joi, martie 28, 2024

Sufletul rau sau despre resentiment, ticalosie si impertinenta

Secolul al XX-lea, ale carui prelungiri in noul veac sunt de netagaduit, a fost marcat de competitia doctrinelor si practicilor resentimentare. Radicalismul revolutionar al extremei stangi, ca si acela al extremei drepte, isi aflau originea in sentimentul unei injustii nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depasita decat printr-o purificare violenta absoluta. „Azi nu sunteti nimic in lume/Luptati ca totul voi sa fiti” sună textul Internaţionalei. Impertinenta resentimentara continua sa faca ravagii in Romania. Intelectuali de prim rang, cercetatori de admirabila calitate stiintifica, oameni devotati neconditionat statului de drept, sunt atacati, insultati si ponegriti de catre diversi veleitari frustrati si parveniti diletanti. Ticalosia se infrateste, iata, cu tupeul. Public acest articol ca o expresie a solidaritatii mele neconditionate cu acesti intelectuali agresati.

Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine si miscari in scrierile sale profetic-apocaliptice, indeosebi in Ecce Homo. Socialismul, pe care el il detesta, sustinea un egalitarism menit sa anuleze nimbul sublimului, al valorii intr-adevar unice, al nobletii spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), nationalismul filistin si mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputinte de a recunoaste universalitatea conditiei umane si de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spatiului politic. Mitului societatii fara clase din religia politica marxista ii corespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene.

Fiinta a subteranei, oracolul resentimentar anuntă si doreste spasme fara precedent, furtuni de foc, lacrimi si sange. Cand Nietzsche se despartea de Richard Wagner, pe care initial il venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivitatii rasiste pentru care nu putea nutri decat un infinit dispret. Crezuse in Wagner ca autentic revolutionar intru vesnicie, se intalnea cu un personaj macinat de meschine invidii si teribile complexe. Nu este greu sa ne imaginam ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler, Rosenberg ori Goebbels. Romanul acestuia din urma, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tanarul Hitler, cel despre a scris Brigitte Hamann in cartea Viena lui Hitler, traia experienta metropolei cosmopolite prin prisma unun mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabila, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea sa se converteasca ulterior in radicalismul genocidar al nazismului.

Marxismul, asezand in centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacand cu justitiara fervoare proprietatea privata si promitand napastuitilor sortii sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesitatii in acela al libertatii”, codifică resentimentul drept parte a matricii emotionale a unei miscari menite sa distruga prin violenţă globală veche ordine. Sa nu uitam textul incendiar al lui Marx despre problema evreiasca in care tanarul filosof hegelian de stanga nu poate vedea emanciparea evreimii decat prin depasirea (anihilarea) evreitatii (Judentum), pe care, reflex propriu socialismului epocii, o reduce la conditia practicii murdar-mercantile. In Londra deopotriva opulenta si sordida a anilor 1860-1870 va fi trait Marx momente de furie de nedomolit, va fi gasit el argumentele rationalizarii explozive a resentimentului social in ametitoarele dantelarii conceptuale din Das Kapital.

Oricine a citit Demonii lui Dostoievski isi aminteste de şigaliovism, acea schema utopica prin care se urmarea constructia unei societati a termitelor umane. Tot astfel, este greu sa uiti pornirile de ura anti-liberala ale posedatului Piotr Verhovenski, dorinta acestuia de a instaura anarhia universala, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormita in pacea impardonabila a unei execrabile, intolerabile cumsecadenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esentiala, anume dreapta-socotinţă, echilibrul, decenţa, civilitatea. El traieste, acest nihilist, sub semnul unei insatisfactii mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.

Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, a fost de fapt omul resentimentului. In a sa Istorie a revolutiei ruse, Richard Pipes spunea ca inteligentsia a facut din resentiment fundamentul unei doctrine a negarii totale a ordinii stabilite. Asa apar nihilistii din romanele lui Turgheniev, asa sunt „vestitorii” din Asteptand ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din Romania . Nimic din ce-ar fi facut ţarismul, cu exceptia unei sinucideri, scria Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentara a acestei clase intemeiata nu pe proprietate, ci pe atitudini, sentimente, viziuni, angoase si aversiuni. La fel s-ar putea spune ca nimic din ce-ar fi facut democratia liberal-constitutionala romaneasca din anii 30 nu i-ar fi putut imblanzi pe legionari si pe comunisti, frati inamici jurati sa distruga edificiul pluralismului.

Trista, chinuita agonie a resentimentarului este de fapt neputinta de a accede la tarâmul binecuvantat al iertarii. O iertare care, spre a relua lectia monseniorului Vladimir Ghika, se intemeiaza pe cainta celui care a comis pacatul. Sa traiesti de-a pururi pentru a te razbuna, pentru a-ti lua revansa, ce oroare, ce blestem…Un egoism atroce, un invincibil sentiment al ratarii, al esecului, o invidie sufocanta in raport cu cei care nu se opresc din drum, cladesc, cauta, descopera. Izolarea resentimentarului este demna de compasiune. El nu poate avea prieteni, doar aliati conjuncturali in numele unor aversiuni comune. Liantul falsei lor comunitati este ura, obida, ceea ce se cheama oftică. Nu intamplator este deopotriva o denumire de stare psihologica si de maladie. Oftica ascunde o admiratie secreta, inavuabila, o dorinta de a fi precum cel insultat, de a nu fi mai prejos, de a obtine aceeasi recunoastere. In cartea sa despre relatiile dintre latino-americani si Statele Unite, Du bon sauvage au bon révolutionnaire, ganditorul venezuelean Carlos Rangel nota cum resentimentul se hraneste din ceea ce se cheama sindromul simultanei iubiri-ura. Un binom in care ura ajunge sa anuleze ce-a mai ramas din dragoste.

Resentimentarul este un personaj hain: conform dictionarului, acest vechi cuvant inseamna, intre altele, rau la inima, neindurator. Tocmai sufletul rau duce la un chin trait sub semnul unei solitudini nesfarsite, in fond auto-indusa, auto-generata, o neputinta devoranta de a recunoaste dreptul celuilalt de a fi tot om.

(Fragment din prefata volumului Anatomia resentimentului, aparut in 2010, in colectia „Constelatii”, la editura Curtea Veche. Reiau textul aici, cu minime adaugiri, tinand cont de actualitatea sa greu de contestat).

Text aparut pe platforma LaPunkt

Pentru o excelenta deconstructie a sigaliovismului contemporan:

http://www.lapunkt.ro/2013/03/27/aparatcicul-muraru-fata-in-fata-cu-propriul-hybris/

Distribuie acest articol

14 COMENTARII

  1. Inca de asta vara, cind v-am descoperit de fapt (nu ca nu v-as fi stiut dinainte, dar nu asteptam ca pe o piine calda articolele Dvs.) , am remarcat Domnule Tismaneanu ca tineti vie speranta in inimile cititorilor romani. Asa ca, spre deosebire de un comentator la articolul precedent, aveti de ce sa scrieti pentru publicul din Romania si va multumim.

  2. Domnule Tismaneanu,
    Oare cine va putea sa reuseasca sa-i faca din nou pe romani sa gandeasca cu capul lor?
    Oare nu intelectualii tarii, incepand cu dascalii care au menirea sa le formeze principii clare de morala, de respect fata de sine si de cei din jur, intr-un cuvant prin educatie?
    Oare fara cultura, educatie si sanatate se poate vorbi despre natiune?
    Oare mai suntem o natiune?
    Dumneavoastra, intelectualii sunteti cei care mai pot scoate tara din marasm!
    Trebuie sa se spuna raspicat si repetat de mii de ori cauzele care au nenorocit acest popor, ce trebuie sa facem cu totii si mai ales cum!
    Oare Academia Romana nu are nimic de spus, si-a uitat menirea?
    Oare ticalosia, obrznicia, adica lipsa celor celor 7 ani de acasa, incultura, mojicia, golanismul au pus stapinire pe tara?
    Oare, doar repetentii, mincinosii, hotii, plagiatorii, sforarii, toate caracterele mici inving si se cocoata in fruntea acestei tari?
    Pana cand… se poate abuza de rabdarea noastra???

    • „Oare nu intelectualii tarii, incepand cu dascalii care au menirea sa le formeze principii clare de morala, de respect fata de sine si de cei din jur, intr-un cuvant prin educatie?
      Oare fara cultura, educatie si sanatate se poate vorbi despre natiune?
      Oare mai suntem o natiune?
      Dumneavoastra, intelectualii sunteti cei care mai pot scoate tara din marasm!
      Trebuie sa se spuna raspicat si repetat de mii de ori cauzele care au nenorocit acest popor, ce trebuie sa facem cu totii si mai ales cum!
      Oare Academia Romana nu are nimic de spus, si-a uitat menirea?
      Oare ticalosia, obrznicia, adica lipsa celor celor 7 ani de acasa, incultura, mojicia, golanismul au pus stapinire pe tara?
      Oare, doar repetentii, mincinosii, hotii, plagiatorii, sforarii, toate caracterele mici inving si se cocoata in fruntea acestei tari?
      Pana cand… se poate abuza de rabdarea noastra???”
      Din pacate…incuscririle,cumetrii,nasii,finii,fratii si surorile-ce conteaza ca sunt analfabeti-nu vrem sa schimbam nimic,dar ii cocotam cat mai sus!!!Si de acolo ii indobitocim pe cei ce au mai ramas cu ceva pur si neatins in ei…

      • Da, luati la puricat facultatile si sa vedeti citi din aia stiu sa scrie corect romaneste – adica stiu gramatica, adica au lecturi, adica sint oameni cititi si stiu si, asa cum cere legea, macar o limba straina ca sa-si fi dat, chipurile, doctoratul (ca sa se poata cocota, vorba Dvs. cit mai sus, si de-acolo sa-i nenoroceasca pe cei care ar fi vrut sa invete o meserie).

    • @Carmen
      Pe cineva pe care propriul cap nu-l face sa auto-gandeasca,
      nimeni altcineva nu-l poate face sa gandeasca.
      Viata (in niciuna din formele ei) nu este un motor pe care sa-l
      pornesti dandu-i o manivela. Unde nu este „autogenerare” ci
      „generare” inceteaza a mai avea treaba cu „nascut” si intra la
      capitolul „facut”.
      Prin anii 70, serialul „Invadatorii” era o premonitie a anilor pe
      care azi, ii traim (foarte multe „papusi gonflabile” inzestrate
      artificial cu „minte” se misca printre ce a mai ramas, dintre
      oameni). Si „Planeta maimutelor”, tot o premonitie a fost.
      Atata doar ca cea in care ne privim,, chiar daca continuam sa-i
      spunem „oglinda” a incetat sa mai fie „oglinda”, devenind un
      tembelizor din care nu mai lasam sa ii iasa reflexia-reflexie ci
      „filmul” pe care dorim sa il vedem.

  3. Subscriu comentariilor de mai sus, va multumesc pentru toate eforturile pe care le faceti domnule Tismaneanu si pentru toate textele pline de bun simt si de normalitate pe care le scrieti.

  4. Intelectuali de prim rang, cercetatori de admirabila calitate stiintifica, oameni devotati neconditionat statului de drept, sunt atacati, insultati si ponegriti de catre diversi veleitari frustrati si parveniti diletanti. Ticalosia se infrateste, iata, cu tupeul.

    Dl. Profesor, intr-o tara unde in aula Academie Romane (plina de intelectuali, nu-i asa?) se aplauda in 2013 minciunile negationiste ale unui asa-zis istoric -ma refer la Vladimir Iliescu- atacurile ieftine care le pomeniti mai sus nu sunt de mirare. Nemtii au reactionat prompt si l-au concediat pe „marele” istoric roman de la Universitatea din Aachen. Hats off!!! In Romania, numai in urma nenumaratelor proteste Academia Romana a emis un comunicat prin care se disociaza de cele spuse de invitat. O mare diferenta. E cale lunga pana la normalitate. Multe, multe decade de aici inainte. Cu bine.

  5. Si eu am aceeasi opinie ca si dumneavoastra,domnule Tismaneanu.Resentimentul si ura sunt doua sentimente pe care nu le nutreste un om cu caracter bun ,vertical,al carui fond sufletesc este bun,om pe care ratiunea nu-i da voie sa nu-l iubeasca pe cel de langa el.
    Exista si un proverb romanesc care spune ca razbunarea este arma prostului.
    Si eu am numai ganduri bune pentru intelectualii de prim rang din Romania.

  6. Textul dvs. nu are nici o intemeiere sociologica. Vorbiti de un resentiment abstract, ca de o himera bolnavicioasa, dar, orbit fiind de o realitate la care nu aveti acces, emiteti opinii incriminante la adresa unor „nebuni intru Domnul” care urau „cumsecadenia” burgheza. De ce? Fiindca era venala si stricata, rea si ipocrita. Resentimentarii au mers la scoala coruptiei burgheze, pe care observ ca o imbratisati. Dvs. traiti intr-o realitate paralela, cu care v-ati acomodat academic. Iar eseurile dvs. sunt poezii moralizatoare intr-o lume fara morala si fara suflet. Ce ar fi spus Nietzsche de un intelectual conformist ca dvs.? Cum v-ar fi folosit Verhovenski cel lucid si cinic pe post de goarna a opiniei publice, drept ideolog de gazeta.

    • disparitatile sociale – impotriva carora s-au „revoltat” unii comunisti si socialisti – nu se rezolva in nici un caz prin minciuni si violenta, ci doar cu principii solide: „meritocratie” si etica.
      „Cumsecadenia” nu e un pacat ci dimpotriva; dar in absenta moralei „cumsecadenia” e doar o viclenie, o politete gaunoasa, meschina.
      Putreziciunea coruptiei burgheze din Romania sec XX nu trebuia „starpita” prin exterminarea unor oameni, ci in primul rand prin evaluarea corecta a meritelor fiecaruia pt societate, evaluare care devine imposibila in absenta adevarului.
      Asa-zisa „egalizare sociala” in Romania s-a facut nu prin ridicarea maselor, ci prin distrugerea elitelor, iar psihologia resentimentara a fost intr-adevar un instrument politic de baza…si din pacate inca folosit

  7. Problema este ca de foarte multe ori, la dimensiuni apocaliptice, raul este luat drept bine si invers. Asa se intampla si in cazul resentimentelor (inclusiv la nivel social social), care sunt confundate, in ambele sensuri, cu, de exemplu, dorinta de dreptate si adevar. Sau, iertarea este considerata ca fiind acceptarea pasiva, gregara, tip zombi, a nedreptatilor, batjocurii, a minciunii, privitoare la propria persoana sau la aproapele tau sau la poporui tau sau, de ce nu, privitoare la intreaga omenire.

  8. („Muchas actividades pueden ser aficiones, y sus cultores se
    llaman aficionados, en contraposición a los profesionales”
    „Básicamente, se trata de la persona que hace algo sólo por
    vocación”. http://es.wikipedia.org/wiki/Afici%C3%B3n ).
    Mai pe romaneste ….:
    Multe activitati sunt „hobby”-uri (ca sa nu le spunem, romaneste
    „pasiuni” ca deja ne-ar indeparta de subiect) iar cei ce (si) le
    cultiva se numesc „amatori” (denumire care marcheaza un soi
    de antonimie cu cea de „profesional (ism)”.
    „Practic, este vorba despre acea persoana care face, tot ceea
    ce face, din acel concept denominat „vocatie proprie”

    Pe de alta parte este stiut ca rezultatele la care ajungi prin
    „hobby” nu capata recunoastere sociala, iar daca o capata
    o capata doar „post-factum” adica suficient de distantat in timp
    pentru ca autorul acelui bine, facut omenirii, sa nu mai trebuiasca
    recompensat ci sa se ia „pe de-a moaca”.

    Pentru ca cineva sa-si cultive „omenia” nu ii este necesar nici o
    diploma. Omenie a existat din toate vremurile si va dainui cat
    va dainui Lumea. „Cultivarea” nu este un sinonim provenit din
    ceea a devenit „intelectualitate” ci din intelect.
    A astepta cineva sa ca „intelectualitatea” sa provoace vreo
    avalansa de intelectualitate in care sa angreneze tot ce gaseste
    de-a coasta in rostogolirea ei spre poalele muntelui, in loc de a
    se ocupa fiecare de propriu-i „lot in folosinta”, ca sa nu-i mai
    spunem „gradina” (pentru ca ne duce cu gandul mai ales catre
    „jardin” decat inspre „huerto / market garden”).

    Chiar si … facutul din „hobby” induce eroare cand vine vorba
    despre „cultivare” (in general si „(auto)cultivare a propriei omenii”,
    in special) „facutul din vocatie” fiind singura care defineste corect.
    Vocatia mea personala (spre un ex) ar trebui sa se numeasca
    „gradinarit” (daca as reduce, strict, la „cultivarea pamantului”).
    Mai corecta este denumirea „management” dar privind lucrurile
    ca si cand ai fi singur pe Planeta (un, ca sa-i zic asa,
    „management robinson-crussoistic” in care sa nu exploatezi
    alta fiinta umana in afara ta insati si nici sa fii exploatat si in
    care „a cunoaste”, a te cultiva, are intelesuri care… chiar se
    gasesc la ele acasa.
    In practica nu a fi nevoie ca chiar sa ajungem la a trai fizicamente
    o asa izolare, ci ar trebui sa ne cunoastem fiecare propriul lung
    al nasului, cat ne este „patratica”, si sa nu ne iesim din ea.
    In trairea umana insa, vazuram, cei care vazuram, ca teoria-i
    teoria dar ca „incalcatorii ” raman „incalcatori” in oricare spatiu
    de timp din indelungul istoriei.
    Cu toata dragostea pentru pasnica mea vocatie , refuz sa ma
    dedic ei spre a mi-o face din foame sau spre a mi-o face din
    capriciu.
    Cata vreme nu ar exista o imensa majoritate care sa faca la
    fel, este absurd si sa inoti impotriva curentului suvoiului ce
    merge spre cataracta, dar si sa inoti in acelasi sens cu el.
    Este logic sa inoti pe o directie oblica, inspre sensul de curgere,
    directie care, chiar daca nu te scoate unde ai nevoie iti ofera
    sansele cele mai mari sa iesi (mai intai de toate) la mal.
    Odata ce ai pamantul sub picioare ti se deschid, alte solutii
    decat in situatia de „om la apa”.
    Din pacate traim intr-o lume majoritar preferenta a apei tulburi,
    o lume pentru care „apa tulbure” a devenit „mediu natural” si
    i-ar fi greu sa-si schimbe ceva ce considera a a-i fi chiar
    „mediul natural de viata”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro