-o nevoie lăuntrică. Nu e sponsorizat de nici un proiect, de nici un grant, de nici o finanţare publică sau privată, nu presupune nici un colectiv şi, ca atare, nu exprimă nimic altceva decât nedumeririle şi puţinele lucruri înţelese de către mine personal. “Metodologia” pe care am folosit-o e în întregime empirică, iar concluziile se bazează atât pe cifrele menţionate, cât şi pe coroborarea unor observaţii desfăşurate în timp. Ca atare limita acestui text este limita observaţiilor pe care le fac în cuprinsul lui.


[1] Aşa cum se vede, am dat procentele cu o singură zecimală, ceea ce a impus rotunjirea ei.

Distribuie acest articol

110 COMENTARII

  1. Profesorii pot schimba lucrurile, dar este adevarat ar trebui sa investeasca mult, mult, mult mai mult timp in discutii, in motivarea studentilor, in intalniri informale decat timpul teoretic acordat prin curricula.

    Mai este o arma in mana profesorului – nota de la examen/lucrari. Cu ea se pot schimba multe lucruri

    Si mai exista abordarea mentionata de un comentator – lucrati numai cu 2-4% dintre studentii Dvs.

    Alegeti ce va place si veti avea impactul pe il doriti – solutii si abordari exista.
    Mai exista o arma – implicarea liceelor in problemele Dvs. Iarasi timpul curge

    • Va multumesc pentru observatie. Dar am mai multe rezerve asupra ei:
      1. Exact aceasta e pozitia Ministerului: nu avem „resurse”, intensificati „munca de lamurire” cu studentii! In definitiv e problema voastra, e salariul vostru la mijloc. Ce daca la Cambridge au toate cartile si folosesc intr-o zi substantele pe care un chimist roman le foloseste intr-un an? La noi pot avea daruire! Si acolo unde e daruire si iubire de munca, nu exista nici un obstacol! Ca atare, cu cat Ministerul taie mai mult, cu atat se cuvine ca profesorii sa lucreze mai bine! Ce idee geniala; pacat ca n-au descoperit-o si americanii sau nemtii! Iertati-ma, va rog, dar d-voastra, daca v-as da doar jumatate din salariu, ati lucra la fel de mult ca si acum? Si daca v-as da doar un sfert?
      2. Eu sunt unde sunt ca sa lucrez cu toti. Nu pot sa lucrez doar cu 2 – 4 %. Ma uit in ochii lor si vad acea enorma tristete a unor oameni pe care societatea (adica noi: eu si d-voastra) ii arunca in subuman. La ce bun sa faca scoala? Si daca nu fac scoala, ce altceva sa faca? Sa se duca in straianataturi sau unde-i duce mintea. Iertati-ma, nu ei sunt de vina pentru ca noi – adultii – am facut lumea in care ii obligam sa traiasca. Datoria mea de dascal este sa ma ocup de toti cei care-mi sunt incredintati. Nu toti pot face performanta; nu toti au vocatia lucrului de care s-au apucat, dar eu unul le sunt dator tuturor.

      Mihai Maci

  2. O întrebare: la urma urmei, de ce ar învăţa studenţii?

    Şi nu cer motivaţii etice sau estetice, dorinţă de cunoaştere, încleştarea neuronilor.

    Vorbesc de motivaţia strict pecuniară: ce le asigură o diplomă de la dumneavoastră? Un salariu mai bun ca o diplomă de la Spiru? Cel cu zece va fi mai bine plătit mai mult decât cel cu cinci pe linie şi două repetenţii?

    Vă spun eu că nu – vor avea salarii în funcţie de pe cine ştiu şi de cum se descurcă. Diploma e o formalitate acolo.
    Şi primul pas în „descurcare” e să treci prin facultate cu minim de efort.

    „studenţii/elevii sunt aşa şi pe dincolo, nişte putori obraznice, nişte loaze absolute” – cam asta zic mulţi profi

    Studenţii ar fi fericiţi să înveţe într-o facultate care să le asigure o instrucţie „pe bune”. Şi prin „pe bune” nu mă refer la cantitatea de efort, la seriozitatea examinării, etc.

    Ci la valoarea diplomei pe piaţa muncii.

    Fac parte dintr-o generaţie care a învăţat mult şi inutil.
    Când ne întâlnim cei din liceul „bun” sau din facultatea la care a fost mare concurenţă nu facem decât să ne plângem şi să ne minunăm de abisul propriei tâmpenii vizavi de orientarea profesională.

    • Va multumesc pentru randurile scrise. Da, din pacate aveti dreptate: la noi si performanta e inchisa in cutiute ermatice si nu are nici un fel de iradiere sociala. Asa se face ca elevi sau studenti buni (realmente buni) sunt rebutati de o „piata a muncii” (si, mai ales, de o „ierarhie sociala”) care functioneaza in vortutea cu totului altor criterii decat cele ale perormantei. E greu, in aceste conditii, sa-i motivezi pe cei ce-si incep studiile si sa-i convingi ca – „contre tout espoir” – munca temeinica merita a fi facuta.

      Mihai Maci

  3. Felicitarile va apartin domnule Mihai Maci!
    Mesajul anterior nu s/a dus unde am intentionat: viciu tehnic.

    numai bine

  4. 7263 de cuvinte folosite, desi totul se putea rezuma la 3-4 idei principale:

    – „Facultatea” a devenit o „economie” in sine. Una socialista din pacate, nu de piata. Daca era de piata, ghidata de performanta, ar fi disparut sute de „facultati”. Inclusiv din „marele centru universitar” Oradea. Asa avem invatamint de masa, unde tot semianalfabetul are minim master iar pitzi de la televizor sint toate absolvente de SNPSA, CNA si musai absolvente de drept sau jurnalistica.

    – E greu sa ai invatamant universitar cu ce „material” livreaza liceele, pardon, colegiile nationale. Cred ca profesorii sint fericiti cand au 1-2 in grupa care mai misca si cu care pot „schimba idei” pe durata cursului.

    – E absurd si utopic chiar, sa crezi ca poti avea un invatamant functional in haosului general din tara (politic si administrativ). Reforme peste reforme, care se anuleaza intre ele, comisii facut si desfacute pentru a impiedica declararea primului ministru drept plagiator, manuale ciudate dea dreptul dar editate de cine trebuie, etc.

    – La fel de absurd si utopic este sa te astepti la calitate in invatamintul universitar in conditiile in care majoritatea referatelor si lucrarilor de diploma sint facute la comanda sau copiate de pe internet. Un „honor system” ca cel de la universitatile americane ar fi un bun inceput…desi ma tem ca e cel mult un ideal indepartat.

    Ca incheiere: frumos cum faceti misto de „elevii de la Stei”, in conditiile in care decanul de la Facultatea de Stiinte Economice din Oradea e o „fosta eleva de la Stei”.

  5. Sunt studenta. Anul 1 la master. Psihologie. Si poate cel mai important aspect: sunt scarbita de tot ce inseamna sistem romanesc de invatamant!

    Mi-am dorit inca din gimnaziu sa fac psihologie. Ma vedeam in sala de curs ascultand cu gura cascata tot ce se spune. Mi-a trecut repede….cam dupa 2 saptamani de facultate. Dupa 4 ani sunt scarbita si dezamagita.

    Nu am invatat nimic desi am fost mereu integralista si bursiera. Daca cineva mi-ar oferi acum un post de psiholog as refuza pentru ca nu stiu sa fac nimic. Sau ma rog, nimic legat de psihologie. Stiu in schimb statistica! O gramada!
    Privind in urma constat ca eu nu am facut decat sa tocesc….sute de pagini pe care evident le-am uitat. Nimic practic, nimic util. Pana si la disciplina ”practica de specialitate” am avut de …invatat teorie. Imi aduc aminte ca am avut un profesor la care trebuiau invatate si experimentele din carte(cartea lui, bineinteles). Cu ce ma ajuta asta??? Suntem in secolul in care informatia e la un click distanta. Ar trebui sa invatam notiuni de baza si apoi sa invatam sa le aplicam. Ar trebui sa invatam sa selectam si sa analizam informatia, nu sa o luat de-a gata. Dar cine naiba ne invata asta??? Nimeni, pentru ca toti sunt ocupati sa ne invete teorii lipsite de aplicabilitate. Am crezut ca macar la masterat lucrurile vor sta altfel. Nevoie! Din 8 cursuri 6 le-am facut in ciclul de licenta, unul singur e nou si unul e legat de cercetare. Sistemul de evaluare ramane aproape in totalitate acelasi: 2 subiecte de sinteza (cam 200-300de pagini de toceala). Notele sunt mici pentru ca nimeni nu poate invata atatea pagini(si degeaba inveti ce e in teorie schizofrenia, daca tu nu ai auzit de un caz concret, nu ai vazut un filmulet, nu l-ai vazut in realitate- e degeaba!), nimeni nu stie nimic si fereasca Dumnezeu sa intalnesti vreodata un depresiv ca habar nu o sa ai ce e cu el.
    Daca aveti impresia la seminarul reprezinta altceva va inselati. Am asistat la zeci de intalniri de seminar in care sarcina studentilor era sa prezinte o anumita tema. Cerintele erau minime: o prezentare orala de cateva minute, un suport vizual(PPT/filmulet), eventual o discutie la final. Ce se intampla de fapt? Apareau in fata anumite personaje care inainte de curs au dat un search pe google cu tema ce o aveau de pregatit, au listat prima pagina de rezultate si o citeau pentru prima data in fata clasei. Profesorul era multumit ca a mai bifat un seminar, studentul isi lua nota de peste 7 si totul era bine. Cu exceptia faptului ca totul reprezenta doar timp pierdut. Nici macar nu observa greseli de genul ”am decat”.

    Iar acest lucru nu se intampla doar in facultati. Inca din scoala generala suntem dresati sa devenim prosti! Nimeni nu te invata cum sa inveti (in 16 ani de scoala am intalnit un singur profesor care ne punea sa ne facem schite/fise de lecturi pentru romanele ce le citeam) si majoritatea profesorilor se rezuma la materia din manual si atat ( Imi amintesc de o profesoara de franceza care nu a deschis niciodata in 2 ani manualul, dar toata franceza pe care o stiu in acei 2 ani am invatat-o! ).

    Pe langa nevoia profesorilor de a ne testa frecvent capacitatea de memorare (si nu pe aia de gandire, analiza, etc) apare si nevoia de a umple programul cu discipline paralele cu specializarea(din considerente pur obiective- profesorii au nevoie de inca 1 curs pentru a-si completa norma! ). L-am intrebat pe un profesor la ce o sa ma ajute pe mine ca viitor psiholog clinician materia lui. Mi-a zis senin ca la nimic si ca sansele ca eu sa fac vreodata metaanalize sunt aproape de 0. Am simtit nevoia sa ii spun ca e idiot, dar m-am abtinut (P.S.-Disciplina respectiva valoreaza 8 credite-singura disciplina din 5 ani de studiu cu mai mult de 6 credite!)

    Si poate ca as fi trecut cu vederea pana si asta, in fond am invatat ca toceala e sfanta inca de la gradinita (unde inveti pe de rost poezii pe care clar nu le intelegi), dar problema grava abia acum urmeaza. Ce te faci ca student cand vezi ca cei care apar in fata ta in calitate de profesori sunt niste nesimtiti paraleli cu tot ce inseamna disciplina predata? Ce respect poti sa ai pentru un profesor care nu si-a tinut un curs pentru ca nu ii mergea videoproiectorul si nu stia sa ne explice cursul fara prezentare? Cam cat de lipsit de bun simt trebuie sa fii sa observi ca la cursul tau studentii vin pentru prezenta (ca e obligatorie!) si ca mai bine de jumatete din ei dorm (dorm efectiv cu capul pe banca!) si tu sa nu iti dai demisia in secunda urmatoare??? Mi-ar fi fost rusine sa fiu profesoara si sa vad ca la cursul meu se doarme in mod constant! E drept, am vazut si alta versiune: profesorul era revoltat de lipsa de interes a studentilor, dar 1 an de zile nu a incercat sa schimbe nimic in modul lui de predare(unul plictisor si monoton)

    Cum sa ai chef de invatat cand profesorul trece pe foaia cu subiecte pagina in care se gaseste raspunsul si apoi iese din sala 20 de minute? Sau cand vezi ca unii sunt scosi din examen pentru ca s-au foit in banca si langa profesor stau 2 studenti cu telefoanele pe banca si copiaza si NIMENI nu le spune nimic?
    Sau cum sa fii mandru ca ai terminat o facultate cand in acelasi timp cu tine au terminat alte cateva zice ce nu au habar sa isi scrie pagina de bibliografie(asta presupune bineinteles ca bibliografia sa nu fie reprezentata de site-ul wikipedia.) Mie una imi vine sa imi ard diploma, nu mai are valorea pentru mine!

    Exista o lipsa totala de interes din partea tuturor. A studentilor( unii scarbiti, altii dornici de o diploma si atat), a profesorilor care acuza lipsa unui venit decent si in final a societatii pentru ca permite astfel de lucruri si nu se revolta. Ce ar fi de facut? O reforma, dar una reala, una care sa schimbe intreg sistemul, cu tot ce inseamna el! Dar pentru asta e nevoie de o reforma a mentalitatii…:(

  6. „moșitor, producător de posibilitatea producerii de lume în celălalt”, Ionoarecare. De la Noica nu am mai citit ceva atat de frumos despre identitatea unui profesor.Mi se pare ca rezuma excelent nevoia elevilor/studentilor. Au nevoie de ceva/cineva care sa-i provoace, traiesc prea usor, prea facil la granita dintre maine si azi.
    Dl Maci nu si-a propus sa fie un luptator social, ci doar un om care gandeste. Nu vad nimic rau in asta.Cred a „dorit sa greseasca pana la capat”, daca tot il acuzam de complicitate. Apoi, cred ca am trecut multi pe aici: A. Gide, „îmi place să gândesc liber şi începe să-mi fie frică din clipa în care trag vreun folos din opinia pe care o profesez”.
    Ce ma intriga de mult, il citesc constant pe autorul de fata, este ca nicioadata articolele domniei sale nu au starnit o dezbatere publica, o reactie de la Minister, o stire de seara, o nota intr-o carte a pedagogilor. Dar nu-i asa, conform unei urari aniversare interbelice, „cei multi inainte”.

  7. Felicitari domnule Mihai Maci pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume!

    Spuneti ca:

    „Mai inainte de toate trebuie spus clar si apasat: studentii anului I sunt incapabili sa citeasca un text teoretic. Scoala nu i-a pregatit de loc pentru acest efort.
    Pur si simplu elevii nu mai au contact cu gandirea stiintifica: pentru ei stiinta se reduce la «exercitii si probleme» facute in scoala primara si in gimnaziu.
    Nu-i poti cere unui om un lucru pentru care nu s-a pregatit: unui bosiman nu-i poti cere sa conduca o naveta spatiala, si nici unui cosmonuat NASA sa vaneze in savana”.
    A copia, a te «descurca» (de la gradinita pana la licenta, uneori pana la doctorat), tin pur si simplu de regimul lui «asa se face».

    Aveti mare dreptate („unui bosiman nu-i poti cere sa conduca o naveta spatiala”), exista un „sindrom Mowgli” al invatamantului universitar romanesc, studentii anului I vin din „jungla” invatamantului preuniversitar, care se inalta deasupra „solului” sistemului de „valori” promovat in societatea romaneasca de azi (asa cum spune comentatorul „Cetateanul Roman”: important e «sa te descurci», sa «te invirti», «sa ai spate», «sa te cuplezi cu cine trebuie» – adica sa stii „sa adulmeci”):

    „Sindromul Mowgli – copiii salbatici ai naturii” … „Un copil salbaticit este o fiinta umana care, izolata de societate la o varsta frageda, nu isi poate dezvolta abilitati afective, sociale sau lingvistice.” … „Cercetatorii au aflat ca varsta cuprinsa intre 1 an si 7 ani este vitala pentru formarea normala a unui om. La o varsta foarte timpurie, creierul uman incepe sa se dezvolte, implicit sa isi adapteze functiile la nevoi. Un copil care traieste in salbaticie, isi va dezvolta excesiv vederea, auzul si mirosul, pentru ca aceste simturi il vor ajuta sa supravietuiasca. Partea creierului responsabila de comunicare va ramane inactiva, deoarece nu va fi solicitata. Un om dezvoltat intr-un mediu diferit, chiar daca va beneficia de multa atentie, nu va invata niciodata limbajul uman pentru simplul fapt ca a pierdut aceasta ocazie. Creierul lui s-a dezvoltat deja si este adaptat altor nevoi.” … „Multe dintre cazurile de copii crescuti in salbaticie au inregistrat evolutii minime. Aptitudinea de a merge, de a folosi toaleta sau de a manca din farfurie au reprezentat adevarate provocari pentru cei care s-au ocupat de ingrijirea si reabilitarea acestor copiii. … Varsta la care acesti copii au fost izolati a jucat un rol crucial in formarea lor. Cei rataciti la varste fragede, care au petrecut un timp indelungat in afara societatii, au reprezentat cazuri aproape pierdute.”

    http://tinyurl.com/lwe3lsf

    Tot asa cum „o fiinta umana care, izolata de societate la o varsta frageda, nu isi poate dezvolta abilitati afective, sociale sau lingvistice”, si astfel „reprezinta cazuri aproape pierdute” pentru societate, „elevii care nu au contact cu gandirea stiintifica” si cu un sistem de valori in care aceasta sa fie pretuita (alaturi de valorile morale) „reprezinta cazuri aproape pierdute” pentru o societate prospera, cu cetateni fericiti. Aptitudinile, mentalitatile si motivatiile cu care elevul vine din familie (societate) si din invatamantul preuniversitar (aproape ca) nu mai pot sa fie modelate la varsta la care acesta incepe studiile universitare.

    Scoala romaneasca distruge motivatia copiilor de a invata si le consuma tot timpul (celor care se incapataneaza sa „invete”) cu memorarea de cunostinte inutile. Din aceasta cauza, obtinerea unei diplome (atestare formala, prin orice mijloace) devine singurul obiectiv pentru majoritatea tinerilor romani. In „sistemul de valori” promovat de societatea romaneasca, stiinta este mai putin apreciata decat religia, fara ca acest lucru sa aiba (macar) efecte pozitive asupra comportamentului moral al romanilor (dupa 25 de ani de la Revolutie, nu mai putem sa dam vina doar pe „mostenirea comunista”).

    Conform Gallup poll 2007–2008, procentul celor care raspund cu NU la intrebarea: „Ocupa religia un loc important in viata ta?”, este urmatorul:

    Suedia – 83%
    Cehia – 74%
    Finlanda – 69%
    Romania – 18%

    http://tinyurl.com/kga7o8v

    „Deficitul cognitiv-stiintific al publicului romanesc este unul dintre cele mai mari din Europa si nu pare sa se imbunatateasca. Citatul provine dintr-un studiu finantat de Autoritatea Nationala pentru Cercetare Stiintifica din Romania si ale carui rezultate au fost publicate in 2010: Proiectul STISOC – Stiinta si societate. Interese si perceptii ale publicului privind cercetarea stiintifica si rezultatele cercetarii”.

    „In comparatie cu alti europeni, romanii detin un stoc de cunoastere stiintifica mai scazut, fiind deci mai putin «alfabetizati» din punct de vedere stiintific, spune acelasi document”.

    „Una peste alta, concluziile autorilor raportului nu sunt incurajatoare: Publicul romanesc prezinta unul dintre cele mai mari deficite de cunoastere stiintifica a publicului in context european : doar 1 din 7 romani dispune de o cultura stiintifica consolidata si activa”.

    „Dar, dincolo de aspectul fascinant, din punct de vedere antropologic, al modului in care romanii de azi vad si inteleg lumea, dintre multele informatii cuprinse in raport una pare cu deosebire tulburatoare si ne loveste drept intr-un punct nevralgic. Tarile mai bogate au o cunoastere stiintifica mai buna”.

    „Conform datelor Eurobarometrului din 2005, cel mai ridicat nivel de cunoastere stiintifica a publicului larg in randul tarilor europene se afla in Suedia, Cehia si Finlanda – in timp ce Romania are unul dintre cele mai scazute niveluri, alaturi de Bulgaria, Cipru si Turcia”.

    http://www.descopera.ro/cultura/10884957-romanii-si-stiinta-suntem-codasii-europei

    Pe langa prosperitate, cetatenii tarilor cu o cunoastere stiintifica mai buna au o viata mai lunga si mai fericita:

    „The Global Competitiveness Report – World Economic Forum, 2013–2014”:

    – Produsul intern brut pe cap de locuitor (in Dolari):

    8. Suedia – 55,158
    15. Finlanda – 46.098
    41. Cehia – 18.579 (cel mai mare dintre fostele tari comuniste, cu exceptia Sloveniei)
    69. Romania – 7.935

    – Speranta de viata (in ani):

    10. Suedia – 81,8
    26. Finlanda – 80,5
    37. Cehia – 77,9
    60. Romania – 74,5

    „Raportul Fericirii in Lume 2013” („World Happiness Report 2013”), publicat de „Earth Institute” din cadrul Universitatii Columbia (New York, SUA):

    5. Suedia
    7. Finlanda
    39. Cehia
    90. Romania

    http://tinyurl.com/olywf78

    P.S. „Cum merge sistemul de educatie FINLANDEZ, cel mai bun din lume”.

    – „Noi, in Finlanda, am inceput reforma educationala acum 40 de ani, dar mereu cautam metode sa imbunatatim sistemul educational. O imbunatatire a sistemului educational este un castig pentru toata lumea, afirma in februarie ambasadorul Finlandei Ulla Vaisto”.

    – „Memorat inutil nu exista in Finlanda”.

    – „Profesorul Ion Petre mentioneaza ca Finlanda apare in topul majoritatii clasamentelor sistemelor nationale de educatie preuniversitara si datorita calitatii programelor de invatamant”.

    – „Programele de invatamant sunt excelente, atat prin prisma continutului pe care il ofera, prin relevanta lor pentru viata moderna, cat si prin integrarea predarii dincolo de granitele diverselor materii”.

    – „Profesorul Ion Petre, care conduce propriul grup de cercetare, pe care l-a fondat la doar 28 de ani la Abo Akademi University din Turku, atrage insa atentia asupra diferentelor in studierea matematecii, o materie globala, in cele doua tari. «Aici comparatia cu sistemul romanesc este frapanta: accentul cade pe rationament, pe analogii, pe exemple din viata de zi cu zi a elevilor (internet, bani de buzunar, trafic rutier, relatii cu alti copii, etc)»”.

    – „Materii optionale, in functie de interesul elevilor, inca din clasa a III-a”

    – „Curriculum flexibil ii determina pe elevi sa isi aleaga materiile optionale in functie de interesele lor viitoare, chiar si la nivelul invatamantului de baza. Din clasa a III-a, elevii finlandezi pot opta pentru materii optionale sau extra-curiculare precum ore de teatru, de limbi straine suplimentare, de arta, de informatica, de auto-aparare sau de fotografie. «Rezultatul este cel al unui curiculum flexibil, ce este personalizat de catre fiecare elev in parte. Mai mult, scolile au autonomie si pot influenta oferta curiculara», mai spune profesorul Ion Petre, care scoate an de an noi generatii de doctori in matematica, biologie si informatica”.

    – „Liceul este bazat, in mare parte, pe materii optionale – pana si matematica poate fi aleasa in sistemul ”elementar” sau ”avansat” – in functie de preferintele tanarului”.

    – „Teme putine, fara controale la scoli”

    – „In Romania, foarte multi parinti se plang ca copiii lor, preocupati de scoala, sunt bombardati cu foarte multe teme acasa. In Finlanda, temele de acasa nu iau mai mult elevilor de 30 de minute pe zi”.

    – „Profesorul Ion Petre atrage atentia ca un sistem de educatie nu isi poate regasi calitatea doar in rezultatele la olimpiade internationale, ci si in abilitatea viitorilor adulti de a functiona in societate, de a interactiona unii cu altii, de a-si construi o cariera de-a lungul a 40-50 ani si a o adapta la schimbarile de tehnologie. «Tebuie sa fim atenti cum definim performanta unui sistem de invatamant. Invatamantul romanesc are intr-adevar traditii solide de performante la nivel de olimpiade (centrat pe identificarea si antrenarea talentelor), dar sufera de multa vreme la nivelul performantelor elevului obisnuit, asa cum este ea reflectata in testele internationale de tip PISA.»”

    – „La ultimele teste PISA, Finlanda era pe locul 3 din 65 de tari, iar Romania pe locul 46. Indicele european de invatare pe parcursul vietii (European Lifelong Learning Indicators – ELLI) punea Romania, in 2010, pe locul 27 din 27 de tari analizate. Pe primul loc se afla Finlanda”.

    http://tinyurl.com/pul9asd

    „Morala si educatia intr-o tara fara D-zeu”.
    Ulla Vaisto (ambasadorul Finlandei la Bucuresti): „Programa (scolara) este revizuita permanent, pe baza cerintelor economiei, a ceea ce vom avea nevoie peste 10 ani sau 20 de ani. Apoi, exista o foarte buna cooperare intre parinti si profesori si o politica foarte buna de a nu lasa in urma niciun copil”.

    http://tinyurl.com/kmbu4no

  8. Interesant articol si interesante comentarii. Da, domnul profesor a descris foarte bine mecanica administrativa si umana a sistemului universitar care genereaza nonvaloarea de piata si in viata. Am terminat istoria la UNIBUC (la modul cum misca lucrurile pe acolo si avand in vedere ce specimene se vehiculeaza prin spatiul academic eu i-am spus mereu UNIBUCi, dar sa trec peste gusturile mele personale) si dupa ce am petrecut 12 ani de facultate, din care 4 ca student, 2 ca masterand si alti 4 ca doctorand, diploma ultima o am in buzunar de 3 ani, am ajuns la concluzia ca problema sistemului e in egala masura calitatea slaba a materialului uman ajuns pe bancile facultatii cat si criteriile cu totul clientelare, ca sa nu spun mai mult, de selectare a cadrelor, adica indivizii care vor prelua stafeta in facultate de la batranii profesori. Nu e vorba, studentii frecventeaza biblioteca, dar pentru a dezbate si a barfi, nicidecum pentru a citi, ba chiar un marlan era sa ma ia la pumni pentru ca l-am rugat sa vorbeasca mai incet in sala de lectura cand incerca sa o inghesuie pe una. Mentalitate de om al cavernelor la un student de anul I. Referitor la selectia cadrelor, toate concursurile de lector sunt trucate in favoarea unor sfertodocti agreati, iar celelalte sunt doar mijloace pentru profi de a se promova intre ei. Cadavrul didactic insufletit e un personaj fomist, lacom si gregar, gaia matu dupa sinecure si ciubucuri, numite pompos proiecte sau cercetare academica, fapt sesizat corect de profesor, si grabit sa-si faca numarul anual de participari la simpozioane si alte asemenea manifestari mondene pentru a indexa prezente si sa decarteze sume colosale pentru a-si vedea numele trecut in fituici ISI sau mai stiu eu ce. Selectarea cadrelor se face nu de pe bancile facultatii, ci de la liga studentilor, unde sunt preferate personajele cele mai obediente si inepte intelectual, indeobste venite de pe la tara si dornice sa parvina in Bucuresti, si care nu sunt de gasit la biblioteca sau la arhive, dupa cum o cere profesia pentru care se cica pregatesc, ci la evenimente mondene, petreceri studentesti, serbari caritabile de Craciun sau ale combinatii asemanatoare. Dupa astfel de „sesiuni stiintifice” si zeci de frectii academice organizate de facultate cu ei in comitetul de organizare, se trece la etapa a doua, masterul si doctoratul, care trebuie facute sa poata dispune de diploma necesara promovarii in colectivul de cadavre didactice. Astfel colectivul de lectori cuprinde un aprozarist specializat cica in istorie moderna romaneasca, un lustruitor de funduri specializat in franta in istoria administratiei dar care preda la un master de istorie militara, la randul lui o sinecura pentru niste profi fumati, si alte specimene similare. Ce sa invete studentul roman la istorie serios, cand inca din prima zi a anului I pricepe ca gargara si servilismul sunt unicele criterii de promovare ? Iar voluntariatul trecut la vechime incurajeaza gargara ca unic criteriu de promovare. Pasionatii cu principii sunt in mod urgent trecuti la categoria „fraieri:” si rejectati de sistem. Pai nu e mai comod sa ai o amanta seminarista si un complice la deturnare de fonduri lector ? Omu are experienta, stie cum sta treaba cu fondurile europene. Iar ligile studentesti, belita studentimii romane, vor fi la fel de fericite cand vor sifona fonduri pe actiuni de „constientizare” si locuri in camin, si isi vor promova liderii pe functii academice pentru care in strainatate n-ar fi primiti nici la strans creta dupa cursuri, fiindca in materie de cultura generala si metodologie acesti vajnici papagali nu sunt nici la nivelul unuia din anul I din Germania, istorie. Domnul profesor are o criza de constiinta, probabil. Corect, am avut-o si eu cand am vazut ce am de predat in preuniversitar si prefer sa nu revin acolo. Cat despre invatamantul universitar, e aceeasi poveste – cantitate versus calitate. Asa ca tineretul roman, cu sistemul de invatamant copiat din afara, intra bou si iese vaca. Ca istoric, pot spune ca formula formelor fara fond si a clientelismului fanariot are o traditie de 200 de ani in Romanica – si petrecerea continua.

  9. Domnule Maci, jos palaria pentru curaj.
    Da, educatia este o chestiune de siguranta nationala, intocmai dupa cum este si combaterea coruptiei. Din fericire, pentru cea din urma avem D.N.A.-ul. Din nefericire, D.N.A.-ul are puteri limitate in corectarea pagubelor generate de ea.
    Impostura legitimata prin coruptie, in si de catre un sistem de educatie controlat politic, e paguba cea mai grava. Banii se mai pot recupera, dar caracterul slutit al citorva generatii si transformarea ignorantei trufase in masura a tuturor lucrurilor cu greu se mai pot corecta. Plus irosirea resurselor celor mai valoroase ale natiunii – tinerii- prin blocare a dezvoltarii sau prin exod.
    Cei ce au luat si iau decizii ce afecteaza educatia, sanatatea si viata a milioane de romani isi trimit, de regula, odraslele sa studieze in strainatate iar daca au nevoie de medici tot acolo se duc. Educatia, sanatatea – nationale- sunt pentru ei interesante doar in masura in care le pot pot jumuli de resurse. Si apoi, e confortabil sa ai un popor ignorant: e mai simplu de pacalit. De dus cu zaharelul. De umilit. E confortabil pentru acestia ca cei carora nu le convine sa fuga rupind pamintul din tara. Cei ramasi n-au decit sau sa se chinuie si sa moara cu zile prin spitale, pe la cozi, prin crisme, sau cu streangul de git. Astfel sunt lichidati, incetul cu incetul, si prunci dar si hulitii virstnici, de pe care nu prea ai ce jumuli, ca intelepciunea sau priceperea n-au cautare pe piata. Uitati-va la ei, la fetele lor ponosite, la hainele second hand, la diplomele lor din secolul trecut: le-a folosit la ceva… cartea pe bune? Domnii si doamnele cu CV-uri babane stiu mai bine ce si cum. Ca dovada, reusita lor absoluta. Si ca sa pricepi, ca esti mai greu de cap, ei iti fac favorul de a-ti explica pe-ndelete. Unde? Cum? Pe toate canalele, seara de seara, ei isi racnesc savoir faire-ul lor obtuz si ignar despre cum e cu stinga, cu dreapta cu, de fapt, streapta.
    Streapta are vocabularul ei, timbrul, nuantele, posturile si fizionomiile specifice. Kalasnicovul de sofisme. Morga ei. Pitorescul furiei greu stapinite si al ciorovaielii narcisiace. Meschinaria cu subintelesuri. Dar ceea ce o caracterizeaza inainte de toate este deficitul de umanitate, lacomia si iresposabilitatea. Pentru ca streaptei ii lipseste o gena esentiala : cea a iubirii fata de semeni.Se poate face un doctorat in antropologie pe tema asta. Ce e mai grav este ca ea si-a intins tentaculele in toata societatea, generind normele si valorile unei culturi a parazitarii.

    Ne trebuie un D.N.A.I., o Directie Nationala Anti Impostura care sa deparaziteze sistemul. De sus, din parlament, guvern, ministere. Din cupola birocratilor cu apetitul lor neinfrinat pentru tabele, rubrici etc ce este cu-atit mai nesatios cu cit calitatea invatamintului scade si pina jos. Fara deparazitare, orice resurse puse in educatie vor fi vampirizate de cete voioase de …streptaci. Cazul Microsoft nu spune destul?

  10. Intrebare : Cati din incrisii in anul I ajung pina la exemenul de licenta si obtin licenta ? Care este situatia in universitatile cu prestigiu ?

  11. Buna seara!
    Domnle Profesor imi vine sa va imbratisez!
    Poate lucrurile s-ar mai simplifica daca ar fi facuta o diferenta mai clara, pe piata muncii, intre job-urile care cer nivel liceal si universitar, daca patronii nu ar pretinde studii superioare pentru ” agenti vanzari”, asistent manager, etc. Poate atunci pentru un tanar ar fi clar ce studii sa faca.
    Multa lume face facultate….doar ca sa aiba.
    Si mai e ceva….. Ca o paranteza, eu am facut facultatea cand inca lucrurile erau pe bune, chiar daca incepeau sa se strice. La facultate inveti multe lucruri/acumulezi multa informatie cu care ce faci dupa???? La cate materii am facut puteam sa fiu manager la o „multinationala” si totusi lucrez la stat….unde nu aplici nimic din ce ai invatat….si atunci pare cam inutil totul.
    Sper sa se ajunga iar la cum spunea bunicul „Cine lua Bacul era cineva!”

  12. Stimate Domn,

    Va felicit pentru articolul pe care l-ati scris !
    Cred ca sunteti printre primii care „puneti pe tapet”,
    intr-o asemenea maniera, realitatea crunta a sistemului
    de invatamant…
    Ar mai fi multe de spus in aceasta privinta !
    Lucrurile sunt mult mai grave decat par !
    Ar trebui ca toate universitatile de prestigiu din aceasta
    tara sa se uneasca, in sensul de a lua masuri adecvate
    pentru a incerca sa schimbe ceva. E clar ca o asemenea
    schimbare ar dura mult insa trebuie inceput de undeva !

    Cu respect,

    Doru Baltateanu

  13. Să ştiţi că prostia se tratează, problema mare e cu infatuarea. Nu numai că boala asta e aproape imposibil de tratat, dar tinde să crească. Iar mai apoi se vrea recunoscută, aplaudată şi .. căţărată la vârf.

  14. Mai multi comentatori au venit cu observatia „geniala”, exprimata cel mai transant de catre comentatorul @Eugen: „Sunt prea multe universitati cu prea multe locuri”, „din totalul populatiei scolare care termina liceul poate 10% are ce cauta intr-o facultate. Restul nu au nici capacitatea, nici dorinta de a face una, dar sunt impinsi inainte de credinta idioata a romanului ca «toata lumea trebuie sa faca facultate»”.

    Solutia sugerata (desfiintarea universitatilor, reducerea numarului absolventilor de invatamant superior) este una „originala” („tipic romaneasca”), de tipul „democratiei originale” a lui Iliescu. Sa vedem cum stam in momentul de fata (2013), in comparatie cu tarile din Uniunea Europeana:

    „Doar 13,6% din populatie are studii superioare”.

    „Statistica prezentata de Eurostat plaseaza Romania PE ULTIMUL LOC IN EUROPA si din acest punct de vedere, concurata doar de Italia, cu 13,8% (media UE fiind de 24,5%). Evident, in ritm si cu efecte in nivelul de trai si forta economica, cei mai multi absolventi de studii superioare sunt in tarile nordice, care au mai toate procente care trec de 30%, cel mai mare procent , 34,7%, fiind in Marea Britanie”.

    „Prin urmare, Romania are pe langa problema calitativa a educatiei si una cantitativa, baza de selectie a viitoarelor elite fiind redusa”.

    http://www.businesscover.ro/criza-elitelor-in-romania-doar-136-din-populatie-are-studii-superioare/

    Sa vedem care este politica UE in domeniul educatiei – Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 28.5.2009, Anexa I :

    „Concluziile Consiliului din 12 mai 2009 privind un cadru strategic pentru cooperarea europeana in domeniul educatiei si formarii profesionale („ET 2020″)”.

    „Niveluri de referinta pentru PERFORMANTELE MEDII EUROPENE («Criterii de referinta europene»): Pana in anul 2020, procentul celor cu varste cuprinse intre 30 si 34 de ani care a incheiat cu succes invatamantul de nivel tertiar ar trebui sa fie de cel putin 40%.”

    http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:52009XG0528(01)&from=EN

    P.S. Faptul ca „doar 10% are ce cauta intr-o facultate – restul nu au nici capacitatea, nici dorinta de a face una” se datoreaza (asa cum am argumentat in comentariul anterior) „calitatii” invatamantului preuniversitar romanesc (care distruge motivatia copiilor de a invata – bazat pe „tocit”) si sistemului de „valori” promovat de societatea romaneasca (in care stiinta este mai putin apreciata decat religia – vezi statisticile din comentariul anterior): „Aptitudinile, mentalitatile si motivatiile cu care elevul vine din familie (societate) si din invatamantul preuniversitar (aproape ca) nu mai pot sa fie modelate la varsta la care acesta incepe studiile universitare”.

  15. Domnule Maci,

    Tot respectul pentru curajul pe care il aveti de a spune lucrurilor pe nume. Si inca probabil mai aveti foarte multe a spune. E doar varful icebergului. Sunt preocupat de invatamantul universitar de multi ani si am avut ocazia sa-l cunosc prin prisma a 3 facultati din 2 Universitati importante din Bucuresti.

    Insa ceea ce nu inteleg din ce scrieti este de ce trebuie totusi sa-i treceti. Nu e nevoie sa termine nimeni facultate. Daca nu faci o facultate nu inseamna ca esti ratat precum si daca o termini nu inseamna ca esti salvat. Mi se pare mai grava perpetuerea imposturii diplomei si a rolului dascalului. Daca nu sunt suficienti studenti de calitate la Oradea, Bucuresti sau Cluj atunci sa dispara cursul de master, licenta sau altul. Nu avem nevoie de zeci de universitati, avem nevoie de onestitate si corectitudine. Copiii astia pe care nu ii picati la vreme, asa au trecut si prin liceu si prin scoala generala. Asta e mentalitatea, au fost trecuti de mila: ii va selecta viata. Si uite asa avem parte de doctori, ingineri, profesori care nu inteleg ce inseamna munca si calitatea. Ce vor intelege studentii cu adevarati seriosi si pregatiti? Ca munca nu conteaza deloc; toata lumea termina; toata lumea ajunge in acelasi loc. Cred ca din postura dvs de dascal omenos nu realizati consecintele acestei abordari profesorale. Oamenii astia vor ajunge angajati pe pile si relatii de pilda in sistemul de stat si voila de unde iese situatia Romaniei. Sau vor pleca in afara si strainii se vor minuna de calitatea invatamantului romanesc.

    Nu cred ca trebuie sa ne gandim asa mult la ce vor face unii si altii. Cred ca schimbarea tarii vine din a ne face fiecare datoria cu onestitate si corectitudine uneori dureroasa. Dar scoala are si un rol pedagogic. Copiii astia trebuie sa inteleaga valoarea muncii si valoarea valorii. Trebuie opriti cat se mai poate; inainte sa ajunga sa aiba diplomele. E extrem de dureros, domnule Maci. Cu diplomele astea de la o universitate de stat vor concura pe posturi cu oameni care chiar au muncit. Se vor numara diplomele. Un om cinstit nu poate face 3 mastere in paralel. Nu poate face 2 doctorate de mantuiala. Si uite asa se promoveaza nonvaloarea cu bunele intentii.

    E minunat ca realizati ceea ce scrieti si ca va pasa. Dar nu uitati ca, desi nu vedeti mereu, dvs aveti in maini si participati la viitorul tarii asteia. Iar viitorul este doar prin munca cinstita si meritocratie.

    Multumesc si spor in toate!

  16. Domnule Maci, articolul Dv. mi-a ajuns sub ochi aproape din întâmplare, trimis de o cunostință. M-a surprins și m-au surprins și comentariile, atât cât le-am citit.
    Nu studenții sunt vinovați de condiția lor. Atât pot ei da și „de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere !”.

    Nimeni, sau aproape nimeni, nu vrea să admită ceeace se găsește în orice tratat de psihologie, și anume faptul că inteligența este distribuită în populație potrivit unei curbe în clopot, de tipul curbei lui Gauss (nu știu dacă este chiar curba lui Gauss sau una din multele curbe de acest tip). Chiar dacă nu există o definiție unanim admisă a inteligenței, aceasta implică desigur și capacitatea de învățare, deși nu numai aceasta.
    Nu este o glumă faptul că amintind public aceasta au fost psihologi care și-au ratat cariera. Iar un om politic care, cvare cu niște ani în urmă, a amintit aceasta a stârnit valuri de proteste emoționale.
    Potrivit acestei distribuții gaussiene jumătate din populație se află sub media de IQ = 100 și doar o mică fractiune, sub 20%, se află în zona unei inteligențe superioare. Nu este cazul doar al populației românești ci al oricăror populații umane. Testele de inteligență nu sunt portabile și trebuie adaptate pentru a obține rezultate comparabile atunci când sunt studiate populații diferite, astfel încât media să fie situată întotdeauna la IQ = 100 iar valoriletrebuie să fie distribuite între 0 și 200. Valori de peste 200 sunt de-a dreptul fanteziste.
    Dacă cineva are capacitatea de a învăța poate o va face, deși nu este obigatoriu. Există în acest sens și „brânză bună în burduf de câine”. Dar cine nu are această capacitate nu o va face oricât se va strădui. Iar dacă va fi obligat să o facă va acumula în sine doar resentimente împotriva celor de alături care sunt capabili, sau chiar împotriva lumii care îl înconjoară. Nimeni nu se întreabă ce se va întâmpla cu acești tineri nemulțumiți cărora li s-a fluturat prin față mirajul realizării sociale dar care pentru ei rămâne un țel de neatins. Nimeni nu se întreabă care este motivul pentru care tineri educați în Occident se îndreaptă spre mișcări extremiste sau chiar criminale.
    Un filosof uitat a scris cândva o carte despre Omul resentimentelor. O știți ? Întreaga istorie a omenirii este o istorie a resentimentelor și origina lor este poate chiar în anii de școală.

    Învățămâtul tradițional, după modelul francez, care a funcționat la noi până la reforma învățământului din 1949, dar care a fost reluat pentru scurtă vreme în jurul anului 1960 (aproximativ între 1955 și 1964) admitea o școală generală de 7 ani pentru întreaga populație de copii. În cursul anilor gimnaziali (clasele 4 – 7) erau susținute examene de absolvire la sfârșitul fiecărei clase. Nu toți copiii putea absolvi clasele gimnaziale, unii rămânând absolvenți a numai 4 clase primare. Aceștia erau însă puțini.

    Urma un examen de admitere în liceu și doar aproximativ o treime din absolvenții școlii generale erau admiși în liceu. Restul se îndreptau spre școli profesionale sau erau angajați ca ucenici în fabrici ori treceau efectiv la munca câmpului. Este drept, în acei ani au fost eliminate examenele de la sfârșitul fiecărui an.
    Dar examenul de bacalaureat, de maturitate cum se numea atunci, consta în două sau trei probe scrise și nu mai puțin de 7 probe orale susținute în aceiași zi. Nimeni nu se plângea că eram supraîncărcați sau stressați.
    După 1964 școlile profesionale au devenit licee industriale creind o confuzie criminală între absolvenții liceelor teoretice, liceelor propriu zise, și aceia ai școlilor profesionale. Azi toți absolvenții scolii gimnaziale trebuie să parcurgă obligatoriu clasele de liceu fie că sunt sau nu apți pentru aceasta. Și rezultatele dezastruoase de la bacalaureat sunt o mărturie în acest sens.

    În sfârșit urmau examenele de admitere în facultăți unde, din nou, doar o parte din absolvenții de liceu, poate doar o treime, erau admiși. Restul se puteau îndrepta spre școli tehnice, postliceale. Iar instituțiile de învățământ superior puteu fi „numărate pe degete”. Erau admiși doar cei apți și parte din ei și motivați să învețe. Pe parcurs o parte din studenți erau pierduți, dar relativ puțini.
    Dupa anii 60-70 a fost creată o nouă confuzie prin crearea unor „facultăți” pedagogice și apoi și de subingineri ănlocuind școlile pedagogice și tehnice. Toți erau profesori sau ingineri, indiferent de capacitate.
    Azi practic toți absolvenții de liceu pot urma cursuri superioare, sau care se pretind superioare, pentru că adesea nivelul lor coboară la cel al studenților. Iar universitățile au proliferat precum „ciupercile după ploaie”. Ba chiar există propuneri ca în facultăți să fie admiși și studenți care „au picat” bacalaureatul. Oricum numărul locurilor anunțate în fiecare an de facultăți este mai mare decât cel al absolvenților de liceu, iar examenele de admitere sunt iluzorii.

    Ce este de făcut ? Nimic !
    Acesta este trendul general și potrivit acestuia România este considerată codașă în privința școlarizării tineretului. În realitate situația este dezastruoasă în întreaga lume, pentru că peste tot se încearcă școlarizarea unor tineri incapabili de această activitate. În plus, odată ce au „absolvit” o școală superioară, indiferent dacă au cumpărat sau nu o diplomă sau chiar o teză de doctorat, au pretenția să primească numai avantaje, eventual să conducă țara, iar dacă nu, sunt gata să declanșeze o explozie de resentimente împotriva unei societăți considerată de ei nedreaptă. An de an, generație dupa generație situația va fi tot mai gravă, și cu optimism ne îndreptăm către un punct de unde nu mai există întoarcere.
    Situația este mai gravă decât pare, dar nu pot fi luate măsuri de contracarare atâta vreme cât există interese politice care le fac imposibile. Nu numai la noi ci la nivel continental, poate chiar mondial.

    • @bancu constantin

      Spuneti ca: „Nimeni, sau aproape nimeni, nu vrea sa admita ceea ce se gaseste in orice tratat de psihologie, si anume faptul ca inteligenta este distribuita in populatie potrivit unei curbe in clopot, de tipul curbei lui Gauss. Chiar daca nu exista o definitie unanim admisa a inteligentei, aceasta implica desigur si capacitatea de invatare, desi nu numai aceasta. Potrivit acestei distributii gaussiene jumatate din populatie se afla sub media de IQ = 100 si doar o mica fractiune, sub 20%, se afla in zona unei inteligente superioare. Nu este cazul doar al populatiei romanesti ci al oricaror populatii umane. Testele de inteligenta nu sunt portabile si trebuie adaptate pentru a obtine rezultate comparabile atunci cand sunt studiate populatii diferite, astfel incat media sa fie situata intotdeauna la IQ = 100 iar valoriletrebuie sa fie distribuite intre 0 si 200. Valori de peste 200 sunt de-a dreptul fanteziste”.

      Nu stiu daca ati citit si primul meu comentariu, asa ca voi repeta un pasaj din el:

      „Sindromul Mowgli – copiii salbatici ai naturii” … „Un copil salbaticit este o fiinta umana care, izolata de societate la o varsta frageda, nu isi poate dezvolta abilitati afective, sociale sau lingvistice.” … „Cercetatorii au aflat ca varsta cuprinsa intre 1 an si 7 ani este vitala pentru formarea normala a unui om. La o varsta foarte timpurie, creierul uman incepe sa se dezvolte, implicit sa isi adapteze functiile la nevoi. Un copil care traieste in salbaticie, isi va dezvolta excesiv vederea, auzul si mirosul, pentru ca aceste simturi il vor ajuta sa supravietuiasca. Partea creierului responsabila de comunicare va ramane inactiva, deoarece nu va fi solicitata. Un om dezvoltat intr-un mediu diferit, chiar daca va beneficia de multa atentie, nu va invata niciodata limbajul uman pentru simplul fapt ca a pierdut aceasta ocazie. Creierul lui s-a dezvoltat deja si este adaptat altor nevoi.” … „Multe dintre cazurile de copii crescuti in salbaticie au inregistrat evolutii minime. Aptitudinea de a merge, de a folosi toaleta sau de a manca din farfurie au reprezentat adevarate provocari pentru cei care s-au ocupat de ingrijirea si reabilitarea acestor copiii. … Varsta la care acesti copii au fost izolati a jucat un rol crucial in formarea lor. Cei rataciti la varste fragede, care au petrecut un timp indelungat in afara societatii, au reprezentat cazuri aproape pierdute.”

      Pentru a pune in evidenta premisele eronate ale argumentatiei dvs., sa facem un experiment imaginar, sa ne imaginam ca o minte diabolica izoleaza complet de societate 20 milioane de copii nou nascuti, si astfel obtinem o „societate” formata din „copiii salbatici ai naturii” ajunsi la maturitate (care prezinta „sindromul Mowgli”). In acest caz, testele de inteligenta nu mai au nici o relevanta, nu pot sa fie „adaptate pentru a obtine rezultate comparabile atunci cand sunt studiate populatii diferite”.

      Aceasta „reducere la absurd” este utila pentru a pune in evidenta importanta majora a mediului in care se formeaza viitorii adulti, rolul hotarator al mostenirilor culturale si al mentalitatilor colective ale societatii in dezvoltarea lor intelectuala. Exista un „sindrom Mowgli” al societatii romanesti, al invatamantului universitar romanesc. Studentii anului I vin din „jungla” invatamantului preuniversitar, care se suprapune peste „solul” sistemului de „valori” promovat in societatea romaneasca de azi. Tot asa cum „o fiinta umana care, izolata de societate la o varsta frageda, nu isi poate dezvolta abilitati afective, sociale sau lingvistice”, si astfel „reprezinta cazuri aproape pierdute” pentru societate, „elevii care nu au contact cu gandirea stiintifica” si cu un sistem de valori in care aceasta sa fie pretuita „reprezinta cazuri aproape pierdute” pentru o societate prospera, cu cetateni fericiti (de exemplu, in „sistemul de valori” promovat de societatea romaneasca, stiinta este mai putin apreciata decat religia). Aptitudinile, mentalitatile si motivatiile cu care elevul vine din familie (societate) si din invatamantul preuniversitar (aproape ca) nu mai pot sa fie modelate la varsta la care acesta incepe studiile universitare.

      Intr-o lume „globalizata”, Romania intra in competitie (si) cu tarile occidentale dezvoltate. Daca dorim sa nu mai fim la coada Europei la toate capitolele care conteaza (pentru majoritatea cetatenilor), atunci trebuie sa ne „adaptam” sistemul de invatamant si mentalitatile, nu sa venim cu justificari de genul: „testele de inteligenta nu sunt portabile si trebuie adaptate pentru a obtine rezultate comparabile atunci cand sunt studiate populatii diferite”. In loc sa ne mintim frumos cu afirmatii de genul: ” In realitate situatia este dezastruoasa in intreaga lume, pentru ca peste tot se incearca scolarizarea unor tineri incapabili de aceasta activitate”, mai bine privim realitatea in fata. Primul pas in rezolvarea unei probleme este recunoasterea existentei acesteia:

      „Doar 13,6% din populatie are studii superioare”.

      „Statistica prezentata de Eurostat plaseaza Romania PE ULTIMUL LOC IN EUROPA si din acest punct de vedere, concurata doar de Italia, cu 13,8% (media UE fiind de 24,5%). Evident, IN RITM SI CU EFECTE IN NIVELUL DE TRAI si forta economica, CEI MAI MULTI ABSOLVENTI DE STUDII SUPERIOARE SUNT IN TARILE NORDICE, care au mai toate procente care trec de 30%, cel mai mare procent , 34,7%, fiind in Marea Britanie”.

      „Prin urmare, Romania are pe langa problema calitativa a educatiei si una cantitativa, baza de selectie a viitoarelor elite fiind redusa”.

      http://www.businesscover.ro/criza-elitelor-in-romania-doar-136-din-populatie-are-studii-superioare/

      Deci, „CEI MAI MULTI ABSOLVENTI DE STUDII SUPERIOARE SUNT IN TARILE NORDICE”. Sa vedem ce efecte concrete are acest fapt.

      „The Global Competitiveness Report – World Economic Forum, 2013–2014”:

      – Produsul intern brut pe cap de locuitor (in Dolari):

      3. Norvegia – 99.462
      7. Danemarca – 56.202
      8. Suedia – 55.158
      11. SUA – 49.922
      69. Romania – 7.935

      – Speranta de viata (in ani):

      10. Suedia – 81,8
      13. Norvegia – 81,3
      28. Danemarca – 79,8
      34. SUA – 78.6
      60. Romania – 74,5

      „Cele mai fericite tari din lume sunt in nordul Europei, potrivit clasamentului „Raportul Fericirii in Lume 2013” („World Happiness Report 2013”), publicat de „Earth Institute” din cadrul Universitatii Columbia (New York, SUA):

      1. Danemarca
      2. Norvegia
      3. Elvetia
      4. Olanda
      5. Suedia

      17. SUA

      90. Romania

      http://tinyurl.com/olywf78

      P.S. Spuneam mai sus ca in „sistemul de valori” promovat de societatea romaneasca, stiinta este mai putin apreciata decat religia. Sa vedem cum stam din acest punct de vedere fata de tarile nordice.

      Conform sondajului „Eurobarometer Poll 2010”, la afirmatia „Cred ca exista un Dumnezeu”, au raspuns pozitiv (procent din populatia tarii):

      Romania – 92%
      Danemarca – 28%
      Norvegia – 22%
      Suedia – 18%

      (n.m. vezi coloana a 2-a, NU coloanele 3 si 4, in care apar notiunile de „spirit sau forta vitala”)

      Conform Gallup poll 2007–2008, procentul celor care raspund cu NU la intrebarea: „Ocupa religia un loc important in viata ta?”, este urmatorul:

      Sweden – 83%
      Denmark – 80%
      Norway – 78%
      Romania – 18%

      http://tinyurl.com/kga7o8v

      Romanii ar trebui sa fie cel mai fericit popor din Europa deoarece 92% dintre ei sunt convinsi ca vor merge in Rai (cred in Dumnezeu). Cu toate astea, romanii sunt la coada Europei (si) din acest punct de vedere. In loc sa ii preocupe aceasta dilema, romanii continua sa isi indoctrineaze copiii in scoli:

      „Teoria evolutiei trebuie sa se predea din nou in scolile din Romania.”

      „In anul 2007 Parlamentul European emitea rezolutia 1580 cu privire la pericolele creationismului, in care se face referire si la declaratia cu privire la predarea teoriei evolutiei semnata de numeroase academii din lume (prezentata in Anexa 1 a acestui text)”.

      „Academia Romana, Academia Rusiei si Academia Ucrainei sunt singurele academii din tari importante ortodoxe care (dupa cum rezulta de aici) nu au semnat documentul la care se face referire in articolul 20 al rezolutiei PE”.

      http://www.contributors.ro/administratie/educatie/teoria-evolutiei-trebuie-sa-se-predea-din-nou-in-scolile-din-romania/

  17. V-am citit cu interes articolul si trebuie sa recunosc ca aveti dreptate intr-o anumita masura. dar ceea ce nu ati punctat a fost seriozitatea voastra a cadrelor didactice care la specialitatile umaniste istorie, filosofie, teologie, nu organizati concursuri intre universitatile din tara, schimburi de experienta de ce nu … proiecte chiar cu finantare europeana, de ce domnilor profesori? de ce la specializarile tehnice – unde competentele si abilitatile sunt total diferite fata de cele umaniste – nu se face practica – sa vada studentul cum functioneaza un motor, cum se pune o bujie sau mai stiu eu ce, de ce nu se fac proiecte serioase dar PRACTICE ? pentru ca si in acest moment in invatamantul universitar inca sunt veterani – acei oameni de valoare pe care ii tot laudati …. iar organizarea cursurilor si a seminariilor tine numai de dumneavoastra .. am avut profesori care isi faceau seminariile cu simt de raspundere unde ma pregateam din carti de specializare dar au fost si profesori care la cursuri si seminarii vorbeau despre istoria vietii personale …………… si cu acei studenti care au invatat, care erau buni care daca ar da azi un examen la istorie de exemplu ar lua nota de 8 – 9 – ce se va intampla cu ei ? isi vor gasi un loc de munca in domeniu? vor avea sansa sa lucreze in arhive, biblioteci …. nici nu mai aduc vorba de cercetare in domeniu ….

    • Puneti punctul pe ei. Au creat universitati si diplome fara nicio legatura cu cererea de pe piata muncii. De aici si lipsa de sens si motivatie, intre altele. Nu cred ca era mare nevoie de universitate la Oradea, sa fim seriosi. Nu asta tinea tinerii pe loc. Sunt alte 2 universitati destul de aproape, la Cluj si Timisoara.

  18. Acum au primit studentii si confirmara scrisa: promoveaza oricum.
    Au primit confirmarea cei care citesc, desigur. He, he…

  19. Domnule profesor Mihai Maci,

    Textul dumneavoastra este excelent si e bine ca puneti pe masa aceste lucruri, insa observ, cu riscul de a fi pedanta, ca textul dumneavoastra este si plin de greseli (sau cum li se spune in „poporul meu” – „typos”). Desi cunosc foarte bine lipsa totala de motivatie in a reciti texte tocmai scrise si ineficienta creierului in a face corecturi imediat dupa ce textul a fost produs, va sfatuiesc sa folositi un program de proofing (sau daca folositi Word sa va instalati un dictionar in limba romana). In felul acesta va aparati de orice rateu al degetelor si de orice eventuala sprancena ridicata. Tehnologia e si ea buna la ceva…

    Revenind la „poporul meu”. Poporul meu e foarte bine educat in „ale supravietuirii”. Care sunt cauzele unei asemenea raportari la viata, e o task pe care comentariul meu sau textul dumneavoastra nu poate sa il acopere satisfacator si atunci mai bine nici nu ne indeletnicim cu asta, poate e de la ciocolata Africana sau poate e de la Google sau naiba mai stie de ce. Si cand „naiba mai stie de ce” lucram cu ce avem. Imi asum de asemenea, ca ce voi scrie aici va poate inspaimanta, incerc insa doar sa va arat o alta raportare.

    Opinia mea si subliniez opinia mea e ca ceea ce lipseste studentului din ziua de azi nu este informatia, ci capacitatea de a sorta informatia. Sunt la un click distanta de orice informatie pe care mi-as dori sa o accesez, iar asta e un lucru bun, niciun dintre noi nu e dispus sa caute mult ceva. Ma pot intr-adevar duce si la biblioteca, as putea face asta, insa mai degraba as merge in scopul de a agata ceva. Nu vreau sa ma lovesc de plictisul sinistru al doamnelor de la biroul de informatii, incerc sa am cat mai putin contact cu ele. Ma indispun si imi piere cheful pentru citit. Mai bine le zambesc doamnelor de la garderoba ca sa nu „uite” unde mi-au pus hainele. Ma asez la un calculator si caut ceea ce imi trebuie, fireste nu gasesc, caci abonamentul bibliotecii la baze de date e expirat demult. Ma ridic si ma duc acasa, n-am chef sa citesc demult „adormiti” ( asta e un eufemism tampit din poporul vostru, noi le zicem expirati – ca deh suntem consumeristi, sau morti – aia care am avut contact cu moartea). „Adormiti” citim acasa, nu la biblioteca, acolo mergem sa agatam. Mai sunt unii dintre noi care practica sportul asta, ne mai cumparam si „adormiti”, pe langa Game of Thrones si Twilight, sa mai traiasca si oamenii de la Cluj cu Ideea, de la Humanitas, de la Polirom. Ne mai cumparam din cand in cand niste Heidegger, desi poate mai nimerit ar fi sa ne luam niste Husserl. Sau poate ne-am comandat de pe Amazon vreo carte „clasica”. „Clasic” n-are nicio valoare intr-o lume care n-are un sistem de sortare. Sa citesc clasici in loc de Game of Thrones e o decizie pe care o iau la fel cum decid ce pasta de dinti sa-mi cumpar – mi-a placut ambalajul. Iar asta e in perfect acord cu ceea ce ziceti dumneavoastra, difera doar raportarea. Eu resimt altfel, eu nu am un sistem de sortare, nu ma ghidez dupa o preferinta intemeiata, nu caut un scop, decat rar si de cele mai multe ori de nevoie, pentru ca „trebuia”.

    Felul in care noi asimilam informatia are doua moduri: e pe random sau pe default (defaultul il descrieti dumneavoastra mai sus), randomul vi-l descriu eu. Asimilam altfel, adica tintit, cu scop, de prea putine ori – ca sa urmarim obsesia, e nerelavant statistic si in plus nici nu vine de la noi. E greu sa te descurci si mai ales sa te formezi prin atat de mult (inteles aici doar ca informatie disponibila, ca de altceva nici nu imi propun sa vorbesc) cu niciun instrument la indemana. O imagine: nici o vasla in mijlocul unui ocean. D-asta poporul meu e random, dar fara indoiala un popor de supravietuitori.

    A cui e vina, al cui e esecul, e irelevant pentru un popor care n-a iesit din stadiul vital. Notiunile moralei sunt un suprastrat la care nu avem acces, d-aia ii mai „pocneste” (ca asta e cuvantul aici) pe unii dintre noi cate un popa in mimetisme. D-asta nu ii pasa nimanui de nimic altceva decat ii pasa in momentul ala. D-asta relatiile noastre nu sunt personale, nici pe noi nu ne stim, d-apoi pe ceilalti. Alta chestie pe care nu o avem si in lipsa careia morala nu poate exista.

    Am supravietuit! „Mai bine sau mai rau” e fara sens pentru noi. Nu va mai lamentati, asumati-va!

  20. dar sa vedeti cum e la facultatea de conomie teoretica si aplicata in sesiune la secretariat ,te calci pe picioare sa gasesti un loc la coada si te mai doare si mana cand ajungi infata secretariatului. nebunie totala ce este acolo, daca isi pune cineva mintea cu coada de la secretaiat iese cu fum muuuult.

Dă-i un răspuns lui Stefan Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Carti noi

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

 

Carte recomandată

Contributors: Giulia Sfameni Gasparro, Moshe Idel, Giovanni Casadio, Maria Vittoria Cerutti, Dana Jalobeanu, Pietro Daniel Omodeo, Sascha Freyberg, Arianna Migliorini, Edward Kanterian, Roberta Moretti, Gregory Spinner, Laura Teodora David, Dorin David,  Daniela Dumbravă and Bogdan Tătaru-Cazaban. Cumpara volumul de pe ZetaBooks
„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți… vezi amanunte despre carte
 „Serhii Plokhy este unul dintre cei mai însemnați experți contemporani în istoria Rusiei și a Războiului Rece.” – Anne Applebaum
În toamna anului 1961, asasinul KGB-ist Bogdan Stașinski dezerta în Germania de Vest. După ce a dezvăluit agenților CIA secretele pe care le deținea, Stașinski a fost judecat în ceea ce avea să fie cel mai mediatizat caz de asasinat din întregul Război Rece. Publicitatea iscată în jurul cazului Stașinski a determinat KGB-ul să își schimbe modul de operare în străinătate și a contribuit la sfârșitul carierei lui Aleksandr Șelepin, unul dintre cei mai ambițioși și periculoși conducători sovietici. Mai multe…
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro