Notă. Aș dori să fiu bine înțeles: scopul acestui text nu e nici acela de-a ne consola pentru faptul că nu suntem în Clasamentul în cauză, nici acela de-a justifica faptul că eu nu apar în Web of Science.
Vara, când lumea e în vacanță și – în absența marilor catastrofe – ”subiectele zilei” sunt puține și nu prea interesante, ne-a venit vestea că, după câțiva ani mai faști, am retrogradat din primii 1000 ai Clasamentului Shanghai al celor mai performante universități ale lumii. Firește, faptul că vorbim de ”primii” 1000 e, deja, o problemă. Sigur, lumea e largă, însă și mia e o cifră mare! După obiceiul locului, dacă vreo universitate românească ar fi intrat (fie și pe la capăt) în această mie, rectorul ei (sau careva din conducere) ne-ar fi dat sfaturi de ”bune practici”: cum ”se realizează performanța” la ei, ce minuni – de dotări, de publicații, de ce doriți – sunt pe acolo, ce-nseamnă ”managementul de succes” etc. Cum n-am intrat, încă odată, după obicei, s-a pornit cârteala: că nu e acela singurul clasament, că nu e chiar curat, că vizează doar anumite lucruri, dar noi suntem buni la altele, că dacă ar fi altfel și așa mai departe. Problema Clasamentului Shanghai e similară cu cea a Nomeklaturii (sau, mai nou, a pensiilor speciale): nu toată lumea ajunge acolo. Nu e ceva precum ”instituțiile europene”, la care (și) noi să avem un loc din oficiu. Nu e nici Premiile Oscar, a cărui acordare să varieze după diverse criterii conjuncturale și la care să sperăm și noi, dacă ne facem loc cu coatele și strigăm mai tare. De douăzeci de ani Clasamentul Shanghai e cât se poate de stabil în logica lui. Și asta deoarece a fost creat cu o logică. Dar, pentru a o înțelege, sunt necesare cîteva excursuri în istorie.
În 1839 China – pe atunci Imperiu (revendicat ca atare!) – ajunge în conflict cu Marea Britanie datorită faptului că (fidelă logicii ei autarhice) refuză să se deschidă comerțului pe care-l doreau imperiile coloniale. Miza, de astă dată, o reprezintă opiumul, pe care englezii îl extrăgeau din macul cultivat în India și pe care-l introduceau în China ca ”valută” pentru a achiziționa diverse produse locale (în particular porțelanuri și ceai – care ajung la mare modă în Europa). La capătul unei jumătăți de veac de reprimare a revoltelor interne (în mare parte a populației majoritare Han), care presupuseseră golirea tezaurului pentru întreținerea armatei, Imperiul de Mijloc avea o nevoie urgentă de monedă adevărată (pe vremea aceea, pentru chinezi, aceasta era reprezentată de lingourile de argint). Englezii erau interesați mai curând de troc: să ducă în China mărfuri europene și să le schimbe pe produse locale de mare trecere la ei acasă. Manciurienii – dinastia conducătoare în China – voiau să păstreze monopolul comerțului și, evident, țineau ca acesta (prin argintul pe care-l aducea) să reîncarce tezaurul. Ca atare, s-au opus deschis contrabandei cu opium făcută la o scară tot mai mare de comercianții englezi (sub steagul celei mari marine a lumii de atunci). Un incident – distrugerea de către oficialitățile chineze a unei cantități de narcotic lângă Fluviul Perlelor – îi face pe englezi să ceară daune (disproprționate) și, cum acestea nu vin, să treacă la operațiuni militare. Chinezii încearcă să le facă față, dar – în ciuda numărului lor legendar – cu lănci și (în cel mai bun caz) cu flinte, nu au nici o șansă în fața celei mai bune armate a lumii. Cu un număr infim de soldați și cu ceva mai mulți cipai din India, Anglia nu doar înfrânge, ci și umilește cel mai vechi Imperiu al lumii, impunându-i condiții ”de pace” care, practic, îl făceau să-și piardă în bună măsură controlul asupra orașelor costiere și a unei bune părți a economiei. E ”Primul Război al Opiumului” (1839 – 1842). Cum celelalte puteri ale Europei – mai ales Franța – voiau și ele privilegii în Imperiul Celest, urmează (între 1856 și 1860) ”al Doilea Război al Opiumului”. La capătul lor, China acordase atâtea ”concesiuni” încât, economic nu avea să-și mai revină până… la Deng Xiaoping. Au urmat alte războaie – cel cu japonezii, de la finele secolului XIX, apoi cele din al Doilea Război Mondial, revolte interne – precum Revolta Boxerilor – care au culminat cu lungul Război Civil care, toate, au prăbușit cea mai venerabilă civilizație a lumii într-o ruină indescriptibilă (deopotrivă Războiul Civil, ocupația japoneză și politicile haotice ale lui Mao au produs zeci de milioane de morți în China). China a trăit acest secol (1839 – 1949) ca pe unul al înfrângerii și al umilinței. Unificarea țării sub comuniști (în 1949) și, apoi, politica deschiderii economice (începând din 1978) i-au permis marelui stat roșu să se ridice și, mai mult – și tot mai apăsat cu Xi Jimping –, să pretindă o revanșă menită a pune, pe mapamond, China în poziția hegemonică a statelor care în veacul al XIX-lea i-au impus condițiile lor. Problema e, evident, cum să ajungă în această poziție. Numărul (populației) conteză, însă – cum s-a văzut între 1839 și 1860 (și după aceea) – nu e suficient pentru a rezolva totul. Mai trebuie ceva.
Ce anume, au descoperit cam tot atunci, la jumătatea secolului XIX, japonezii. Imperiul Soarelui Răsare, după anarhia feudală și războiul civil de la finele veacului al XVI-lea, încheiat cu instaurarea shogunatului se închide și el navelor europene (care îl atinseseră la mijlocul secolului), păstrând ca singur punct de contact – și de comerț – cu lumea o insulă din rada portului Nagasaki. Vreme de două veacuri și jumătate, Japonia e țara samurailor și imobilitații garantate deopotrivă de Împăratul fantoșă de la Kyoto, de ”marele vizir” din dinastia Tokugawa care conduce țara și de Codul Bushido menit a a oferi o ideologie cavalerească nobilimii războinice. În 1853, o navă militară americană condusă de comandorul Matthew Perry intră în portul Edo și deschide foc asupra coastei japoneze. Americanul făcea o demonstrație de forță – reluată în anul următor cu zece nave – pentru a-i obliga pe japonezi să se deschidă, și ei, comerțului internațional. Vrând-nevrând, Imperiul Mikadoului a trebuit – și el – să accepte deschiderea. Atâta doar că japonezii au înțeles imediat ce anume face diferența: armele. Și, evident, în spatele lor, industria care le produce. Astfel că, doar 13 ani după intempestiva vizită a comandorului Perry, Japonia începe să se schimbe spectaculos. Lozinca momentului e: ”prima pușcă din Imperiu a fost străină, a doua va fi produsă aici”. E epoca ”Restaurației Meiji”, realizată – după abolirea shogunatului – la impulsul Împăratului Mutsuhito. Și, indiscutabil, industrializarea a fost un succes, așa cum a arătat-o războiul cu chinezii (1894 – 1895), dar mai ales cel cu rușii (1904 – 1905) al cărui punt culminat a fost distrugerea Flotei Imperiale rusești în Strâmtoarea Tsushima. O țară (relativ) mică, intrată de curând în ”marea istorie” a demonstrat că poate învinge un imperiu enorm, beneficiind de cea mai mare armată a lumii. Cum? Luptând inteligent și, mai ales, cu o tehnologie mai bună.
Cel care a înțeles cel mai bine lecția Tsushimei a fost amiralul englez John (Jackie) Fisher, care – în același an, 1905 – demarează proiectul unui crucișător rapid și cu artileria standardizată. Un an mai târziu, Dreadnought va fi lansat la apă, deschizând nu doar drumul marilor cuirasate, ci și cursa militară și tehnologică care va duce la Primul Război Mondial. Pe parcursul acestuia intră în luptă trei invenții anterioare: submarinul, mașina și avionul. În plus, apare o inovație, care deblochează ”războiul de tranșee”: tancul. La capătul primei conflagrații mondiale și pe parcursul interbelicului, diverși militari – generalul de Gaulle, mareșalul von Rundstedt și mareșalul Tuhacevski – sesizează importanța noilor veniți în război și preconizează o armată puternic mecanizată și bazată pe interoperabilitatea diverselor arme, fiecare ducând la limită o tehnologie (tancuri, tunuri de asalt, arme automate, avioane etc.). În spatele războiului viitor stă tehnologia. Ceea ce a demonstrat – cu prisosință – al Doilea Război Mondial. Pe parcursul acestuia au fost valorizate deopotrivă capacitatea industrială de producția a armamentului în marile țări combatante (Rusia Sovietică, Statele Unite și Anglia, Germania și Japonia) și dimensiunea inovativă a producției de război. Să nu uităm, în 1945 lumea beneficiază de câteva invenții care-i vor schimba în curând fața: bomba atomică, racheta, primele computere, radarul. ”Hibridarea” unora din aceste tehnologii – evoluția computerului (odată cu descoperirea microprocesorului), posibilitatea de-a trimite sateliți în spațiu cu rachetele, localizarea bazată pe triangulație – va duce la explozia tehnologică a anilor ’70 – ’80, care, dublați de ”mondializare”, în speță de integrarea (și specializarea) comerțului mondial, pun bazele prosperității și a interconectării lumii în care trăim. Pentru prima dată în istorie, existența marii majorități a oamenilor de pe planetă e mai condiționată de tehnologie decât de natură.
Dezvoltarea industriilor – din ce în ce mai perfecționate – bazate pe noi tehnologii a caracterizat dezvoltarea exponențială a statelor capitaliste în a doua jumătate a secolului XX. Este modelul care a cunoscut o amploare excepțională în Japonia, cu industria de automobile, apoi cu cea electronică, de așa manieră că o țară (relativ) mică și lipsită de resurse a putut să ajungă una din primele economii ale lumii. Și, în egală măsură, e modelul – fără îndoială, influențat de succesul japonez – celor ”patru tigri asiatici” (Coreea de Sud, Hong Kong, Taiwan și Singapore): transformarea unor economii preponderent rurale (în cazurile citate, adesea pescărești) și practicând un comerț local în industrii performante din domeniile de vârf ale tehnologiei și puternic integrate pe piețele mondiale. China de după 1949 a simțit și ea, acut nevoia industrializării, însă a urmat-o pe model sovietic. Asta înseamnă, pe de-o parte, ideologia industriilor grele care, făcută à la chinoise, a culminat – în timpul ”Marelui Salt Înainte” (cu faimoasele sale ”furnale familiale” în care oamenii își aruncau uneltele și cratițele) – cu o dezindustrializare de proporții (și, evident, cu costuri umane pe care nimeni altcineva decât China nu le-ar fi putut suporta). În al doilea rând e vorba de autarhie, adică de autosuficiența economică, datorată pe de-o parte izolării țărilor comuniste de cele capitaliste, pe de alta secesiunii Chinei (în anii ’60) în cadrului blocului comunist. La moartea lui Mao și după epurarea ”Bandei celor patru” (1976), China nu e semnificativ mai dezvoltată decât era în 1949. Acesta e momentul în care la conducerea Partidului Comunist Chinez accede pragmaticul Deng Xiaoping. Cum a spus-o el însuși: ”Nu contează dacă pisica e albă sau neagră, atâta timp cât prinde șoareci”. Ceea ce revine la celebra sinteză, într-o frază, a ideologiei adevăratului salt înainte al Republicii Populare: ”un sistem politic, două economii”. Ceea ce-a realizat Deng e exact ceea ce au făcut ”tigrii asiatici”: integrare rapidă în economia globală, facilități susținute de stat (chinese style!) pentru investitori, atragerea noilor tehnologii care au în China baze de producție, dar – în același timp – califică personal și, nu în ultimul rând, trimiterea de masive contingente de studenți chinezi în cele mai bune universități ale lumii pentru a deprinde, la sursă, disciplina creativității ce stă la baza inovației științifice. Toate acestea cu păstrarea monopolului Partidului Comunist asupra puterii. Dar să nu uităm că și ceilalți ”tigri” au rămas, vreme îndelungată, autocrații. Vreme de 45 de ani, acest parcurs ascendent al industrializării, tehnologizării, modernizării și calificării tot mai specializate a fost susținut – fără nici o sincopă – de un stat decis să mizeze totul pe cursa pentru hegemonia mondială.
Oricât de ciudat ne-ar părea nouă acest lucru, ideea (sau ideologia naționalistă a) revenirii Chinei ca mare putere globală (economică și militară) și, mai mult, accederea la poziția dominantă beneficiază de o reală susținure populară în noul Imperiu de Mijloc. În această logică trebuie înțeles și Clasamentul Shanghai al celor mai bune universități ale lumii. Dominanta lui e clară: care sunt acele medii de studiu și de cercetare (atât ca domenii, cât și ca instituții) ce pot fi considerate matricele inovației și ale dezvoltării tehnologice? Așa se explică focalizarea – aproape exclusivă – a criteriilor Clasamentului pe domeniile capabile să producă avans tehnologic: informatică și Inteligență Artificială, fizica particulelor elementare, astronomie și astronautică, biologie moleculară, genetică, neurologie, nanotehnologii, fundamentele cercetării farmaceutice etc. Adică – onest vorbind – exact acele domenii în care curg Nobelurile (și – indiscutabil – de aceea faimosul premiu e indicele fundamental al Clasamentului). Iar dacă ne uităm la naționalitatea (moștenită sau dobândită) a laureaților, vedem că majoritatea sunt americani. Ceea ce spune acest ranking universitar e faptul că China vrea să iasă de sub zodia caricaturală a reproducerii tehnologiilor (fie de către străini ce se delocalizează pe coastele ei, fie de faimoșii ”fotografi” orientali de la toate expozițiile de noutăși high tech) și își orientează eforturile pentru a intra în liga celor ce produc tehnologiile viitorului. Căci cei care au capacitatea de a produce aceste tehnologii vor fi cei care vor domina lumea de mâine. E limpede ce spune Clasamentul Shanghai despre universitățile planetei: cele din top (ten sau hundred) sunt cele unde se pun bazele acelor tehnologii care, universalizate, vor fi mâine un bun comun și – inevitabil – o sursă, inepuizabilă, de venituri pentru companiile care le dețin. Cursa spațială, editarea genetică, tehnologia 5 G și chiar faimoasa aplicație TikTok arată că țara lui Xi Jimping a luat foarte în serios lupta pentru cucerirea supremației tehnologice. Chinezii nu se supără că universitățile lor nu sunt în topul clasamentului, tot așa cum nu se dau în lături să facă oferte spectaculoase tinerelor genii occidentale în căutare de loc de muncă. Pentru că, în viziunea lor, într-o zi China se va afirma ca lider al inovației exact așa cum, în anii 2000, a devenit – dintr-o dată – lider al producției mondiale. Acest ”dintr-o dată” contează enorm, mai ales când e vorba de tehnologiile militare!
Dacă aceasta e logica din spatele Clasamentului Shanghai, cum ne raportăm noi la ea? Să remarcăm faptul că, în vecini, cei mai motivați sunt polonezii, care simt în ceafă răsuflarea ursului siberian. Și la ei, inovația are inevitabila componentă militară. Cu atât mai mult cu cât – o vedem în Ucraina – o țară mică e obligată să mizeze mai mult pe inovație și pe flexibilitate decât un colos. În ceea ce privește România, mirarea cea mare ar fi trebuit să fie nu aceea că am fost retrogradați din Clasament, ci aceea că am ajuns – și chiar ne-am menținut o vreme – în el (fie și pe lângă mie). Problema României e aceea că ea a avut și are – exceptând o perioadă de inflamare națională în linia economiilor comuniste autarhice – profilul tipic al unei țări coloniale. O țară colonială este un stat care dispune de resurse, dar nu are capacitatea de-a le exploata și de-a le valorifica. Ultimele două lucruri presupun tehnologii și interconectivitate de care țara colonială nu dispune. Are resursele și mâna de lucru, în general slab calificată; dar mai are nevoie de capital (de investiții), de tehnologii și de piețe. E un lucru banal, ce poate fi observat aproape în orice ”proiect de infrastructură” (mai ales în cele mari): câștigătorii licitațiilor sunt firme din străinătate, care vin cu know-how-ul lor, cu tehnologia lor și cu inginerii lor, urmând ca ca aici să ”creeze locuri de muncă” doar la nivelul personalului cu o calificare slabă, dispus la munci brute. Ceea ce ne lipsește sunt instrumentele (tehnice și metodologice) și expertiza adaptării lor la situațiile concrete. O să mi se spună: nu mai e chiar așa; acum sunt și firme românești care pot asigura (cel puțin o parte a) acestor cerințe. Poate, însă cred că doar la nivelul unei specializări de școală profesională: oamenii noștri au învățat – în general în Vest – cum se folosește o anumită tehnologie și sunt capabili să reproducă acasă (pe același gen de utilaj) ce au deprins în alte părți. Dar nu să creeze tehnologie și expertiză. Să nu uităm, aceastea sunt – azi – finalitățile cercetării. Nu un articol ISI care, oricât de genial ar fi, nu (mai) înseamnă mare lucru. În lumea adevăratei cercetări, un articol se inserează între altele articole, care descriu o realitate domenială, ce poate fi – tocmai datorită acestor studii – izolată și investigată cu un set de tehnologii care, pe măsura procesului științific, se îmbunătățesc și se afinează. În felul acesta, cercetarea (de grup – a tuturor celor care publică articole în acel domeniu) duce deopotrivă la descoperiri și la schimbarea permanentă a tehnologiilor care observă, tratează și exploatează descoperirile în cauză. Asta, evident, e o chestiune de bani. Și de enorm de mulți bani, într-un context în care aproape tehnologiile sunt cele care schimbă tehnologiile.
Dar, mai înainte, un cuvânt și despre felul în care sunt înțelese azi tehnologiile și cercetarea. În primul rând, la acest nivel, perspectiva e una monistă, în speță cea care consideră că realitatea are o singură esență, iar aceea e de natură materială. În structura ei fundamentală, realitatea materială a oricărui domeniu al cunoașterii e alcătuită din niște entități elementare și din relațiile dintre acestea, care – ambele – pot fi descrise (cifric) pe baza unor calcule și măsurători. Practic, orice domeniu al cunoașterii apare ca o structură de tip LEGO; odată ce am invetariat ”piesele” lui de bază și regulile de asamblare, putem trece la etapa următoare, a producerii – tot pe bază de calcul – a unor combinații care nu intrau în schema inițială, a accelerării proceselor cunoscute sau a disocierii și raționalizării acestora. LEGO-ul nu vizează doar elementele de bază, ci și varii procese integrate. Ajunși aici putem face două observații: prima – că s-ar putea ca realitatea să fie ceva mai complexă decât această viziune (totuși) reductivă. În definitiv, aici avem un soi de pozitivism radical, care spune că lumea întreagă e alcătuită din materie și e pusă în mișcare de diverse raporturi de forțe. Așa se poate înțelege, dincolo de tentația hegemoniei, fascinația chinezilor – materialiști în doctrina oficială – față de noile tehnologii. Și, la fel, explozia de inventică a Silicon Valley-ului, alcătuit în bună măsură din tineri postmoderni, perfect secularizați, care (poate pe urma tehnologiilor pe care le folosesc / crează) sunt convinși că orice schimbare are la bază combinatorica unor elemente clar definite. Poate această tentativă de reconfigurare tehnică permanentă a realului e cea pe care s-ar cuveni s-o numim ”progresism”. Și, atât de o parte cât și de cealaltă, aceeași idee: că această combinatorică (deși perfect rațională, căci definibilă matematic) creează relații de forță / putere. Dacă mă pot exăprima astfel, acesta e ”sufletul” Golemului.
Revenind la lumea românească, un instrument de măsură al inadaptării noastre tehnologice îl constituie însăși absența criticii tehnologiei din discursul nostru intelectual. Noi suntem – tradițional! – romantici nu pentru că facem față șocului tehnic, ci pentru că trecutul la care ne raportăm e unul fictiv. Problemele tehnicii ne rămân relativ străine și ne întâlnim cu ele doar la un nivel superficial (poluare, automatizare însoțită de disponibilizări, lipsa de fluiditate a traficului etc.). Ceea ce ne marchează pe noi nu sunt dificultățile tehnologiilor sofisticate (de care mai curând ne temem), ci absența (sau precaritatea) unor tehnologii – fie ele și mai vechi, dar – funcționale. Și universitățile românești sunt croite pe măsura noastră: toate, fără excepție, sunt mici întreprinderi familiale, în care se investește puțin, se dă marfă de ”calitate locală” și din care se scot bani de casă și de vacanțe. Nu dintr-o răutate sau din cine știe ce ”excepționalism românesc”, ci – pur și simplu – pentru că așa au fost gândite universitățile noastre. În alte părți, calitatea învățământului superior e dată fie de actul didactic (și avem profesori de notorietate, care adună grupuri de tineri și formează școli), fie de cercetare (și atunci sunt tot soiul de institute și laboratoare cu programe – aproape autonome – care lucrează în ritmul savanților ochelariști și dislexici ce adună Medalii Fields și Premii Nobel), fie de interfață cu mediul privat (pentru care adaptează sau creează noi tehnologii). La noi nu contează decât două lucruri: numărul de studenți, mai ales cei de la ”forma de învățământ cu taxă” și funcția în structura administrativă a universității. Dacă ești ”șef” peste ceva și universitatea are noroc de o grămadă de studenți, imediat se redefinesc ”indemnizațiile” ”de conducere”, ”de performanță”, de de toate. La ce-ar mai fi bună predarea sau cercetarea? Dacă ești ”șef” peste ceva, ele ies – fără probleme – în toate ”raportările”. Așa a fost conceput învățământul nostru universitar și, după ”fișa” lui (e drept, niciodată enunțată ca atare), el produce în serie ceea ce a fost setat să producă. Întrebarea e: de ce ne supărăm?!
Ar trebui oare ca americanii (sau măcar europenii) să încununeze cu Nobelul fiecare decan de la nenumăratele noastre universități? În vremea publicării noului Clasament Shanghai, la noi tocmai avea loc o manifestație de masă împotriva vaccinării. Și cel mai citit ”om de știință” local e un domn ce vorbește de ”inteligența materiei”, de unde și vibrații de natură suprasenzorială, adică – inevitabil – religioasă. Majoritatea elevilor (și a multor generații de elevi ajunși adulți) e incapabilă să facă niște calcule de clasa a V-a. Mai nimeni nu înțelege nimic din genetică, imunologie, fizica particulelor elementare sau cea a instrumentelor de comunicare. De unde să-i selectăm pe cei care să urce treptele cunoașterii? Dacă vreun rătăcit are performanțe reale într-un asemenea domeniu, ajunge curier Glovo sau boem alcoolic, dat fiind că – de-acum în 30 de ani – ”nu sunt posturi” nici în învățământ, nici în cercetare. Iar salariile din învățământ și din cercetare – la fel ca investițiile în ele – sunt la nivelul ajutoarelor sociale. La ora actuală și cercetarea care se realizează în România – atâta cât e ea – nu e înțeleasă de nimeni (nici de factorii decizionali, nici de publicul larg) și nu are nici o reverberație în societate. Și, tocmai pentru că nu iese din ”cercul ei”, e considerată a fi acel gen de inutilitate de care nu putem scăpa doar pentru că ”trebuie să” avem și noi (”diktat european”!) rubrica respectivă în structura unor instituții. Dacă mâine s-ar închide toate unitățile de cercetare din țara asta, nimeni (cu excepția celor direct afectați) nu le-ar băga de seamă lipsa. Deocamdată au o funcție: sunt bune pentru cumulul de posturi – și de venituri. Spuneam că universitățile noastre sunt întreprinderi mici, pentru că bătaia lor e de județ (sau – maximum – trei – patru județe), de unde-și colectează clienții. Și sunt familiale, dat fiind că structura lor (dincolo de toate ”cartele și ”regulamentele”) e una paternalistă: ”șefu’ face ce vrea” ”și-i cel mai tare la toate”. Pentru că de bunăstarea lui depinde supraviețuirea celorlalți.
Cercetarea actuală nu mai presupune – oarecum într-o logică renascentist – romantică – geniul izolat care ”scoate din sine” minuni inaccesibile celorlalți. Cine o înceracă e condamnat să rămână la nivelul nemuritorului maestru Iustin Capră. Azi, cercetarea presupune concentrări semnificative de oameni și de resurse, de tehnologie și de informație pe care – din ce în ce mai mult – nu și le permit decât marile trusturi și statele. Adică cei care au voința de a pune Golemul în mișcare și de a schimba ceva în structura relațiilor de putere ale lumii. Are România o asemenea voință (dat fiind că de ”ințiativă particulară” e prea devreme să vorbim la noi)? Eu cred că nu. Cred că am rămas, ca-ntotdeauna, o țară de desfacere a produselor străine (în care ceva normal ”dincolo” e ”aici” articol de lux) și de industrie a lohn-ului ce valorizează mâna de lucru sedentară aflată – practic – în șomaj. La noi, marile reușite sunt cele ale intermediarilor (”reprezentantul” nu-știu-cărei firme în România) și nu cele ale creatorilor. Pentru a crea, trebuie să ai libertatea și bucuria de a-ți imagina viitorul. Noi nu visăm, la ceasul amărăciunii noastre, decât revenirea trecutului. Pentru noi, viitorul e în trecut, ”cu vii și cu morții (noștri) împreună”. De aceea, nici măcar nu înțelegem ce e cercetarea. Și nu ne-o dorim. Nu ne dorim decât coronița aceea de premianți care, a doua zi după pozele de rigoare, se veștejește într-un ungher obscur al casei. Nu ne dorim – în fapt – decât pozele acelea, care, la ceasul remușcărilor mature, să ne dea iluzia că, odată, am fost și noi ceva. ”… și mai mult decât atât…”
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Ne mirăm toți de halul în care a ajuns învățământul românesc. Să fie clar, elitele academice românești încă nu au înțeles pe ce Lume se află. Domnilor, treziți-va, intrăm în cea de-a 4-a Revoluție Industrială din Istoria Lumii!
Nu voi spune decât maxima lui Octav Onicescu: ” Veți crea, veți avea. Nu veți crea, nu veți fi.”
Și, ca să mă mir singur ca prostu, nu cred că aceste clasamente sunt adevărate. Mai ales că avem zeci de mii de doctori și doctori docenți, cred că suntem campioni mondiali în acest domeniu. Dar poate or fi plagiate, cine știe….
Mda, trist dar adevarat!
Daca am lua si noi Nobelul – pentru literatura, cel mai `usor` – am putea apoi dormi linistiti secole. De aici si lupta noastra in jurul cunoscutului autor, cu consum de energii uriase.
Ca de obicei, un articol care pune punctul pe i, si da masura neputintei noastre institutionale.
Daca m as gandi la o solutie, ma gandesc la saltul facut de tigrii asiatici, Taiwan, Corea de sud, sub niste dictatori; cam ce avem noi acum sub psdpnl si CiucaCiolacu. Dar se pare ca sunt doar expresia neputintei ! O alta solutie ar fi venit de la Funeriu_Miclea sub Basescu, …
Am citit articolul, interesant. Partea cu istoria Chinei o stiam, nu cred ca ea e explicatia principala pentru clasamentul Shanghai, dar ce e cert este ca acum, dupa decenii de crestere economica, China vrea sa domine si stiinta, adica sa nu mai fie doar o piata care ofera mana de lucru ieftina si slab calificata. Am observat o crestere a calitatii articolelor stiintifice scrise de chinezi in utima vreme, comparativ cu anii ’90. Acum chinezii din China au multe articole bune, s-au desteptat, probabil e si competitie acolo intre universitati, multe articole la jurnale de top. Pb sociale din cauza locurilor de munca sunt deja mari in SUA, multi homeless, someri, joburi necalificate. Nu prea poti avea o economie de top doar cu un procent mic de oameni super-educati care lucreaza in IT, genetica, robotica, plus o gramada de avocati, hairstylists, vanzatori, consultanti, bucatari, etc. Multe industrii din SUA s-au mutat in China, Mexic, Filipine, etc. Vom vedea ce se va mai intampla.
In ce priveste clasamentul Shanghai, ca si clasamentele Web of Science pt jurnale, ele sunt doar orientative, nu trebuie absolutizate. De exp clasamentul Shanghai foloseste citarile pt calitatea stiintifica. Asta e un criteriu discutabil si foarte supus manipularilor. De exp de ce Univ Babes Bolyai era in top? unul din motive era ca acolo actiona unul care avea f.multe articole de calitate foarte slaba, dar citate de unii la fel de slabi (dar multi); vezi articol din Press One. Citarile nu sunt un factor suprem care sa ateste valoarea stiintifica. IN acest fel, trebuie privite cu suspiciune toate aceste clasamente. Ma indoiesc ca Polonia de exp are 9 universitati mai bune decat Univ Bucuresti; doar ca si-au aranjat treburile incat sa dea bine in acest clasament. De exp in matematica/informatica/statistica, Harvard (locul 1 in clas. Shnaghai) nu e cea mai buna.
Ce e adevarat insa e ca la noi marea majoritate a univ sunt f.slabe, profesori fara activitate stiintifica, multi studenti dezinteresati si lenesi, etc. Evident exista si la noi grupuri f.bune stiintific, la nivelul celor mai bune din Vest, cu articole tari, si unii studenti buni. Aceste grupuri ar trebui finantate mult mai bine, si facuta o competitie serioasa intre universitati si profesori. De exp la competitia de granturi cercetare 2023 bugetul este infiorator ridicol de mic, doar vreo 15 milioane euro, mult mai putin decat la ultimele competitii. Deci in loc sa creasca (si in anii trecuti a fost destul de mic), bugetul a scazut mult ! asta denota „interesul” pt cercetare si modernizare din Romania. Majoritatea tarilor civilizate aloca 1-3% din PIB pt cercetare, la noi doar vreo 0,3%…. Cercetarea si educatia sunt cele mai importante domenii in societatea actuala bazata pe tehnologie si stiinta, si ar trebui finantate serios.
Dle Maci, admirabila si profunda analiza. Subscriu la cele prezentate de dv. Cei care au avut o pregatire buna din liceu si facultate si care au vrut cercetare au plecat din Ro. Foarte putini cercetatori din Ro predau ca profesori invitati in alte tari. Ei sunt exceptiile. Cercetarea la noi nu a fost niciodata o prioritate a statului dar nici a mediului de afaceri. Exemplul cel mai bun este Institutul I.Cantacuzino. A.Vlaicu, E.Palade, H. Coanda si sltii au avut sprijin in alte tari. Am pierdut un Nobel pentru insulina.
Un articol foarte interesant.
La fel ca si celelalte articole scrise de dumneavoastra si pe care le-am citit pe Contributors.
China nu a refuzat deschiderea pentru ca era autarhica si dorea sa ramina asa. Negustorii chinezi iesisera din China de mult. Nu doar „Drumul Matasii”, ci si cai maritime in sud si pina spre Marea Rosie. Mai ales pina la Singapore.
Imparatul ii dispretuia pe englezi si le-a aratat ca nu au cu ce plati bunurile luate din China. Nu au nevoie de nimic din Anglia. Au totul, in China. In aceste conditii, englezii au gasit produsul minune, care le deschidea portile Chinei: opiul! Urmind o scurgere importanta de marfuri (matase, ceai, portelanuri) si argint din China si o plaga la nivel social in sud, unde opiul facea adevarate ravagii printre cetatenii chinezi. De aici, masurile restrictive, primul razboi, etc.
Japonia a inteles ca Occidentul e puternic prin comert si tehnologie. Mai ales tehnologia armelor. Si a demarat un proces intensiv, de profunzime, care a inlocuit samuraii cu negustori si fabricanti; in special fabricantii de arme si otel; samuraii au fost pensionati (cu pensii suficiente) sau cooptati in noua armata facuta dupa model occidental, cu grade de ofiteri.
China n a avut de suferit din cauza tratatelor de pace cu Occidentalii. China a avut de suferit din cauza miopiei conducatorilor, care nu au renuntat la vechile structuri si nu au sustinut eficient afacerie si industriasii locali. Traditiile au fost mai puternice si apetenta chinezilor petru afaceri (mai ales otel si arme) mai mica.
Rusia a fost cam in aceeasi situatie, pina la 1917.
da, ati surprins foarte bine (f)utilitatea cercetarii in Romania, chiar daca nu ati mentionat cel mai costisitor proiect de cercetare facut vreodata in Romania – laserul de la Magurele; sau Academia Oamenilor de Stiinta din Romania (propun ca cele 2 milioane de euro acordate anual ca subventii de stat acestei „academii” sa fie acordate ca rente viagere premiantilor de la olimpiadele internaitonale de mate, fizica, chimie, informatica), sau Institutul Levantin (propun sa faca macar un raport despre utilitatea tehnologica a minereurilor de la Rosia Montana, explorare de litiu in Dobrogea, etc)…ca sa nu mai vorbim de contributia membrilor Academiei Romane dupa 1990 la propasirea culturala, tehnologica sau (macar) spirituala a neamului….
Ca de obicei, excelent articol!!!
Și subtila observație a evacuării transcendenței din lumea noastră (a lor!) occidentală. Aproape am ajuns să spunem că trăim victoria materialismului … siliconvallectic.
D-le Maci,
Ca bun constatator, de ce nu propuneti un ,,proiect de tara”, care sa mearga pe linia ,,Meiji”?
Daca nu il aveti, de ce nu ma sustineti sa-l promovez, deoarece acesta imi sta la ,,rece” de ani de zile, refuzat de guverne?
Domnule Căliman,
pentru o reformă de tipul Meiji nu planurile ne lipsesc, ci Împăratul.
Un gând bun,
Mihai Maci
Un tablou destul de veridic! Rămâne întrebarea leninistă: ce-i de făcut?
Comentariu Stoian:Ca absolvent de chimie industrială,certific faptul că cel puțin la nivelul anilor 60-80 facultățile noastre au produs suficienți specialiști capabili a continua procesul de cercetare,inovare/inventică în domeniu.Pe măsură ce industria,nu numai cea chimică,s-a restrâns dramatic iar profesorii de atunci s-au pensionat, facultățile și-au modificat profilul.Unele din ele au crezut că se modernizează introducând în denumirea lor cuvântul”mediu” sau”ecologic(ă)”.Dar o țară din șirul cărora sunt pomenite ca exemplu,vine în România și închide capacitățile moderne de epurare a fluidelor reziduale, pe motiv că menținerea lor în activitate „este prea scumpă”.
Trăiască ecologismul progresist!
Noi in Romania nu avem nici macar capacitatea de a digera in parte ce se produce in lumea dezvoltata.
Invatamintul superior dus in jos la nivel de universitate judeteana ( in general in municipii resedinta de judet) seamana mai mult cu o scoala postliceala ordinara- pepiniere pentru posturi caldute in administratie sau companii in care statul are interese.
Cine stie poate o universitate din Bacau, Suceava sau Targoviste va ajunge in top 10 000
Foarte buna punerea in context. Deasemenea radiografia „cercetarii” si invatamantului (universitar) din Romania.
Din nou domnul Maci cu un articol valoros dar cu concluzii pesimiste. Eu zic, am avut si noi ceva cercetare stiintifica (ma refer la domeniul tehnicii militare. Ni s-a cerut ca pana la nu stiu ce esalon sa avem numai tehnica produsa in tara si s-au obtinut rezultate. Ideea a fost abandonata dupa ’89 si s-a facut tabula rasa. Cred ca problemele ar trebui reluate. Cineva, poate Academia Romana, eventual intinerita, sa-si asume raspunderi, sa traseze directii, sarcini, etape si fonduri materiale pentru reluare si sunt convins ca vor aparea
si realizarile, apoi dezvoltarea si se va incepe a se vorbi de cercetarea stiintifico-tehnica romaneasca. In alte domenii nu ma pronunt, n-am experienta.
In materie de invatamint Romania sufera la toate nivelele de impostura grava si masiva.
Iar invatamintul superior e mult peste cel general. S-au inventat masterate si doctorate doar ca sa aiba profesorii activitate si salarii. (Calitatea majoritatii este discutabila)
Orarul studentilor este la impuse si un curs e predat de un profesor si numai de acela, fara sa ai posibilitatea sa alegi.
Se mentine sistemul de fara frecventa, ceea ce nu e pe la altii. La universitatile finantate de la buget exista mult mai multe locuri cu taxa.
Facultatile din Romania scot enorm de multi mestecatori de vorbe (le spun eu), de genul sociologi, specialisti in comunicare, marketing, si altele de genul asta.
Si asa cum academiile au proliferat, au proliferat si universitatile, fara calitate si fara personal pregatit.
Iar discutia despe clasamentul Shanghai e inutila fiindca se vede clar ca tendinta a fost de scadere si ca nici un rector in campania sa electorala pentru a fi ales nu si-a propus sa avanseze in acest clasament…
https://www.shanghairanking.com/rankings/arwu/2023
Aici gasiti clasamentul pe 2023. Daca doriti clasamente generale pe anii trecuti, gasiti in partea superioara a paginii butonul de acces. Daca doriti clasamente pe domenii, mergeti sus la Rankings, deschideti Global Ranking of Academic Subjects si apoi selectati domeniul cautat.
Mergeti in partea dreapta sus a paginii, apasati butonul Methodology-ShanghaiRanking’s si veti gasi indicatorii de performanta prin care se clasifica universitatile in ARWU.
Asta pentru a preveni eventuale comentarii ale unora care nu stiu despre ce e vorba!
Regret ca domnul Mihai Maci nu a precizat si ce inseamna Web of Science – Science Citation Index Expanded, pentru ca ar fi fost vorba despre singurul indicator care le-a permis unor universitati din Romania sa ajunga in primele 1000, in clasamentul general, si in primele 500, in clasamentele pe Matematica( unde inca apar UBB si Univ Buc). Dar la noi acum e moda ca matematica sa fie injurata si ignorata la orice nivel si in orice mediu! Asta vrem, asta avem!
Execlent articol, il asteptam de mult. Pacat insa ca nu are pe cine trezi.
Bravo!
Am avut ocazia sa fac o comparatie, desigur extrem de subiectiva, intre o universitate de pe locul 100 din lume, si prima din Ge, (in domeniul ingineriei mecanice) si Politehnica din Buc de acum peste 50 de ani.
Atit eu cit si fi-miu am studiat acelasi domeniu. Eu am intrat cu examen destul de greu, patru pe un loc, el fara examen, ca asa e in Ge. La sfirsit, la mine au reusit cca 50%, la el cca. 40%.
Am urmarit indeaproape toate materiile predate. Semanau extrem de mult cu ce am facut eu. Cu mici exceptii, el nu a mai facut geometrie descriptiva, pe care eu am iubit-o si o consider si azi necesara, in schimb a facut materii care pe vremea mea erau inca de SF, cum ar fi CAD sau FEM, dar destul de sarac.
Pedagogic vorbind profesorii mei erau cu trei clase peste nemti. Se ocupau de noi pina si ultimul timpit intelegea. La nemtii trebuia fiecare sa se descurce singur, nu intelegea, treaba lui, profesorul nu avea timp pt el.
Diferenta enorma era insa ce se intimpla pe linga cursuri. In timp ce noi, in practica, eram scosi la porumb, sau la cartofi, si in rare ocazii faceam cite o vizita pe la uzine, el a inceput din anii mici sa lucreze efectiv la firme in domeniu, avind ocazia sa cistige si un banut. In anii mari a fost implicat in cercetare la firme cu renume, sau la institutul unde studia care avea contacte f intime cu acestea. Ciudat e ca universitatea lui nu era cine stie ce dotata cu laboratoare si instrumente, dar era, cum spuneam, extrem de legata de concerne, laboratoare externe etc.
As zice ca diferenta enorma intre sistemul romanesc de facultati si cel vestic e ca romanii se axeaza pe pedagogie, sa se-nvete, eventual pe dinafara, in timp cel vesti ce axat pe cercetare, dezvoltare idei noi etc.
Interesant că ați avut ocazia să comparați. Clasamentele despre care se vorbește acum sunt însă o comparație la care pierdem prin neprezentare. „Pe vremea noastră” cercetarea (că de acolo vin punctele) lipsea aproape cu desăvârșire ( câtă era, se făcea în Institute, nu în Politehnică). Pur și simplu nu era în „obiectul de activitate” . Iar ce se făcea în Politehnică, exceptând unele situații, era mai mult la nivel de hobby. Acum formal s-au preluat ciclurile universitare din restul lumii, dar cred că în continuare lipsește o abordare metodică despre cercetare, și, deși pe Ciolacu l-am auzit zilele trecute, cum e iar în criză de bani, că unele institute nu își mai au rostul văd că există în continuare o „timiditate” în a le aronda, pe cele aplicative, la Politehnică ( nu musai la cea din București, că sunt „ale întregului popor,” și poporul e și la Iași și la Cluj :)). Deși cred că ar fi cam singura soluție și pentru ele, am lucrat 4 ani la „Mecanică Fină” și știu ce era acolo. Nu ai cum să păstrezi oameni de nivel profesional măcar mediu într-un asemenea institut. Dacă s-ar integra cu facultățile ar avea cel puțin un flux constant de oameni „proaspeți” de care ar putea profita (și reciproc).
Știu că sună foarte obraznic ceea ce o să spun, dar întreb și eu ce anume au descoperit marile noastre institute de cercetare ca să merite parale de la bugetul greu încercat al bietei țărișoare?! 😒
În vremea lui Pingelică cred că România avea mai mulți „cercetași” din ăștia la suta de mii de locuitori ca Japonia, America și Germania la un loc. Să nu le fie cu deochi!😉 Dar descoperiri, ioc.
Ca student prin 1992-1993 am avut ocazia să fac „practică” într-un astfel de institut ce încă nu scăpătase. Era ceva între jalnic și caragialesc. „Norma de cercetare” (că exista și așa ceva!) rămasă din vremea Cizmarului le cerea fiecăruia să producă o pagină de text sau un desen A3 pe zi. Și chiar le produceau! 😂 Exclusiv gunoaie, numite în limbajul de specialitate „barbologie”. Texte fără noimă copiate de pe cine știe unde și desene sau scheme logice (astea le plăceau cel mai tare că erau spornice) la fel de valoroase ca proiectele de perpetuum mobile. Alea erau livrate cred la minister care…🤣
Aici dacă mă duc al o universitate tehnică așa mai umilă ca NDSU sau UoM un profesor de vibrații sau unul de îmbinări sudate, coroziune, etc. umflă $500 poate chiar $1000/oră consultanță care într-adevăr valorează toți banii până la ultimul cent. Dacă îi dau un proiect îl face la termen și cu rezultate. sau dacă chiar nu se poate am o fundamentare solidă și din timp. Probabil însă că niciunul din ăștia nu ar avea nicio șansă să ajungă profesor universitar în România. N-au nici pe departe numărul de cărți și articole în reviste „științifice” regulamentare ca să se califice la o poziție universitară românească, că doar și secretara de la decanat era „dr. ing.” 😂
Pe de altă parte nu-mi amintesc niciunul din profesorii universitari cu care am avut de a face în patrie (câți or mai trăi) care să merite măcar bacșișul de la Subway pentru o lună de consultanță în ce vor ei, de la ghioc și ghicitul în cafea la ce știință exactă poftesc…
Te inseli! Chiar daca au job la „o universitate tehnică așa mai umilă ca NDSU sau UoM”, profesorii de vibratii sau imbinari sudate de pe acolo nu numai ca fac ceea ce spui tu ca fac, dar si publica, nu articole la kilogram cum fac unii din Romania, ci in jur de 2-3 articole la 4-5 ani, articole consistente, care merita a fi studiate de cei interesati in domeniu! Chiar te rog sa cauti pe Google Scholar sau in ceva mai avansat nume de profesori de pe acolo si vei vedea ce au publicat!
Știu foarte bine ce au publicat. Vă asigur că niciunul din ei nu are nici pe departe muntele de articole și cărți pe care le are orice „profesor” din țărișoara noastră. Ăștia de aici publică ca sa facă bani. Deci publică mai rar, dar bine. O carte tehnică bună rar se vinde cu mai puțin $70 și adesea trece bine de $150 în zeci de mii de exemplare.
E unul care nu cred că are nici măcar doctorat și la vreo peste 60 de ani are exact 3 articole și nicio carte. E unul din cei mai scumpi când vine vorba de consultanță și are atât de mulți studenți care se însciru la cursurile lui încât pe mulți îi refuză. În România publică ca să aibă ce pune în CV. Cantitatea contează în baza spranței deșarte staliniste: „Acumularea cantitativă generează un salt canlitativ”.
Da, e pertinent ceea ce spui! Cunosc bine cateva universitati din USA, cateva dintre acestea in top 500 Shanghai, am fost acolo, am fosti elevi, fosti studenti, fosti colegi de facultate care activeaza la acestea. La multe dintre ele, in Departamentele de matematica( doar acestea m-au interesat in mod deosebit) sunt mai multe pozitii, nu ca in Romania: Professor(Full Professor), Associate Profesor, Assistant Professor, Lecturer, Teaching Assistant, Research Assistant.
Pentru pozitiile Lecturer, Teaching Assistant nu este necesar sa ai doctorat( asta neinsemnand ca toti de pe aceste pozitii nu au PhD). Acestia se ocupa mai mult de activitatile cu studentii, au mai mult sau in totalitate responsabilitati didactice. Destui dintre acestia au publicatii( nu multe) in jurnale de prim rang, chiar daca nu au doctorat, multi dintre ei au peste 50 de ani.
La cei din categoriile Professor(Full Professor), Associate Profesor, Assistant Professor normele didactice sunt foarte mici( 2-6 ore de curs pe saptamana), dar au si obligatii de cercetare( la matematica, asta inseamna publicare de articole….subliniez, de cercetare, care aduc noutati in domeniu, nu balarii). Pozitiile sunt interschimbabile, in sensul ca si un teaching assitant poate ajunge Full Professor.
Implicarea in proiecte ale departamentelor de inginerie sau de economie a celor din dep mat, aduce venituri suplimentare si posibil coautorat de articole tari( cand inginerii gasesc ceva nou, publica cat mai rapid, in echipa), deci accesul la pozitii mai inalte in viitor. Greu de colaborat cu departamente de inginerie sau economica, pentru ca acolo au matematicieni in departamentele lor.
De fapt, cercetarea e baza, studentilor li se dau la cursuri si consultatii doar idei generale si multa bibliografie pe care o gasesc fara probleme in bibliotecile universitatii, inclusiv biblioteci online.
Ce biblioteci au, ce acces au? Pai cea mai parapadita universitate pe care am vazut-o acolo are biblioteca uriasa si acces cat au Univ Buc, UBB, Univ Iasi la un loc!
Un roman de la univ Rochester, care are o biblioteca de toata admiratia, a obtinut un post pe 2 ani la Toronto. Mi-a zis ca estimarea lui e ca biblioteca de la univ Toronto e de 20 de pri mai bogata in acces decat cea de la Rochester.
Banuiesc ca mai toate departamentele aceleiasi universitati sunt organizate la fel( ma refer la pozitii)!
Nu vreau sa insinuez ca daca am prelua modul lor de organizare ar fi mai bine la noi. La noi bolile cele mari din invatamantul universitar(si din cel preuniv) sunt coruptia si impostura….nu credeam ca dorinta de parvenire fara merite reale poate sa fie atat de puternica si omniexistenta in Romania!
Da, asa e! Nu am scapat nici de comunism! Dictonul „Acumularea cantitativă generează un salt calitativ” functioneaza inca la nivel inalt in Romania.
PS Am scris repede! Scuze pentru eventuale lucruri care nu se inteleg bine!
vai dar chiar sunteți obraznic :) Acum ca să discutăm serios, aparent înainte de ’89 principala sarcină a institutelor aplicative (eu am lucrat la unul din ăsta, Mecanică Fină) era să ajute la „asimilarea” (copierea, autorizată sau nu) diverselor echipamente necesare industriei. De pildă ceasurile Orex și cele de masă, Aradora, făcute acolo unde le spune numele, au fost asimilate cu sprijinul marelui vecin și prieten chinez, la institut și trecute în fabricație la fabricile respective. Primul meu proiect acolo (prin ’92 sau ’93) a fost să fac să meargă o diagramă de temperatură, copiată integral după una occidentală, dar cu un motor făcut la noi. Evident avea alte caracteristici și oscila, faptul că am reușit să adaptez cât de cât curenții și amplificarea ca să meargă a fost considerat un mare succces. La vremea aia încă mai existau câțiva mecanici capabili, dar plecau într-un ritm accelerat; electroniști care să facă față eram eu, care mă înscrisesem la facultatea de Litere și aveam nevoie de mult timp liber și un coleg care avea un fel de depresie și se hotărîse să nu mai muncească atât de mult :) Am fost acum vreo patru ani pe acolo și nu am mai găsit pe nimeni din cei pe care îi cunoșteam. Evident că dacă avea un rol în vechiul regim, institutul nu mai are niciunul în cel nou, de asta cred că era bine să îl dea la Politehnică, măcar pentru spațiile și cele câteva dotări pe care le mai deține. Situația la Politehnică e așa cum o descrieți dar oricât de rea ar fi tot mai găsești pe cineva dispus să facă un proiect…
Romanilor le este in continuare frica sa se „murdaresca pe maini” si prefera studiul „curat pedagogic”
Si inca ceva, sistemul romansc de invatamant romanesc este rigid tinerii neavand prea multe optiuni.
Impresia mea din prima jumătate a anilor ’90 e complet diferită. Cea mai mare parte a profesorilor erau destul de slabi și cursurile lor foarte slăbuțe. De regulă compilații după lucrări antice și de demult, de preferință sovietice și se pare că nici rusa n-o știau prea bine. 😁
Cu toată marea industrie comunistă românească nu exista un tratat cât de cât coerent de organe de de mașini ca tratatul lui Shingley (Mechanical Engineering Design), sau tratatul de construcții sudate al lui Blogget (Design of Weldments) sau cel al Eaton de hidraulică (Industrial Hydraulics) pe care amerecanii le tot retipăresc de vreo 50-60 de ani și le aduc mereu la zi. Pentru studenții în inginerie mecanică de aici astea sunt un soi de Sfântă Scriptură. Toate cursurile universitare de inginerie pe care le-am văzut aici sunt foarte bune. La fel îndrumarele de proiectare ale companiilor. Ce vedeam ca student în țară (bșaca că nici alea nu se găseau) erau 90% maculatură.
Am făcut în 5 ani de politehnică vreo 3 de matematici superioare care se reduceau la învățarea papagalicească a tot soiul de demonstrații nu mi-au folosit la mai nimic.😀N-am făcut nimic despre mase plastice & materiale compozite, adezivi, tribologie (am făcut un curs complet irelevant), automatizări (era ceva curs la bășcălie probabil la nivel de 1910), proiectarea construcțiilor sudate, fenomene dinamice, vibrații și acustică (din nou, doar ceva curs la bășcălie), dinamica fluidelor, hidraulica și termotehnica era făcute ca să se bifeze că s-au făcut.
Absolvenții americani de politehnică ai unor universități obscure ca Iowa State, Nebraska Tech sau NDSU chiar dacă nu-s cu toții artiști în domeniile astea, rămân cu ceva din ele. Știu unde să se uite, ce să caute sau măcar ce să întrebe. Mulți dintre ei au făcut armata și acolo sunt cu toții obligați să învețe binișor ceva meserie ca mecanică auto, câte ceva mecanică de aviație sau navală care le folosesc enorm mai încolo. Mulți vin de la ferme și acolo au învățat de copii să repare și să opereze tot soiul de mașinării. Toți au lucrat ca studenți măcar 2-3 veri ca interni în companii în domeniu Mulți lucrează ca tehnicieni în part-time sau ca interni pe toată durata studiilor. Când omul vine la un interviu poți să ai o discuție profesională coerentă cu el. Mai în glumă, mai în serios dacă ar trebui eu cel de acum să mă intervievez pe mine absolventul de mecanică, șef de promoție în 1994, probabil că m-aș da afară din sală în primele 5-10 minute. Atât de jos era nivelul de pregătire de la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90.
Acum pare să fie și mai rău. Compania cu care lucrez stimulează colaborările cu diverse universități fără să aibă idei preconcepute. Proeicte mărunte de sub $100000 sunt riscuri perfect acceptabile. Acum vreo 10 ani l-am contactat pe un fost șef de lucrări din vremea când eram eram student, ajuns între timp profesor plin. Pe vremuri omul mi s-a părut măcar pasionat de domeniul lui. I-am propus un mic proiect de tribologie, care pentru mine era de prioritate scăzută. A fost entuziasmat. Am mers în țară să facem aranjamentele și mai ales să le transfer grant-ul. Rezultatul a fost un dezastru desăvârșit. Oamenii sunt complet deprofesionalizați. Afară de nesfârșite teleconferințe epuizante la care erau invitați decanul șeful de catedră și alți „experți”, în care încercam fără succes să-i aduc la linie plutire, și luni de opinteli, finalul a fost un raport impresionant, ticluit după toate regulile artei birocratice, în care în esență explicau într-o engleză bolovănoasă că „S-a rezolvat: Nu se poate!” 🙄
În vara am dat proiectul unui intern ceva mai răsărit de aici. Am avut cu el o discuție inițială de vreo oră și după aia m-a mai întrebat câte ceva din când în când și mi-a trimis pe mail niște rezultate preliminare. În câteva săptămâni, la un cost de nici 20% din ceea ce mă costase „colaborarea” cu politehnica românească, a rezolvat problema în mod profesional.
Din punctul meu de vedere lucrurile stau așa: valoarea universității nu e dată atât de profesori cât mai ales de studenții pe care îi are. „Pe vremea noastră” cum nu puteai să pleci nicăieri, cei mai buni studenți veneau în Politehnică (din motivele știute), iar la facultățile bune chiar erau mulți studenți valoroși. Ei îi „trăgeau după ei” și pe profesori, pe de o parte punând întrebări și eventual făcându-i de râs (se întâmpla des) când nu știau, pe de altă parte asta îi forța să se pună la curent cu materia sau cel puțin să își ia niște asistenți care să facă treaba în locul lor (inclusiv le scriau capitole din lucrări după cum se cam știa…). Nu era ideal dar funcționa. Și la fotbal, dacă fotbaliștii nu puteau pleca, aveam echipe bune. După „evenimente” studenții buni au început să plece, asistenții buni (ținuți în șah de profesorii de care ziceam) la fel, ceea ce e foarte bine, iar mecanismul s-a blocat complet, pentru că nu a mai existat presiune pentru calitate. În contextul actual presiunea trebuie să vină evident din altă parte dar eu nu am auzit încă de facultăți desființate din lipsă de candidați în România ( pe când în USA am auzit). Sistemul subvențiilor necondiționate blochează mecanismul de „autoprimenire” iar rezultatul e o caracatiță care nu va putea fi distrusă decât prin metoda aplicată de celebrul sfânt Gheorghe, cu lancea :) O discuție pe care o aveam cu îndrumătorul meu în cursul tentativei doctorale pe care am abandonat-o era că exista o solicitare din partea rectoratului să se instaleze camere în amfiteatre pentru că existau suspiciuni că unele cursuri nu se țin deloc :) Sigur, nu se întâmpla la noi la Electronică, mai sunt câteva facultăți care păstrează niște urme de decență, dar unele specializări chiar nu mai sunt decât fabrici de diplome…
Da, sunt de acord cu dumeavoastră că rădăcina răului e educația superioară finanțată de la buget. S-au înființat tot soiul de universități județene și orășenești de la Halmeu la Sulina cu bugete asigurate atât vreme cât au mușterii.
„Protipendanda” locală și-a văzut astfel pohta ce-a pohtit: Fostul ginerică al primarului ce obținuse cumva slujba de profesor de tehnologia șpanului la liceul agoindustrial, e azi ditai profesorul universitar de sudii europene & euroatlantice la institutul european de studii strategice din Buhuși. Inflația de universități de baltă și phoiul de diplome și articole publicate prin reviste de doi bani + „cărți științifice” publicate în câte 50 de exemplare la editura Pitpalac, numai bune de pus în secțiunea nesfârșită a secțiunii „publicații” din CV, au generat o presiune enormă asupra ălora care poate aveau o șansă să facă educație superioară de calitate + știință. Pe de o parte s-au topit în marea de impostori, pe de altă parte trebuie să alerge la rândul lor cu limba scoasă după cartoane și să aibă cât mai multă maculatură publicată.
da, lucrurile sunt complicate de faptul că de-abia acum începe să apară o clasă mijlocie care să poată finanța un învățământ privat. Până acum, așa cum ați spus și dvs, universitățile private au fost doar „fabrici de diplome” (și de fapt nici una nu are inginerie în programă, ei produc exclusiv pentru sectorul de stat, funcționari care au nevoie de diplome, inclusiv profesori). Deci probabil că vom mai avea nevoie de învățământul de stat o perioadă, dar problema e „cum”. Dacă cifrele de școlarizare în vechiul regim se mai corelau cât de cât cu „planul cincinal”, oricât de fantasmagoric era el ( vom avea încă 20 de fabrici deci ne mai trebuie 400 de ingineri) acum ele nu se corelează decât cu pilele și cunoștințele conducerii de partid și de stat. Dacă, de pildă, am fi avut o facultate de trăsuri și căruțe, cea mai performantă din lume, ea nu ar fi fost deranjată în nici un fel de apariția trenului și automobilului, ar continua să producă specialiști într-un domeniu dispărut, pentru că nu există nici un mecanism care să o facă să dispară sau să se reprofileze. De fapt, din ce am văzut eu, prin USA nici măcar nu există atât de multe facultăți ci mai degrabă un program flexibil, ceea ce face ca studenții să își aleagă singuri domeniile de interes și permite dispariția catedrelor care nu mai au cerere. În felul ăsta universitatea se ajustează de la sine la epoca pe care o traversează. La noi, profesorul de desen inventase noțiunea de „cablaj tridimensional” – fără nici o acoperire în realitate – ca să pară că predă ceva legat de electronică :)
//Dar, mai înainte, un cuvânt și despre felul în care sunt înțelese azi tehnologiile și cercetarea. În primul rând, la acest nivel, perspectiva e una monistă, în speță cea care consideră că realitatea are o singură esență, iar aceea e de natură materială. În structura ei fundamentală, realitatea materială a oricărui domeniu al cunoașterii e alcătuită din niște entități elementare și din relațiile dintre acestea, care – ambele – pot fi descrise (cifric) pe baza unor calcule și măsurători. Practic, orice domeniu al cunoașterii apare ca o structură de tip LEGO; odată ce am invetariat ”piesele” lui de bază și regulile de asamblare, putem trece la etapa următoare, a producerii – tot pe bază de calcul – a unor combinații care nu intrau în schema inițială, a accelerării proceselor cunoscute sau a disocierii și raționalizării acestora. LEGO-ul nu vizează doar elementele de bază, ci și varii procese integrate. Ajunși aici putem face două observații: prima – că s-ar putea ca realitatea să fie ceva mai complexă decât această viziune (totuși) reductivă. În definitiv, aici avem un soi de pozitivism radical, care spune că lumea întreagă e alcătuită din materie și e pusă în mișcare de diverse raporturi de forțe. Așa se poate înțelege, dincolo de tentația hegemoniei, fascinația chinezilor – materialiști în doctrina oficială – față de noile tehnologii. Și, la fel, explozia de inventică a Silicon Valley-ului, alcătuit în bună măsură din tineri postmoderni, perfect secularizați, care (poate pe urma tehnologiilor pe care le folosesc / crează) sunt convinși că orice schimbare are la bază combinatorica unor elemente clar definite. Poate această tentativă de reconfigurare tehnică permanentă a realului e cea pe care s-ar cuveni s-o numim ”progresism”. Și, atât de o parte cât și de cealaltă, aceeași idee: că această combinatorică (deși perfect rațională, căci definibilă matematic) creează relații de forță / putere. Dacă mă pot exprima astfel, acesta e ”sufletul” Golemului.//
As spune ca asta e viziunea tipic propagandistica, marcat ideologica a intelectualului sau carturarului roman ─ asa l-au invatat, pe el, comunistii: realitatea se reduce la materie, cunoasterea e combinatorica simpla iar stiinta e doar calcul si ratiune, reductionismul se aplica mecanic.
Asa se face ca la noi, unde majoritatea culta e conservatoare, tehnicalitatea e pesemne progresista iar cei care utilizeaza tehnica ramin departe de intelegerea fenomenului.
Onestitatea ar trebui sa ne impiedice sa scriem despre subiecte pe care nu le intelegem si care nici macar nu ne preocupa.
Stimate Domnule Mureșan,
vă mulțumesc pentru observații. Firește că, din rațiuni evidente, am schematizat mult în paragraful pe care îl citați, însă – cu toate acestea – cred că am reușit să trimit la ideea felului cum procedează tehnologia actuală. Mai înainte de toate e vorba de un pozitivism: adică de o cunoaștere exclusiv rațională, care se aplică – prin intermediul măsurătorii – unei realități exlusiv materiale. Chiar și ceea ce nu e material în sens grosier (precum, de pildă, particulele elementare) sau rezistă raționalizării (ca ceea ce arată pricipiul de indeterminare) e descris tot pe baza unor raționamente matematice. Doi: criteriul de bază al acestui tip de cunoaștere îl constituie experimentarea. Ea permite validarea unei teorii și / sau crearea de noi teorii. Experimentarea e, dacă mă pot exprima astfel, adaptarea gândirii la concretul material asupra căruia se exercită. Pe baza calculului, acest concret e determinat precis în structura și raporturile lui. Odată cunoscute, aceste raporturi pot fi modificate pentru a crea noi realități – la fel de concrete ca cele de pornire. LEGO-ul la care m-am referit e, bineînțeles, o analogie, dar care – sper – prinde ideea la care trimit.
Pe scurt: tehnologia are la bază o concepție pur materialistă asupra lumii (undele sau rezonanțele, de pildă, fiind perfect definite într-un anumit domeniu – fizic sau matematic – prin parametri cuantificabili), se bazează pe un raționamet cauzal (pe care-l realizează cel mai bine calculul matematic), funcționează pe bază de experiment și are ca scop faptul de a produce ceva (fie prin raționalizarea unui proces natural, fie printr-o modificare eficientă a ordinii naturale). Și – evident – aici apare marea temă a pozitivismului: ceea ce produce tehnologia ameliorează viața oamenilor.
Mi se pare că, din acest punct de vedere suntem mai aproape de prima jumătate a secolului XX decât ne imaginăm. Așa se explică succesul unui film precum Oppenheimer (care pune problema succesului tehnologiei, dar și pe cea a riscurilor ei).
Cu toată considerația,
Mihai Maci
Va multumesc si eu pentru raspuns si revin.
Nu doar ca ati schematizat, dar uzati in continuare de o perspectiva simplista privind nu doar tehnologia, dar chiar stiinta.
Totusi, ca filozof, sinteti familiarizat cu lumea ideilor, despre care unii sustin ca are propria realitate (sau materialitate) iar altii, cei vechi, ca e autonoma si lipsita de materialitate sau, la limita, transcendenta. Similar, sint o multime de matematicieni platonicieni care sustin ca ideile sau conceptele matematice apartin lumii platonice si dupa care matematica e descoperita ─ existenta sa fiind independenta de cea a oamenilor.
Macar din aceste motive s-ar cuveni sa respingem ferm identificarea stiintei cu materialismul ─ chiar daca unii n-ar admite ca matematica e propriu-zis stiinta iar printre fizicieni vom gasi destui materialisti, matematica e chiar mai mult decit limbaj universal pentru exprimarea legilor naturii.
Faptul ca ceva e masurabil nu-i garanteaza materialitatea, si desi experimentul e esential in demersul stiintific, nici un fel de experiment nu demonstreaza, la propriu, vreo teorie, cu-atit mai putin ne-ar putea experimentul garanta materialitatea ─ experimentul doar testeaza, adica poate, cel mult, invalida o teorie, iar daca nu o invalideaza, chiar daca confirma vreo predictie a teoriei, tot nu o demonstreaza, fiindca pot aparea alte experimente care ar putea-o invalida, infirmind alte predictii ale teoriei.
Dupa cum banuiti, problema mea e raportul romanilor cultivati cu stiinta: fiindca venind din comunismul care a caricaturizat-o sistematic, ei au ramas cu acest reflex prin care stiinta e asimilata materialismului care e, totusi, o ideologie ─ incit, vrind sa evite ideologicul, au ajuns, de fapt, sa evite apropierea de stiinta.
Pe de alta parte, dintre intreprinderile umane de anvergura, sa spunem religie, cultura si stiinta, ultima e cea mai putin ideologica: de fapt, stiinta este si singura cu-adevarat coroziva privitor la ideologii, gindita parca pentru a le demonta.
Precizarile de mai sus n-ar trebui sa induca ideea ca stiinta ar fi mai nesigura ci ca stiinta e sensibil mai subtila si mai profunda decit sint dispusi ideologii sa admita ─ in dezvoltarea sa, au fost amendate prejudecati chiar mai drastice, cum ar fi mecanicismul sau determinismul.
Nu ar trebui de facut ore de orientare in noile tehnologii, incepand cu bronzul? :))
https://www.youtube.com/watch?v=nyu4u3VZYaQ
De-a lungul istoriei, ce rezultate notabile are cercetarea romaneasca ? Au fost cateva inventii, facute de cercetatori romani, dar, in timp ce studiau in alta tara; plus alte inventii, care nu prea sunt recunoscute, pe motiv ca le inventasera si altii.
In plus, daca dam 4% din pib catre cercetare, se schimba ceva? creste pib-ul ? Ma indoiesc.
Fara industrie locala care sa poate finanta si/sau implementa ideile, cercetarea… e doar de decor; bine, ramane cercetarea teoretica; unde credibilitatea cercetatorilor romani… nu prea vad cum sa fie buna.
@Florin. Fals, complet fals ceea ce zici. E un cerc vicios, sunt legate educatia-cercetare-punere in practica/industrie. Fara educatie si cercetare (care e strans legata de nivelul educatiei universitare), nu poti avea nici industrii de varf, ramai la nivelul de agricultura, industrie usoara, etc. (sau nici astea). Coreea de Sud a realizat miracolul economic investind mult in educatie si cercetare atunci cand nu aveau nici industrie, nici economie dezvoltata. A cere industrie dezvoltata fara a avea o baza super calificata de oameni e a pune caruta inaintea boilor. Apoi e vorba de a raspandi in societate niste valori, respectul pt stiinta, invatare, meticulozitate, creativitate, munca sustinuta. Au fost destui oameni de stiinta romani atat din Romania cat si din strainatate care s-a afirmat international pe bune, vezi fizicieni, matematicieni, medici, ingineri, etc. Altfel, la dat cu vorbe in „decor” si a desconsidera totul aiurea, e usor, nu iti tb nicio pregatire…!
O privire fugara asupra primelor 20 universitati arata clar o dominatie a universitatilor americane printre care se strecoara si trei britanice, una franceza si una elvetiana. Concluzia evidenta, dar si falsa, ar fi ca acestea sint tarile care domina economic lumea. SUA da, dar UK? Prima universitate germana e la locul 55 (Heidelberg) dar nu are un profil tehnic, TUM fiind citeva locuri mai jos, imediat sub King’s College, London. Sa fie industria germana atit de inferioara celei britanice?
M-am uitat de curiozitate la DTU (universitatea tehnica la care am primit un M.Sc.) si intr-un pdf se poate vedea pozitia ei in diverse clasamente (Leiden, Shanghai, etc). Se vede ca, conform CWTS Leiden Ranking* *Publications with Industry, DTU e clasata la locul 14 in lume, fata de 150-200 conform Shanghai Ranking. Asa ca rankingurile nu sint batute in cuie si 100% credibile (ceea ce nu inseamna ca universitarii romani trebuie sa foloseasca argumentul de fata pentru a scuza rankingul universitatilor lor).
https://www.dtu.dk/english/about/facts-and-figures/rankings
Un alt clasament, cred mult mai corect, unde nu se amalgameaza toate domeniile de studiu, dadea DTU ca numarul 3 in lume in „oil industry” (nu e diploma mea:)).
In plus n-are niciun sens sa comparam universitati tehnice cu universitati umaniste.
Exista clasamente pe diverse domenii. Mi se pare extrem de meritata pozitia univ Cambridge, Oxford, Warwick in clasament, sunt univ foarte bune. In domeniul meu nu cred ca vreo univ germana ar merita sa fie in primele 50 din lume. Univ americane, britanice si franceze sunt mai bune in general decat cele germane in stiintele exacte, si atrag mult mai multi cercetatori/profesori de marca. Nemtii sunt buni la transferul in industrie, dar dpdv al universitatilor, nu sunt in topuri ca si cercetare.
N-o fi universitatile nemtesti de top insa produsele nemtesti industriale au cautare mare pe pietele lumii, multe firme producatoare fiind in topul celor mai bune la nivel mondial.
Nemtii, cel putin pana acum, au „darul” de a construi si concepe produse industriale de inalta calitate, specialistii fiind pregatiti in universitatile germane.
https://www.contributors.ro/invatamintul-romanesc-in-comunism-citeva-reflectii/
Un articol mai vechi in care comparam educatia tehnica universitara in Romania cu cea din Danemarca.
Am simtit foarte multa tristete, mai ales in finalul articolului. Altceva nu pot sa simt. Este clar ca Romania se desprinde astazi din ce in ce mai mult de lumea civilizata si educata, dupa ce a facut parte decenii la rand dintr-o lume utopica/distopica, comunista, din care nu s-a desprins total acum 34 de ani. Sistemul educational a fost trecut pe „persoana fizica” dupa 1990, universitatile fiind doar surse de venituri si „artificii economice” de care profita o armata de profesori, lectori, conferentiari si asistenti, impreuna cu studentii lor doctoranzi, potriviti doar pentru a aduce cafele profesorilor. Acesti profesori decid cine va pleca cu bursa Erasmus, cine se va angaja in domeniu la o companie importanta, ce proiecte vor trimite pentru a obtine fonduri pentru „cercetare”, ei decid daca iti acorda titlul de „doctor” in vreo stiinta, uneori in functie de „exotismul” aperitivelor servite la cheful de dupa prezentare. Ar fi o rautate din partea mea sa afirm ca toti profesorii sunt astfel. Am cunoscut si profesori demni, adevarati profesionisti in domeniul lor, oameni care erau invitati constant la marile universitati sa tina cursuri in franceza sau engleza. Insa astfel de profesori sunt foarte rari („1:1000000”). Multumim pentru aceste ganduri!
Descrieti corect esenta „sistemului educational” post-1990, cu exceptia enuntarii impersonale a acestei esente. „Armata de profesori, …” a fost si este legiferata la modul cel mai concret de catre autoritatile guvernamentale. Astfel Ministerul Educatiei (ME) este adeptul jumatatilor de masura privind calitatea profesionala a acestei „armate”, iar Ministerul Cercetarii, Inovarii si Digitalizarii (MICD) respinge orice masura privind nivelul personalului sau de maxima calificare. In fapt, ME a introdus din 2018 conditia de „a continua sa fie activi in plan stiintific” pentru conducatorii de doctorat, impusa insa numai pentru 50% dintre membrii unei scoli doctorale, in vederea acreditarii acesteia (Ordin ME 3651/12.04.2021). In acelasi timp MCID nici nu accepta discutia despre norme de performanta similare, care ar incurca probabil jocurile de interese. Normalitatea la nivelul EU, ar fi insa atat de simplu de realizat prin aplicarea 100% a conditiei sus-mentionate a ME – astfel incat cel putin teoretic sa fie elimnata 1/2 din „armata” mentionata de Dvs. – si preluatea ei ‘in integrum’ si de catre MCID. Faptul ca aceasta normalitate – copiata din ‘afara’, fluturata in interior ca stindard, dar asigurandu-i-se toate conditiile de ‘ocolire’ – NU este dorita este de domeniul evidentei. Cel mai cu adevarat trist este ca si ‘jumatatea plina’ a celor 50% – care n-or fi ei chiar 50 dar poate de 20-30 se mai aduna, adica ceva mai mult de „1:1000000” – realizeaza ca a revendica normalitatea in conditiile Anormale de Acum/Aici este nu numai iluzoriu dar si inconstient.
Motto:
„Cele cinci functii care dau viaţă unei Universităţi constiente si responsabile de misiunea ei în stat sunt: cercetarea si creaţia stiinţifică, pregătirea profesională, educaţia naţională a viitoarelor elite, asigurarea vieţii materiale si morale a studenţimei, răspândirea stiinţei în masele largi ale neamului.”
(Iuliu Haţieganu- Preocupări universitare; Revista”U”, Bucuresti, nr.1, dec. 1943)
Anul trecut Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) a fost singura universitate din România inclusă în prestigiosul clasament Shanghai, unul dintre cele mai relevante clasamente internaționale ale universităților lumii (Academic Ranking of World Universities https://www.shanghairanking.com/rankings/arwu/2022), ocupând o poziție în intervalul 800-900 la nivel internațional. Din cele aproximativ 30000 de universități ale lumii, aproximativ 2500 reușesc să atingă o parte dintre criteriile/indicatorii clasamentului Shanghai, iar primele 1000 sunt făcute public. Așadar, aflându-se pe poziția 800-900, UBB se afla cel puțin între primele 5% universități ale lumii.
Iată că anul acesta UBB nu mai indeplineste criteriile de performanta, astfel că România nu mai are nicio universitate în Top 1000 în clasamentul internațional Shanghai (ARWU) din 2023.
Incercând o explicatie , doamna ministru al educatiei Ligia Deca a căutat să justifice esecul astfel: „Universitățile s-au concentrat pe asigurarea unui act educațional de calitate pentru studenți, prin recrutarea unor buni practicieni sau profesori cu vocație pedagogică, cu o solidă pregătire în domeniu”, ceea ce denotă faptul că în universitățile românesti nu se prea face cercetare.
In toată lumea civilizată adevărata cercetare stiintifică se face în universităti. Noi am păstrat în țară modelul sovietic din perioada comunistă în care cercetarea era concentrată în institute rupte de universități. După 1989 au existat anumite tentative timide de remediere a situatiei . Astfel, în subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării a fost înfiintată Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (UEFISCDI) , cu atributii în realizarea de studii ce fundamentează procesul de repartizare a fondurilor alocate de la bugetul de stat al României pentru universități. Dar, ca la noi la nimeni. Pentru ca ruptura între învătământul superior si cercetarea stiintifică să fie totală, în decembrie, 2020 Ministerului Educaţiei şi Cercetării a fost scindat în Ministerul Educației și Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării. Si acum ne plângem că România nu mai are nici o universitate în Top 1000 în clasamentul internațional Shanghai (ARWU) din 2023.
Vezi: https://adevarul.ro/stiri-interne/educatie/franta-vs-romania-in-problema-esecului-clasarii-in-2292920.html
Universitatile din Romania sunt imaginea modului de finantare al invatamantului, finantarea per capita.
Ca la stana, conteaza cat de mare e turma, nu calitatea animalelor.
Asa ca prevaleaza nr. de studenti raportati oficial care aduc finantarea. Ce conteaza ca studentul nu am mai trecut de 3 ani pe acolo, e pe o lista vin banii pentru el, angajatii isi iau banii, fericire totala.
Cercetarea nu exista in invatanantul tehnic, nu poate exista atata timp ca cei care invata studentii nu au lucrat 1 zi in viata lor in afara mediului universitar. Asistentii spera ca din negrii profesorului, in timp sa-i ia locul si sa aiba la randul lui negrii care sa-l serveasca, bine punctat de autor.
In majoritatea, invatamantul romanesc si cercetarea sunt doar producatoare de hartii fara nimic concret in spate, teze si studii fara practica in spate, din hartii noi hartii.
Schimbarea nu va exista, sistemul merge ca uns asa, de ce sa strici ceva care a mers bine zeci de ani pentru cei din sistem, de aici si pesimismul autorului.
Există mai multe aspecte culturale care au și ele o influență profund negativă asupra cercetării:
1. Nu avem cultura eșecului. La noi o cercetare ar trebui să obțină rezultatele scontate altfel este un eșec. prin natura lui, procesul de cercetare este 99% eșec. 1% succes. Mentalitatea la noi este că eșecul înseamnă risipă, eșecul este stigmatizat, și șansa pierdută. În realitate știința înseamnă că înainte să descoperi o soluție la o problemă descoperi 99 de soluții care nu funcționează. Fără resursele necesare să dai greș de 99 de ori, cel mai probabil problema va rămâne nesoluționată.
2. Suntem o țară religioasă. Exponenții religiei au cel puțin o aprehensiune la adresa științei, dacă nu resping literalmente orice legat de știință (varianta extremă). Într-o țară eminamente religioasă, știința este greu de promovat.
3. Complexul de inferioritate. Foarte mulți români au un complex de inferioritate pe care îl proiectează permanent asupra întregii societăți. Putem vedea constant în Social Media mesaje despre cât de răi suntem noi romanii în comparații cu alte nații, pornind de la glume si Meme-uri, și terminând cu articole sau chiar cărți pe tema asta. E o imagine falsă, dovedită simplu de faptul că românii scoși din contextul local invariabil performează.
4. Punem căruța înaintea boilor. Conducerile care s-au succedat la ministerele care au păstorit cercetarea au fost foarte bune la a critica rezultatele. Nu am prea văzut ceea ce ar fi o abordare de bun simț, ca să nu zic rațională, de a investi înainte de a cere rezultate. În cercetare, fără fonduri, rămânem la introducere.
Nu avem cultura eșecului.
F bine spus. „Esecul” nu e doar la nivel de institutie, ci si la nivel personal. Am mincat piinea amara a cercetarii si am fost des ironizat de colegi. Proiectantii erau extrem de mindri de ce realizau si intr-adevar se vedea. De altfel si eu am simtit, in tinerete, mindria proiectantului. In schimb cercetare inseamna o lupta cu morile de vint. In principiu omul se impotriveste noului.
Ca pensionar suntem invitati la firma la care am lucrat odata pe an. Mincare, bautura, discursuri. Se viziteaza si fabrica. Odata am vazut o procedura la care lucrasem in cercetare citíva ani. Iesisem la pensie si-mi pierdusem speranta ca se va aplica vreodata. Un baiat f tinar ne-a vorbit despre ea cu o mare mindrie. L-am intrebat niste amanunte. Nu prea era in tema. Am ramas cu un gust dulce-amar, pe de o parte ca s-a aplicat ceea ce am visat si pe de alta parte ca absolut nimeni nu stie ca a plecat de la mine.
1. E tocmai pe dos. Există o adevărată cultură a eșecului. „Da’ ce te așteptai să iasă?” „S-a rezolvat. Nu se poate” „Dă-le dreaqu’ nene, tui chiar n-ai altă distracție?” sunt chestii cotidiene.
2. Ce legătură are? TOATE marile universități au capele, cercuri de studii biblice, etc. care niciuna nu sunt susținute de nuș’ ce mitropolie cu parale de la ministerul cultelor ci din donații. De exemplu capela ecumenică de la MIT prima universitate tehnologică a lumii:
https://studentlife.mit.edu/cac/event-services-spaces/event-spaces/mit-chapel
De asemenea toate marile companii din vârful tehnologiei și inovării au cercuri de studii creștine și asociații religioase ale angajaților. Eu nu cunosc nicio excepție. Cunoașteți dumneavoastră vreuna?
3. Nu cred că stă în picioare. Spritul critic sau autobășcălia nu sunt neapărat ceva rău. Mi se pare mult mai periculoasă fudulia sovietică.
4. Nu politicile proastete ale ministerelor și miniștrii inepți reprezintă problema, ci ministerele în sine. Atâta timp cât totul trec pe la stat și depinde de stat NIMIC nu se va ridica din mlaștină.
Evident hop si omniprezentul „Sveik”, care le stie el pe toate. Omul acesta nu are alta treaba decat sa comenteze in contradictoriu aproape mereu, la o multime de comentarii de aici. Nu am citit niciun comentariu al lui Svejk care sa fie la obiect, amesteca diverse sferturi de adevar cu bascalia ieftina.
1) Generalizare aiurea. Nu exista nicio cultura a esecului. Sunt diverse grupuri stiintifice si in Romania care fac performanta, mai informeaza-te. NU apar toata ziua la tv sau in media, dar niciun om normal la cap nu isi formeaza o opinie dupa ce apare in media.
2) Nu cred ca religia are vreun loc preponderent in societatea romaneasca, si nici in cea americana, de fapt nicaieri in Vest. Nu suntem in tarile arabe. In orice caz nu are legatura cu subiectul articolului despre cercetarea stiintifica.
3) „Fudulia” sovietica nu era neaparat sovietica ci russeasca. Spiritul „critic” cand se confunda cu bascalia ieftina e ceva rau. Arata infantilism. Din fericire nu prea exista la populatia din Romania in general, poate doar la sveik..
4) Cica „Nu politicile proastete ale ministerelor și miniștrii inepți reprezintă problema, ci ministerele în sine.”… tare panseul..! Daca scoti politicile proaste si ministrii impreuna cu consilierii lor ce mai ramane, cladirea ministerului si secretarele?? Apoi NU totul trece pe la stat. IN orice tara din UE exista ministere, solutia e reformarea corpului profesional. Din nou, solutia la toate este EDUCATIA.
1. Care-s alea și mai ales ce realizări au?
2. În cea americană religia are o importanță foarte mare. Parcările bisericilor sunt pline duminica, există cam la toate companiile și universitățile mari cercuri bibilici sau „affinity groups” creștine. De la activiștii de partid sătești a rămas reflexul pavlovian de a sări la gâtu’ „obscurantiștilor” pentru a justifica orice eșec.
3. Și care-i diferența între ruși și sovietici?
4. În ce țară din lume au făcut ministerele performanță științifică? 😂
1. Daca nu stii care sunt acele grupuri (nu „alea” ca nu esti la piata), de ce vorbesti sa te afli in treaba?! Informeaza-te, uita-te pe site-urile Univ Bucuresti, ale Academiei Romane si institutele sale, UNiv Iasi, etc.
2. Fals, vorbesti prostii. Religia nu are insemnatate conncreta in universitatile americane, si in general nici in societatea americana.
3. Mai citeste istorie.. Rusia a existat inaintea sovietelor, iar sovietele cuprindeau multe alte tari luate cu japca de rusi. Iar chestia cu „fudulia sovietica” nu are relevanta in contextul discutiei de aici si a articolului.
4. Iar dai cu bata in balta, din bazaconie in bazaconie… Ministerele in sine nu au ca scop sa faca `’performanta stiintifica`’, ci sa coordoneze anumite actiuni. Exista ministere sau agentii de stat in orice tara, sub o forma sau alta, chiar in SUA, sau habar n-ai de NSF?! Cu asta am pus punct explicatiilor date asa numitului „sveik”.
1. Tocmai pentru că n-am auzit așa ceva v-am cerut să ne luminați: Cine sunt ăia care fac performanță în cercetare și mai ales ce au descoperit?
2. Ei, dacă așa au postulat iexperții de la bodega „Ultimul leu” așa trebuie să fie. 🤣
3. Foarte adânc scris. Diferența dintre sovietici și ruși ați aflat-o bag seama tot de la ăia de la punctul 2? 😁
4, Magnific! Și ce descoperii iepocale au ieșit din coordonările ministerelor alea? Gaura de la covrig? Apa caldă? Foraibărul cu bluetooth? 😂
În teorie institutele de cercetare aplicativă la momentul ăla ( eu am plecat în ’96 când am terminat Facultatea de Litere, pentru că îmi îndeplinisem acest obiectiv și era momentul să încep să muncesc serios :) ) aveau posibilitatea să proiecteze pentru firmele private. Și cred cu tărie că în anii ăia chiar am fi putut, de exemplu, ajuta o mică făbricuță să își pună la punct o linie de fabricație – nu rocket science, dar poate o fabrică de pufuleți :) . Exista o taxă (care oricum era obligatorie) și toți cei care o plăteau aveau dreptul să utilizeze rezultatele cercetării ( dacă ei cereau oficial puteam introduce tema în anul următor, ministerul o finanța și ei luau rezultatul la sfârșitul proiectului). Însă în respectivii ani nu prea existau firme care să aibă planuri pe termen atât de lung sau capital suficient (chiar dacă ar fi luat proiectul pe gratis de la noi echipamentele tot trebuia să le plătească) . Cine venea din afară venea cu un know-how superior și tehnologie mai bună, deci practic nu aveam mușterii nici de colo nici de colo și inventam teme ( am dat totuși niște contoare de motorină pentru CFR care avea nevoie să măsoare cât alimentează locomotivele, dacă e să credem ce ne-au spus până atunci alimentarea se făcea doar pe bază de estimare, așa că furtul de motorină era imens) . Însă acum nu aș crede că ar mai putea face măcar ceea ce făceam noi atunci, în fiecare an mai pleca „un lot” din cei care chiar știau meserie…
Gluma-i glumă, dar tehnologia pufuleților e o chestie foarte complicată.
Chiar dacă institutele de cercetare aveau un oarecare potențial, aveau și ghinionul de a deservi o industrie de stat în plin proces de pustiire.
Singura strategie economică ca directorilor întreprinderilor muribunde de stat era „mușcă și fugi”. Ideea era să stoarcă tot ce e poate stoarce cât mai repede și cât mai mult. Interesul pentru orice formă de inovaresau optimizare era 0. Lefurile lor era niște bancuri proaste și oricum n-aveau legătură cu performanța economică. Important era să stoarcă ce putea stoarce, cât mai repede și cât mai temeinic înainte ca să vină mazilul de la centru ca să-l înscăuneze pe un altul cu proptele mai puternice cu împărțitor de peșcheșuri mai grase.
Și chiar dacă ar fi fost și oameni să zicem bine intenționați, îți trebuia un curaj nebun să investești în cercetarea românească. Fiecare știa că și acolo fauda e prevalentă și că ai toate șansele să fi țăpuit.
În plus institutele noastre de cercetare nu se preocupau de chestii ce le-ar fi putut fi accesibile ca linii de îmbuteliere, gatere, ambalare sau mașini pentru procese textile primare unde avea șansa să concureze producătorii străini ca: vopsire, calandrare, stabilizare, uscare, mașini de brânză sau unt etc. Astea erau căutate pe atunci și nu le oferea nimeni în țară.
„De asemenea toate marile companii din vârful tehnologiei și inovării au cercuri de studii creștine și asociații religioase ale angajaților.” Religia in Vest e mai degraba o simpla formalitate, de facto nu prea mai are nicio influenta in viata sociala in afara unor grupuri care se aduna pentru a lectura Biblia. In universitati si mai ales in cele mari domina un puternic curent antireligios si preponderent anticrestin. Simpla existenta a unor capele si a unor grupuri crestine nu schimba cu nimic realitatea de pe teren iar aceasta e cam anticrestina. A se vedea si Bloom, The Closing of the American Mind, o carte mai veche dar actuala care analizeaza si aceste aspecte cand vorbeste de universitatile americane.
Impresia mea e complet diferită. Așa cum am mai spus parcările bisericilor sunt pline Duminica. Oamenii fac voluntariat și donează masiv acolo. Își trimit copiii la școlile de Duminică și părinții ce au controlul în școli votează întotdeauna pentru ore opționale și nu rareori obligatorii de religie în districtele școlare independente care reprezintă undeva între 80% și 90% din școlile preuniversitare americane. De câteva decenii cele mai performante licee ameriane sunt diverse licee catolice care se rotesc între eșe în fruntea clasamentului.
Din ceea ce văd în jur aș zice că omaenii chiar fac eforutir serioase să evite o întrevedere cu Sarsailă.
Singurul loc unde bisericile sunt într-adevăr goale ca-n Europa, sunt marile orașe devenite în mare parte ghetto-uri.
Există într-adevăr în rândul „intelighenției umaniste” (care se confundă în general cu marxiștii & maoiștii) o agitație anticreștină stridentă și disperată, numai că influența lor în afara coccon-ului în care-și duc zilele e practic 0.
@Josef Svejk
Problema este doar una, atunci când expresia: ”Cred cu tărie că…” ține loc de argument științific. sau modelează argumentația. În business, nu e deloc rău, determinarea poate face posibile lucruri, în politică nu e rău, din același motiv, în știință trebuie să accepți că totul poate fi pus, și trebuie pus, sub semnul întrebării. O dogmă științifică este la fel e păguboasă ca una religioasă când se pune problema din perspectiva cercetării.
Și cine anume folosește expreia „Cred cu tărie că…” în loc de argument științific, afară de ăștia cu încălzirea globalăâ, care ne acuză pe toți cei ce nu „credem cu tărie” în postulatele lor, și cerem oarecari dovezi științifice că am fi „denieri” sau necredincioși mai pe românește?
După cum ziceam, dogmatismul științific e la fel de păgubos ca cel religios când vine vorba de cercetare. Postulate sunt parte a dogmei.
Cele mai importante și mai de impact cercetări sunt tocmai cele care reușesc să schimbe perspectiva asupra postulatelor.
E foarte bine dacă susțineți asta. Nu de alta dar aveam cu impresia că vă situați ferm de partea ăstora cu religia verde a Codoiului. Greșesc? 😂
@shveic. Vezi ca „astia” cu incalzirea globala, mai precis cu schimbarile climatice, includ si TOATE organismele majore stiintifice internationale, atat din SUA, cat si din UE. Masuratorile nivelului de CO2 in atmosfera si a aciditatii oceanelor sunt date seci, clare, care atesta ca arderea necontrolata a combustibililor fosili schimba clima. Dar nu, ce credeati.. vine desteptul de shveic si cu altul cringanu sa ne invete ca toate astea sunt gresite, si ca liderii mondiali se intalnesc degeaba la Kyoto sau Paris pt a lua masuri impotriva schimbarii drastice a climei.
Și cu ce vin acei lideri la Kyoto sau Paris nu ati observat? Jet-urile private de lux oare nu polueaza? Tot fastul de la asemenea reuniuni unde se repeta aceleași idei și unde totul se reduce la o birocrație ieftina gen „Am bifat si asta” nu afectează mediul? Ce ii costa sa faca videoconferinte pe Zoom, n-ar fi ajuns tot la aceleași concluzii cu mult mai puțină poluare?
@Theodor. Stiu ca denier-ii se tot leaga de chestia asta, cu de ce calatoresc cu avioane, etc.. nu e aspectul important, prin zoom nu e acelsi lucru. Denierii nu calatoresc cu avionul?!, ei chiar propovaduiesc consumul in nestire al combustibililor fosili. Scapi din vedere esentialul, si anume ca stiiintific schimbarile climatice sunt demonstrate clar. Si ca trebuie luate masuri pt trecerea la alte tehnologii mai putin poluante.
@Hunter
Tocmai că e foarte important. Nu numai că utilizează avionul dar o fac porcește cu flote întregi de avioane private. Nici măcar n-au minimul bun simț să vină la sindrofiile eco cu curse de linie, ci fiecare salvator al planetei vine cu câte un avion privat plătit de la bugetele „verzi” ale țărilor lor. Chiar așa! De ce nu-și fac marile conferințe pe Zoom?!
Sigur că „denier-ii” călătoresc cu avionul. De ce n-am face-o? E un instrument esențial al civilizației noastre. Întreaga civilizație umană e bazată pe arderea fosilelor. Casele în care locuim, școlile, spitalele, transportul, alimentele, apa, electricitatea, îmbrăcămintea, comunicațiile, etc. toate ar dispare într-o clipită dacă nu am arde fosile.
Tocmai că nu e demonstrat științific nimic. Nimeni nu a putut demonstra niciodată experimental că dioxidul ce carbon în concentrația atmosferică de 0.041% are vreun efect de seră măsurabil. Întreaga gargară eco se bazează exclusiv pe răgete disperate și agresivitate grobiană.
Omul a apărut acum ~ 6 milioane de ani. Schimbările climatice se produc de miliarde de ani și se vor produce în continuare și după ce omul va dispare sau va pleca de pe pământ.
„..în loc de argument științific, afară de ăștia cu încălzirea globalăâ, care ne acuză pe toți cei ce nu „credem cu tărie” în postulatele lor, și cerem oarecari dovezi științifice că am fi „denieri” sau necredincioși mai pe românește?”
Ei na!! Mister JS iarasi o iei pe aratura;nu stiu cum o fi in cercurile alea „minunate” de invatatura prea cuvios crestina in n institutii de prestigiu dar pe internet razboiul neoprotestantilor contra catolicilor continua ca de obicei:diverse culte neoprotestante pretind ca „teoria pamintului rotund” e o diversiune..catolica.pamintul e de fapt plat.LOL.
Da cum crestinii convinsi ca matale le stiu pe toate n-ar strica sa faci pace intre grupurile respective neoprotestante si catolici.Amin!!
Aici e marea diferență: O asicație religioasă poate să susțină ce vrea mușchiu’ ei. E o chestie de credință.Crezi sau nu crezi e treaba ta. Știi de la bun început că e pur și simplu o chestie de opțiune personală. E vorba de revelație iar argumentația științifică n-are ce căuta. Documentația de prezentare spune asta clar.
„Încălziriștii” însă recurg la metodele fanaticilor religioși dar pretind totușio că fac „știință”. Ei nu zic onest: „Credem neclintiți în propovăduielile Sfintei Greta Energeta” ci pretind că gavareala lor lor are la bază „dovezi științifice”. Iar când îi întrebi civilizat „Bine nene dar care-s alea?” încep să chirăie disperați că: „199% din savanții lumii ne susțin și tu cutezi să nu crezi?! Necredinciosule! Piei Satană!” 😂
P.S.: Dați-ne și nouă niște link-uri la răzvbelul catolicilor cu pământul tipsie contra protestaților cu pământul în 3 colțuri (sau invers) să ne mai distrăm un pic, dacă tot ziceți că-i internetul plin de ghionturile lor. Că eu nu-mi amintesc să fi văzut așa ceva.
Intre anii 1980 si 1987 am lucrat la Tractorul Brasov ,in sectia T48 unde se fabricau motoarele model Fiat, cu 2,3,4si 6 cilindrii, eu am lucrat la Honuirea cilindrilor ,o operatie destul de pretentioasa si precisa ,masurarea facandu-se cu ceasul comparator(sutimi de milimetru), operatia avea doua etape ,ebos si finitie , ebosul se facea pe o masina nemtesca Kadia cu tablou cu circuite integrate si masuratore electropneumatica iar finitia se facea pe o masina englezeasca Dellapena , mentonez ca aceste masini avusesera stagii in tarile lor de origine si au fost cumparate de stalul Roman dupa ce ei facusera altele mai performante, Am lucrat in conditii draconice 5 ani pe ele si in afara de ulei si curele de transmisie si ceva sigurante au mers vorba aia ,ca unse ,dar din cauza uzurii normale dupa atatia ani au inceput sa dea rateuri, siiii! la ce s-au gandit romanasii (politrucii) nostri ,de ce sa dam valuta pe utilaje noi ,erau anii in care Romania sub Ceausescu a platit datoria externa ,hai sa facem noi niste utilaje la Baia Mare , au venit niste enjenieri de la ei , au copiat si de la nemti si de la englezi si au facut doi mastodonti hidosi si care esrau de fapt strutocamile .Mie mi-a revenit „cinstea” de a le inaugura , inainte de a le porni am comentat critic de fata cu toata conducerea sectiei si s-a dovedit ca aveam dreptate , nu numai ca nu au mers dar dupa cateva hurducaturi groaznice si niste furtune de ulei sparte care au imprastiat toata audienta simandicoasa si-au dat obstescul sfarsit,. Asta era in 1985 ,am mai lucrat doi ani pe masinile vechi dar bune si in 1987 am plecat din Brasov dearece m-am pus rau cu secretarul de partid pe sectie ,acesta promitandu-mi ca n-am sa vad locuinta in Brasov atata timp cat este el la putere dar asta este o paranteza , heirupismul romanesc (de partid si nu numai) au distrus si farama de avant si creatie a multor romani talentati dar asimilati de nemernicii rosii.
@Ursul polar
Ce spuneti dv nu are vreo legatura cu cele afirmate de mine. Argumentul meu era legat de nivelul industriei/economiei care nu pare a depinde exclusiv de nivelul universitatilor, nu de topul universitatilor pe care nu l-am contestat.
@ Corneliu Cazacu. Are legatura tot asa cum comentariul dvs are legatura cu articolul… Depinde din ce unghi privesti; cititi cu atentie. Articolul nu era despre industrie, ci despre universitati si cercetare. Mult mai bune in cercetare in toate domeniile stiintelor exacte (poate si in alte domenii) sunt universitatile americane, britanice si franceze. Nemtii in general aplica in industrie, dar dpdv al cercetarii nu sunt in top.
Acum ministrul nou al cercetarii a dat o serie de interviuri despre cum vrea sa reduca nr. institutelor de cercetare. A propus o serie de criterii pt. o noua evaluare a institutelor. Majoritatea recent au trecut prin un proces de acreditare si reacreditare. Mai apoi face referire la un model american de cercetare desi Europa ca sistem este mai aproape de noi. Dar nu face referirea la specializarile care pot fi apropiate si adunate la un loc. Afirma ca nu se va face o schimbare din pix dar aceste criterii sunt cheia pixului. Poate dl Maci ar putea, in un viitor articol, sa ne spuna ce solutii intrevede pentru o reformare reala a cercetarii din Ro.
Corecție: Dacă vreun rătăcit are performațe reale se mută în altă țară.
Cred că Borges avea o parabolă despre ce cuvânt nu trebuie folosit într-o ghicitoare a cărei temă este șahul – evident, cuvântul ”șah”.
Lunga dumneavoastră analiză este o ghicitoare – iar răspunsul este IT. IT este singurul domeniu în care românii pot să creeze un avantaj competitiv marcant – vezi cazul UIPath.
Cât despre insistența d-lui Căliman cu ”proiectul de țară”, există un singur răspuns: imposibil. Un proiect de țară presupune câteva condiții: a) existența unui grup influent care să conceapă și să lanseze în discursul public un asemenea proiect de țară; b) existența unei clase politice care să fie capabilă să aprecieze, accepte și să dea o formă concretă prin politici publice discutate în mass media și în Parlament, și ulterior amendate și traduse în legi; c) existența unei mase critice de cetățeni care să explice și să sprijine la nivel popular măsurile (uneori nepopulare) din cadrul politicilor publice care instituie respectivul proiect de țară.
Din aceste trei condiții prealabile, nici măcar una, UNA! nu este îndeplinită.
Asa cum se spunea mai sus de catre domnul cu pseudonimul Descartes, orice clasament are gradul sau de relativism, dar se poate spune ca clasamentul Shanghai este cel mai relevant din punct de vedere al valorii stiintifice. Da, indicatorul cu citarile poate fi supus manipularilor, dar e singurul, ceilalti indicatori certificand valoare stiintifica autentica!
Iata situatia la matematica, privind universitatile din Romania:
ShanghaiRanking – Matematica – 2023
Universitatea Bucuresti – situata in clasamentul ARWU in grupa 150 – 200
UBB Cluj – situata in grupa 301 – 400
Universitatea Craiova – situata in grupa 401-500
Deci clasamentul Shanghai releva ca inv universitar matematic este cel mai performant domeniu universitar din Romania din punct de vedere al valorii stiintifice a corpului de profesori.
As astepta comentarii pe acest subiect(clasamentul pe Matematica), mai ales de la cei care activeaza in domeniul universitar sau in domeniul cercetarii, pentru ca, repet, in toate universitatile din Romania facultatile si sectiile de matematica sunt blamate de fel si fel de trepadusi in sensul ca nu sunt „rentabile” !!! Trepadusii sunt in special rectori, prorectori, decani ai facultatilor de batut campii.
Da, studentii la matematica sunt putini, multi dintre ei nu au ce cauta in astfel de sectii, dar sunt purtati cel putin pana la licenta, din cauza sistemului de finantare, picati la examenul initial, dar mentinuti cu un 5 sau 6 pe la restante, ca sa nu plece !!!
In Romania studii de Matematica inseamna invatamant, unde salariile sunt mizerabile, indiferent daca e vorba de preuniversitar sau universitar, sau cercetare ceea ce inseamna Inst de Mat Simion Stoilow(adica extrem de putine sanse). Asta releva statutul de tara subdezvoltata al Romaniei, pentru ca in tarile dezvoltate se gasesc multe job-uri pentru matematicieni. In tarile serioase nu se mai accepta ingineri in cercetare care sa nu aiba si studii de matematica, sau se lucreaza mixt ingineri plus matematicieni. La fel in laboratoarele de microbiologie, biochimie, in centrele de cercetare in economie, etc
La noi o societate intreaga uraste matematica, „pentru ca e grea”, ” pentru ca frange aripile” multor odrasle cu pretentii care pica Bac-ul la matematica, pentru ca matematicienii in general spun adevarul verde in fata si asta deranjeaza, pentru ca romanul are in obicei ura si lipsa de respect fata de cei care sunt mai inteligenti decat el! Evident, ma refer la obiceiurile majoritatii, dar majoritatea dicteaza calea, nu-i asa? – indiferent de nivelul de intelegere a realitatii de catre majoritate!
Realitatea cruda este, de exemplu, faptul ca peste 80% dintre romani, in aceste zile secetoase de vara torida, zic : „Sa ne dea Dumnezeu ploaie!” – si chiar cred in ceea ce zic; sau „asta e, daca asa vrea Dumnezeu!” ! Si noi vrem universitati in primele 1000 din lume !!!!
Un sondaj pe problema cunostintelor stiintifice elementare ar releva ceva dezastruos, monstruos! Ce sa mai intrebi de sistem solar, rotatia terrei in jurul soarelui si alte chestii de-astea complicate….si e bine de facut sondajul printre aia de peste 50 de ani, care chipurile au facut „scoala buna” pe timpul lui Ceausescu si au 8 clase, 12 clase pe la celebrele licee industriale. Am fi siderati de ceea ce am constata! analfabetism functional e putin spus! Nu uitati ca majoritatea asta dicteaza prin vot viitorul Romaniei, sursa lor de informare preferata fiind Romania TV!
si TicToc !!
Puteti va rog sa prezentati si situatia celorlalte stiinte in clasament: fizica, chimia, biologia?
Asta ar completa putin tabloul general.
FIZICA
Univ de vest Timisoara 401-500
Univ Transilvania Brasov 401-500
Earth Sciences
Univ Bucuresti 301-400
UBB Cluj 401-500
Ecologie – Mediu
UBB Cluj 401-500
Medicina
Univ Carol Davila Buc 101-150
Medicina Univ Victor Babes Timisoara 401-500
In alte domenii nu avem niciuna in primele 500.
Matematica e considerata cea mai grea stiinta, si asa si este. Problema e ca noile generatii nu mai au deloc cultura efortului si a studiului. POate e din cauza tehnologiei (au de mici computere, telefoane mobile, jocuri video, etc), poate din cauza societatii de consum in general, dar nu prea mai vor sa invete.
In plus, in ultimii 20-30 ani s-a pus accentul mai mult pe stiintele sociale/economice/politice/umaniste, in dauna stiintelor exacte si a politehnicii.
Daca inainte de ’89, cele mai cautate facultati erau medicina, matematica, fizica, politehnica, chimie, dupa ’90 cele mai cautate sunt drept, ase, sociologie, snspa, „stiinte” politice, lb straine, etc. Matematica s-a mai salvat cu informatica, in schimb asta a transformat-o in facultatea de informatica, in loc de matematica, f. putini studenti alegand matematica. Iar din cei care o aleg, sunt doar cam 1-2 pe an (maxim) cu adevarat buni. La facultatile mai mici probabil si mai putini. Fizica sufera si mai rau, neputand sa umple locurile bugetate. La Politehnica au infiintat fac de economie, tot pt a atrage studenti. La urma urmei cine mai angajeaza mii de ingineri cand multe fabrici au fost distruse..
Stiintele exacte, in special matematica si fizica sunt grele, necesita pregatire continua, iar elevii fug de ele ca „dracu de tamaie”. Gradul de cunostiinte stiintifice in Romania e astfel destul de scazut, cei mai multi habar n-au de diferenta intre „sistem solar” si „galaxie”, am vazut la tv de multe ori confuzia asta; sau daca ii intrebi cam cu cat timp inainte de Iisus traiau dinozaurii, vei obtine raspunsuri amuzante…
Apropo de citari, nu ele sunt cel mai important factor in evaluare, ci doar unul dintre factori. Exista destui care au citari multe, dar stiintific nu sunt de top, nu au articole in jurnale bune, etc. Uneori exista suveici de citare, grupuri mai mari sau mai mici pe anumite domenii, sau se citeaza pe criterii nationale, etc.
Discutii absolut inutile…universitatea Harvard are un buget in anul 2023 de 6 miliarde de dolari,egal cu aproape jumatate din bugetul educatiei din Romania.
Ce inseamna bani multi? Atragi cei mai buni studenti, cei mai buni profesori,bani pentru cercetari avansate, etc.
Toate topurile astea nu fac decat sa exarcerbeze orgolii academicie provinciale de prin zona Clujului,penibile,desigur!
Ne place sa ne batem cu altii insa fara a avea „armele” necesare, orice analiza fiind de prisos.
Ne place sa reinventam roata si multe altele, ne laudam cu tot felul de „olimpici” prin presa si ?
A ajuns careva sa faca ceva undeva in tara ? la vre-o companie privata fie autotohtona sai straina ? n-an auzit nimic, „olimpicii” dispar , nu se stie unde.
Poate ar fi mai inteligent sa invatam mai intai de altii ce au mai bun si ce poate fi de folos pt noi si sa lasam orgoliile nationale de o parte, mai mult pragmatism ne-ar deschide multe perspective.
E adevărat numai că ăia nu-s bani de la stat ci sunt taxe de studiu și donații. Aici e chichirezul poveștii: O instituție de stat nu va ajunge la nivelul ăla nici dacă are un buget de $60 de miliarde. Problema nu sunt banii ci lipsa ofertei.Oricât de mulți bani ai băga nu ai ce să cumperi cu ei. Nu numai că nu pot dar nici măcar nu vor,
Nici universitățile private nu stau mai bine în România. Niciuna din ele nu-i nici măcar intr-un onorabil top 10 pe țară, fiind veritabile fabrici de diplome pentru cei care cotizeaza. Se întrec care mai de care în a acorda mai usor titluri academice și diplome celor dispuși să dea bani. Lucrurile in România sunt de asemenea natura ca nu se poate doar ca ceva să meargă prost ci trebuie să fie treaba completa, totul trebuie să meargă rău: sanatate, educație, infrastructura, samd. Nu se va schimba nimic în învățământul universitar pana nu va avea loc o schimbare generală.
România nu are universități private ci doar fabrici de diplome. Nimeni nu merge la Spirache Haret sau la Mitică Cantemir ca să învețe ceva ci ca să scoată cât mai ușor posibil o patalama cerută de orice slujba de stat. Deci problema e exact stautul cu imensul său aparat bugetar.
Da, dle Matrix, numai ca cercetarea din Ro are 0,2 % din PIB ul Ro. Educatia numai este la comun cu cercetarea ca minister si buget. Nici legea educatiei din 2023 pe domeniul invatam. superior nu are nimic in comun cu legea cercetarii.
Cercetarea e ceva legat de cultura tehnica a unei societati.
Exemple, am lucrat in proiectare, aviatie Ro. Ca incepatori aveam extrem de multe probleme de rezolvat. Nu am apelat niciodata la ajutorul Universitatiilor tehnice.
In Ge, mari probleme tehnice la un tramvai. Primii rugati sa ne ajute au fost Universitatiile tehnice de profil.
Cind e vorba de cercetare nu trebuie uitat rolul Institutelor, nu Universitati. In Ge exista multe, ex. Fraunhofer, Max Planck, DLR etc.
Bine, dar spuneați mai sus că ați avut niște profesori străluciți la Politehnica din București pe la începutul anilor ’70. În toate filmele iepocii de aur, de fiecare dată când constructorii socialismului se izvbeu de o problemă și nu reușeau să facă cincinalul în 3 ani, cereau asistența unuii tovarăș profesor universitar, de al nostru din popor, care o rezolva pe loc de parcă era rebus. 😂
Am incercat sa diferentez. Da, profii mei din Fac erau deosebiti dpdv pedagogic. Unii, precum Grosu, Stambuleanu chiar lucrasera in uzinele IAR.
Dar nimeni nu apela la ei cind apareau probleme. Nu stiu daca ar fi folosit la ceva, poate da, poate nu. Nici in Ge profesorii nu au intotdeauna o solutie la indemina, dar sunt consultati.
Mi-a placut foarte mult articolul.
Pentru ca este unul dintre putinele, pe care le-am citit eu, care pune educatia in context cu obiectivele economice si militare pe care statul respectiv si le fixeaza.
Majoritatea vorbeste despre educatie si face analize, fara sa defineasca termenul. Educatie insemna si scoala de filozofie din Atenta din antichitate, si invatamentul medieval axat pe teologie si „artele liberale”, si invatamantul tehnologic din epoca de trista amintire, sau scoala coranica a talibanilor din Afganistan. Toate sunt educatie si pot fi bune si folositoare, in functie de obiectivele pe care ti le fixezi.
Deci, in context, este evident ca statul care are ca obiectiv militar doar sa cumpere echipamente secon-hand de pe piata internationala, si ca obiectiv economic doar sa atraga investitori straini pentru economia de lohn, educatia tehnico-stiintifica (STEM, cum ii zice pe model american) este complet inutila.
Deci „esecul in educatie” nu este un esec in sine, ci un efect al modelului economic pe care ni l-am ales.
Nu este nimic de regretat aici.
Cand o sa avem corporatii suficient de potente financiar incat sa isi doreasca sa dezvolte in Romania produse, sau un stat care sa aiba nevoie de produse militare de pe piata locala, atunci o sa avem si noi cercetare aplicativa.
Educatia si cercetarea s-au facut intotdeauna de nevoie. Uitati-va la israelieni, sunt o tara mica, cu resurse naturale aproape zero, inconjurati de popoare ostile, asta i-a impins sa aiba unul dintre cele mai performante sisteme de educatie si cercetare din lume.
Noi, vorba poetului, de bine de rau o ducem bine… cu burta plina nu a facut nimeni performanta, pentru ca te trage la somn.
Pana atunci… este loc si pentru noi sub soare.
Școala românească practică îndoparea cu informație. O gâscă îndopată e o gâscă bolnavă de ficat. „Foie gras” e un ficat bolnav. După cum vedem, îndoparea nu funcționează. N-ar fi mai bine ca de la 14 ani încolo elevii să-și aleagă singuri materiile pe care vor să le studieze? La 14 ani au discernământul necesar iar materiile de liceu și facultate se pot învăța la 40 de ani la fel ca la 14 – dar numai de cine vrea. Cine nu vrea să-nvețe nu poate fi forțat. Eu cred că „Programa școlară” face mai mult rău decât bine – cel puțin după 14 ani.
Despre ce cercetare sau inovare vorbim noi aici? Unde, în România? Păi noi nu suntem capabili să scriem cu diacritice, nu putem să fabricăm un rahat de tastatură românească.
„Cred că am rămas, ca-ntotdeauna, o țară de desfacere a produselor străine…”
Învățământul este subfinanțat și excesiv politizat.
Lucrurile sunt clare și simple. Iar consecințele sunt îngrozitoare.
Ideea că România este „țară de desfacere” este un non-sens din punct de vedere economic.O aberație. Oricât au crescut deficitul comercial și nivelul împrumuturilor, pentru a „desface” produse este necesar să existe în piața respectivă bani care să le cumpere.
ce produce „cercetarea” romaneasca (ce gluma buna!) ? 48…50 INCDuri, 18…20 institute ale academiei (?!?) rominica, peste 600 de centre de cercetare in puzderia de universitati de la coada clasamentelor …. puzderie de prof.dr.ing.habil. (cacatii nu sunt cacati destul daca nu au si habil la coada …)
cite modele conceptuale, matematice, fizice, experimentale, TRL… de ti se plimba limba’n gura … si alte tipuri de modele a mai produs de ex. in PN 2019 – 2022 , in valoare de 3.078 milioane lei ?!?
e suficient sa-ti arunci o sumara privire pe proiectele PN 2023-2026, si …. ce mai , omenirea poate rasufla usurata … crizele climatica, energetica, covid, boli incurabile, de materii prime, de poluare, etc. sunt ca si rezolvate … cercetarea romaneasca a intrat pe fir … he he he
am peste 30 de ani de … cercetare … ce am produs in acesti ani ? maculatura! asta e cel mai potrivit termen: maculatura! uneori pe bani multi – 10.000-12.000/lei luna !
0 (zero barat tehnologii transferate in industrie! (care industrie?!?). Aceeasi situatie si la alte 8…10 INCDuri cu care colaboram. ZERO barat tehnologii …. puzderie de brevete si articole (platite din banii pulimii platitore de taxe!)
maculatura pe care nu o citeste nici dreaku , doar sa se bifeze la minister ca s-a predat raportu’… da ca in ultimii 10 ani asa impostura rar mi-a fost dat sa vad …
acu vreo 6 luni a trebuit sa bifez rapid un indicator articol ISI FI>3,5 … cum nu aveam unele microstructuri SEM/TEM/EDAX … le-am facut in paint (cunoscator de paint pe o scara 1…10 undeva la 4,5!), vreo 2 sapt m-au regulat revizorii cu acele foto microstructuri care „dovedeau” ce tare si periculos e materialul „conceput in romanica”, da pina la urma i-am dovedit… de graficele doveditoare nu mai vorbesc, am tras de linii cu mouse cit am putut ;-)
normal , articolul a fost contra cost … cca 10.000 lei din banii contribuabilului roman… acum astept premierea articolelor din zona rosie , mai ales ca n-a trecut o luna de la apartitie si deja articolul are 8 citari … he he he … incredibil … articol cu poze facute in paint … si stau eu asa si ma intreb oare ce poate face unu care stie editare de imagini pe softuri de mii de euro licenta … iti face un articol despre un material care va revolutiona criza energetica de cazi pe spate …
asa e cind totul e facut doar sa bifezi un indicator , ca daca faci cercetare cu o finalitate practica in economie si la final iti vine directoru/patronu: – alo domnu’ cercetator, – alo incd-ul , – alo universitatea , tehnologia facuta de voi nu merge… ia dati voi banu’ inapoi, atunci sa vezi distractie …
deci , reluam intrebarea : ce produce cercetarea romaneasca ? MACULATURA ! asta a produs si pe vremea lu’ tzatza Leana, asta produce si acum…
cel mai mare beneficiu pe care „cercetarea” il poate face acestei tari e sa fie desfiintata si banii sa fie redirectionati catre servicii de sanatate, de ex: obligatoriu , pentru toata pulimea’, 2-3 tratamente/an platite de stat la stomatologie , sigur am fi o natie mult mai aratoasa si sanatoasa.
Sa cercetati BINE!
„Sa cercetati BINE!”
Asta pentru că, alături de subfinanțate, învățământul este excesiv politizat.
Cu imensă ipocrizie, apropiații PSD constată „cu surprindere” că învățământul românesc nu performează, deși ei înșiși sunt principalii vinovați pentru tragedia din acest domeniu.
Dincolo de situația din Oradea, unde domnul C Bungău, fost cercetat DNA, este ales rector mandat după mandat, nu pot să uit că la concursul pentru ocuparea funcției de rector al Universității AI Cuza din Iași, cea dintâi din România, nimeni, dar nimeni, nu a avut curaj să candideze împotriva domnului T. Toader, cel care a măcelărit legislația în domeniul justiției în România. Un student a candidat ca formă de protest.
Păi și atunci nu ar fi mai ieftin ca aceste escrocherii pe bani publici să fie lăsate să se descurce cum știu ele fără parale de la buget?
Ghici cine s-ar mai duce la fabrica de diplome a lui Toderică Toader ăla, sau altele la fel, dacă statul nu mai plătește aiurea funcționarea tarabelor lor și dacă bugetărimea (unic debușeu al cartoanelor emise de „universitățile” românești) s-a reduce în mode rezonabil cu 80%-90% de la cei 1.5 milioane de azi la maximul 300000 de mii cu tot cu armată?
Daca maculatura ceri, maculatura primești.
1. Publicarea de articole in revistele internaționale are 0 impact pentru economia românească. Erau mai utile revistele locale de pe vremuri in care se populariza știința.
2. Centrarea evaluării pe impactul internațional orientează cercetarea pe ceea ce interesează mediul internațional. Cu alte cuvinte fondurile publice naționale se cheltuie spre beneficiul internațional. Este brain-drain pe banii contribuabililor romani.
3. Prestigiul internațional are valoare 0 la nivel național. Eventual are valoare de politica in mediul universitar, daca e sa aibă vreo valoare.
4. A impune o norma de articole publicate înseamnă a obliga cercetătorii sa publice rezultate parțiale, incomplete, sau mai rău falsificate. Asta creează o inflație de maculatura care maschează putinele creații cu un conținut realmente valoros.
5. Topurile la care se face referire sunt esențialmente inutile. Pentru studentul roman din familii cu resurse, încă din perioada medievala, varianta a fost pregătirea in străinătate, si asta nu s-a schimbat. Pentru studenții romani din familii fără resurse, costul este singurul criteriu. Ori accesul la topuri înseamnă costuri pentru cercetare finanțate de fapt din banii pentru educația celor fără resurse.
6. Fara beneficiari interni, cercetarea finanțata de stat este pierdere de vreme. Existenta beneficiarilor interni nu e un criteriu de selecție a proiectelor.
E cutremurător ceea ce scrieți. Mai ales chestia aia de la punctul 2 a făcut să-mi tracă fiori pe șira spinării. 😂 Puteți să ne dați exemple de mari descoperiri științifice sau tehnologice făcute pe banii contribuabilului român de care beneficiază capitaliștii cei răi și hulpavi din afara țării?! 🤣
Nu există nici un mecanism prin care un cercetător român să urmărească cine și în ce fel folosește rezultatele cercetărilor sale în lume. Nu există mijloace practice de protecție a proprietății intelectuale, dacă nu ești o mare corporație sau un stat.
O companie care include concluziile unui studiu publicat în propriile tehnologii nu trebuie să raporteze nimic nimănui. Și, de fapt, de ce ar face așa ceva?
Întrebarea era un pic alta.
Puteți să ne dați un exemplu de descoperire științifică (ingineriile financiare nu se pun 😉) clocită de vreunul din institutele românești de cercetare ale ultimilor vreo 30 de ani care să-și fi găsit utilitate oriunde? Dacă nu în occident măcar prin Tadjikistan sau Coreea de Nord…😂
Dle Bolos, dv. ati exprimat cateva concluzii personale. Dar cercetarea teoretica ori aplicata nu are vizibilitate interna ori externa daca nu se publica articole si carti Apoi pe orice domeniu cercetarea trebuie sa detin niste beneficiari, fie ca extinzi o teorie ori ipoteza, fie ca se aduc solutii la probleme practice si tehnice. Am vazut care sunt temele majore de cercetare in UE si mai toate pun accent pe cercetarea aplicata. De aici, actualul ministru din cercetare doreste sa finanteze 16 centre de excelenta in cercetare, dar fara a face mai intai o reforma a cercetarii si ale tuturor institutiilor sale.
@Bolos. NU sunt de acord cu comentariul. Zici mai sus ca daca nu exista industrie romaneasca care sa aplice rezultatele cercetarii, e egal cu zero. Fals, trebuie sa incepi de undeva, si aceea e resursa umana, specialistii si valorile spre care sa se tinda in societate, anume descoperirea stiintifica, excelenta, munca sustinuta, formarea unei echipe performante, etc.
S.Coreea a inceput de la 0, in anii ’50-’60 era o tara extrem de saraca, fara industrie, fara nimic, dar a investit intai in educatie si cercetare. Daca nu investesti nici in astea, cine iti va lucra in industrie, chiar presupunand ca o construiesti? cine va crea noi metode, produse, etc.? INvestitia in educatie si cercetare e ESENTIALA, NU E UN MOFT, cum sustin unii habarnisti pe aici. Cercetarea merge mana in mana cu inv superior. Nu e o investitie mare. Fondurile in 2023 pt granturi cercetare exploratorie sunt aprox 15 milioane euro la nivelul tarii, anul trecut au fost 0, in 2021 au fost vreo 22 milioane euro. Sunt sume ridicol de mici.
5. Pentru a publica un articol intr-o revista serioasa e nevoie de f.multa munca, originalitate, verificari si rasverificari, colaborari, etc. E in buna masura acelasi lucru cu o firma care incearca sa se afirme pe piata. Nu e nici pe departe „maculatura”. Cine zice ca se produce „maculatura” inseamna ori ca vorbeste prostii din afara sistemului, fie ca e un cercetator foarte slab care nu are articole bune si a produs numai bazaconii prin cine stie ce jurnale obscure, dar atunci nu are sanse la granturi de cercetare. Orice produs tehniologic sau metoda industriala a fost la inceput o idee, de regula publicata intr-un articol sau patent.
In plus, nu credeti ca e ceva cu cercetarea astea, ca e utila in economie si societate, daca TOATE tarile civilizate o sustin, si mult mai serios decat Romania? Romania are printre cele mai mici ponderi ale cercetarii in buget, ceva in jur de 0,2%, cand media in UE e in jur de 1%, iar unele tari precum Finlanda, Suedia dau 2%, chiar si POlonia, Ungaria, dau mult mai mult pt cercetare in jur de 1%.
3. Cercetarea creste prestigiul national. Fara o cercetare de nivel international (si sunt destule grupuri de nivel international in RO), nu vad ce imagine va avea Romania (si asa nu e grozava).
Cica „prestigiul internațional are valoare 0 la nivel național.” Fals, vezi explicatia de mai sus, prestigiul international ajuta si national, stabileste niste valori si ierarhii, altfel ne scufundam si mai mult in mocirla mediocritatii sau mai rau.
4. NU impune nimeni o norma de articole publicate. Se prefera articole in jurnale bune in dauna celor multe si in jurnale slabe.
In concluzie, daca nu cunosti, nu mai vorbi pe aici ca sa te afli in treaba.
Așa care va să zică! Dumneavoastră sunteți din sistem și cunoașteți marile izbânzi ale cercetării românești care ne sunt cu desăvârșire necunoscute nouă neinițiaților. 😀 Păi luminați-ne! Dați-ne exemple de cercetare românească de valoare. Probabil că nu știm unde să ne uităm și de aia vedem doar inepție, impostură, și plagiat.
Coreea de Sud nu s-a ridicat din cauză că a băgat bani în cercetare. Coreea de Sud s-a ridicat din cauza capitalismului sălbatic. Până la mijlocul anilor ’70 majoritatea sud-coreenilor nu știau ce e ăla un frigider într-o țară subtropicală. Se lucra minimum 60 de ore pe săptămâna pentru 10% din plata lucrătorului american ce lucra 40 de ore pe săptămână. Oamenii nu aveau scăpare, nu aveau unde să emigreze. Nu exista protecție socială. Cine nu muncea pe rupte crăpa.
Tinerii sud-coreeni aveau o singură șansă să scape din infern dacă reușeau să ajungă la una din puținele universități. Șansa admiterii o aveau practic odată-n viață. Era un examen de admitere mult mai dur ca cel din România din vremea lui Pingelică. Așa și-a format țara încet, încet și chinuitor oameni competenți. Abia după ce a apărut ceea ce Marx numea „acumularea primară capitalistă” au început investițiile în cercetare, ar grosul lor a fost mereu făcut (inclusiv azi) de companiile private și nicidecum de stat ca-n România.
România a trecut prin sărăcie dar și prin blestemul statului social, care oricât de prăpădit era a putut mereu să întrețină armate de paraziți. A existat întotdeauna supapa emigrării, deci presiunea socială nu a dus la explozie. Iar azi România își permite să aibă sub 18% din cetățeni contributori neți la buget și totuși să importe tot mai masiv mână de lucru ieftină din Asia.
Mai jos exemple de cercetare de valoare( articole care au cel putin un autor la o universitate din Romania):
1. Marian Aprodu, Gavril Farkas, Angela Ortega. Minimal resolutions, Chow forms of K3 surfaces and Ulrich bundles. Journal für die reine und angewandte Mathematik, 730 (2017) 225-250, DOI:10.1515/crelle-2014-0124
2. Marian Aprodu, Laura Costa, Rosa Maria Miro-Roig. Rank two vector bundles on non-minimal ruled surfaces. Transactions of the American Mathematical Society, 370 (2018) 3913-3929, DOI:10.1090/tran/7062
3. Marian Aprodu, Gavril Farkas, Stefan Papadima, Claudiu Raicu, Jerzy Weyman. Topological invariants of groups and Koszul modules. Duke Mathematical Journal, 171 (10), (2022) 2013 – 2046, DOI:10.1215/00127094-2022-0010
4. M. Bucataru, I. Cîmpean, L. Marin, A gradient-based regularization algorithm for the Cauchy problem in steady-state anisotropic heat conduction, Computers & Mathematics with Applications 119 220-240, 2022.
5. A.-P. Voinea-Marinescu, L. Marin, Fading regularization MFS algorithm for the Cauchy problem in anisotropic heat conduction, Computational Mechanics 68(4) 921-941, 2021.
LS aveti dreptate cu articolele de mai sus, mai sunt si altele de valoare atat in matematica, cat si in alte domenii. Dar cred ca va pierdeti timpul explicandu-i lui „Sveik” care e un simplu troll habarnist, care se afla in treaba bagandu-se in discutie si comentand aiurea la orice.
Primul articol nu l-am citit pentru că nu cunosc germana la nivelul la care să citesc articole științifice. Știu un pic la nivel colocvial, mai precis Sachsisch ce se vorbește în Transilvania.
Articolul #2 l-am găsit într-una din bibliotecile interne ale companiei pentru care lucrez. E interesant ceea ce scriu ei acolo. Ghinionul lor e că suprafețele alea pot fi generate cu funcția Boundary Blend din PTC Creo 9.0 Ele puteau fi generate la fel de bine și utilizând PTC Pro/Engineer Release 16 sau 17 de prin 1996, când am început eu să le folosesc. Cam în aceeași perioadă se putea genera și în Catia 4. Altfel spus au demonstrat (foarte elegant, nu-i vorbă) în 2018 (cu doar +20 de ani întârziere! 😂) ceea ce se putea face cu un software comercial prin 1996.
Articolul #3 nu l-am găsit pe de-a întregul, dar din rezumatul său se înțelege că au demonstrat că dacă un inel local Koszul R este fie o intersecție completă, fie Golod, atunci este finit pentru fiecare R-modul M finit generat. E de asemenea foarte interesat numai că același lucru îl pot demonstra cu modulele de optimizare topologică structurală din Ansys și Abaqus de la sfârșitul anilor ’90 (probabil mai devreme, dar atunci am aflat eu de ele) și pănă-n zilele noastre.
Dacă cumva aveți un automobil mai nou de 20 de ani, care nu Lada 1500 sau Dacia 1300, vă asigur că aveți cel puțin o duzină de piese optimizate topologic structural sub capota. Cu mult înainte ca savanții români să-și fi publicat descoperirile în 2022. 😉
Tioate astea sunt chestii foarte interesante și ingenioase numai, că nu e nimic nou. E ca și cum cineva ar găsi o altă demonstrație a teoremei lui Pitagora (nu-i deloc ușor!), sau ar a demonstra științific dincolo de orice dubiu că gaura de la covrig e goală (exercițiu intelectual ce poate fi epuizant). 😁 Sunt într-adevăr niște lucruri fascinante, numai în opinia mea ele nu prea sunt descoperiri științifice. Sunt doar exerciții intelectuale ce au desigur farmecul lor, dar nu-mi imaginez ca ele să aibă vreo utilitate vreodată pentru oricine altcineva în afara unui cerc restrâns de pasionați.
Cred că trebuie totuși să facem deosebirea dintre o descoperire științifică și simplele acrobații intelectuale. Ca să fi mare maestru la șah trebuie să ai un intelect remarcabil, o inteligenă superioară. Însă asta nu te transformă automat în cercetător științific. Nu-i așa?
P.S.: Nu am mai apucat să caut articolele #4 și #5. Poate ne spuneți dumneavoastră în rezumat ce mari descoperiri științifice conțin ele.
@Josef Svejk: Eu am dat cateva exemple din sutele de articole publicate in ultimii 6 ani de catre matematicieni de la universitati din Romania in jurnale de prim rang.
1. Journal für die reine und angewandte Mathematik este editat de De Gruyter si toate articolele sunt scrise in engleza.
2. Transactions of the American Mathematical Society, la fel ca toate jurnalele de math ” covered by SCIE” nu publica decat articole care aduce noutati consistente.
3. In articolul din Transactions sunt studiate elemente pur calitative pe care, in vecii vecilor, nu la va putea demonstra un computer, chiar daca ar utiliza software conceput de primii 10 programatori ai lumii. Confunzi capra cu varza si dovedesti ca nu intelegi absolut nimic relativ la ce inseamna aceste articole. In locul tau m-as abtine sa vorbesc despre ceea ce nu pricep. Asta ar face-o orice persoana decenta!
4. Invariantii topologici din matematica nu au nici in clin nici in maneca cu elementarele notiuni de topologie de care e nevoie in Computer Science. Intre ce e in articol si ce s[ui tu nu exista nicio legatura. Iar spui prostii!
Repet, marile jurnale de ,matematica nu publica articole care nu contin noutati. Pentru a fi acceptat pentru publicare intr-un astfel de jurnal, un articol trece printr-un riguros proces de peer-review, si orice asemanare cu lucruri deja facute este observata si sanctionata prin neacceptarea pentru publicare. Nu confunda lucrurile si nu te mai baga acolo unde nu te pricepi!
2. Transactions of the American Mathematical Society, la fel ca toate jurnalele de math ” covered by SCIE” nu publica decat articole care ADUC noutati consistente.
Scuze pentru greseala de exprimare din comentariul initial.
Ce v-am spus ca „Sveik” posteaza in continuu pe aici prostii… individul nu are ce face. DEci vine troll-ul Svejk si declara aiuristic ca primul articol mentionat nu l-a putut citi fiindca nu stie germana bine (dar ne informeaza/se lauda) ca cica stie saschisch din Transilvania. Acest Svejk o fi probabil kurt falk, alt habarnist sas care vorbeste prostii. Articolul de mai sus e in ENGLEZA, nu in germana. Apoi zice svejk ca celelalte articole le facea el cu nu stiu ce program… atata habarnism te face sa razi !! Evident articolele mentionate sunt de matematica, si nu au nicio legatura cu vreun program de informatica. Svejk doar se baga singur in seama, evident ca nu are nici cea mai vaga idee despre ce vorbeste. Cunostiinte si minte zero, dar troll-ul svewjkk comenteaza despre cercetare… Mare e gradina ta, Doamne!
@LS
Vă asigur că dacă reușeați să demonstrați marea teoremă a lui Fermat înainte de 1995 vă apărea articolul pe prima pagină din „American Mathematical Society” așa cum a apărut articolul profesorului britanic Andrew Wiles carea izbutit fapta. 😂
Mare Teoremă a lui Fermat a fost enunțată pe la 1640 și demonstrată abia +350 de ani mai târziu. Știm că teorema era adevărată, dar până la Wiles 100 de generații de matematicieni au chelit și încărunțit încercând s-o demonstreze fără succes.
Atunci când Fermat a enunțat-o, a făcut o descoperire științifică. A făcut descoperire remarcabilă în domeniul matematicii. Atunci când Wiles a demonstrat-o a făcut doar o frumoasă acrobație intelectuală. N-a descoperit NIMIC față de ceea ce enunțase Fermat.
Cu toate astea Wiles s-a bucurat de onoruri fără pereche, mult peste orice ar fi visat bietul Fermat în secolul XVII – care dacă n-o făcea pe avocatul la Toulouse, murea de foame cu matematica și optica în brațe. Willes în schimb a devenit comandor al Imperiului Britanic, obersturbanfuhrer la Oxford și a primit fo’ două duzini din cele mai prestigioase premii în matematică din întreaga lume, dar din nou, n-a descoperit NIMIC.
De asta zic că trebuie să faceți distincție între descoperirea științifică și iscusința intelectuală. Astfel „savanții” României contemporane sunt exact de două feluri: Ăia care sunt onești (dar extrem de puțini) ce demonstrează ceea ce au descoperit alții, și oastea cea mare a plagiatorilor & impostorilor (mai mult sau mai puțin analfabeți) care care abia-s capabili să citească ceea ce au plagiat. 🤣
Însă niciunii și nici alții nu fac niciun fel de cercetare științifică și niciun fel de descoperiri științifice. Dacă totuși fac ceva dați niște exemple concrete.
@Jupiter
Păi mai micșorați dumneavoastră gadina aia cea mare a Domnului prin care hălăduiți și spuneți-ne cu cuvintele dumneavoastră ce au descoperit oamenii ăia din poveste? Sau oricare alții care mănâncă o pâine de la bugetele „cercetării științifice” românești? 😉
@Josef Svejk: American Mathematical Society(AMS) nu e un jurnal, deci nu are pagini. Faptul ca editeaza cateva dintre cele mai tari jurnale de matematica din lume(https://www.ams.org/publications/journals/journals) , inseamna altceva.
In matematica orice teorema trebuie demonstrata. Pierre de Fermat a facut afirmatia denumita ulterior Marea Teorema a lui Fermat, notand pe marginea unei pagini dintr-o carte ca are o demonstratie mirifica pentru asta. Demonstratia nu s-a gasit! Generatii intregi de minti luminate ale matematicii au incercat sa demonstreze Marea Teorema a lui Fermat si nimeni nu a reusit. A reusit Andrew Wiles in 1995, si da, a fost o descoperire, o mare descoperire, drept pentru care a fost ovationat si premiat fara rezerve de catre lumea matematicii. Denumiti ca fiind o „acrobatie intelectuala” o demonstratie care in fapt demonstreaza celebra conjectura Taniyama-Shimura-Weil, demonstratia acestei conjecturi fiind dovada ca Marea Teorema a lui Fermat este adevarata.
100 de generatii de matematicieni e cam mult! Daca evaluam durata unei generatii la vreo 30 de ani, obtinem 3000 de ani !
Descoperirea Teoriei relativitatii e o descoperire sau doar releva iscusinta intelectuala a lui Einstein?
De lista lui David Hilbert cu 23 de probleme nerezolvate importante ale matematicii , ai auzit? Rezolvarea unei astfel de probleme e dovada de iscusinta intelectuala sau descoperire?
Structura algebrica de grup a fost practic introdusa in matematica de Evariste Galois(1811 – 1832), marile teoreme privind Teoria grupurilor si aplicatiile sale fiind demonstrate in mare parte intre 1880 si 1960. Deci totula fost descoperire relativ la asta, nu doar iscusinta intelectuala.
Evident, iscusinta intelectuala este necesara in a avea capacitatea de a descoperi noi teoreme sau demonstratii noi pentru anume teoreme.
Atata timp cat AMS, European Mathematical Society si alte asociatii ale matematicienilor accepta aceste lucruri ca fiind performante, altfel nefiind publicabile in cele mai tari jurnale de matematica din lume, nu stiu de ce cineva ar lua in seama afirmatiile complet nefondate pe care le faci tu.
Ca in Romania tagma plagiatorilor este majoritara, e foarte adevarat, inclusiv in domeniul Matematica exista destui, dar asta nu inseamna ca ceea ce reprezinta valoare autentica sa fie minimalizat si batjocorit de fel si fel de trepadusi care nu au habar de ceea ce inseamna matematica azi!
@Josef Svejk Prin 1960 Felix Browder( University of Chicago) a demonstrat, deci a descoperit, ca operatorii nonexpansivi de la un spatiu Banach uniform convex la el insusi au multimea punctelor fixe nevida.
Eu am demonstrat acum vreo 10-12 ani ca exista clase de operatori nonexpansivi, orice operator apartinand unei astfel de clase avand punct fix unic, deci aceste clase se comporta ca si clasa contractiilor! Evident am reusit sa public descoperirea intr-un jurnal tare.
Te intreb, ce am facut eu e descoperire, sau e aflare in treaba, demonstrare a ceea ce au descoperit altii, etc?
@LS
Jurnalul societății matematice americane apărea și pe hârtie. Cel puțin în 1995 când cu demonstrația marii teoreme a lui Fermat.
Teoria relativității a lui Einstein e o mare descoperire. Dincolo de faptul că are aplicații în fizica cuantică (și nu numai) e ceva cu totul nou care explică universul. Einstein nu a demonstrat ceva enunțat de altcineva, ci a enunțat ceva cu totul și cu totul nou și pe deasupra a și reușit să demonstreze ceea ce enunțase.
Rezolvarea problemelor lui Hilbert însă nu reprezintă știință ci doar acrobație intelectuală. Haideți să punem altfel problema: La prima oră de geometrie din clasa a 9-a profesorul de matematică ne-a spus că în România geometria se studiază pe baza metodei lui Hilbert (dacă tot ați amintit de el) și a început să enunțe axiomele ce stau la baza metodei sale. De exemplu faptul că prin două puncte se poate defini o singură axă. E un adevăr fundamental și nedemonstrabil pe care îl acceptăm ca atare. Îl folosim masiv în industrie. Să zicem prin absurd că o minte luminată reușește să demonstreze această axiomă. Ar fi asta o descoperire științifică?! 🤣 Știm cu certitudine că prin două puncte trece o singură axă. E un adevăr la fel de fundamental indiferent dacă e demonstrat sau nu. Demonstrația în sine nu ne folosește la nimic.
În acest sens știți foarte bine (și în fapt întrebarea dumneavoastră era o capcană 😉) că cel puțin o parte din cele 23 de probleme ale lui Hilbert sunt de fapt considerate axiomatice și nu pot fi demonstrate după standardele acceptate în matematica contemporană.
Hai o să mergem mai departe de asta: Matematicianul ungur Paul Erdos a ticluit câteva sute de probleme nedemonstrabile, fiind considerat, după câte știu eu, cel mai mare autor de conjecturi al tuturor timpurilor. În opinia dumneavoastră ar avea sens înființarea cu parale de la buget a unui institut de cercetări științifice care să aibă ca principal obiect de activitate rezolvarea conjecturilor lui Erdos? Ar avea de lucru câteva secole de aici înainte… 😂
Ar trebui făcută distincția între cercetarea aplicativă și cea fundamentală. În cercetarea fundamentală nu există decât „nivelul mondial”. Dacă planeta cercetează grafenul, noi nu putem să demonstrăm teorema lui Pitagora, pe motiv că suntem în urmă tehnologic și la noi n-a demonstrat-o nimeni, musai trebuie să fim la nivel mondial. La nivel aplicativ totdeauna există nișe pe care le mai poți exploata, nu toată lumea are nevoie să trimită sonde spațiale. Dacă produci ingineri care știu să toarne betoane corect și să prepare asfaltul totdeauna universitatea respectivă va avea o cotă cel puțin decentă pe piața forței de muncă. Pe de altă parte dacă ai o universitate care produce 80% ingineri buni sigur unii din ei o să vrea să inoveze și o să publice în revistele internaționale, fără să îi oblige nimeni. Apropo de asta, ingineria e un domeniu în care obligativitatea doctoratului pare că a făcut destul rău tocmai pentru că mulți profesori capabili nu își dăduseră silința în această direcție, pentru că nu era ceva obișnuit la acel moment, și așa a trebuit să își „rezolve” cumva, inclusiv prin metodele pe care le știm. Bill Gates nu cred că ar putea preda la Politehnica din București, vă dați seama ce nivel înalt avem? :)
”Ar trebui făcută distincția între cercetarea aplicativă și cea fundamentală. În cercetarea fundamentală nu există decât „nivelul mondial””
Complet de acord.
”Pe de altă parte dacă ai o universitate care produce 80% ingineri buni sigur unii din ei o să vrea să inoveze și o să publice în revistele internaționale, fără să îi oblige nimeni. ”
Nu chiar, sau chiar deloc. Dacă ai ingineri buni, ar trebui să lupte să-și pună în practică rezultatele. Inovațiile sunt un avantaj competitiv, publicarea lor este pierderea acestui avantaj. Vă garantez că cercetările cele mai valoroase la marile corporații sunt ultra-secrete.
Desigur că dacă ai o idee cu aplicabilitate practică imediată o ții pentru tine (sau o vinzi la cineva care poate să o facă dacă îți depășește capacitatea/bugetul). Dar e statistic imposibil ca într-o universitate cu studenți buni să nu apară și unele idei care din diverse motive nu pot fi aplicate direct sau țin mai degrabă de cercetarea fundamentală și care devin „publicabile” . În anul I, la cursul de „matematici speciale”, mi-a venit o idee. Era vorba de un algoritm care ar fi simplificat unele calcule standard în matematică. După ce mi-am bătut capul cu el vreun an ( timp în care chiuleam de la „desen tehnic” ca să compilez programul la Felix-ul din Automatică) am constatat că … greșisem undeva :) Dar de fapt nu era o greșeală, algoritmul era corect dar mergea doar în anumite condiții, nu în mulțimea numerelor reale cum am presupus eu inițial. (era prin ’87, nu prea erau la modă revistele ISI). M-am oprit acolo, dar dacă s-ar întâmpla azi sigur aș putea face din el un articol. Bun, poate aș putea găsi o motivație să merg mai departe dacă mi s-ar părea că există o cale de ocolire a restricțiilor menționate, dar nefiind specialitatea mea – cea de atunci- cel mai probabil s-ar lăsa cu un articol și eventual o temă de dezvoltat pentru alți colegi. E evident doar un exemplu, când am fost tineri si entuziaști majoritatea am făcut poate o mică inovație sau măcar o eroare cu învățăminte utile. Orice om îi este drag să fie uneori celebru, ca să parafrazez o persoană cunoscută :)
@Bradut. Gresit, daca un inginer are o idee cu adevarat originala, trebuie sa o publice in articol sau patent, nu sa o tina „secreta”. Astfel nu ii poate fura ideea altcineva sau vreo firma. Restul sunt doar idei de optimizare, nu ceva cine stie ce original, si nu trebuie neaparat publicate, dar atunci aia nu e cercetare. Faceti o confuzie intre cercetare si optimizarea unor procese/metode deja existente. Articolul e despre cercetare (universitara in special).
Publicarea in reviste nu conferă nici o protecție. Înregistrarea unui brevet oferă o oarecare protecție, dar fără servicii foarte costisitoare de monitorizare protecția este complet inefectivă.
De exemplu, dacă inginerul Creierescu Oarecare patentează o tehnologie de așchiere, sau de turnare, etc, orice producător o poate folosi gratuit și legal după perioada de timp pentru care este protejată. În practică o poate folosi imediat pentru că practic posesorul brevetului trebuie să afle că este folosită tehnologia, să obțină dovezi, și să acționeze în instanță.
Hi!
pe vremea studiilor mele, la o facultate din politehnica Buc (nu are rost sa-i dau numele – ca la toate situatie era pe atunci, este si acum – relativ identica), sfirsit de comunism – inceput de democratie, erau in catedra:
3 profesori
8-9 conferentiari
vreo 15 sefi de lucrari
cca 22-25 asistenti
vreo 6 tehnicieni
a caror principla activitate (peste 80%) era educarea tehnica in domeniu a studentilor, restul 20% cercetare.
acu sint :
5 profesori hemeriti
18 profesori
12 conferentiari
5 sefi de lucrari
si – cireasa de pe coliva! – 1 (unu) (I roman) (una bucata!) asistent
fireste, toti PhD ! iar vreo 8 profesori au si particula „habil.” ce drak o mai insemna si asta?
de curiozitate vizitati site-urile facultatilor din UPB! (nu numai din UPB, orice alta univ din tara!) si tot de curiozitate cititile CVurile! pagini intregi de „proiecte de cercetare” in care au fost implicati! pagini intregi de titluri de articole si brevete!
halal sa ne fie ! si vrem universitati in top 1000 !
uite cum stau lucrurile : un renumit profesor (american desigur) stringea doctorii de prin europa de est si i punea la treaba (post docii primeau o leafa sa nu moara de foame/sa se intretina). ideea : pe post doci nu i platea statul ci profesorul cu contracte in industrie/lumea reala. daca dvs sau altii ca dvs scrieti panseuri literare/filosofice/statistice/umoristice (e plina Romania de astfel de vuvuzele cu aere de „intelectuali” „rasati”) cine va plateste?
In perioada comunista Romania a avut niste tentative de colaborare pe programe militare cu Yugoslavia, cele mai cunoscute fiind programele IAR-93 si IAR-95. Avioanele respective nu se comparau nici pe departe cu F16-urile sau MIG-urile dezvoltate de cele doua superputeri modiale ale momentului, dar cu siguranta programele IAR-93 /IAR-95 au adus mult know-how si plus valoare stiintifica pentru echipele de ingineri din ambele tari. Din punct de vedere militar poate nu au fost un succes, dar din punct de vedere stiintific inclin sa cred ca a fost un pas considerabil inainte (Domnul Neamtu Tiganu care a activat in domeniu, poate confirma sau infirma). Pe langa bugetele de cercetare dublate ca marime, colaborarea si competitia intre echipele de ingineri romani si yugoslavi, a descurajat tentatia trisatului si i-a tinut pe toti onesti si motivati. Daca ar fi supravietuit caderii comunismului si razboielor fratricide din fosta Yugoslavia (acesta este un mare „daca”), exista o probabilitate mica dar distincta ca proiectele IAR din anii ’80 sa fi fost extinse si la alte tipuri de echipament (avioane usoare de transport comercial, elicoptere, drone, etc.)
In opinia mea, precedentul de mai sus ar trebui revizitat, incepand tot cu programe militare cu tari din Europa Centrala (Polonia, Cehia, Slovacia si Ungaria) si cu Turcia, si continuand cu cercetare medicala, alte industrii etc. Bineinteles si cu tari ca SUA, Franta, Germania, sau UK dar acolo trebuie sa fim atenti pentru ca este riscul sa ramanem si fara proiecte si fara cerceratori :)))
Cand lucreaza impreuna cu specialisti straini, romanii au tendinta de a nu se face de rusine si de cele mai multe ori complexul de inferioritate functioneaza in reverse, iar romanii overperform si se autodepasc. Cu un pic de noroc, acest tip de colaborari, pot fi suflul care sa trezesca sufletul Golemului folosit ca metafora pentru cercetarea romanesca din ziua de azi.
Mai mult decît interesant, articolul dumneavoastră!